Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului

 

PARTEA I

În trecut, am reuşit să prezentăm cititorilor noştri biografiile a doi dintre patriarhii Constantinopolului din secolul al XX-lea: Meletie Metaxakis (1871-1935, patriarh între anii 1921-1923) – cel care a iniţiat schimbarea calendarului Bisericii şi a generat schisma din sânul Bisericii Ortodoxe în 1924, şi Athenagora Spyrou (1886-1972, patriarh între anii 1948-1972) – cel care a ridicat anatemele din 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică.

Credem că este binevenită prezentarea unei biografii cât mai complete a actualului patriarh, Bartolomeu Arhondonis (născut în anul 1940, patriarh din anul 1991), a activităţilor şi preocupărilor sale. Şi, deoarece nu am găsit în presă un articol amplu, de prezentare a personalităţii patriarhului, ne-am gândit să alcătuim noi unul, cu citarea surselor. Informaţiile pe care le vom prezenta se vor baza, în primul rând, pe site-urile oficiale ale Patriarhiei Constantinopolului, www.ec-patr.org, www.ecupatriarchate.org şi www.patriarchate.org, urmând să completăm imaginea creată de acestea cu citate din diverse periodice.

Acest proiect are rolul de a afla cine este actualul patriarh al Constantinopolului, nu din spusele oamenilor, ci din propriile cuvinte şi fapte. Şi de ce am fi interesaţi astăzi, în mod special, de patriarhul ecumenic ? Pentru că, din câte am putut vedea, el este urmaşul fidel al testamentelor duhovniceşti, sau mai degrabă politice, ale înaintaşilor săi, începând de la Meletie Metaxakis şi până la mai recenţii patriarhi Athenagora şi Dimitrie. În plus, el ocupă un loc cheie în Biserica Ortodoxă – nu cel pe care şi-l atribuie el şi acoliţii săi, de papă al Ortodoxiei, dar oricum, unul realmente important, căci, din poziţia în care se află, poate lua hotărâri care afectează întreaga lume ortodoxă ...

În curând, el va vizita din nou ţara noastră cu ocazia celei de-a III-a Adunări Ecumenice Europene, care va avea loc între 4-9 septembrie 2007, la Sibiu. Ce se va hotărî oare la această întrunire ecumenistă de la Sibiu ?

 

O prezentare succintă a Patriarhiei Constantinopolului

Site-urile oficiale ale patriarhiei oferă o perspectivă ecumenistă asupra rolului Bisericii Constantinopolului astăzi, în lume. Această viziune este şocantă prin aceea că nu mai are aproape nimic în comun cu istoria, tradiţia şi teologia ortodoxă, ci este rezultatul punerii în practică, vreme de decenii, a unui ecumenism agresiv, care a alterat până la dizolvare cugetul ortodox al ierarhilor constantinopolitani.

 

Astfel, pe www.ecupatriarchate.org - site lansat anul trecut, cu ocazia vizitei Papei Benedict al XVI-lea la Constantinopol, pe 30 noiembrie 2006 - putem citi următoarele:

,,Patriarhia Ecumenică este cel mai mare şi sfânt centru al Bisericii Ortodoxe din întreaga lume. Este o instituţie care are o istorie ce se întinde de-a lungul a 17 secole, timp în care ea şi-a păstrat scaunul său în Constantinopol (Istanbulul de astăzi). Ea constituie centrul tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, conducându-le pe acestea nu în plan administrativ, ci în virtutea primatului său în slujirea unităţii pan-ortodoxe şi coordonarea activităţii întregii Ortodoxii.

 

Cronica ext 37-1

Catedrala Patriarhală Sfântul Gheorghe,
reşedinţa Patriarhiei Ecumenice începând din secolul al XV-lea

 

Funcţia Patriarhiei Ecumenice ca centru, prin excelenţă, al vieţii întregii lumi ortodoxe provine din slujirea sa veche de secole în mărturisirea, protejarea şi propovăduirea credinţei ortodoxe. Prin urmare, Patriarhia Ecumenică are un caracter supranaţional şi supraregional. Din înalta sa conştiinţă şi responsabilitate pentru poporul lui Hristos, fără deosebire de rasă şi limbă, s-au născut noile Biserici regionale ale Răsăritului, de la Marea Caspică la cea Baltică, şi din Balcani până în Europa Centrală. Astăzi, această activitate se întinde până în Orientul Îndepărtat, America şi Australia.

Creştinii ortodocşi de pe toate continentele, care nu intră în jurisdicţia Bisericilor autocefale (independente) sau autonome (semi-independente), intră în jurisdicţia directă a Patriarhiei Ecumenice. Cele mai importante Biserici autocefale sunt vechile Patriarhii ale Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului (alături de vechea Arhidioceză a Muntelui Sinai), Patriarhiile Rusiei, Serbiei, României, Bulgariei şi Georgiei, ca şi Bisericile Ciprului, Greciei, Poloniei, Albaniei şi Biserica Ţinuturilor Cehe şi Slovaciei. Bisericile autonome sunt cele ale Finlandei şi Estoniei.

Prin urmare, Bisericile Ortodoxe din Europa, America, Australia şi Britania, care nu sunt în jurisdicţia Bisericilor autocefale mai sus menţionate, se află în jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Toţi ortodocşii simt că ei sunt parte constitutivă dintr-o comunitate mai presus de toate duhovnicească, în care ,,când un mădular suferă, toate suferă”. Acesta este adevăratul sens al unităţii în diversitate”.

 

Pe www.patriarchate.org – site care astăzi nu mai este funcţional, dar de pe care avem culese informaţii din anii trecuţi – putem citi informaţii similare, cu mici diferenţe. Astfel, dintr-un articol scris de Paul Nathanail, de la Athens News Agency, aflăm următoarele:

,,Vaticanul este inima creştinătăţii romano-catolice. Patriarhia Constantinopolului este inima creştinătăţii ortodoxe. Chiar din primele secole ale Bisericii, importanţa Constantinopolului a devenit evidentă. Imediat ce Constantin cel Mare a declarat creştinismul religie de stat a Imperiului Roman şi a mutat capitala sa din Roma în Bizanţ (Noua Romă), care mai târziu a devenit Constantinopol (oraşul lui Constantin), a devenit limpede faptul că oraşul aflat la joncţiunea dintre Europa şi Asia a fost destinat pentru lucruri mari.

Fiind capitala unui imperiu care a fost mai întâi cunoscut ca Imperiu Roman de Răsărit, şi a rămas în istorie drept Imperiul Bizantin, vreme de 11 secole ea a fost centrul lumii şi cel mai strălucitor şi bogat oraş al timpului. În 1453, Constantinopolul a căzut în mâinile turcilor şi a devenit capitala unui alt imperiu, care a orbit, cu strălucirea sa, lumea europeană. Imperiul Otoman l-a imitat pe predecesorul său, Imperiul Bizantin, în câteva posibile privinţe, dar a fost, mai presus de toate, un stat puternic care s-a întemeiat pe religia musulmană. În ciuda acestui fapt, Constantinopolul a rămas scaunul patriarhiei.

Astăzi, marele oraş care a fost odinioară Constantinopol este numit Istanbul de către actuala Republică Turcă, şi nu mai este capitala nici unui imperiu. Cu toate acestea, el este încă unul dintre cele mai fascinante oraşe ale lumii. Iar patriarhia, cu toate că nu se poate compara cu trecutul său glorios ca centru al lumii, este încă scaunul conducătorului creştinătăţii ortodoxe, Biserică care afirmă că este expresia autentică a Bisericii originale unite şi care are în stăpânirea sa aproximativ 250 milioane de credincioşi din întreaga lume.

Roma, polul celelailte ramuri de bază a creştinătăţii, anume romano-catolicismul, a rupt relaţiile cu Constantinopolul în termeni religioşi, dar întotdeauna a existat un respect reciproc, dincolo de separarea, chiar duşmănia care a marcat anumite perioade din istoria relaţiilor dintre creştinismul răsăritean şi cel apusean.

 

Într-un alt articol despre Patriarhia Ecumenică, ,,A brief note on its history and its role in the world today”, scrie:

Patriarhia Ecumenică este, de asemenea, cunoscută ca Patriarhia Constantinopolului sau Biserica Mare a lui Hristos din Constantinopol. Crearea sa coboară până în anul 38, anul în care Biserica a fost întemeiată în vechiul oraş al Bizanţului, de către Sfântul Andrei, ,,cel întâi chemat dintre apostoli”.

Localizat vreme de secole în apropierea măreţei Catedrale Sfânta Sofia (şi din acest motiv numită, de asemenea, Biserica Mare), după căderea Constantinopolului în 1453, scaunul patriarhal a fost mutat în diferite părţi ale oraşului. Din 1601, centrul administrativ al patriarhiei a fost în vechiul cartier al Fanarului.

 

Cronica ext 37-2

Imagine din interiorul Catedralei Patriarhale Sfântul Gheorghe

 

Patriarhia Constantinopolului este centrul duhovnicesc al Bisericii Ortodoxe. Ea este văzută ca Biserica Mamă de către vechile Patriarhii ale Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, de către mai tinerele Biserici autocefale ale Rusiei, Serbiei, României, Bulgariei, Georgiei, Ciprului, Greciei, Poloniei şi Albaniei şi de către Bisericile autonome ale Cehoslovaciei, Finlandei şi Estoniei.

Patriarhul Constantinopolului este considerat cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe. Din secolul al VI-lea, el poartă titlul de arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă, şi patriarh ecumenic. Ca primul episcop al Bisericii Ortodoxe, patriarhul ecumenic iniţiază diferite acţiuni cu caracter pan-ortodox, în timp ce coordonează relaţiile dintre celelalte Biserici Ortodoxe din comuniune, ca şi relaţiile dintre Ortodoxie ca un întreg şi celelalte Biserici creştine sau religii ale lumii. Astfel, el convoacă şi prezidează sinoade şi întâlniri pan-ortodoxe, sfinţeşte mir pentru toate Bisericile Ortodoxe, oferă statutul de autocefalie Bisericilor locale care au devenit îndeajuns de mature pentru a fi ridicate la acest rang ecleziastic.

Ecumenicitatea Patriarhiei Constantinopolului a fost ratificată de două sinoade ecumenice: cel de-al doilea sinod, de la Constantinopol, din anul 381, şi cel de-al patrulea, de la Calcedon, din anul 451. Onoarea primatului patriarhului Constantinopolului a fost, de asemenea, reconfirmată solemn de Sinodul de la Trullo din anul 691. Aceste prerogative ale primatului oferă Patriarhiei Constantinopolului jurisdicţie asupra tuturor creştinilor ortodocşi care trăiesc în ţările unde nu există o jurisdicţie ortodoxă canonică, autonomă sau autocefală.

Patriarhia Ecumenică este unul dintre cele mai active centre ale mişcării ecumeniste moderne. Încă din 1902, ea a luat iniţiativa de a invita toate Bisericile Ortodoxe să ia poziţie faţă de posibilitatea refacerii relaţiilor lor cu celelalte trupuri creştine, incluzând Biserica Romei, Biserica Anglicană şi celelalte confesiuni protestante. De atunci, contactele dintre Patriarhia Constantinopolului şi Bisericile neortodoxe au devenit atât numeroase, cât şi frecvente. Această atitudine de deschidere a culminat cu enciclica istorică din 1920 trimisă de Patriarhia Ecumenică tuturor Bisericilor creştine, chemându-i pe conducătorii acestora să stabilească relaţii apropiate între ei. Ţelul concret al acestei enciclice a fost acela de a promova cauza unităţii Bisericii prin crearea unui organism numit Liga Bisericilor lui Hristos, conceput după modelul Ligii Naţiunilor. Este îndeobşte recunoscut faptul că enciclica din 1920 a constituit unul din factorii majori care au dus mai târziu la crearea Consiliului Mondial al Bisericilor din 1948.

În ultimele decenii, Patriarhia Ecumenică a promovat în mod special dialogul cu Biserica Romei. Astfel, astăzi patriarhia, printre alte iniţiative de dialog, conduce dialogurile teologice în progres cu Bisericile Vechi Orientale, Biserica Romei, Bisericile de confesiune anglicană, Bisericile Federaţiei Luterane Mondiale, Bisericile Reformate, ca şi cu religiile monoteiste ale iudaismului şi islamului.

Pe lângă acestea, Patriarhia Ecumenică are o activitate intensă în contextul recentei mişcări ecologice prin promovarea iniţiativelor ecumeniste şi pan-ortodoxe remarcabile, având ca scop sensibilizarea propriilor credincioşi, ca şi a lumii, faţă de acest subiect important.

 

În ce priveşte jurisdicţia canonică a Patriarhiei Constantinopolului, găsim pe www.patriarchate.org un articol intitulat ,,The Canonical Ecclesiastical Jurisdiction of the Ecumenical Patriarchate”, revizuit în 1998, care punctează următoarele:

Biserica Constantinopolului, fiind primul scaun dintre Bisericile Ortodoxe autocefale şi având dreptul istoric şi teologic şi responsabilitatea de a iniţia şi coordona acţiuni de dimensiuni inter-ortodoxe, continuă să constituie, de asemenea, o biserică locală a cărei jurisdicţie este limitată de hotarele geografice specifice. Potrivit canoanelor, aceasta este o caracteristică a tuturor Bisericilor, inclusiv a Bisericii Romei, cu excepţia că Biserica Constantinopolului are autoritatea exclusivă de a funcţiona într-un mod suprateritorial în ce priveşte bisericile din diaspora şi dreptul de a judeca cereri. Acest drept i-a fost oferit Bisericii Constantinopolului prin canonul 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din anul 451.

 

Pe www.ecupatriarchate.org, găsim un articol de dată foarte recentă, care prezintă detaliat jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice:

 

Jurisdicţia imediată a Patriarhiei Ecumenice

- Arhidioceza de Constantinopol

- Mitropoliile din Turcia
    Mitropolia de Calcedon
    Mitropolia de Derkon
    Mitropolia de Imvros şi Tenedos
    Mitropolia Insulelor Princes
 
- Arhidioceza semi-autonomă a Cretei, cu 7 mitropolii
- 5 mitropolii ale Insulelor Dodecanese
- Arhidioceza de America, cu un district arhidiocezan direct, în New York, şi 8 mitropolii
- Arhidioceza de Australia
- Arhidioceza de Thyateira şi Marea Britanie şi Irlanda
- Mitropolia Franţei
- Mitropolia Germaniei
- Mitropolia Austriei şi Ungariei
- Mitropolia Suediei şi a toată Scandinavia (Norvegia, Danemarca)
- Mitropolia Belgiei (Olanda şi Luxemburg)
- Mitropolia Noii Zeelande
- Mitropolia Elveţiei
- Mitropolia Italiei şi Maltei
- Mitropolia de Toronto (Canada)
- Dioceza ucraineană de Canada
- Mitropolia de Buenos Aires (Argentina, America de Sud)
- Mitropolia de Mexico (America Centrală)
- Mitropolia de Hong Kong (India, Insulele Filipine, Singapore, Indonezia)
- Mitropolia Spaniei şi a Portugaliei
- Mitropolia de Coreea (Exarhatul Japoniei)
- Exarhatul patriarhal al Parohiilor Ortodoxe Ruse din Europa Occidentală (Paris)

- 36 mitropolii ale ,,Noilor Ţinuturi” din Grecia de Nord şi câteva din insulele din Marea Egee cad, de asemenea, sub jurisdicţia canonică şi duhovnicească a Patriarhiei Ecumenice; cu toate acestea, administrarea lor a fost încredinţată Bisericii Greciei, din partea Patriarhiei Ecumenice, în anul 1928

 

Mânăstirile patriarhale şi stavropigiace din afara Turciei

- Mânăstirea Sfântul Ioan Evanghelistul şi Exarhatul de Patmos, Grecia
- Muntele Athos (comunitatea monahală istorică auto-guvernată din Grecia de Nord, care cuprinde 20 mânăstiri mari, dependinţele lor şi aproximativ 2000 monahi)
- Mânăstirea Sfânta Anastasia vindecătoarea de otravă, Halkidiki, Grecia
- Mânăstirea Vlatadoes, Thessaloniki, Grecia
- Mânăstirea Sfântul Ioan Înaintemergătorul, Essex, Marea Britanie
- Mânăstirea Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Alabama, USA
- Mânăstirea Sfânta Irina de Chrysovalantou, New York, USA

 

Fundaţii patriarhale din afara Turciei

- Institutul pentru Studii Patristice din Thessaloniki, Grecia
- Centrul Ortodox din Chambesy, Elveţia
- Institutul pentru Lucrare Misionară Ortodoxă din Orientul Îndepărtat, Atena, Grecia
- Institutul Ortodox Patriarhul Athenagora, California
- Institutul pentru Studii de Teologie Ortodoxă post-doctorale din Chambesy, Elveţia
- Fundaţia pentru Sprijinirea Patriarhiei Ecumenice din Atena, Grecia

 

Organizaţii patriarhale din afara Turciei

- Biroul de reprezentare permanentă la Consiliul Mondial al Bisericilor
- Secretariatul Comisiei de Pregătire a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe
- Ordinul Sfintei şi Marei Biserici a lui Hristos ,,Panaghia Pammakaristos”
- Biroul de relaţii al Bisericii Ortodoxe cu Uniunea Europeană
- Biroul de reprezentanţă a Patriarhiei Ecumenice în Atena, Grecia

 

În fine, pe www.ec-patr.org, după prezentarea Sfântului Sinod al Patriarhiei Constantinopolului, sunt prezentate comisiile sinodale, printre care putem găsi: Comisia pentru relaţii inter-ortodoxe, Comisia pentru relaţii inter-creştine, Comisia pentru dialog cu Bisericile Necalcedoniene, Comisia pentru dialog cu Biserica Romano-Catolică, Comisia pentru dialog cu islamul.

 

Cronica ext 37-3

Din comorile nepreţuite ale Patriarhiei Constantinopolului. De la dreapta la stânga: moaştele Sfintei Teofana, împărăteasa Bizanţului, soţia împăratului Leon cel Înţelept (886-911), prăznuită la 16 decembrie; moaştele Sfintei Mari Mucenice Eufimia, prăznuită la 16 septembrie, moaşte care au arătat prin minune dreapta credinţă la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, din 451, minunea fiind prăznuită de Biserică la 11 iulie; moaştele Sfintei Solomoni, mama celor 7 macavei, care au pătimit pentru credinţă şi sunt prăznuiţi, împreună cu mama lor, la 1 august. Istoricii au sugerat că aceste din urmă moaşte nu ar aparţine, de fapt, Sfintei Solomoni, deoarece ea a fost arsă, împreună cu fiii săi. Se presupune că ele ar fi ale Sfintei Salomeea, una dintre femeile mironosiţe

 

Acestea sunt principalele informaţii care pot fi găsite pe site-urile oficiale ale Patriarhiei Constantinopolului, atât din urmă cu câţiva ani, cât şi actuale. Am face câteva observaţii cu privire la acestea: în primul rând, Patriarhia Constantinopolului vorbeşte deschis despre misiunea sa ecumenistă şi dorinţa sa ,,nestrămutată” de unire cu toate religiile lumii.

În vreme ce lumea ortodoxă tradiţională încă socoteşte că enciclicele patriarhale din 1902 şi 1920 au constituit o cotitură tragică în istoria Bisericii Ortodoxe – întâi, prin abaterea de la tradiţia patriarhilor răsăriteni, care obişnuiau să-şi unească cugetele şi să se adreseze într-un glas turmei dreptcredincioase (în timp ce aceste două enciclice sunt semnate prima doar de patriarhul Constantinopolului, iar a doua de locţiitorul patriarhului Constantinopolului, Dorotei de Brusa), apoi prin devierea de la tradiţia, dar şi învăţătura Sfinţilor Părinţi cu privire la dialogul cu ereticii –, pe site-urile constantinopolitane se afirmă cu nonşalanţă beneficiile pe care le-au adus aceste acte.

În ce priveşte poziţia Patriarhiei Constantinopolului în lumea ortodoxă, afirmaţiile prezentate mai sus sunt nişte exagerări fenomenale, consemnate într-un limbaj de lemn tipic ecumenist, propagat direct de pe scaunul patriarhal. Ele conturează patriarhului Constantinopolului o imagine asemănătoare poziţiei pe care o are papa în lumea catolică, de altfel mult propovăduită de vocile ecumeniste din Fanar.

Acestea sunt informaţiile pe care le află un neortodox despre lumea ortodoxă, ca şi un ortodox mai puţin familiarizat cu canoanele, tradiţia şi istoria Bisericii Ortodoxe. În episodul următor, vom încerca să prezentăm, în paralel cu cele consemnate aici, adevărul istoric, canonic şi tradiţional cu privire la Patriarhia Constantinopolului.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 37/septembrie-octombrie 2007

 

 

 

PARTEA A II-A

Care este adevărul istoric şi canonic cu privire la cele prezentate pe site-urile oficiale ale patriarhiei Constantinopolului ?

Să începem cu începutul, adică cu istoria oraşului Bizanţ. Socotind că noi nu avem nimic valoros de spus, vom lăsa istoricii, atât cei laici, cât şi cei bisericeşti, să vorbească despre Constantinopol, poziţia sa în lume şi patriarhia cu acelaşi nume.

 

Enciclopedia Encarta spune despre Constantinopol următoarele:

„Istanbul, numit mai înainte Constantinopol, şi mai înainte de sosirea lui Constantin aici, Bizanţ, este un oraş din nord-vestul Turciei, singurul oraş din lume care stă pe două continente: Europa şi Asia. Istanbul este cel mai mare oraş al Turciei şi principalul centru comercial şi cultural al ţării. Având cea mai bună aşezare naturală ca port, este, de asemenea, centru de comerţ. Oraşul este capitala provinciei Istanbul, care este legată în nord de Marea Neagră, în sud şi sud-vest de Marea Marmara, în est de provincia Kocaeli, iar în vest de provincia Tekirdao. Bosforul, o strâmtoare îngustă care leagă Marea Neagră şi Marea Marmara, separă Istanbulul european de cel asiatic.

 

Cronica ext 38-1

Hartă a zonei metropolitane a Istanbulului de astăzi

 

Oraşul a fost întemeiat în secolul al VII-lea î.Hr., purtând pe atunci numele de Bizanţ. În secolul al IV-lea d.Hr., el a fost redenumit Constantinopol de către împăratul roman Constantin cel Mare. El a servit drept capitală a Imperiului Bizantin până la cucerirea sa de către otomani în secolul al XV-lea, când a devenit capitala Imperiului Otoman. Otomanii l-au numit Istanbul vreme de secole, dar abia în 1930, la 7 ani după ce Turcia şi-a câştigat independenţa, acest nume a devenit oficial. Potrivit unor surse, numele Istanbul este derivat din termenul grec stin poli, însemnând «către oraş» sau «în oraş»”.

 

Cronica ext 38-2

Strâmtoarea Bosfor, care desparte Istanbulul european de cel asiatic

 

Şi Ovidiu Drîmba, în a sa ,,Istorie a culturii şi civilizaţiei”, notează că numele actual al Constantinopolului, Istanbul, provine din limba greacă. El dă câteva amănunte şi despre originea primului nume al oraşului, Byzantion:

,,Oraşul care timp de un mileniu i-a uimit pe vizitatorii străini prin bogăţia lui, prin grandoarea construcţiilor, prin splendoarea comorilor sale de artă, prin luxul bogaţilor săi cetăţeni şi prin fastul exorbitant al curţii imperiale, - Constantinopolul şi-a identificat propriul prestigiu cu cel al Imperiului Bizantin.

Pe ţărmul răsăritean al Bosforului, într-un golf strâmt numit Cornul de Aur, lung de 6 km, care în portul său natural putea adăposti un număr oricât de mare de corăbii, se înalţă un promontoriu. Aici, coloniştii megarieni fondaseră, în secolul al VII-lea î.e.n., un oraş numit Byzantion (nota autorului: După tradiţie, nume format din cel al legendarului şef megarian Byzas şi cel al prietenului său Antes. Distrus aproape complet de Septimius Sever în 196 e.n., reconstruit şi înfrumuseţat cu portice, terme, un teatru, un hipodrom şi un palat imperial, oraşul a fost grav devastat de Licinius, asociatul la domnie şi rivalul lui Constantin. După înfrângerea acestuia (324), Byzantion şi-a deschis porţile învingătorului: Constantin şi-a făcut intrarea triumfală în oraş, l-a declarat capitala imperiului, pe care a inaugurat-o solemn 6 ani mai târziu (330)).

Intuind imediat excelenta poziţie strategică a promontoriului, Constantin cel Mare îl va fortifica construind un zid de apărare, lung de 3 km; în spatele acestuia, la o distanţă de aproximativ 1,500 m, Theodosius II va construi, în 413, un alt zid, mai lung, de 7 km. Astfel fortificat dinspre uscat, şi apărat din trei părţi de mare, Constantinopolul n-a putut fi cucerit timp de opt secole.

 

Cronica ext 38-3

Zidurile oraşului original, construit între 324-330 de Constantin cel Mare

 

Alegerea locului noii capitale a Imperiului Roman de către Constantin s-a dovedit a fi fericită. Roma se afla la o distanţă prea mare de frontierele răsăritene ale imperiului, cele mai ameninţate, în primul rând de perşi şi de goţi. Resursele vitale - economice şi militare - ale imperiului erau concentrate în bogatele ţinuturi răsăritene, îndeosebi în Asia Mică. Noua capitală dispunea aici de un mare port maritim şi comanda principalele drumuri comerciale care legau Occidentul cu lumea Orientului. În plus, oraşul se afla în imediată apropiere de principalele focare de cultură elenistică. Cu patru secole în urmă (potrivit Suetonius, I, 79), Caesar se gândise şi el să mute capitala în partea estică a imperiului – la Alexandria, sau pe locul anticei Troia, - ceea ce ar fi dus şi la realizarea unei noi unităţi culturale: greco-romane.

Dar Constantin nu s-a gândit să imprime noii capitale un caracter grecesc. Dimpotrivă, - prin amenajarea urbanistică şi stilul monumentelor sale, prin administraţia şi prin limba sa oficială, noua capitală trebuia să fie pur romană. Şi nici nu se putea numi altfel decât stabilise fondatorul ei: Noua Romă. (...) Dar poporul îşi numea noua capitală, asemenea romanilor din Italia, simplu: oraşul, Urbs, iar mai târziu Polis (nota autorului: Sau Polin, care - după mărturia unui geograf arab din secolul X - devenise Bulin, sau Sten-Bulin, în limba turcă Istanbul («lângă oraş»))”.

 

Într-o ,,Istorie a Imperiului Bizantin”, un alt istoric laic erudit, Stelian Brezeanu, schiţează astfel venirea lui Constantin cel Mare în oraşul de lângă Bosfor:

„Mutarea capitalei imperiale din Cetatea Eternă de pe Tibru în oraşul de pe malurile Bosforului, dictată lui Constantin cel Mare de considerente de natură strategică, economică, politică şi religioasă, rămâne un eveniment de importanţă capitală în istoria universală. Prin actul lui Constantin, toate forţele vitale ale lumii romane se repliază în jurul noii metropole, între zidurile căreia să se realizeze fuziunea elementelor romane, elene şi creştin-orientale, din care s-a născut strălucita civilizaţie bizantină.

Mutarea însăşi a capitalei pe malurile Bosforului este încheierea logică a unui proces profund din economia romană: deplasarea centrului de greutate al vieţii economice şi demografice a imperiului în jumătatea sa orientală. În timp ce economia occidentală decade, dobândind un tot mai pronunţat caracter agrar, proces grăbit şi de migraţia popoarelor, în Orient se păstrează o viaţă urbană înfloritoare în salba de oraşe de pe malul Mediteranei (în provinciile Egipt, Palestina, Siria şi Asia Mică).

(...)

Anul 330, luna mai. Inaugurarea festivă a noii capitale a Imperiului Roman la Constantinopol, a cărei construcţie pe locul anticei colonii megariene Byzantion a fost începută de Constantin cel Mare în noiembrie 324. Deplasarea centrului de greutate al imperiului din Italia în Orient, unde se menţine o viaţă urbană înfloritoare. Noua capitală, concepută ca Noua Romă, are o poziţie strategică remarcabilă şi o importanţă comercială unică”.

 

În „Istoria Romei Antice”, a istoricului rus N.A. Maşkin, găsim, de asemenea, notat faptul că ,,Roma îşi pierduse însemnătatea încă de pe timpul lui Diocleţian. Constantin construieşte o nouă capitală pe locul coloniei greceşti Bizanţ. Noua capitală ia numele de Constantinopole, după cel al întemeietorului. Constantinopole se afla la graniţa dintre Asia şi Europa, între răsăritul şi apusul imperiului, pe drumul comercial vestit încă din antichitate. (…) Oraşul a fost înzestrat cu terme, o bibliotecă şi un mare hipodrom pe care se adunau mii de oameni, căci cursele de cai deveniseră spectacolul cel mai agreat de mulţime. Noua capitală are senatul ei; de acum înainte, unul din consuli se află aici. Grâul din Egipt nu se mai scurge spre Roma, ci spre noua capitală”.

 

Cam atât despre oraşul Byzantion, devenit Constantinopol şi mai târziu Istanbul. Când a devenit el scaun episcopal şi cine este cel care a întemeiat acest scaun episcopal pe malurile Bosforului ?

 

Când a fost întemeiat scaunul Constantinopolului ?

Tradiţia Bisericii Ortodoxe vorbeşte despre întemeierea scaunului episcopal în Bizanţ de către însuşi Sfântul Apostol Andrei, în primul secol creştin.

Astfel, în ,,Vieţile sfinţilor”, găsim scris în luna octombrie, ziua a treizeci şi una: ,,Sfinţii Apostoli din cei 70: Stahie, Amplie, Urban, Narcis, Apelie şi Aristobul. Sfântul Stahie a fost pus episcop în Bizanţ de către Sfântul Apostol Andrei şi a zidit o biserică în Arghiropoli, împreună cu Sfântul Andrei. Apoi a adunat pe mulţi credincioşi şi îi învăţa mântuitoarea viaţă. Ostenindu-se 16 ani în acea nevoinţă pentru mântuirea omenească, a răposat cu pace. (...) Amplie şi Urban au fost puşi episcopi de către acelaşi sfânt, Andrei. Amplie a fost episcop în Diospoli, iar Urban a fost episcop în Macedonia. (...) Narcis a fost episcop în Atena, Apelie în Ieraclia şi Aristobul în Britania”.

 

De asemenea, în ,,Proloagele de la Ohrida”, episcopul sârb Nicolae Velimirovici, scrie următoarele:

,,31 octombrie. Pomenirea Sfinţilor Apostoli Stahie, Amplie, Urban, Narcis, Apelles şi Aristobul. Aceştia au fost cu toţii din numărul celor 70 de apostoli mai mici. Stahie a fost ucenic şi ajutor al Sfântului Apostol Andrei cel întâi chemat. Sfântul Andrei l-a sfinţit pe el episcop al Bizanţului. Sfântul Apostol Stahie a întemeiat Biserica din Arghiropolis şi bine a păstorit turma lui Hristos cea de acolo, cu credinţă şi cu râvnă de foc. După 16 ani de păstorire, el s-a săvârşit cu pace către Domnul.

Sfinţii Apostoli Amplie şi Urban au fost şi ei ucenici ai Sfântului Apostol Andrei cel întâi chemat, şi sfinţiţi de el întru episcopi: Sfântul Amplie în Cetatea Lida din Odyssopolisul Iudeii, iar Sfântul Urban în Macedonia. Amândoi au luat mucenicească moarte pentru Hristos Domnul. Sfântul Narcis a fost uns episcop al Atenei de către Sfântul Apostol Filip. Sfântul Apelles [Amplie] a fost episcop al Heracleei în Trachis. Iar Sfântul Aristobul, fratele Sfântului Apostol Barnabas (n.r.: Varnava), bine propovăduind credinţa creştină în Britania, s-a săvârşit cu pace în acele insule”.

 

Cea mai importantă mărturie istorică o aduce Mitropolitul Meletie al Atenei, care, în a sa ,,Istorie bisericească”, lucrare de referinţă pentru istoria ecleziastică, scrie următoarele:

,,Pre lângă acestea trebuie a însemna, că marele Constantin pre cetatea cea în numele său ridicată nu numai cu multe covârşiri de cele de afară, şi cu afierosiri o au împodobit, ci şi pre Bizantia, mai înainte episcopie fiind a mitropolitului Iracliei Traciei, ca o dăruită de autocratorul Sever perintiilor după luarea cetăţii Bizantiei. Deci pre această Bizantie o au ridicat la cinstea arhiepiscopească, păzind protiile (întâiciunile) cinstei Romei cei mai bătrâne, pentru vechimea ei, fiindcă de acolo s-au mutat împărăţia în Constantinopoli. Iar mitropolitului Iracliei, i s-au dat singură hirotonia arhiepiscopului Constantinopoliei, fiindcă mai înainte de el se hirotonea episcopul Bizantiei.

Deci de vreme ce trebuie de acum înainte să păzim şi catalogul celor ce au episcopesit în Constantinopoli, am socotit de cuviinţă pre rând să-i numărăm din început. Întâiul episcop al Bizantiei s-au făcut Andrei întâi-chematul apostol, propovăduind întru ea cuvântul Evangheliei, şi casă de rugăciune de ceea parte în Arghiropoli au zidit, nu puţini ani mai înainte sortindu-se episcopia aceasta, mai înainte de a ajunge fratele său, după ce fusese al Antiohiei, la episcopia hristianilor celor din Roma.

(...)

Stahie, unul din cei 70 de apostoli, s-au hirotonit primul/întâiul episcop al Bizantiei de dumnezeiescul apostol Andrei întâi-chematul, de carele pomeneşte dumnezeiescul Pavel în Epistolia sa către Romani: şi au episcopesit în vremea împărăţiei lui Tiberie, lui Gaie, şi a lui Claudie monarhilor, şi după mai scumpătăţiţii ano-scriitori, s-au făcut episcop în anul 37 de la Hristos, şi au arhierit 16 ani.

După dânsul au luat scaunul Onisim, în anul 53, în vremea împărăţiei lui Claudie, şi episcopesind 14 ani, s-au făcut Policarp, în anul 67 în vremea împărăţiei lui Neron, lui Galva, lui Oton, lui Vitelie, lui Vespasian, lui Titu, şi a lui Dometian, după Armenopul, şi după alţii, şi au chivernisit scaunul 18 ani, şi în anul 14 al arhieratiei lui, s-au luat Ierusalimul. Plutarh în anul 85 ...”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 38/noiembrie-decembrie 2007

 

 

 

PARTEA A III-A

Aşadar, odată cu mutarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol de către Constantin cel Mare, în anul 330, scaunul arhieresc al noii metropole a căpătat o importanţă deosebită. Având în vedere faptul că Roma se bucura de foarte mare cinste, întâi pentru că fusese capitala imperiului, apoi pentru că acolo pătimiseră pentru credinţă Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi mulţi alţi cinstiţi mucenici, Sfinţii Părinţi de la Sinoadele Ecumenice au rânduit ca întâietatea cinstei între Biserici să se acorde scaunului Romei.

 

Ce a hotărât cel de-al II-lea Sinod Ecumenic, de la Constantinopol, din 381, cu privire la cinstea acordată scaunelor Romei şi Constantinopolului

Canonul 3 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic hotărăşte: ,,Iar după episcopul Romei, întâietatea cinstei să o aibă episcopul Constantinopolului, pentru că aceasta este Roma nouă”.

În ,,Canoanele Bisericii”, volumul II, dedicat Sinoadelor Ecumenice, apărut la Editura Tipografiei Cărţilor Bisericeşti din Bucureşti, 1943, canonul este tâlcuit astfel: ,,Acest canon este în realitate consecinţa firească a întemeierii unei noi capitale în cuprinsul vastului Imperiu Roman. Roma cea nouă nu putea rămâne în urma celei vechi, mai ales că începând de la 11 mai 330 – data inaugurării noului oraş – Constantinopolul primi o organizaţie municipală nouă, la fel cu cea a Romei, cu senat, magistraţi şi toate rânduielile trebuitoare unei capitale (potrivit lui Sozomen, Istoria bisericească, II, 3), fiind împărţit ca şi Roma în 14 sectoare şi devenind astfel centrul politic, religios, economic şi moral al imperiului. Toate acestea au contribuit ca episcopul din această cetate să capete un prestigiu deosebit.

Lucrul era firesc. Spre capitala unei ţări converg toate interesele şi se încrucişează toate năzuinţele. Cel ce ocârmuieşte aici trebuie să fie o persoană cu însuşiri alese, spre a face faţă unor aşa de grele cerinţe şi împrejurări. Aceste însuşiri dau ele însele prestigiu, dar realitatea practică cere ca asemenea situaţii să fie legalizate, precizându-se rolul autorităţii ocârmuitoare, şi dându-i-se puterile trebuitoare exerciţiului acestui rol. Biserica creştină era o instituţie cu tendinţe de desfăşurare şi de afirmare a unor principii noi. În faţa unei lumi care trebuia schimbată din temelie, dar care avea reprezentanţi cu prestigiu, ea trebuia să se înfăţişeze cu oameni cel puţin de aceeaşi valoare. Constantinopolul, devenind capitala imperiului, avea deci nevoie de episcopi cu autoritate, care să reprezinte demn Biserica. De aici necesitatea de a se da acestor episcopi o stare legală prestigioasă, adică un rang înalt în ordinea ierarhiei bisericeşti.

Acest lucru nu s-a făcut la Sinodul I Ecumenic, fiindcă atunci Constantinopolul era încă în proiect; acum însă cetatea cea nouă era în plină dezvoltare, devenind centrul administraţiei de stat şi având o viaţă prin excelenţă creştină, în deosebire de Roma, unde păgânismul s-a manifestat încă multă vreme puternic.

(...)

În ce priveşte expresiunea ,,întâietatea cinstei după episcopul Romei”, ea înseamnă că nimeni dintre episcopii marilor metropole nu va avea vreo superioritate jurisdicţională asupra celorlalţi, ci numai onorifică, toţi fiind din punct de vedere al puterii ocârmuitoare, coordonaţi. Episcopul Constantinopolului era al doilea în cinste după cel al Romei şi întâiul înaintea celorlalţi.

Această chestiune ce a frământat atât de mult istoria Bisericii creştine, s-a discutat pe larg la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Chalcedon, care i-a dat aceeaşi soluţiune, precizând din nou şi în termeni categorici rolul episcopului din Constantinopol, căruia i-a dat în jurisdicţie Asia şi Pontul, în afară de Tracia, pe care o avea de mai înainte. De asemenea, la cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic, chestiunea a fost dezbătută din nou, statornicindu-se următoarea ordine a scaunelor patriarhale: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim. De altfel, împăratul Justinian (527-565), prin novela 130, statornicise aceeaşi regulă din punct de vedere civil, astfel încât ambele puteri – cea laică şi cea bisericească – se găseau în acord asupra unei chestiuni atât de importante”.

 

Tâlcuiri întru totul asemănătoare ale acestui canon se găsesc în Pidalion sau în ,,Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii”, de profesor dr. Ioan N. Floca, Bucureşti 1992. Pidalionul nuanţează şi mai mult problema cinstei scaunelor patriarhale: ,,Nu al doilea cu cinstea, ci al doilea cu orânduiala cinstei”.

 

Cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, de la Chalcedon, din 451, vine să întărească cele hotărâte în 381

Canonul 28 al celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic hotărăşte: ,,Urmând întru totul orânduirilor Sfinţilor Părinţi şi cunoscând canonul abia citit al celor 150 de Dumnezeu prea iubitori episcopi, care s-au întrunit în împărătescul Constantinopol, în noua Romă, sub marele Teodosie, fostul împărat de pioasă amintire, aceleaşi le orânduim şi le statornicim şi noi, despre întâietăţile prea sfintei Biserici a aceluiaşi Constantinopol, a noii Rome, de vreme ce şi scaunului Romei vechi, părinţii după dreptate i-au dat întâietatea, pentru că cetatea aceea era cetate împărătească.

Şi cei 150 episcopi prea iubitori de Dumnezeu, îndemnaţi de acelaşi ţel, au dăruit întâietăţi egale prea sfântului scaun al Romei noi, socotind a fi cu dreptate, ca cetatea care s-a cinstit cu împărăţia şi cu senatul, şi care a dobândit întâietăţi deopotrivă cu ale vechii Rome împărăteşti; întocmai ca şi aceea să se facă de mare şi în lucrurile cele bisericeşti fiind a doua după aceea.

De asemenea, s-a hotărât ca numai mitropoliţii diocezei Pontului, a Asiei, şi a Traciei, precum şi episcopii din ţinuturile barbare ale diocezelor numite mai înainte, să se hirotonească de către pomenitul prea sfânt scaun al prea Sfintei Biserici din Constantinopol; şi adică, fiecare mitropolit al diocezelor pomenite, împreună cu episcopii din eparhie hirotonind pe episcopii din eparhie după cum se rânduieşte prin dumnezeieştile canoane; iar mitropoliţii pomenitelor dioceze să fie hirotoniţi, după cum s-a spus, de către arhiepiscopul Constantinopolului, după ce potrivit obiceiului s-au făcut alegeri într-un glas şi i s-au adus lui la cunoştinţă”.

Acest canon este tâlcuit astfel în ,,Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii”, de profesor dr. Ioan N. Floca, Bucureşti 1992: ,,Canonul prezent este unul dintre cele mai controversate, fiind neacceptat de Biserica apuseană numai din motive de trufie, pentru că argumentarea pe care o cuprinde arată lipsa de temeinicie a pretenţiilor scaunului roman la primatul de jurisdicţie. Într-adevăr, în el ni se spune că singurul considerent pentru care Romei vechi i s-au atribuit unele privilegii, a fost faptul că era capitala imperiului. Pe temeiul aceluiaşi considerent, canonul arată că se conferă şi scaunului din Constantinopol privilegii egale cu cele ale Vechii Rome, adică pentru faptul că cetatea Constantinopolului a devenit capitala imperiului, şi astfel, Romei Noi, adică noii capitale, i se cuvin aceleaşi privilegii ca şi Romei Vechi.

Nici vorbă deci de stabilirea raporturilor ierarhice dintre scaune pe vreun considerent de natură religioasă, care ar fi îndreptăţit scaunul Romei la vreun primat fundamentat pe chestiuni de credinţă sau şi numai pe realităţi religioase ori bisericeşti.

(...)

Menţionăm apoi că încă înainte de a fi dobândit scaunul Constantinopolului locul al doilea, îndată după Roma la anul 381, prin canonul 3 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic, acest loc îl deţine scaunul din Alexandria, fiindcă până la mutarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol, oraşul cel mai însemnat al imperiului din toate punctele de vedere era Alexandria.

Întorcându-ne, pentru că Roma Veche se bucura de consideraţia capitalei străvechi şi glorioase a imperiului, i s-a recunoscut şi pe mai departe scaunului ei privilegiul primatului de onoare. Pentru a nu se scădea însă prin nimic poziţia noii capitale, spune canonul, i s-au recunoscut şi acesteia privilegii egale cu cele ale Vechii Rome, în ce priveşte raporturile cu ierarhia din subordinea sa.

Care sunt mai precis aceste privilegii ?

O parte din ele sunt arătate în canon şi anume: privilegiul episcopului Constantinopolului de a hirotoni pe mitropoliţii din diocezele Pontului, Asiei şi Traciei, de asemenea şi pe episcopii din ţinuturile barbare ale acestor dioceze. Alte privilegii sunt cuprinse în alte canoane, ca de exemplu, în canoanele 9 şi 17 ale Sinodului IV Ecumenic, în care este vorba de privilegiile judiciare ale scaunului constantinopolitan etc. Cât priveşte ţinuturile barbare pe care le aminteşte canonul prezent, s-a zis de către unii tâlcuitori, că prin ele s-ar înţelege ţinuturile în care există aşa-numitele comunităţi sau organizaţii bisericeşti mai complexe, cu caracter de diaspora, adică neîncadrate reglementar în unităţile bisericeşti administrative obişnuite. Pe temeiul unei astfel de tâlcuiri, în vremea mai nouă, unii reprezentanţi ai Patriarhiei din Constantinopol au încercat să-şi reclame pe seama scaunului ecumenic, dreptul de jurisdicţie asupra întregii diaspore ortodoxe. Un atare drept, socotit şi ca un privilegiu, nu are însă nici un temei în prezentul canon, nici în alte canoane şi în nici o hotărâre bisericească general valabilă în Ortodoxie. Căci potrivit vechii rânduieli tradiţionale, obiceiului devenit lege, şi pe temeiul principiilor canonice pe care se reazemă autocefalia în Ortodoxie, fiecare Biserică autocefală are drept de jurisdicţie asupra diasporei proprii”.

 

Cel de-al V-VI-lea Sinod Ecumenic, de la Constantinopol, sau Sinodul Trulan, din 692, revine asupra problemei

Canonul 36 al celui de-al V-VI-lea Sinod Ecumenic hotărăşte: ,,Înnoind cele legiuite de către cei 150 de Sfinţi Părinţi, care s-au adunat în această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate, şi de către cei 630 care s-au întrunit la Chalcedon, orânduim, ca scaunul Constantinopolului să se bucure de întâietăţi, deopotrivă cu ale scaunului Romei vechi, şi ca în lucrurile cele bisericeşti, să se facă tot atât de mare, ca şi acela, fiind al doilea după acela (canonul 28, Sinodul IV Ecumenic), după care să se numere scaunul marii cetăţi a alexandrinilor, apoi al Antiohiei, şi după acesta, acela al cetăţii ierusalimitenilor”.

Pe marginea acestui canon, profesorul Floca notează următoarele: ,,Pentru a se curma definitiv pretenţiile neîntemeiate ale scaunului roman, se stabileşte din nou, în mod clar şi complet, ierarhia onorifică a principalelor scaune episcopale, care încă de la Sinodul IV Ecumenic au dobândit titlul de patriarhii. Această ordine se fixează astfel: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim.

Începutul ierarhizării s-a făcut prin canonul 3 al Sinodului II Ecumenic, şi s-a continuat prin canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic, precizându-se şi printr-o hotărâre care conferă demnitate patriarhală tuturor celor cinci scaune principale ale Bisericii, în ordinea arătată mai sus. De aceea canonul prezent nici nu spune că hotărăşte ceva nou, ci numai că înnoieşte cele ce s-au legiuit mai înainte”.

 

Acestea sunt hotărârile bisericeşti cu privire la întâietatea onorifică a Constantinopolului şi la teritoriile asupra cărora se întinde jurisdicţia acestui tron patriarhal. Prin urmare, din 330, când Constantinopolul a devenit cetate împărătească, şi până în 1453, când a căzut în mâinile turcilor, scaunul său arhieresc a jucat un rol extrem de important în viaţa Bisericii.

 

Cronica ext 40-1

Imperiul Roman (cca 395), înfăţişând prefectura Galiei, cu diocezele Spaniei, Galiei şi Britaniei; prefectura Italiei, cu diocezele Africii, oraşului Romei şi Italiei; prefectura Iliricului, cu diocezele Macedoniei şi Daciei; prefectura Răsăritului, cu diocezele Egiptului, Răsăritului, Pontului, Asiei şi Traciei, în mare parte analoage celor 4 zone de influenţă ale tetrarhilor după reformele lui Diocleţian

 

Rolul jucat de Constantinopol în convertirea la creştinism a popoarelor răsăritene

În cartea sa, ,,Bizanţul. Istorie şi spiritualitate”, apărută la Editura Sophia, Bucureşti 2003, preotul Emanoil Băbuş scrie: ,,În perioada secolelor IX-X, misiunile bizantine au obţinut o serie de succese, reuşind să aducă la creştinism mai multe popoare. Între acestea se remarcă marea masă slavă, câştigată la Hristos în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Slavii au apărut destul de devreme în viaţa Imperiului Bizantin. După ce s-au eliberat de sub tutela avarilor, în secolul al VII-lea, slavii s-au instalat în vechile provincii romane pe care le devastaseră anterior: Iliricul, Moesia, Tracia şi Macedonia. Treptat, ei au intrat sub influenţa Bizanţului astfel încât, până în secolul al IX-lea, au avut deja contacte cu religia creştină prin autohtonii din centrele bizantine: Tesalonic, Atena, Monemvasia, Patras, Antibari, Raguza, Split, Zadar. De asemenea, prin vitejia lor, ei au deţinut funcţii de conducere în armata bizantină, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că cel puţin o parte dintre aceste triburi barbare cunoşteau creştinismul încă înainte de secolul al IX-lea.

(...)

Procesul de convertire al slavilor a fost desăvârşit de cei doi ,,apostoli ai slavilor”, originari din Tesalonic. (…) Originari dintr-o familie nobilă, ei au primit o educaţie aleasă şi au cunoscut atât la Tesalonic, cât şi la Constantinopol, viaţa, moravurile şi limba slavilor. Despre evanghelizarea slavilor şi despre activitatea celor doi fraţi, Chiril şi Meftodie, s-a scris mult. Chiril, pe numele său de mirean Constantin, filozof, erudit şi lingvist, a fost însărcinat cu importante misiuni la arabi, la cazarii din regiunea Niprului şi în sudul Rusiei. Tot Chiril a alcătuit primul alfabet pentru slavi şi a tradus în dialectul slavilor din Macedonia, Evangheliile şi textele liturgice. În vremea patriarhului Fotie, mai multe misiuni creştine au întărit influenţa culturală şi politică a Bizanţului în Balcani, ca şi în Rusia sau Europa Centrală.

Între 862-863, Rastislav (846-870), principe al Moraviei, s-a adresat bizantinilor pentru trimiterea de preoţi. Nu era vorba de convertirea acestui spaţiu, care era deja Cronica ext 40-2deschis creştinismului, ci de preoţi care să înveţe credinţa creştină în limba slavă şi să întărească poporul în noua religie. Misiunea bizantină în Moravia a fost plasată sub conducerea lui Constantin-Chiril, la care s-a alăturat şi fratele său, Meftodie. Cei doi au ajuns în Moravia în anul 863, opera lor misionară bucurându-se de un mare succes datorită introducerii limbii slave în cult. Din cauza lipsei acute de misionari şi episcopi, Chiril şi Meftodie au ajuns până în zona lacului Balaton, unde prinţul Panoniei Kocelj, a manifestat un mare interes pentru activitatea lor.

 

Sfinţii Chiril şi Meftodie

 

În Bulgaria, hanul Boris (852-889) s-a convertit la creştinism în 864. În anul 866, el a primit botezul la Constantinopol, luându-şi numele de Mihail după numele împăratului. (…) Arhiepiscopul bulgar era numit de patriarhul de la Constantinopol, ocupând un loc de frunte în cadrul ierarhiei bizantine.

La începutul secolului al X-lea, Bizanţul înregistrează un nou succes misionar: creştinarea alanilor (popor care trăia în nordul Caucazului), cu ajutorul unui monah bizantin, Eftimie.

Tot în acest secol, misionarii bizantini au câştigat alte două popoare: ungurii şi ruşii. Primii au fost convertiţi de Constantinopol, după care datorită poziţiei lor geopolitice, Roma îşi va impune ritul. Dintre toate popoarele care au cunoscut mai întâi creştinismul în forma lui răsăriteană şi apoi au îmbrăţişat ritul apusean, ungurii sunt cei care au păstrat cele mai multe reminiscenţe.

Bizantinii au reuşit şi convertirea ruşilor, care au apărut în istorie pe la începutul secolului al IX-lea. O cronică intitulată Istoria vremurilor trecute (Povest vremennîh let), compusă într-o primă redactare pe la 1054, iar o a doua ediţie datează de la începutul secolului al XII-lea, fiind atribuită cronicarului rus Nestor, ne informează despre triburile slave mai însemnate. (…) La începutul secolului al X-lea, regiunile din nordul Niprului şi părţile învecinate s-au unit sub autoritatea principelui Oleg. (…) Soţia principelui Igor, urmaşul lui Oleg, pe nume Olga (945-957), a primit botezul. (...) Cronicarii bizantini Kedrenos şi Zonaras, precum şi cel rus, Nestor, afirmă că aceste evenimente s-au petrecut în anul 957, în timpul vizitei la Constantinopol a Olgăi, primind botezul de la patriarhul Polieuct (956-970) şi numele de Elena după soţia împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul. Autorul lucrării De administrando imperio, relatează în amănunt episodul primirii solemne la Bizanţ al principesei kievene în toamna anului 957.

După moartea sa, statul rus a fost împărţit între cei trei fii, iar din 980 ajunge singur stăpân Vladimir (980-1015). Din aceeaşi cronică a lui Nestor aflăm că Vladimir a favorizat în primii ani ai domniei sale păgânismul. Studiul cronicilor ruse din secolul al XI-lea ne conduc spre o datare a primirii botezului de către Vladimir: 987 la Kiev. El a cerut şi mâna porfirogenetei Ana, sora celor doi împăraţi. Prin eforturile lui Vladimir, ale Anei şi ale clericilor bizantini, poporul rus a fost creştinat în masă, fiind înfiinţate episcopii la Kiev, Bielgorod, Cernigov, Novgorod şi Rostov.

Între 989-997, episcopia de Kiev a devenit mitropolie ce depindea de Constantinopol; clerul era trimis în general de la Constantinopol”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 40/ianuarie-februarie 2008 

 

 

 

PARTEA A IV-A

După căderea Constantinopolului, în 1453, în mâinile turcilor, situaţia scaunului patriarhal se schimbă dramatic 

,,Istoria bisericească universală”, volumul II (1054-1982), consemnează schimbările care au loc la începutul celui de-al doilea mileniu creştin:

,,Scaunul patriarhal de Constantinopol a jucat, cum era şi firesc, mare rol în perioada aceasta. Patriarhia Ecumenică şi-a putut împlini netulburată menirea ei în Biserica Răsăritului până la 1204, când cavalerii latini ai cruciadei a IV-a, manevraţi cu dibăcie de Veneţia, pentru interesele ei materiale, au cucerit şi jefuit Constantinopolul la 13 aprilie 1204.

Cronica ext 43-1(...)

Pe vremea împăraţilor din dinastia Comnenilor (1118-1185), patriarhia Constantinopolului număra 664 de episcopii şi 65 de mitropolii; cea a Antiohiei, 14 mitropolii, 12 arhiepiscopii şi 127 episcopii. Numai capitala bizantină avea 485 de biserici şi 825 de mânăstiri.

(...)

 

Asediul Constantinopolului în 1453, potrivit unei miniaturi franceze din secolul al XV-lea. Asediul a durat din 2 aprilie până în 29 mai 1453; lupta s-a dat între împăratul bizantin Constantin XI Paleologul şi sultanul Mehmed (sau Mahomed) al II-lea, nepotul marelui Baiazid; armata bizantină număra 7.000 de oameni, iar cea otomană 80.000-120.000 de oameni

 

Atât în Imperiul Bizantin propriu-zis, cât şi în restul teritoriilor locuite de popoare ortodoxe se înregistrează în această perioadă (n.r.: perioada a patra, secolele XI-XV) un proces treptat de centralizare bisericească, favorizat de unificarea limbii şi a formaţiunilor statale corespunzătoare. Se înregistrează – pe măsură ce etnogeneza diferitelor popoare se afirma mai cu tărie – tendinţe bisericeşti autocefale în Georgia (1100), Serbia (1219, 1346), Bulgaria (1234), Principatele Române (secolul XIV), cât şi în Rusia (1448), unde procesul de centralizare a fost o reacţie faţă de asuprirea tătărească vreme de 250 de ani, apoi faţă de tendinţele centraliste greceşti ori catolicizante ale Poloniei”.

 

Eusebiu Popovici, în a sa ,,Istorie bisericească universală şi statistică bisericească”, volumul IV (Periodul V, anii 1453-1910), ediţia a doua, apărută la Editura Tipografiei Cărţilor Bisericeşti din Bucureşti, 1928, surprinde cu acuitate epoca imediat următoare căderii Constantinopolului:

,,La începutul periodului V (1453) după căderea Constantinopoliei sub turci, mai toată Biserica Ortodoxă de Răsărit era în amară robie. Cele 4 patriarhii, iară de la 1459, când Serbia fu prefăcută în provincie turcească, şi patriarhia sârbilor, precum şi Biserica Bulgariei, supusă arhiepiscopului Ohridei, apoi de la jumătatea secolului al XVI-lea, ca o urmare a fatalei victorii, ce turcii repurtaseră asupra ungurilor în bătălia de la Mohaci (1526), chiar partea mai mare a Bisericii Ortodoxe din Ungaria, toate aceste patriarhii şi biserici se aflau sub dominaţia directă a turcilor; pe când alte biserici, aflându-se în principate tributare turcilor, erau expuse la multe maltratări, aşa Biserica Munteniei provizoriu încă de la sfârşitul secolului XIV (1389), iar permanent de la începutul secolului XV (1402), cea a Moldovei de la începutul secolului XVI (1514) şi cea a Transilvaniei de la jumătatea secolului XVI; aproape tot aşa era Biserica Georgiei sau a Gruziei, căci această ţară pentru un timp a stat parte sub dominaţia turcilor, parte sub a perşilor, precum şi Biserica Rusiei, căci acest stat la începutul periodului gemea încă sub jugul mongolilor sau tătarilor, dominanţi în el de la 1238, şi s-a liberat abia după mai 3 decenii (1480).

În cursul periodului, situaţia Bisericii de sub dominaţia directă a turcilor deveni din ce în ce mai disperată până către sfârşitul secolului XVII; chiar după acest timp, ea a fost destul de tristă şi a devenit mai suportabilă în timpul recent, abia după ce puteri creştine umiliră Turcia în războaie repetate, adică de la 1839, parte de la 1866 sau chiar tocmai de la 1878.

Situaţia Bisericii Ortodoxe, în general, s-a ameliorat treptat abia din ultimele decenii ale secolului XVIII, paralel cu progresul statelor în libertate şi cultură. Din această cauză, întreaga Biserică Ortodoxă de Răsărit abia în timpul recent este pe cale de a se ridica iarăşi progresiv; însă pe o parte din ea o stânjenesc, o zguduie şi o ameninţă simţitor încă multe împrejurări nefavorabile, ce dăinuiesc din trecut.

În opunere cu Biserica Romano-Catolică, care recunoscând primatul de jurisdicţie al Romei a obţinut o organizaţie centralistică şi prin aceasta are avantajul unei unităţi externe, Biserica Ortodoxă în cursul periodului V, ca şi în tot timpul anterior, persistă în organizaţia de la început a Bisericii creştine, în organizaţia unităţii mai mult federative a Bisericilor naţionale, adică în consistenţa ei dintr-un număr după împrejurări mai mare sau mai mic de Biserici particulare, coordinate şi autocefale, fiecare din ele fiind subordinată Bisericii întregi, ce este formată din ele toate. Negreşit tendinţa excesivă la autocefalie în conexiune cu dispariţia progresivă a unor Biserici mari de odinioară au făcut a se înfiinţa şi autocefalii de tot mici, chiar extrem de mici, şi au fracţionat astfel întreaga Biserică Ortodoxă, slăbind unitatea şi forţa ei. În prezent, Biserica Ortodoxă, din numărul de 548 milioane creştini, după statistica de la sfârşitul anului 1900, are cam 112 milioane de credincioşi, cu aproximativ 275 episcopi diecezani sau eparhioţi şi vreo 100 episcopi titulari (vicari).

Acum, pe lângă cele 4 patriarhii vechi de Răsărit şi Arhiepiscopia de Cipru avem ca biserici autocefale încă de la 1589 Biserica Rusiei, de la 1690 Biserica Ortodoxă din Ungaria, ce mai târziu deveni Biserica din Austro-Ungaria, de la 1766 Biserica de Muntenegru, mai departe, Biserica Greciei sau Eladei de fapt de la 1821, iară formal de la 1833, recunoscută de toate celelalte de la 1850, Biserica Serbiei de la 1879, Biserica României de la 1885, iară cu autocefalie contestată avem încă de la 1575 Arhiepiscopia de Sinai, apoi de la 1870 un exarhat bulgar, numit ,,exarhat” fiindcă n-a fost considerat original ca având autocefalie completă, ci numai ca mitropolie autonomă în cuprinsul Patriarhiei Constantinopoliei. Noile Biserici autocefale s-au format cele mai multe din părţi ce constituiau odinioară Patriarhia de Constantinopol; prin aceasta ea suferi mare reducere (n.r.: a se vedea raportul Sfântului Ierarh Ioan Maximovici, ,,Decăderea Patriarhiei Constantinopolului”).Cronica ext 43-2

(...)

Încă din periodul III şi IV, patriarhiile din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim erau sub dominaţia mahomedanilor, şi chiar de atunci ele ajunseseră într-o stare foarte tristă, aşa că rămăseseră numai o umbră a patriarhiilor întinse şi populate cu acelaşi nume. Dar şi Patriarhia de Constantinopol era într-o situaţie destul de tristă, din cauză că în periodul III şi IV Imperiul Bizantin se află în strâmtorare din ce în ce mai mare; acum această Biserică căzu cu totul sub jugul mahomedanilor şi, prin urmare, în aceeaşi situaţie cu patriarhiile de mai sus, anume de la 1453, când turcii sub Mohamed II (1451-1481) luară Constantinopolul şi zdrobiră complet Imperiul Bizantin”.

 

Mohamed al II-lea intrând în Constantinopol. Pictură de Fausto Zonaro

 

,,Istoria bisericească universală”, volumul II (1054-1982), prezintă situaţia actuală a patriarhiilor ortodoxe:

,,Biserica Ortodoxă de Răsărit este constituită astăzi din 9 patriarhii, 5 vechi şi 4 noi, şi din peste 10 Biserici Ortodoxe autocefale sau autonome cu rang de arhiepiscopie.

În numărul celor 5 vechi patriarhii ortodoxe se află următoarele Biserici: Patriarhia Ecumenică de Constantinopol şi cele 3 patriarhii apostolice ale Răsăritului: Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, şi Patriarhia Georgiei, a cărei Biserică s-a declarat autocefală în 556 şi recunoscută ca atare la 604 de celelalte Biserici.

a. Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. Potrivit vechilor rânduieli canonice, ea ocupă prin hotărârile canonului 3 al Sinodului Ecumenic II, ale canonului 28 al Sinodului Ecumenic IV, primul loc de onoare, nu de jurisdicţie, în sânul Bisericii Ortodoxe.

Titlul de patriarhie ecumenică nu l-a avut de la început, ci numai din secolul al VI-lea. Pentru prima oară în istorie, denumirea de patriarhie ecumenică s-a dat de către împăratul Justinian cel Mare (527-565), în aprilie 533, Patriarhului Epifanie al Constantinopolului (520-535). În timpul patriarhului de Constantinopol Ioan VI Postitorul (582-595), s-a hotărât, printr-un sinod local ţinut la Constantinopol în 588, ca toţi patriarhii Bisericii de Constantinopol să poarte în viitor titlul de patriarhi ecumenici, pe care-l poartă până astăzi, fără ca prin acest titlu să impieteze autoritatea sau jurisdicţia celorlalţi patriarhi ai Bisericilor Ortodoxe.

De la 29 mai 1453, Patriarhia de Constantinopol se află până azi sub stăpânirea turcească. Patriarhiile apostolice din Răsărit: Alexandria şi Antiohia au reuşit să se elibereze de dominaţia turcilor.

Un nou spirit de viaţă şi dorinţă de libertate s-a răspândit în toată Europa după revoluţia franceză din 1789. Popoarele ortodoxe din Balcani, care gemeau sub dominaţia turcească, încep lupta de eliberare şi câştigare a independenţei lor, care a durat tot secolul al XIX-lea şi primele două decade ale secolului XX.

La începutul secolului al XIX-lea, Patriarhia de Constantinopol mai avea încă 138 de mitropoliţi şi episcopi sufragani. Potrivit reformei bisericeşti din 1763 a patriarhului Samuil I Hangeridis (1763-1768; 1773-1778), conducerea Patriarhiei Ecumenice o avea Sinodul patriarhal compus din patriarh şi 11 mitropoliţi”.

 

* * *

 

Prin cele de mai sus am încercat să punctăm cele mai importante momente din istoria patriarhiei Constantinopolului, care fac referire la poziţia sa bisericească şi socio-politică de-a lungul secolelor. Astfel, în vreme ce în primul episod am schiţat opiniile vehiculate de oficialii patriarhiei, în următoarele am redat fragmente de istorie bisericească care surprind o cu totul altă imagine asupra acestui scaun patriarhal. Înainte de a trece la prezentarea figurii ierarhului care conduce astăzi Patriarhia Ecumenică, se cuvine să facem câteva remarci cu privire la această discordanţă de vederi.

Din perspectiva prezentată pe site-urile oficiale ale patriarhiei constantinopolitane se pot extrage câteva concepte de bază, ce se regăsesc în următoarele afirmaţii: Patriarhia Ecumenică ,,constituie centrul tuturor Bisericilor Ortodoxe locale” şi ,,este văzută ca Biserica Mamă de către vechile Patriarhii ale Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, de către mai tinerele Biserici autocefale (...) şi de către Bisericile autonome”; aşa cum ,,Vaticanul este inima creştinătăţii romano-catolice, Patriarhia Constantinopolului este inima creştinătăţii ortodoxe”, care ,,are în stăpânirea sa aproximativ 250 milioane de credincioşi din întreaga lume”, iar ,,patriarhul Constantinopolului este considerat cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe”; ,,Patriarhia Ecumenică are un caracter supranaţional şi supraregional”, iar ,,creştinii ortodocşi de pe toate continentele, care nu intră în jurisdicţia Bisericilor autocefale (independente) sau autonome (semi-independente), intră în jurisdicţia directă a Patriarhiei Ecumenice”.

Pe de altă parte, din perspectiva pe care o poate dobândi cineva care citeşte istoria şi rânduielile Bisericii Ortodoxe – şi pe care ne-am străduit să o zugrăvim, pe scurt, prin cele prezentate – se pot trage următoarele concluzii. În primul rând, precum găsim specificat în istorie, Biserica Ortodoxă este condusă sinodal, prin intermediul sinoadelor locale ale fiecărei Biserici, apoi prin sinoadele Bisericilor dintr-o parte a lumii şi, în final, prin Sinoadele Ecumenice, a toată lumea. În Biserica Ortodoxă, nici o Biserică nu este mai presus decât alta, nici un episcop mai presus decât ceilalţi; există doar locuri de onoare, de cinste, oferite celor mai vârstnici sau mai înţelepţi dintre ierarhi, sau celor mai mari şi mai împodobite cu diferite daruri Biserici.

Patriarhia Constantinopolului este una dintre cele 5 patriarhii din vechime, numărându-se alături de Roma, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Istoric vorbind, este cel mai tânăr dintre aceste scaune episcopale, însă faptul că cetatea Constantinopolului a fost împărătească şi a constituit centrul economic, social şi politic şi, prin urmare, cultural şi religios al Imperiului Bizantin a rânduit-o printre celelalte patriarhii tradiţionale. Recunoscând importanţa cetăţii împărăteşti, Sfinţii Părinţi au hotărât ca scaunul constantinopolitan să se bucure de cinste alături de Vechea Romă.

 

Cronica ext 43-3

Cetatea Constantinopolului, miniatură din Evul Mediu. În cei 1.100 ani de existenţă ai Imperiului Bizantin, Constantinopolul a fost asediat de multe ori, dar capturat doar o dată, în timpul celei de-a IV-a Cruciade, în 1204. Grecii au reuşit să recucerească Constantinopolul de la latini în 1261

 

Importanţa pe care a avut Patriarhia Constantinopolului în cei 1.100 ani de existenţă ai Imperiului Bizantin este binecunoscută şi zugrăvită în nenumărate scrieri istorice, atât laice, cât şi ecleziastice. Însă odată cu căderea Constantinopolului, în 1453, cea care a fost odinioară poate cea mai vestită metropolă creştină a tuturor timpurilor s-a transformat într-un oraş oarecare, care astăzi numără doar aproximativ 2.000 - 2.500 de ortodocşi. Această decădere fenomenală a avut loc treptat, pe parcursul a 5 secole, timp în care Constantinopolul nu şi-a mai regăsit nicicând strălucirea de odinioară.

În organizarea sa intimă, Biserica Ortodoxă a ţinut întotdeauna cont de aceste vicisitudini ale istoriei. Dacă la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic din 381, ea hotăra să dea scaunului constantinopolitan cinste pe măsura cinstei cetăţii în care se afla, mai târziu, ca urmare a faptului că Bizanţul apusese, şi odată cu el patriarhia din capitala lui îşi pierdea măreţia, ea a încuviinţat înfiinţarea de Biserici autocefale, care s-au desprins din trupul Patriarhiei Ecumenice.

Neîndoios, fărâmiţarea patriarhiilor de altădată în biserici naţionale este un fenomen trist, dar a fost necesară, pentru supravieţuirea şi întărirea ulterioară, pe plan local, a Bisericii Ortodoxe. Acesta este un proces istoric care s-a născut din faptul că patriarhiile tradiţionale – Constantinopolul, Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul, pentru că Roma se desprinsese deja dogmatic de Biserica Ortodoxă – au stat vreme de secole sub ocupaţie turcă şi nu au mai avut puterea de a păstori şi sprijini în nici un fel Bisericile diferitelor naţiuni.

Prin urmare, odinioară Constantinopolul a jucat un rol important în organizarea Bisericii Ortodoxe, iar acest lucru i-a fost recunoscut de ierarhi şi întărit prin rânduieli canonice. Astăzi, însă, tot după rânduială, el nu mai are un rol aparte, pentru că nu mai are nici poziţia, nici puterea, nici cinstea de altădată, căci acestea s-au împărţit Bisericilor care s-au desprins din el şi fiecare îşi chiverniseşte partea sa de moştenire. Ceea ce înseamnă că pretenţiile conducătorilor săi actuali sunt mai mult decât ridicole, ca să nu mai vorbim despre necanonicitatea lor.

A afirma astăzi că Patriarhia Constantinopolului ,,constituie centrul tuturor Bisericilor Ortodoxe locale” – când ea se confruntă cu probleme extrem de grave în ce priveşte drepturile sale de proprietate şi chiar de existenţă în Istanbulul de astăzi (a se vedea articolele Septembrie 2007. Conflict între Patriarhia Constantinopolului şi statul turc şi Februarie 2008. Ştiri - Noua legislaţie privind minorităţile religioase, adoptată de statul turc, nu rezolvă problemele acestora) – nu este departe de a te afla undeva paralel cu istoria şi realitatea. În ce priveşte drepturile jurisdicţionale ale acestui scaun patriarhal, vom reveni asupra lor în prezentarea activităţilor şi preocupărilor patriarhului Bartolomeu, care a excelat, între ceilalţi întâistătători ai Patriarhiei Ecumenice, în dorinţa de a acapara tot felul de teritorii pe care le-a smuls, prin metode ’neortodoxe’, de la alte Biserici Ortodoxe ’surori’ ...

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 43/iulie-august 2008

 

Partenie Filipescu