PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI

(1871-1935)

 

Mitropolit, arhiepiscop, papă şi patriarh

de Preot Srboliub Miletich

 

Iulie 1935. Zurich, Elveţia. După şase zile grele în chinurile morţii, se stinge din viaţă un om a cărui personalitate a fost una dintre cele mai reprobabile din cei 2.000 de ani de istorie a Bisericii Ortodoxe. Trupul său a fost dus la Cairo, în Egipt, şi îngropat cu mare pompă. Unul dintre cei mai mari reformatori ai Bisericii lasă în urma lui o situaţie dureroasă, instabilă şi alarmantă, ale cărei consecinţe se vor face simţite vreme de decenii, probabil chiar secole. În ciuda imaginii şi a acţiunilor sale, se ridică o întrebare: care a fost contribuţia sa personală la nenorocirile, preocupările şi provocările prezente şi viitoare cu care se confruntă Biserica Ortodoxă ?

Ne aflăm acum la o distanţă istorică suficient de mare pentru ca atât istoricii, cât şi teologii să facă o evaluare obiectivă. Astăzi, din perspectiva noastră, personalitatea şi contribuţia sa cer aceasta. Vom încerca să arătăm de ce. Prezentăm doar informaţiile generale şi câteva din faptele istorice, cu privire la această personalitate fără precedent în istoria Bisericii. În viaţa sa relativ scurtă, dar foarte tumultuoasă, acest om a uneltit să devină conducătorul a trei Biserici Locale autocefale şi să ia o seamă de hotărâri, care, până în vremea sa, au fost incompatibile cu Ortodoxia. El a fost un om care a încercat să schimbe înseşi temeliile ecleziologiei ortodoxe, ridicând probleme la care multe generaţii de teologi ortodocşi trebuie încă să dea răspunsuri mature şi sobre duhovniceşte. Dar să pornim cu începutul.

 

Patriarhul Meletie Metaxakis s-a născut la 21 septembrie 1871, în satul Parsas din insula Creta şi a primit la botez numele Emanuel. În 1889, el a intrat în Seminarul Sfânta Cruce din Ierusalim. În 1892, a devenit monah şi a fost hirotonit întru diaconie. După terminarea studiilor teologice, în 1900, patriarhul Damian l-a numit secretarul Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului. Opt ani mai târziu, în 1908, acelaşi patriarh l-a izgonit pe Meletie din Ţara Sfântă pentru ,,activităţi împotriva Sfântului Mormânt”[1].Cronica ext 33-1

Potrivit istoricului Alexander Zervoudakis, funcţionar în Ministerul Apărării al Marii Britanii între anii 1944-1950, în 1909, Meletie a vizitat Cipru şi acolo, împreună cu alţii doi clerici ortodocşi[2], a devenit membru al unei loji masonice britanice[3]. În anul următor, Metaxakis a devenit mitropolit al Kition-ului în Cipru şi deja în 1912 încerca să devină patriarh al Constantinopolului. Eşuând în această tentativă, el s-a străduit să devină arhiepiscopul Ciprului. Pentru moment, ambiţiile sale politice nemascate, caracterul autoritar şi, mai presus de toate, modernismul său par să fi avut un rol decisiv în înfrângerea sa[4]. Deziluzionat, el şi-a părăsit turma şi, în 1916, a plecat în Grecia. Acolo, în 1918, cu sprijinul rudei sale Venizelos, care conducea guvernul grec, a devenit arhiepiscop al Atenei şi întregii Grecii. Un an mai târziu, când Venizelos a pierdut alegerile electorale, Metaxakis a fost depus.

Pe vremea când încă era arhiepiscop al Atenei, Meletie a vizitat Marea Britanie împreună cu un grup de susţinători. Aici el a purtat discuţii cu privire la unirea dintre Biserica Anglicană şi Bisericile Ortodoxe. În acea perioadă, el a întemeiat, de asemenea, cunoscuta Arhiepiscopia Greacă a Americii de Nord. Până atunci nu existaseră jurisdicţii separate pe teritoriul Americii, ci doar parohii constituite din grupuri etnice, inclusiv ale etniei elene, care se aflau oficial în păstorirea episcopului rus. Odată cu prăbuşirea imperiului rus şi acapararea puterii de către bolşevici, Biserica Rusă a fost izolată şi eparhiile ei din afara Rusiei sovietice şi-au pierdut sprijinul. Întemeierea de către arhiepiscopul Meletie a unei eparhii pur greceşti în America a devenit prima scindare dintr-o întreagă serie de divizări care au urmat. Drept consecinţă, diferite grupuri au cerut şi au primit ajutorul Bisericilor lor naţionale[5].

După ce a pierdut scaunul Atenei, în februarie 1921, Meletie a plecat în America. La acea vreme, potrivit deciziei Sinodului Episcopal al Bisericii Ortodoxe Sârbe, episcopul Nicolae Velimirovici a fost trimis cu un mandat ,,să investigheze situaţia, nevoile şi doleanţele Bisericii Ortodoxe Sârbe din Statele Unite ale Americii”. În raportul său către sinodul episcopal, din 13/26 iunie 1921, vlădica Nicolae menţionează că s-a întâlnit cu Meletie, spunând, de asemenea:

,,Poziţia grecilor mi-a fost expusă cel mai bine de către mitropolitul Atenei, Meletie Metaxakis, care este acum în exil în America, şi Episcopul Alexandru al Rhodos-ului, pe care acelaşi mitropolit Meletie l-a trimis în America, în urmă cu trei ani, pentru a fi episcop al Bisericii Ortodoxe Greceşti din America.

Mitropolitul Meletie consideră că, potrivit canoanelor, jurisdicţia supremă a Bisericii din America trebuie să aparţină patriarhului Constantinopolului. El citează canonul 28 al Sinodului Ecumenic al IV-lea, conform căruia toate bisericile din ţările ,,barbare” aparţin ca jurisdicţie patriarhiei Constantinopolului. În opinia lui, această jurisdicţie ar fi mai degrabă onorifică, şi ar fi reală doar în probleme în care o parte nedreptăţită ar face apel la ea”[6].

Fără îndoială, aceasta era o informaţie interesantă pentru episcopul Nicolae şi el a menţionat-o în raportul său către sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe, deoarece nimeni până atunci nu a interpretat canonul 28 al Sinodului Ecumenic al IV-lea în acest fel. Nici măcar un singur patriarh al Constantinopolului până la Meletie nu a încercat să înlocuiască o întâietate onorifică cu una de putere, sau să substituie universalitatea Bisericii cu vreun mit al judecăţii supreme în ,,probleme în care o parte nedreptăţită ar face apel”.

Pe lângă lucrarea sa de a introduce relaţii cu totul noi între Bisericile Locale şi comunităţile lor din diaspora, Meletie a arătat, în America, o mare preocupare pentru dezvoltarea unor relaţii deosebit de cordiale cu anglicanii (episcopalienii). Pe 17 decembrie 1921, ambasadorul grec la Washington a anunţat autorităţile de la Thessaloniki că Meletie, îmbrăcat în veşmintele arhiereşti, a luat parte la o slujbă anglicană, s-a închinat cu anglicanii la rugăciune, a sărutat altarul lor, a predicat şi, în final, i-a binecuvântat pe cei prezenţi ![7]

Când Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a aflat de activităţile lui Meletie din noiembrie 1921, a fost creată o comisie specială pentru a investiga acest caz. În timpul investigaţiei, Meletie a fost ales, în mod neaşteptat, patriarh al Constantinopolului. Comisia sinodală şi-a extins investigaţiile şi pe baza concluziilor sale, pe 9 decembrie 1921, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei l-a depus pe Meletie Metaxakis pentru o întreagă serie de încălcări ale dreptului canonic şi, de asemenea, pentru crearea unei schisme[8]. În pofida acestei decizii, pe 24 ianuarie 1922, Meletie a fost instalat pe scaunul patriarhal. Ulterior, în urma unei presiuni politice puternice, pe data de 24 septembrie a aceluiaşi an, decizia prin care el era depus a fost revocată.

Mitropolitul Ghermano (Karavangelis), care fusese deja ales în mod legal, la acea vreme, arhiepiscop al Constantinopolului, relatează următoarele cu privire la circumstanţele legate de neaşteptata schimbare de situaţie: ,,Nu a existat nici o îndoială în ceea ce priveşte alegerea mea pentru tronul ecumenic în 1921. Din 17 voturi, 16 mi-au fost acordate mie. Apoi, un laic cunoscut mi-a oferit 10.000 lire pentru a renunţa la toate drepturile mele rezultate în urma alegerii în favoarea lui Meletie Metaxakis. Fireşte, enervat şi mâhnit, am respins oferta. Imediat după aceasta, o delegaţie formată din trei persoane venită din partea Ligii pentru Apărare Naţională m-a vizitat într-o noapte şi a încercat cu multă insistenţă să mă convingă să renunţ la alegerea mea în favoarea lui Meletie. Delegaţia mi-a spus că Meletie ar putea obţine 100.000 dolari pentru patriarhie, că el era în relaţii foarte bune cu episcopii protestanţi din Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, că el ar putea fi foarte folositor pentru interesele naţionale ale Greciei şi că interesele internaţionale cereau ca Meletie să fie ales patriarh. Aceasta era dorinţa lui Eleutherios Venizelos.

Am stat toată noaptea şi m-am gândit la propunerea ce mi s-a făcut. Haosul economic domnea în patriarhie. Guvernul grec nu mai trimitea ajutoare şi nu exista nici o altă sursă de venit. Salariile nu mai fuseseră plătite în ultimele nouă luni. Organizaţiile caritabile ale patriarhiei erau într-o situaţie materială critică. Cu aceste consideraţii în minte şi pentru bunăstarea poporului, am acceptat propunerea”[9].

După această înţelegere, pe 23 noiembrie 1921, a fost acceptată o propunere a sinodului Patriarhiei Constantinopolului de a amâna alegerea patriarhului. Imediat după aceasta, episcopii care au votat amânarea alegerilor au fost înlocuiţi cu alţii, astfel că, două zile mai târziu, pe 25 noiembrie 1921, Meletie a fost ales. Episcopii care au fost îndepărtaţi s-au întâlnit la Thessaloniki şi au emis o declaraţie în care afirmau: ,,Alegerea lui Meletie a fost cu totul împotriva sfintelor canoane” şi au făgăduit ,,să organizeze alegeri corecte şi canonice pentru scaunul Patriarhiei Constantinopolului”[10]. În ciuda tuturor acestora, două luni mai târziu, în mijlocul stupefacţiei generale, Meletie a devenit patriarh al Constantinopolului.

Se poate spune că din momentul alegerii sale a început un capitol complet nou în istoria Bisericii Ortodoxe. Fiind un luptător înflăcărat pentru ideile politice ale panelenismului, modernist energic şi reformator al Bisericii, Meletie a iniţiat o serie de reforme şi a influenţat acceptarea a numeroase rezoluţii care au avut consecinţe extrem de tragice. În 1922, sinodul patriarhiei sale a emis o enciclică prin care se recunoştea validitatea hirotoniilor anglicane[11]. De asemenea, din iniţiativa lui Meletie, între 10 mai şi 8 iunie 1923, a avut loc la Constantinopol un ,,congres pan-ortodox”.

În pofida hotărârilor sinoadelor din 1583[12], 1587 şi 1593, congresul a luat decizia de a schimba calendarul Bisericii Ortodoxe. Este demn de remarcat că la această conferinţă, cunoscută sub diferite nume - ,,Congresul pan-ortodox”, ,,Adunarea ortodoxă”[13] etc - au participat doar reprezentanţii a trei Biserici Locale: Grecia, România şi Serbia. În acelaşi timp, reprezentanţii altor Biserici, şi mai mult ai celor mai apropiate Biserici - Patriarhiile Antiohiei, Ierusalimului şi Alexandriei - au decis să nu participe. Ca patriarh ecumenic, Meletie a condus sesiunile întrunirii, la care a fost prezent episcopul anglican Charles Gore. La invitaţia lui Meletie, Gore a stat de-a dreapta lui şi a luat parte la lucrările congresului[14].

Se poate spune că introducerea noului calendar a provocat o dezamăgire profundă pretutindeni în lumea ortodoxă, printre clerici şi mireni, dar mai ales printre monahi. Acest gest a fost privit ca un semn vizibil al intenţiei Constantinopolului de a se apropia de Apus, în detrimentul unităţii liturgice vechi de secole a Bisericilor Ortodoxe Locale. Aşa-numitul ,,congres pan-ortodox”, format din reprezentanţii a trei Biserici Locale, a reuşit să introducă noul calendar, folosind aceleaşi argumente ca la introducerea uniatismului, pe care sinoadele ortodoxe precedente le-au condamnat şi respins: ,,Pentru sărbătorirea simultană a marilor praznice creştine de către toate Bisericile”[15].

Indiferent ce sau pe cine a reprezentat această conferinţă, cel mai probabil istoricii vor fi siliţi să recunoască că a fost unul dintre cele mai tragice evenimente din viaţa Bisericii în secolul al XX-lea. Ordinea de zi, stabilită de sus şi introdusă cu forţa poporului, în contradicţie cu hotărârile sinodale anterioare, a impus sub presiune politică aşa-numitul calendar nou. Acest fapt a cauzat schisme şi ciocniri sângeroase în stradă, cărora nu le-a scăpat însuşi Meletie. Reformele moderniste ale lui Meletie nu au fost pe placul credincioşilor. În Constantinopol, au avut loc incidente serioase, în cursul cărora populaţia ortodoxă mânioasă a prădat apartamentele patriarhului şi l-a bătut pe acesta[16]. La scurt timp, în septembrie 1923, Meletie a fost forţat să părăsească Constantinopolul şi să renunţe la tronul patriarhal.

Judecând după toate cele întâmplate, patriarhul Meletie avea planuri ambiţioase, iar această întrunire măruntă şi dezonorantă a studiat mai mult de o singură problemă. Separat de problema schimbării calendarului, ei au analizat dacă să accepte sau să respingă sărbătorirea Paştelui la o dată fixă, căsătoria diaconilor şi preoţilor după hirotonie, a doua căsătorie pentru preoţi, reducerea rânduielilor de post, mutarea marilor praznice în duminicile cele mai apropiate etc[17]. Cu privire la această întrunire, arhimandritul Iustin Popovici scria în prezentarea sa din mai 1977, adresată Sinodului Episcopal al Bisericii Ortodoxe Sârbe:

,,Chestiunea pregătirii şi organizării unui nou ,,sinod ecumenic” al Bisericii Ortodoxe nu este nouă şi nu datează de ieri în perioada noastră din istoria Bisericii. Această problemă a fost deja ridicată în vremea nefericitului patriarh Meletie Metaxakis, binecunoscutul şi arogantul modernist, reformator şi creator de schismă în sânul Ortodoxiei, la aşa-zisul său ,,congres pan-ortodox” din Constantinopol din 1923”.

 

 Cronica ext 33-2

Chipurile patriarhilor masoni din lojile masonice ale Greciei

Fotografiile şi textul sunt o fotocopie a paginii 5 a periodicului masonic ,,PuqagoraV” (Pitagora), anul 35, numărul 13-14, ianuarie-martie/aprilie-iunie 1979.

 

Cei patru patriarhi masoni sunt:

1. Fotie I, papă şi patriarh al Alexandriei (1856-1923)

2. Vasilie al III-lea, Patriarh Ecumenic al Constantinopolului (1844-1929)

3. Meletie al IV-lea, Patriarh Ecumenic (1871-1935)

4. Athenagora I, Patriarh Ecumenic (1886-1972)

 

Ca patriarh ecumenic, Meletie a dat o atenţie specială încercărilor de a reorganiza complet relaţiile dintre Bisericile Ortodoxe Locale din lume, mai ales cu privire la comunităţile lor din diaspora. Hotărârile, scrisorile, tomos-urile şi enciclicele sale au fost nu numai controversate, ci uneori se contraziceau între ele. Astfel, în timp ce a refuzat să recunoască autocefalia Bisericii Ortodoxe a Albaniei, sub pretextul că populaţia ortodoxă reprezenta o minoritate în Albania, Meletie, în ciuda tuturor documentelor oficiale emise de Biserica Rusă, a recunoscut separarea Bisericii Poloneze, a cărei turmă reprezenta, similar celei albaneze, o minoritate în Polonia[18].

Aşa cum scria episcopul Nicolae Velimirovici în raportul său, patriarhul Meletie a încercat să extindă interpretarea canonului 28 al Sinodului Ecumenic al IV-lea şi, într-un fel, să acapareze nu numai diaspora greacă, ci şi alte comunităţi din diaspora. Pentru prima oară în istorie, un patriarh se străduia să lanseze Patriarhia Constantinopolului într-o campanie de invadare - absolut necanonică şi condamnabilă din punct de vedere administrativ - a altor ţări şi a turmelor de credincioşi ale altor popoare. Părintele Zhivko Panev scrie despre aceasta:

,,Fără a consulta sinodul de la Atena, în 1922, el şi-a folosit relaţiile cu diaspora greacă din America şi a subordonat-o luişi. În acel an, el a emis un tomos cu privire la întemeierea unei arhiepiscopii a Americii de Nord şi de Sud la New York, cu trei episcopi, în Boston, Chicago şi San Francisco. Totodată, el a acţionat pentru a supune Constantinopolului comunităţile din diaspora ale altor popoare. Primul pas în această direcţie l-a făcut în 1922, când a numit un exarh pentru întreaga Europă Centrală şi de Vest, având sediul la Londra şi titlul de mitropolit de Thyateira. După aceasta, Constantinopolul a început să conteste dreptul mitropolitului Evloghie de a conduce parohiile ruseşti din Europa de Vest.

Pe data de 9 iulie 1923, Meletie şi-a subordonat eparhiile Bisericii Ortodoxe Ruse din Finlanda, sub forma unei Biserici Finlandeze autonome. Pe 23 august 1923, sinodul constantinopolitan a emis un tomos cu privire la subordonarea de către Patriarhia Ecumenică a eparhiilor ruseşti din Estonia, în forma unei Biserici autonome.

Prezidat de Meletie, sinodul constantinopolitan a hotărât că era indispensabilă crearea unei noi eparhii pentru diaspora ortodoxă din Australia, cu o catedrală la Sydney, sub jurisdicţia sa. Acest lucru s-a întâmplat în 1924”[19].

Din cauza acţiunilor lui Meletie, Biserica Sârbă a intrat, de asemenea, în conflict cu Patriarhia Constantinopolului. Biserica Sârbă avea o eparhie în Cehoslovacia, pentru care, la 25 septembrie 1921, patriarhul sârb Dimitrie a hirotonit întru episcopie pe cehul moravian Gorazd Pavlik (împuşcat de germani pe 4 decembrie 1942 şi astăzi canonizat)[20]. În pofida acestui fapt, pe 4 martie 1923, patriarhul Meletie l-a hirotonit pe arhimandritul Savatie ca ,,arhiepiscop al Pragăi şi a toată Cehoslovacia” şi i-a dat tomos-ul nr. 1132 privind restaurarea vechii arhiepiscopii a Sfinţilor Chiril şi Meftodie, pe care a plasat-o sub jurisdicţia Constantinopolului[21].

Aparte de Biserica Ortodoxă Albaneză autocefală, pe care Meletie nu a recunoscut-o, pe teritoriul albanez trăiau, de asemenea, sârbi, care se aflau în jurisdicţia Bisericii Sârbe. Secretarul Mânăstirii Decani, Victor Mihailovici, a fost hirotonit, la 18 iunie 1922, episcop vicar de Scutari. În această perioadă, Patriarhia Constantinopolului a avut pretenţii, în detrimentul Bisericii Ortodoxe Sârbe, la jurisdicţia sârbilor din Albania. În paralel, propaganda uniată, răspândită direct de Vatican, are succes. Episcopul Victor de Scutari suferă privaţiuni teribile, de care este eliberat prin moartea sa, la 8 septembrie 1939. El Cronica ext 33-3este înmormântat, la cererea sa, la Mânăstirea Decani[22].

Recunoaşterea hirotoniilor anglicane de către Meletie a provocat indignarea chiar şi a romano-catolicilor. Inovaţiile sale în Biserică au stârnit mânie şi furie şi noul calendar a provocat schisme. La Constantinopol, la 1 iunie 1923, s-a adunat un mare grup de clerici şi mireni indignaţi, care au atacat Fanarul, cu scopul de a-l depune pe Meletie şi a-l alunga din oraş. Meletie a mai rezistat o lună în această atmosferă extrem de tensionată, ca la 1 iulie 1923 să părăsească Constantinopolul sub pretextul bolii şi necesităţii unui tratament medical. Mai târziu, sub presiunea puternică a guvernului grec şi prin intervenţia arhiepiscopului Atenei, în cele din urmă, pe 20 septembrie 1923, patriarhul Meletie a renunţat la scaunul său.

 

Patriarhul Meletie (Metaxakis) al Alexandriei şi arhiepiscopul anglican Cosmo Gordon Lang de Canterbury. 8 iulie 1930, Canterbury

 

Doar trei Biserici Ortodoxe Locale au introdus, pentru început, noul calendar, care a fost acceptat la insistenţa sa la nefericitul congres din Constantinopol din 1923. Acestea au fost: a Constantinopolului, a Greciei şi a României. Calendarul nu a fost introdus în alte ţări, de teama unor tulburări şi schisme ulterioare şi, de asemenea, din cauza reacţiei puternic negative. Patriarhul Ierusalimului a declarat că noul calendar era inacceptabil pentru Biserica sa, din cauza pericolului prozelitismului şi a răspândirii uniatismului în Ţara Sfântă. Probabil cea mai puternică opoziţie faţă de noul calendar a venit din partea Bisericii Alexandriei. Aici, patriarhul Fotie, după ce s-a sfătuit cu patriarhii Grigorie al Antiohiei, Damian al Ierusalimului şi Arhiepiscopul Chiril al Ciprului, a convocat un sinod local, care a hotărât că nu era necesară nici un fel de schimbare a calendarului. Episcopii prezenţi la sinod şi-au arătat marea mâhnire că trebuie să dezbată această chestiune, subliniind că reforma calendarului reprezenta un pericol pentru unitatea Ortodoxiei, nu numai în Grecia, ci pretutindeni în lume.

Cu toate acestea, mari prefaceri s-au abătut curând asupra Patriarhiei Alexandriei însăşi. După înfrângerea grecilor de către Kemal Ataturk în 1924, în Asia Mică, au avut loc mari schimbări pe scena politică şi militară a Greciei. Apoi au intervenit schimburi de populaţie, în urma cărora aproximativ 1.400.000 de greci din Asia Mică au fost siliţi să se restabilească în Grecia şi circa 300.000 de turci au părăsit Grecia[23]. După părăsirea scaunului constantinopolitan şi evenimentele furtunoase şi decisive care au avut loc acolo, patriarhul Meletie a sosit la Alexandria, unde, cu sprijin politic, a fost numit al doilea candidat pentru scaunul Patriarhiei Alexandriei[24].

La acea vreme, Egiptul era sub jurisdicţie britanică, iar guvernul egiptean avea dreptul de a confirma candidatura unuia dintre cei doi candidaţi, care fuseseră propuşi. Guvernul de la Cairo a amânat luarea unei decizii vreme de un an de zile şi abia la 20 mai 1926, sub presiunea guvernului britanic, a confirmat alegerea acestuia, care l-a numit pe Meletie papă şi patriarh al Alexandriei. Deloc descurajat de sinodul local convocat de predecesorul său, pretextând unitatea diasporei greceşti cu ţara natală (noul calendar fusese deja introdus în Grecia, sub presiunea guvernului revoluţionar), Meletie a introdus noul calendar şi în Patriarhia Alexandriei. Astfel, presupusa preocupare pentru diaspora grecească a avut prioritate în faţa grijii pentru unitatea Bisericii şi a hotărârilor sinodale anterioare.

În 1930, în calitate de conducător al unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe, Meletie Metaxakis a luat parte la Conferinţa de la Lambeth[25], unde a purtat discuţii cu privire la unirea dintre ortodocşi şi anglicani.

Înainte de a muri, acest exilat din Ţara Sfântă, Kition, Atena şi Constantinopol, cu spiritul său instabil, neliniştit şi ambiţios şi în ciuda unei boli grave, a încercat să-şi promoveze candidatura pentru scaunul Ierusalimului. Însă, la 28 iulie 1935, el a murit şi a fost înmormântat la Cairo. În urma sa există încă o perioadă furtunoasă, un timp fără odihnă din partea presiunilor politice şi a intrigilor diplomatice, inacceptabile în Biserica lui Hristos, ale căror consecinţe se vor face simţite mulţi ani de acum încolo ...

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 33/ianuarie-februarie 2007 



[1] Batistos D., Procesele verbale şi hotărârile Sinodului Pan-Ortodox din Constantinopol, 10 mai – 8 iunie 1923, Atena, 1982.

[2] Unul dintre ei era viitorul mitropolit Vasilie, un reprezentant oficial al Patriarhiei Constantinopolului.

[3] Alexander I. Zervoudakis, Francmasoni celebri, Buletin masonic, no. 71, ianuarie-februarie 1967.

[4] Benedict Englezakis, Studii de istorie a Bisericii Ciprului, secolele IV-XX, Vaparoum, Ashgate Publishing Limited, Aldershot, Hampshire, Marea Britanie, 1995, p. 440.

[6] Episcopul Nicolae Velimirovici, Opere complete, vol. X, 1983. p. 467 (în limba sârbă).

[7] Delimpasis, A.D., Paştele Domnului, creaţie, reînnoire şi apostazie, Atena, 1985, p. 661.

[8] Ibid.

[9] Ibid., p. 662.

[10] Delimpasis, A.D., Paştele Domnului, creaţie, reînnoire şi apostazie, Atena, 1985, p. 663.

Enciclica cu privire la hirotoniile anglicane, a patriarhului ecumenic către conducătorii Bisericilor Ortodoxe Răsăritene Locale, 1922, http://www.ucl.ac.uk/~ucgbmxd/ patriarc.htm

[12] Sinodul local din Constantinopol din 1583 a fost convocat ca răspuns la propunerea Papei Grigorie al XIII-lea ca ortodocşii să accepte noul calendar. Patriarhii Ieremia al Constantinopolului, Silvestru al Alexandriei, Sofronie al Ierusalimului şi alţi părinţi au luat parte la sinod. Sinodul a afirmat limpede: oricine nu urmează tradiţiile Bisericii, întemeiate pe Sinoadele Ecumenice, inclusiv cele cu privire la Sfintele Paşti şi calendar, pe care Sfinţii Părinţi ne-au poruncit să le urmăm, ci doreşte să urmeze pascalia nou inventată şi calendarul astronomilor atei ai papei şi să contrazică (tradiţiile Bisericii), vrând să respingă şi să întineze dogmele şi tradiţiile Bisericii pe care le-am moştenit de la părinţii noştri, să fie anatema şi să fie excomunicat din Biserică şi din comuniunea cu credincioşii.

[13] Sibev T., Problema calendarului Bisericii, Synodal Publishing, Sofia, 1968, p. 33-34 (în limba bulgară).

[14] Însuşi numele de ,,congres” mărturiseşte faptul că această întrunire nu urmează tradiţia ortodoxă.

[15] Enciclica Patriarhiei Constantinopolului, ,,Către toate Bisericile lui Hristos”, ianuarie 1920.

[16] Calendarul iulian, ,,Orthodox Life”, No. 5, 1995, p. 26.

[17] Ieromonah Sava (Yevtich), Ecumenismul şi vremea apostaziei, Prizren, 1995, p. 11 (în limba sârbă).

[18] Preot Zhivko Panev, Problema diasporei - o perspectivă istorică şi canonică, Paris, (manuscris în limba rusă).

[19] Ibid.

[20] Sava, Episcop de Shumadia, Ierarhi sârbi din secolele IX-XX, Belgrad, 1996, p. 135-136 (în limba sârbă).

[21] Serghie Troitsky, Jurisdicţia ecleziastică asupra diasporei ortodoxe, Sremski Karlovtsy, 1932, p. 4 (în limba sârbă).

[22] Dr. Dimsho Perich, Biserica Ortodoxă Sârbă şi diaspora ei, ,,Istochnik” (revista Eparhiei Ortodoxe Sârbe din Canada), 1998, No. 38.

[23] ,,În secolul al XX-lea, populaţia greacă din Turcia a suferit persecuţii teribile şi genocid. În 1920, numai în Istanbul erau circa 100.000 greci. După primul război mondial şi înfrângerea grecilor la Smirna (Izmir), în 1922, grecii de acolo au suferit o adevărată catastrofă: ,,marea catastrofă”. Grecii din Asia Mică s-au refugiat şi s-au stabilit în alte părţi. Aceasta s-a întâmplat după semnarea tratatului de pace de la Lausanne, Elveţia, în 1923. După aceasta, în Istanbul a rămas doar un număr nesemnificativ de greci, respectiv un număr nesemnificativ de turci în Tracia de Vest. În prezent, în Istanbul trăiesc aproximativ 4.000 de greci”. Arhipreot Radomir Popovici, Ortodoxia la răscruce de secole, Belgrad, 1999, p. 23 (în limba sârbă).

[24] Primul candidat era Mitropolitul Nicolae de Nubia.

[25] Conferinţa tuturor episcopilor anglicani care are loc o dată la zece ani la palatul arhiepiscopului de Canterbury. Ea analizează probleme de credinţă, moralitate şi ordine în comunitatea anglicană.