Anul 2004 marchează debutul unei noi etape

pentru relaţiile dintre Ortodoxie şi Biserica Catolică

 

Ţinând cont de abundenţa de evenimente ecumeniste din anul 2004, se poate socoti că acesta marchează debutul unei noi etape pentru relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică. Pe parcursul întregului an, conducătorii ambelor Biserici au făcut apeluri insistente şi foarte deschise pentru refacerea unităţii creştine, pledând cu multă convingere cauza reconcilierii.

 

De-a lungul anului, ierarhii ortodocşi ecumenişti şi-au unit glasul cu papa şi cardinalii săi, pentru a susţine grăbirea procesului de unificare a celor două Biserici şi împărtăşirea din acelaşi potir

Vaticanul pare să-şi continue ofensiva susţinută de cucerire a întregii creştinătăţi, şi, în special, a popoarelor ortodoxe, faţă de care a făcut o serie de gesturi spectaculoase. În această campanie bine regizată, eminenţele cenuşii ale Vaticanului au luat în calcul mai mulţi factori care le-au sprijinit acţiunile.

În primul rând, ei au mizat pe faptul că cele opt decenii de ecumenism au reuşit să clatine destul de puternic Ortodoxia din inimile credincioşilor, făcându-i mult mai vulnerabili la atacurile diplomaţiei catolice, decât în veacurile anterioare. Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi celelalte confesiuni creştine, ca şi cel interreligios, nenumăratele conferinţe şi întâlniri care au avut loc de-a lungul a 80 de ani au reuşit, în final, să erodeze serios conştiinţa ortodoxă şi să o întineze.

Din cauza acestui atac susţinut la adresa învăţăturii Sfinţilor Părinţi, a Tradiţiei de veacuri a Ortodoxiei, creştinul ortodox contemporan nu mai are o percepţie clară despre învăţătura Bisericii şi nici un discernământ duhovnicesc care să-l ajute să facă o distincţie între bine şi rău. Această realitate crudă se resimte destul de puternic la nivel de Biserici locale şi chiar la nivelul credinciosului de rând, care, astăzi, a ajuns să creadă că nu este nimic rău în a purta dialoguri cu ereticii.

În al doilea rând, în ultimele decenii, aceleaşi eminenţe cenuşii ale Vaticanului lucrează cu mult spor la o dezinformare generală cu privire la acţiunile Bisericii Catolice, ca şi la mistificarea istoriei şi a teologiei, prin studii, documente, interpretări alunecoase etc. Speculând cu multă dibăcie psihologia umană, ei au reuşit să creeze, cu ajutorul mass-media, o imagine mirifică a Bisericii Catolice şi a conducătorului ei. ,,Graţie” muncii lor pline de asiduitate, Biserica Catolică a fost cosmetizată şi curăţită de toate actele reprobabile pe care le-a săvârşit în trecut, iar papa a devenit un adevărat apostol al lui Hristos, care luptă pentru binele întregii umanităţi, pentru unitatea dintre creştini etc.

Însă, lovitura de graţie a Vaticanului este dată de ierarhii ortodocşi ecumenişti, intraţi în slujba acestuia. Prin atitudinea şi faptele lor, ei se vădesc a fi devenit străini de interesele Ortodoxiei; mai mult, ei au intrat slugi la domni întunecaţi. Astfel, dinlăuntrul Bisericii Ortodoxe, precum nişte cozi de topor, ei ajută Biserica Catolică să producă o dezinformare generală în lumea creştină şi să creeze imagini false. În plus, ei sprijină Vaticanul în acţiunea sa de mistificare a istoriei şi teologiei, ştergând cu buretele, din documentele, studiile şi cărţile ortodoxe, acţiunile nedemne întreprinse de Biserica Catolică de-a lungul secolelor.

Apogeul trădării lor constă în aceea că, pe lângă campania pe care o duc în Biserica Ortodoxă de intoxicare cu minciuni şi învăţături străine de ea, ei nu precupeţesc nici un efort în a propovădui, la nivel de turmă, faptul că nu există diferenţe între Ortodoxie şi catolicism şi în a grăbi procesul de unificare deplină şi împărtăşire din acelaşi potir cu catolicii.

 

În ianuarie a.c., Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, unul dintre principalii promotori ai unităţii, scrie papei despre fermitatea Patriarhiei Ecumenice pe calea către obţinerea unităţii

Anul 2004 debutează cu mesajul pe care Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului - unul dintre cei mai înfocaţi susţinători ai ecumenismului şi reconcilierii cu catolicii - l-a trimis papei la împlinirea a 40 de ani de la întâlnirea dintre Papa Paul al VI-lea (1963-1978) şi patriarhul ecumenic Athenagora I (1948-1972). Întâlnirea din 5 ianuarie 1964, de la Ierusalim, a celor doi, este considerată un moment istoric, fiind prima întâlnire dintre un patriarh ortodox şi un papă după 500 de ani (din 1439).

Ca urmare a acestei prime întrevederi, la 7 decembrie 1965, patriarhul Constantinopolului şi papa au ridicat anatemele date în 1054, care au pecetluit Marea Schismă dintre cele două Biserici. Este de remarcat faptul istoric că patriarhul Athenagora a pus, pur şi simplu, Ortodoxia în faţa acestui fapt împlinit, nesfătuindu-se şi necerând acordul nici unuia dintre ceilalţi patriarhi ortodocşi (1); acesta este doar unul din nenumăratele acte publice făcute în mod mişelesc de ierarhii ortodocşi ecumenişti, în numele întregii Biserici, şi de care Ortodoxia, în ansamblul ei, are prea puţin cunoştinţă.

Iată ce scrie Bartolomeu papei: ,,În aceste zile când se împlinesc 40 de ani de la istorica întâlnire, binecuvântată de Dumnezeu, la Ierusalim, între predecesorii noştri de vie memorie, Papa Paul al VI-lea şi patriarhul Athenagora I, ne îndreptăm gândurile, cu recunoştinţă, către dorinţa lor de unitate creştină. A fost nevoie de astfel de iniţiative şi fapte curajoase pentru realizarea primilor paşi în refacerea unităţii Bisericilor noastre surori, prin credinţă comună şi slujirea sfintelor taine”.

În continuare, el îşi arată hotărârea şi fermitatea în direcţia obţinerii unităţii, afirmând că ,,Patriarhia Ecumenică este gata să continue acest demers până vom ajunge la unitate deplină în credinţă şi comuniune în Sfântul Duh” (2).

Tot în luna ianuarie, în cadrul săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, papa a cerut credincioşilor ,,să conştientizeze necesitatea unităţii creştinilor într-o lume decimată de război şi însetată de pace” (3).

 

În februarie a.c., în cadrul unui interviu, cardinalul Ratzinger prezintă viziunea Bisericii Catolice despre unitate

Este interesant faptul că Vaticanul nici măcar nu-şi ascunde planurile, reprezentanţii săi făcând declaraţii care le dezvăluie adevăratele intenţii. Astfel, la 27 februarie a.c., cardinalul Ratzinger a acordat un interviu publicaţiei italiene Il Tempo, în care afirma că ,,a sosit momentul împăcării definitive cu Biserica Ortodoxă”.

În cadrul acestui interviu, el ,,face o invitaţie la a deschide ochii raţiunii pentru a vedea şi a urma calea adevărului”. Referindu-se la Marea Schismă de la 1054, el declară: ,,Pot fi excomunicate doar persoane, nu biserici. Imaginea Bisericilor excomunicate nu există. Persoanele excomunicate în 1054 nu mai există, iar celelalte situaţii nu mai sunt sub incidenţa dreptului bisericesc, ci sub puterea lui Dumnezeu, supuse voinţei divine”.

Istoria consemnează faptul că Marea Schismă de la 1054, dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, a fost provocată de inovaţiile introduse în Biserică de către latini. Aceste noi învăţături ale latinilor – dintre care cea mai gravă este Filioque – erau condamnate de cele şapte sinoade ecumenice ca fiind eretice; anatemele date de Biserica Ortodoxă la 1054 n-au făcut decât să consfinţească rânduielile statornicite de Sfinţii Părinţi şi să afurisească pe cei care le încălcau.

Prin urmare, cu sau fără anatemele de la 1054, asupra învăţăturilor străine de duhul Bisericii lui Hristos cad anatemele Sfinţilor Părinţi de la cele şapte sinoade ecumenice, iar cei care continuă să le susţină şi să le propovăduiască, ca şi toţi iniţiatorii şi purtătorii de dogme false, cad sub afurisenie, ca învăţând minciuna drept adevăr.

Într-adevăr, ,,persoanele excomunicate în 1054 nu mai există”, însă există urmaşii lor, continuatorii învăţăturilor scornite de ei, care cad, atât fiecare în parte, cât şi ca instituţie, sub anatemele Bisericii lui Hristos. Cât priveşte celelalte păreri ale cardinalului Ratzinger, ele nu sunt decât vorbe în vânt, cuvinte întortocheate, scolasticisme de-ale catolicilor. Faptul că el nu recunoaşte aceste fapte istorice şi teologice arată limpede că Vaticanul gândeşte unirea cu Biserica Ortodoxă în aceiaşi termeni în care a gândit-o în întreg mileniul de după schismă; deci, nimic nu s-a schimbat, în realitate, în relaţiile dintre ortodocşi şi catolici.

Mai mult, Ratzinger propune un al treilea Conciliu Vatican, cu participarea Bisericilor Ortodoxe: ,,Prietenii noştri ortodocşi afirmă că, în multe privinţe, nu suntem la înălţimea viziunii lor. Tocmai din partea ortodocşilor nu reuşesc să găsesc o oportunitate de a-i implica într-un Conciliu al Vaticanului. Probabil ei înşişi ar răspunde negativ. Rămâne deci misiunea dificilă, plină de dragoste şi pasiune, pentru a depăşi aceste impedimente” (4).

Cu alte cuvinte, Biserica Catolică doreşte un al treilea Conciliu Vatican, la care ortodocşii să ,,revină” în sânul catolicismului (5), dar, ortodocşii, plini de orgoliu, refuză mâna întinsă frăţeşte de catolici ... A văzut biata Ortodoxie, de-a lungul a atâtea secole, ce înseamnă această mână întinsă frăţeşte de catolici !

 

În iunie a.c., după vizita patriarhului Bartolomeu la Roma, cardinalul Walter Kasper declară că adevăratul obstacol în calea unirii este ,,exercitarea primatului episcopului Romei”

Un alt eveniment important pentru relaţiile dintre cele două Biserici a avut loc în iunie 2004. În ultimii ani a devenit o tradiţie ca patriarhul Constantinopolului să trimită o delegaţie de ierarhi ortodocşi la Roma pe 29 iunie, de praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, consideraţi patronii Romei, şi, de asemenea, Vaticanul să trimită o delegaţie la Constantinopol pe 30 noiembrie, la sărbătoarea Sfântului Andrei, patronul Constantinopolului. Prezenţa, anul acesta, la Roma, a patriarhului Bartolomeu a fost privită ca un gest deosebit.

 

Cronica ext 32-4
Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului şi Papa Ioan Paul al II-lea
la liturghia catolică de Sfinţii Apostoli din 29 iunie 2004, Roma

 

Această vizită a patriarhului Constantinopolului la Roma a stat sub semnul apelurilor insistente făcute de el şi papă în favoarea unităţii. Papa l-a primit cu bucurie pe Bartolomeu, afirmând: ,,Îmbrăţişarea dintre patriarhul Athenagora şi Papa Paul al VI-lea a devenit un simbol pentru sperata reconciliere dintre Bisericile Ortodoxă şi Catolică, ca şi un simbol al speranţei în găsirea unei căi pentru unirea tuturor creştinilor … Ne rugăm ca Domnul să purifice amintirile noastre de orice prejudecată şi resentiment şi să ne îngăduie să mergem înainte pe calea unităţii” (6).

De asemenea, papa a susţinut cu tărie reluarea dialogului teologic din cadrul Comisiei mixte, întrerupt în 2001 din cauza unor divergenţe: ,,Dialogul teologic rămâne un instrument important pe calea către unitatea deplină dintre cele două Biserici. De aceea doresc să fie reluat cât de curând posibil”. La cuvintele papei, patriarhul a răspuns în aceeaşi notă, afirmând că ,,bucuria întâlnirii este umbrită de dezamăgirea lipsei de unitate”.

După încheierea vizitei, cardinalul Walter Kasper, şeful Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştine, a adus noi clarificări cu privire la poziţia reală a Bisericii Catolice faţă de unire. El a declarat că, în viitor, unirea va corespunde ,,unei unităţi fără fuziune sau absorbţie. Aceasta este formula. (…) Este unitatea în aceeaşi credinţă, cu aceleaşi taine, cu acelaşi episcopat, în succesiune apostolică. Dar va fi posibilă o pluralitate a formelor liturgice, teologice, spirituale şi canonice. Astfel, Bisericile Ortodoxe îşi vor păstra riturile lor zilnice”, continuând cu ,,miezul” chestiunii: ,,Mai degrabă problema care există este exercitarea primatului episcopului Romei” (7).

Aşadar, Kasper şi, prin vocea sa, Vaticanul gândeşte că ,,Bisericile Ortodoxe îşi vor păstra riturile lor zilnice”, aşa cum au făcut-o şi uniaţii (n.r.: Biserica Greco-Catolică, care şi-a păstrat, într-adevăr, ritul ortodox, însă având dogmele catolice, eretice) cu secole în urmă, pentru că, de fapt, pe catolici îi interesează doar ... ,,exercitarea primatului episcopului Romei”.

 

În august a.c., într-un gest bine regizat, papa înapoiază poporului rus icoana Maicii Domnului din Kazan, fără a pretinde nimic în schimb

Urmează un nou gest de mare fineţe psihologică al Vaticanului, o adevărată lovitură de teatru. După căderea comunismului, catolicii au declanşat o puternică ofensivă în ţările foste sovietice, revitalizând Bisericile uniate din aceste ţări şi iniţiind, în acelaşi timp, o campanie de misionarism în forţă. Pentru sprijinirea acţiunilor lor, în anul 2002, cele patru administraţii apostolice catolice din Rusia au fost transformate în dioceze, iar la sfârşitul anului trecut, Biserica Greco-Catolică din Ucraina a cerut Vaticanului să o ridice la rangul de Cronica ext 32-5patriarhie.

Aceste acte, alături de insistenţa deosebită a pontifului de la Roma de a vizita Rusia, au iritat Biserica Ortodoxă Rusă. Conducerea acesteia a refuzat, în repetate rânduri, să accepte o vizită a papei în Rusia şi chiar o întâlnire pe teren neutru a papei cu Patriarhul Alexie al II-lea al Rusiei. În consecinţă, pentru a îmbunătăţi relaţiile dintre cele două Biserici, în iulie a.c., Papa Ioan Paul al II-lea a anunţat că a decis să restituie Bisericii Ortodoxe a Rusiei o icoană foarte venerată şi iubită de ortodocşii ruşi, icoana Maicii Domnului din Kazan.

 

Icoana Maicii Domnului din Kazan

 

Icoana a devenit celebră datorită numeroaselor vindecări minunate ale orbilor şi faptului că o copie a ei, purtată de ruşi în bătălia din 1612 împotriva polonezilor, i-a ajutat pe aceştia să obţină biruinţa. Ca urmare, ţarii au ridicat biserici în cinstea ei, aceasta devenind icoana familiei imperiale. După revoluţia bolşevică, icoana a fost furată şi vândută la licitaţie, fiind cumpărată, în 1970, de o asociaţie catolică americană care a donat-o sanctuarului de la Fatima. Ulterior, icoana a fost dăruită papei, care a aşezat-o în capela sa privată şi, de atunci, nu a mai fost văzută sau fotografiată (8).

Papa a sperat că va putea duce personal icoana în Rusia, însă, nepermiţându-i-se accesul, el a afirmat că înapoiază icoana poporului rus, fără a pretinde nimic în schimb, gest care a avut o încărcătură emoţională deosebită. Astfel, în cadrul unei ceremonii săvârşite pe 25 august la Vatican, el a încredinţat icoana cardinalului Walter Kasper, conducătorul delegaţiei însărcinate cu înmânarea ei patriarhului rus, eveniment care a avut loc la Moscova, la 28 august, de praznicul Adormirii Maicii Domnului pe stil vechi.

În timp ce Joaquin Navarro-Valls, directorul Biroului de presă al Sfântului Scaun, a afirmat că ,,ziua de 28 august a reprezentat pentru Vatican o zi istorică pentru relaţiile dintre Biserica occidentală şi cea orientală”, patriarhul Alexie al II-lea a fost rezervat. El a mulţumit pentru preţiosul dar, reafirmând că ,,nu există, deocamdată, nici o posibilitate pentru o vizită a papei la Moscova”. El a precizat că restituirea icoanei ,,nu constituie o schimbare a relaţiilor cu Vaticanul. Sper că acestui gest îi vor urma şi altele şi nu vom face concurenţă pe teritoriul Rusiei, ci fiecare se va îngriji de credincioşii proprii” (9).

 

În noiembrie a.c., are loc alt act spectaculos al papei, care restituie Bisericii Ortodoxe moaştele Sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Grigorie Teologul

La sfârşitul anului 2004, papa a făcut un alt gest cu un impact emoţional internaţional imens, menit să vădească dispoziţia reconciliatoare a Bisericii Catolice, protagoniştii acestui act fiind, de data aceasta, Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului şi el însuşi. Astfel, în cursul vizitei din iunie la Roma, patriarhul Bartolomeu a cerut Vaticanului restituirea moaştelor a doi sfinţi deosebit de iubiţi de credincioşii ortodocşi, ambii patriarhi ai Constantinopolului: Ioan Gură de Aur şi Grigorie Teologul, de Dumnezeu Cuvântătorul. Moaştele lor au ajuns în posesia Vaticanului, fiind furate din Constantinopol, alături de nenumărate alte comori bisericeşti, de cavalerii cruciadei a IV-a, în 1204.

Ca urmare a acestei cereri, papa a decis înapoierea lor ortodocşilor, iar la 27 noiembrie, în cadrul unei fastuoase ceremonii ecumeniste, în Biserica Sfântul Petru din Roma, el a încredinţat moaştele, aşezate în racle de cristal şi alabastru, patriarhului de Constantinopol (10).

Cu această ocazie, papa a afirmat că ,,revenirea acestor relicve la Constantinopol ar putea fi o ocazie binecuvântată pentru a ne purifica memoria rănită şi a întări calea noastră spre reconciliere”. În acelaşi ton, patriarhul Bartolomeu a spus că ,,gestul sacru repară o anomalie şi o nedreptate ecleziastică”, arătând că ,,în Biserica lui Hristos nu există probleme de nedepăşit când dragostea, dreptatea şi pacea se regăsesc într-un spirit de reconciliere şi de căutare a unităţii” (11).

Urmărind acest eveniment, nu am putut să nu ne întrebăm dacă nu cumva cei doi capi ai Bisericii au fost înţeleşi cu privire la scenariu; ne-am întrebat, poate nu pe nedrept, dacă nu cumva Bartolomeu a făcut jocul papei, cerând Vaticanului restituirea moaştelor, astfel ca acesta să-şi poată arăta mărinimia şi frăţietatea faţă de ortodocşi. În ce priveşte cuvintele rostite de patriarhul ortodox cu această ocazie, le-am găsit înspăimântător de asemănătoare cu cele ale politicienilor contemporani, decât cu cele ale unui adevărat păstor al Bisericii: ,,dragostea, dreptatea şi pacea”, ,,spirit de reconciliere” etc.

La scurt timp după restituirea moaştelor, purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Joaquin Navarro-Valls, a încercat să reducă culpa catolicilor cu privire la însuşirea acestor moaşte în timpul celei de-a IV-a cruciade, mistificând în stilul deja binecunoscut istoria. El a afirmat că moaştele Sfântului Grigorie Teologul au fost aduse la Roma în timpul perioadei iconoclaste, idee care a fost preluată şi de cotidienele româneşti (12) şi doar cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur ar fi fost furate de cruciaţi.

Cu toate acestea, istoria consemnează faptul că Sfântul Grigorie Teologul a adormit întru Domnul la 25 ianuarie 389 şi a fost înmormântat în Cetatea Nazianzului. Abia la anul 950, dreptcredinciosul împărat Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959) a mutat moaştele sfântului la Constantinopol, aşezându-le în Biserica Sfinţilor Apostoli a patriarhiei. Se poate deduce cu uşurinţă că, în perioada iconoclastă (secolele VIII-IX), moaştele Sfântului Grigorie al Nazianzului nu puteau fi duse la Roma, de vreme ce, abia la 950, împăratul Constantin le-a adus la Constantinopol. De altfel, cărţile ortodoxe mai vechi consemnează că ele au fost luate de cruciaţi la 1204, oricât şi-ar dori Biserica Catolică să nege sau să ascundă faptele reprobabile comise.

 

Acestea au fost doar evenimentele cele mai importante care au avut loc în 2004 în ce priveşte relaţiile dintre Bisericile Ortodoxă şi Catolică. Atitudinea Vaticanului nu miră pe cei care privesc cu luciditate prezentul şi cunosc suficient de bine istoria înşelării continue a Ortodoxiei de către papalitate şi strădania ei neîncetată de a o supune. Însă, este extrem de îngrijorător faptul că ierarhii ortodocşi ecumenişti s-au alăturat papei şi cardinalilor săi în susţinerea unităţii şi şi-au unit vocea cu aceştia, vorbind de ,,Biserica vechii Rome”, deşi Vaticanul nu este defel urmaşul Bisericii Romei din primul mileniu creştin.

Este demn de remarcat, de asemenea, că papa încearcă, mai mereu în ultimii ani, să evite adevăratele probleme care există între Bisericile Ortodoxă şi Catolică, propovăduind iertarea şi ,,purificarea memoriei”, adică uitarea istoriei de secole, marcată de nenumărate atacuri mârşave ale catolicilor împotriva Ortodoxiei. Această atitudine cuprinde, în sine, o încercare de manipulare, pentru că între cele două Biserici nu este vorba de iertare şi uitare, de trecerea peste secolele de asuprire şi îngenunchere prin orice metode a ortodocşilor de către catolici, ci de un adevăr de credinţă care nu se modifică, oricât ar dori Vaticanul aceasta şi oricât şi-ar purifica ortodocşii memoria. Şi, în fine, cine uită istoria, riscă să o repete, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă şi când se va repeta istoria sinodului de la Ferrara-Florenţa (1439) sau istoria uniatismului, când ierarhii ortodocşi, manipulaţi cumplit de Vatican, au semnat unirea cu Roma şi trecerea la dogma catolică …

 

Note

1. A se vedea articolul ,,Patriarhul Athenagora al Constantinopolului” (VI), din numărul trecut, ,,Ridicarea anatemelor”.

2. Călăuza ortodoxă, februarie 2004, ,,Mesajul patriarhului ecumenic către Papa Ioan Paul al II-lea”.

3. Ziua, 22 ianuarie 2004, ,,Papa: diviziunea între creştini, o încercare dureroasă”.

4. Ziua, 27 februarie 2004, ,,Vaticanul propune împăcarea definitivă cu Biserica Ortodoxă”; Ziua, 28 februarie 2004, ,,Cardinalul Ratzinger aşteaptă apropierea Bisericilor Ortodoxe”.

5. Printre măsluirile istoriei Bisericii Universale făcute de Vatican se numără şi aceea că Biserica Ortodoxă este cea care s-a despărţit de Biserica Catolică, nicidecum invers. Ca urmare a acestei minciuni sfruntate, Biserica Catolică a reuşit să convingă o parte din Ortodoxie - aşa-numiţii uniaţi, sau greco-catolici -, să se întoarcă la sânul Bisericii-Mamă, de la care au fost smulşi în 1054.

6. Adevărul, 30 iunie 2004, ,,Papa Ioan Paul al II-lea face apel la reunificarea Bisericii Catolice cu cea Ortodoxă”.

7. Agenţia catolică de ştiri Zenit, 29 iunie 2004.

8. Ziua, 27 august 2004, ,,Icoana Maicii Domnului din Kazan pleacă astăzi de la Vatican la Moscova”; Viaţa Cultelor, august 2004, ,,Icoana Maicii Domnului din Kazan se va întoarce acasă”.

9. Ziua, 31 august 2004, ,,Alexie al II-lea al Rusiei menţine Niet-ul asupra vizitei papale”.

10. Ziua, 29 noiembrie 2004, ,,Papa restituie Ortodoxiei doi sfinţi”.

11-12. România liberă, 29 noiembrie 2004, ,,Papa a reparat o nedreptate ecleziastică”.

 

Adrian Popovici

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 32 (4/2004)