Aprilie 2004
Noutăţi din lumea creştină

 

Războiul din Kosovo nu a luat sfârşit

Conflictul din provincia sârbă Kosovo, dintre sârbi şi albanezi, s-a încheiat oficial în iunie 1999, în urma bombardamentelor americane împotriva regimului comunist al lui Slobodan Miloşevici. La sfârşitul războiului, datorită poziţiei intransigente a celor două tabere - albanezii dorind independenţa regiunii, ce aparţinea statului iugoslav, iar sârbii respingând categoric această idee pe temei că regiunea Kosovo reprezintă leagănul spiritual al naţiunii sârbe - provincia a fost pusă sub un protectorat internaţional, fiind condusă de un administrator delegat de ONU.

În ciuda faptului că în regiune au fost staţionate trupe internaţionale pentru menţinerea păcii, sub comanda NATO-KFOR, relaţiile dintre cele două etnii nu s-au detensionat, având loc un adevărat pogrom al sârbilor desfăşurat într-o tăcere suspectă a comunităţii internaţionale. Astfel, după 1999, într-o perioadă de aşa-zisă pace, peste 200.000 de sârbi au fost nevoiţi să părăsească provincia, iar peste 90 de mânăstiri şi biserici ortodoxe au fost distruse. Sârbii rămaşi, între 80.000 şi 100.000 dintr-o populaţie totală de aproape 2 milioane, trăiesc în nordul provinciei, la graniţa cu Iugoslavia sau în enclave protejate de forţele internaţionale.

Măsurile adoptate de comunitatea internaţională pentru a rezolva conflictul dintre sârbi şi albanezi şi-au dovedit ineficienţa la jumătatea lunii martie 2004, când au izbucnit cele mai grave confruntări interetnice din ultimii ani. Între 17-19 martie, au murit 31 de oameni, au fost răniţi peste 500 şi o parte din localităţile sârbe au fost evacuate, peste 3.500 de sârbi şi non-albanezi părăsind provincia de teama violenţelor. Biserica Ortodoxă Sârbă a anunţat că 35 biserici şi mânăstiri ortodoxe, printre care şi situri protejate de UNESCO (majoritatea bijuterii ale arhitecturii medievale) au fost incendiate şi distruse în decurs de numai două zile.

 

Cronica ext 30-5

Biserică incendiată. Kosovo, martie 2004

 

Mai grav este faptul că violenţele albaneze din luna martie nu au izbucnit spontan, ci au fost organizate dinainte, aşa cum arată desfăşurarea evenimentelor şi mărturiile oficialităţilor. Purtătorul de cuvânt al ONU la Priştina, Derek Chapell, declara, într-un interviu acordat unui post austriac de televiziune: ,,Au mai existat incidente în Kosovo, însă, de data aceasta, este vorba de acţiuni coordonate. Violenţele au izbucnit, în acelaşi timp, în locuri diferite, lucru care arată că acţiunile au fost planificate anterior”. Comandantul Brigăzii KFOR, generalul Xavier Michel afirma: ,,Am asistat la atacuri brutale, sincronizate, simultane şi repartizate în toată zona pe care o controlez”. Aceleaşi concluzii le-au tras Jaap de Hoop Scheffer, secretarul general al NATO, amiralul Gregory Johnson, comandantul NATO pentru sud-estul Europei şi generalul italian Alberto Primiceri.

Declaraţiile oficialilor confirmă teza prezentată de liderii de la Belgrad, care i-au acuzat pe albanezi că au declanşat o operaţiune menită să ,,purifice etnic” regiunea locuită în majoritate de albanezi, alungându-i pe sârbi înaintea începerii discuţiilor privind statutul final al provinciei.

Presa europeană a acuzat ONU, NATO şi Uniunea Europeană de escaladarea conflictului din Kosovo. Cotidianul german ,,Berliner Zeitung” comenta eşecul acestor trei organizaţii, care ,,au eşuat total în a aplana conflictele interetnice”. De asemenea, ea a acuzat comunitatea occidentală că a evitat mereu să declare public că războiul din Kosovo este un conflict ,,eminamente religios”. Astfel, în afara locuinţelor, albanezii au atacat în mod special bisericile şi mânăstirile ortodoxe, ca simboluri specifice ale civilizaţiei sârbe creştin ortodoxe.

Ierarhii Bisericii Ortodoxe Sârbe au acuzat, la rândul lor, organizaţiile internaţionale în ceea ce priveşte conflictul din Kosovo, făcând mai multe apeluri pentru apărarea populaţiei sârbe şi pentru protejarea ,,patrimoniului bizantin sârb” din Kosovo. Mitropolitul Artemie de Kosovo a vorbit despre ,,eşecul comunităţii internaţionale în a rezolva situaţia şi a acuzat forţele internaţionale, inclusiv KFOR, că în cei cinci ani de prezenţă în provincie au fost incapabile să aducă pace şi libertate pentru oamenii din regiune”.

 

Cronica ext 30-4

Biserică cu altarul distrus. Kosovo, martie 2004

 

Pe 18 martie 2004, sinodul sârb s-a reunit într-o sesiune extraordinară, dând publicităţii o declaraţie în care se spune: ,,Pentru orice persoană cu bun simţ este evident că este vorba de o purificare etnică totală planificată dinainte, şi de distrugerea tuturor urmelor culturale şi spirituale ale sârbilor ortodocşi în Kosovo. În plus, reprezentanţii comunităţii internaţionale, KFOR şi UNMIK (misiunea ONU), prin acţiunile şi lipsa lor de acţiune, din 1999 până în prezent, contribuie, voluntar sau involuntar, la exterminarea definitivă a credincioşilor ortodocşi şi la distrugerea tuturor locurilor sfinte creştine din Kosovo”.

Este de remarcat faptul că diferite persoane s-au sesizat cu privire la distrugerea sistematică a patrimoniului bizantin din Kosovo şi tăcerea deplină a comunităţii internaţionale şi a organizaţiilor abilitate, precum UNESCO. Lawrence A. Uzzell de la Organizaţia de Supraveghere a Libertăţii Religioase Internaţionale scria în luna mai: ,,Imaginaţi-vă protestele internaţionale care ar fi avut loc dacă ar fi fost vorba de biserici baptiste sau romano-catolice sau de sinagogi. Dar creştinii ortodocşi se pare că nu au simpatizanţi în Statele Unite, cu excepţia ortodocşilor americani. Între 1999 şi 2003, militanţii albanezi au distrus mai mult de 90 de lăcaşuri de cult ortodoxe, cel mai adesea cu dinamită. Nici măcar o persoană nu a fost arestată sau judecată, chiar şi atunci când atacurile s-au intensificat. În afara unor condamnări verbale din partea Departamentului de Stat şi a Congresului, Statele Unite nu au făcut nimic. Din contră, în 1997, Congresul american a ameninţat Rusia cu întreruperea acordării de ajutoare dacă această ţară ar fi înăsprit legea care îi restricţiona pe catolici şi protestanţi”.

Regizorul sârb Ninoslav Randjelovic a turnat un scurt documentar despre ultimele evenimente din Kosovo, în care critică acţiunile KFOR, dar îşi păstrează cele mai dure critici pentru mass-media. El afirmă că majoritatea ziariştilor au tăcut în ce priveşte violenţele din Kosovo. Pentru a-şi demonstra punctul de vedere, el a comparat acţiunile albanezilor de distrugere a bisericilor din Kosovo cu distrugerea în 2001 de către talibani a statuilor antice ale lui Buddha din Afghanistan: ,,Atunci când statuile au fost distruse, mass-media occidentală a protestat cu vehemenţă, în timp ce distrugerea lăcaşurilor ortodoxe din Kosovo - dintre care unele vechi de mai bine de 600 de ani - de-abia a fost remarcată”.

 

Cronica ext 30-6

Incendiul de la Mânăstirea sârbă Hilandar din Muntele Athos

 

Tot în această perioadă, poporul sârb s-a confruntat cu o altă tragedie: în noaptea de 3 spre 4 martie 2004, a luat foc Mânăstirea sârbă Hilandar din Muntele Athos. Incendiul a distrus aproape trei sferturi din edificiul mânăstirii, pagubele fiind estimate la 25 de milioane de euro. Focul a cuprins chiliile călugărilor, zona rezervată musafirilor, patru capele cu fresce nepreţuite din secolele XVI-XVIII şi sectorul administrativ şi s-a oprit ca prin minune la porţile bisericii centrale. De asemenea, biblioteca, ce cuprinde un mare număr de cărţi rare, manuscrise decorate cu miniaturi şi documente vechi a scăpat neatinsă de foc.

Lumea ortodoxă a fost zguduită de această ultimă tragedie, care a fost mai intens mediatizată. Din nefericire, distrugerea patrimoniului ortodox din Kosovo s-a consumat şi se consumă încă în tăcere, lumea luând prea puţin seama la problemele de orice natură ale ortodocşilor ...

 

Stă războiul din Irak sub semnul crucii ?

La aproape un an de la încheierea războiului din Irak a izbucnit un puternic scandal internaţional, în urma dezvăluirilor unor faimoase publicaţii americane şi britanice. Astfel, în aprilie 2004, cotidienele ,,Washington Post” şi ,,The New Yorker” au tipărit imagini şocante care dezvăluiau atrocităţile comise de soldaţii americani şi britanici asupra prizonierilor de război irakieni din închisoarea Abu Ghraib din Bagdad. Aceştia au fost supuşi la torturi fizice (bătăi, temperaturi ridicate sau scăzute, privarea de somn etc), presiuni psihice foarte mari (ameninţarea cu diferite torturi sau chiar cu moartea) şi perversiuni sexuale menite a îngenunchia şi dezumaniza omul. Ultimele au fost mult mai cumplite pentru irakieni chiar decât torturile fizice, având în vedere sensibilitatea şi educaţia religioasă ale musulmanilor. Întreaga lume a fost îngrozită de scenele de coşmar din închisorile irakiene.

Prima reacţie a autorităţilor din Statele Unite şi Marea Britanie a fost de a nega cu desăvârşire abuzurile propriilor soldaţi. Preşedintele american George W. Bush, alături de alte oficialităţi americane şi britanice, a afirmat, într-un mod penibil, că imaginile sunt trucate sau este vorba de cazuri izolate. În paralel cu aceasta, s-a încercat o cenzurare a mass-media; de pildă, canalul de televiziune CBS a fost supus unor presiuni directe de la Pentagon pentru a nu prezenta fotografii cutremurătoare din închisorile irakiene.

Scandalul a luat amploare, presa străduindu-se să aducă dovezi cât mai serioase şi de necontestat în sprijinul acuzaţiilor sale. La dezvăluirile din presă s-a adăugat raportul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (CICR), care susţine că ,,abuzurile asupra deţinuţilor irakieni sunt parte a unui întreg sistem organizat”. În luna ianuarie 2004, Jackob Kellenberger, preşedintele comitetului, i-a informat despre abuzurile din închisoarea Abu Ghraib pe unii oficiali americani de rang înalt. ,,Am mers până la vârf, şi le-am făcut cunoscute preocupările noastre în legătură cu situaţia din închisorile irakiene”, a explicat purtătorul de cuvânt al CICR. Cu toate acestea, vreme de câteva luni, oficialităţile au ţinut secret raportul Crucii Roşii, în speranţa de muşamalizare a cazului.

Pe 16 mai 2004, jurnalul american ,,The New Yorker” - preluat de cotidianul ,,Ziua” (,,Diabolicii”, 17 mai) - publică un articol amplu ce divulgă culisele scandalului cu ajutorul unor actuali şi foşti ofiţeri americani de informaţii. Autorul articolului, ziaristul Seymour Hersch precizează că ,,atrocităţile fizice şi umilinţele sexuale comise asupra unor prizonieri de la închisoarea Abu Ghraib nu erau o ,,iniţiativă locală”, ci un plan secret pentru o operaţiune pusă la punct chiar de Pentagon şi aprobată de Donald Rumsfeld în decembrie 2003, operaţiune cunoscută preşedintelui Bush”. În plus, raportul generalului american Taguba, ca şi cel al Crucii Roşii, a dezvăluit faptul că cel puţin 60 % dintre deţinuţii de la Abu Ghraib ,,au fost arestaţi din greşeală”.

În faţa evidenţelor covârşitoare, oficialităţile americane şi britanice au capitulat: pe 9 mai, premierul britanic Tony Blair şi-a cerut scuze ,,tuturor celor care au fost maltrataţi de militarii britanici. Aceste fapte sunt inacceptabile”. În Statele Unite ale Americii, preşedintele Bush a lansat o amplă campanie mediatică pentru a limita efectele devastatoare ale scandalului, a acordat interviuri la două posturi arabe de televiziune, cerându-şi scuze pentru abuzurile soldaţilor americani, care sunt ,,lipsite de ruşine şi inacceptabile”. Cu toate acestea, Donald Rumsfeld, a cărui demisie a fost cerută fără succes, a declarat - ,,lipsit de ruşine şi inacceptabil” ! - că ,,discuţiile” despre Abu Ghraib ,,îndepărtează Statele Unite de la obiectivele sale antiteroriste” ...

Pe de altă parte, congresmenii americani ,,şi-au exprimat dezgustul şi furia după vizionarea a 1.800 de fotografii şi imagini video”. După ce au ajuns la concluzia că este imposibil ca aceste acte de cruzime să fi fost făcute fără cunoştinţa ofiţerilor superiori de la Abu Ghraib, congresmenii au ordonat demararea unei ,,anchete la sânge” pentru pedepsirea celor vinovaţi.

Pentru stingerea scandalului internaţional stârnit de publicarea fotografiilor compromiţătoare şi încercarea de muşamalizare a întregii afaceri, Administraţia Bush a decis eliberarea deţinuţilor şi demolarea închisorii Abu Ghraib …

Este surprinzător faptul că deşi s-a vehiculat intens că este vorba de un război al creştinilor contra musulmanilor, o adevărată ,,cruciadă” modernă, ceea ce s-a întâmplat în Irak zdruncină puternic imaginea de bun creştin a preşedintelui Bush, ca şi cea a Statelor Unite ale Americii, de apărătoare a valorilor creştine.

La începutul mandatului său prezidenţial, George W. Bush, protestant evanghelic, a făcut public o mărturisire de credinţă: ,,Credinţa este o parte importantă a vieţii mele. Cred că este important să trăiesc conform principiilor credinţei mele şi nu doar să le etalez. Credinţa schimbă vieţile. O ştiu pentru că mi-a schimbat şi mie viaţa. Nu aş fi putut fi guvernator dacă nu aş fi crezut că există un plan divin care depăşeşte orice plan omenesc”. De asemenea, înainte de începerea războiului din Irak, el a cerut americanilor să se roage şi să postească pentru ,,a asigura protecţia divină a Americii împotriva terorismului şi pentru sprijinirea trupelor care luptă în Irak”.

Presa a comentat acid intruziunea de elemente religioase în discursul politic: ,,Dumnezeu este un punct de referinţă constant în viaţa politică americană, din moment ce discursurile prezidenţiale se încheie invariabil cu formula ,,Dumnezeu să binecuvinteze America” “, discursul preşedintelui fiind în permanenţă ,,inundat de aluzii biblice şi semănând izbitor cu predica unui pastor mărunt”.

Fervoarea sa religioasă a stârnit multe întrebări în Statele Unite ale Americii şi Europa despre cât de mult a influenţat aceasta modul său de a conduce ţara şi hotărârea de a porni războiul din Irak. În timpul campaniei prezidenţiale din 2000, el a declarat că Iisus Hristos este filozoful politic şi gânditorul pe care îl admiră cel mai mult. În martie 2003, el a declarat reporterilor că a cerut sfatul lui Dumnezeu pentru a lua decizia lansării războiului.

Este interesant de ştiut cât de reală este această ,,fervoare religioasă” a sa, pentru că faptele sale sunt contradictorii şi, prin urmare, irelevante. Astfel, în timp ce sprijină pedeapsa cu moartea, el afirmă: ,,Eu respect viaţa; credinţa mă învaţă că viaţa este un dar al Creatorului”. Ca urmare a mărturisirii sale de credinţă, Bush a sprijinit ideea ca Biserica să se implice în redresarea socială şi morală a Americii şi s-a erijat în apărătorul valorilor creştine. În administraţia sa există mai multe organisme care monitorizează libertatea religioasă în lume; acestea, însă, sub pretextul libertăţii religioase, impun în spaţiul european sectele americane de origine protestantă, amendate de ţări precum Germania sau Franţa pentru activităţi ilegale care nu au nici o legătură cu religia.

Se pare că imaginea de bun creştin a preşedintelui George W. Bush este creată, în mare parte, de o ,,redutabilă echipă, care se ocupă cu promovarea imaginii liderului american, considerat a fi probabil cel mai bine mediatizat preşedinte din istoria Americii”. Una dintre cele mai recente performanţe ale acestei echipe de profesionişti a fost vizita la Bucureşti a şefului de stat american. Aceasta a închiriat de la Londra nişte reflectoare de mare putere, cu ajutorul cărora a creat o serie de efecte luminoase speciale, încununată cu apariţia unui curcubeu pe cerul Bucureştiului. Regizorul acestei scene a fost Bob DeServi, fost cameraman al canalului american de televiziune NBC, în prezent angajat al Casei Albe ca maestru de lumini.

Presa a comentat intens evenimentul, care i-a cucerit pe oameni: ,,Ultimele evenimente politice importante pentru România s-au întâmplat într-un context religios. Fizicienii nu ne pot spune de ce curcubeul apare atunci când apare, de ce fenomenul nu a fost mai devreme sau mai târziu. Sâmbătă a fost o dovadă care a zdruncinat chiar şi cele mai sceptice minţi, căci curcubeul este semnul legământului dintre Dumnezeu şi oameni” ...

Din nefericire, imaginea de bun creştin a preşedintelui american se opreşte la nivelul efectelor speciale şi al vorbelor, căci el nu guvernează Statele Unite potrivit principiilor creştine, pe care afirmă că le urmează în viaţă, fapt dovedit, printre altele, de atrocităţile din Irak. Creştinismul propovăduit cu atâta ,,fervoare” de Bush este, în realitate, o mascaradă menită să-i cucerească pe oamenii mai slabi în credinţă.

 

Canonizări politice

Papa Ioan Paul al II-lea a canonizat mai mulţi sfinţi decât toţi predecesorii săi, în vremea pontificatului său fiind canonizaţi 483 de sfinţi şi beatificate 1330 de persoane. Printre cei mai recenţi sfinţi se numără un cleric catolic controversat din secolul al XX-lea, a cărui canonizare a fost realizată într-un timp record.

Astfel, la 6 octombrie 2002, a fost canonizat Jose Maria Escriva de Balaguer y Albas (1902-1975), cel care a înfiinţat, în Spania, în sânul Bisericii Catolice, organizaţia secretă Opus Dei, preluând strategii şi metode de lucru de la diferite grupuri eretice sau chiar din afara Bisericii. Opus Dei a fost concepută ca o organizaţie ce trebuia să se opună puterii financiare evreieşti şi în acest scop a acceptat sprijinul masoneriei de rit scoţian şi York şi pe cel al generalului Franco. Din 1953, Opus Dei a depăşit frontierele Spaniei, iar membrii săi s-au implicat în politica şi afacerile financiare mondiale, fiind prezenţi în FMI, Banca Mondială, ONU sau Parlamentul European.

De asemenea, cu ocazia sesiunii de toamnă a Consiliului Europei de la Strasbourg, papa îl va beatifica pe ,,părintele Europei unite”, Robert Schuman (1886-1963). Membru al guvernului francez şi apoi primul preşedinte al Adunării Europene (actualul Parlament European), el a înfiinţat prima instituţie care a premers creării Pieţei Comune şi apoi a Uniunii Europene.

Tot la începutul anului 2004, papa a anunţat intenţia Vaticanului de a-l beatifica pe ultimul conducător al Imperiului Austro-Ungar, Karl Franz Josef von Habsburg-Lothringen (1887-1922). Decizia sa i-a şocat însă pe istorici care îl consideră pe acesta ,,un om slab şi un politician dezastruos”. Analiştii susţin că ,,beatificarea fostului împărat al Austro-Ungariei are clare conotaţii politice, Vaticanul dorind să sublinieze că liderii iubitori de pace sunt pe placul lui Dumnezeu”. În ciuda intenţiei papei, ultimul suveran austro-ungar rămâne un om nepopular, iar săptămânalul austriac ,,Profil” a propus ca, în cazul în care acesta va fi canonizat, să fie desemnat ,,Sfântul patron al rataţilor”.

În lipsă de sfinţi, Biserica Catolică a transformat rânduiala canonizării într-o ceremonie asemănătoare acordării unei medalii sau decoraţii, lărgind până la desfiinţare criteriile pentru trecerea unei persoane în rândul sfinţilor. Nici Patriarhia Constantinopolului nu se lasă mai prejos, cel mai recent canonizând cinci ruşi din diaspora, care au suferit în lagărele naziste. O pleiadă de noi sfinţi vădeşte o stare înfloritoare a Bisericii. Oare este aceasta reală ?

 

Adrian Popovici

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 30 (2/2004)