Va fi reconstruit Templul din Ierusalim ?

 

,,Luând foc porţile templului şi, topindu-se, argintul a deschis repede drumul flăcărilor ...
Când au văzut că focul bântuia de jur împrejur, iudeii şi-au pierdut dintr-o dată vigoarea lor
trupească şi curajul şi, pradă consternării generale, nici unul nu s-a grăbit să stăvilească focul
sau să-l stingă: încremeniţi, stăteau în picioare şi priveau”. (Flavius Josephus, ,,Războaiele
Evreilor sau Istoria distrugerii Ierusalimului”, Cartea a VI-a, cap. IV, 2)

 

PARTEA I

Astăzi, Ţara Sfântă este teatrul unui război violent şi sângeros între evrei şi palestinieni, cu rădăcini adânci în istoria apropiată, dar şi îndepărtată a poporului evreu. Conflictul, aflat în stare de latenţă după distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70 d.Hr. şi alungarea evreilor din Ţara Sfântă, a reizbucnit în forţă în secolul XX. În acest secol, au avut loc mai multe războaie între arabi şi evrei, iar în perioadele dintre acestea a mocnit un conflict surd şi continuu.

Evenimentele s-au declanşat la sfârşitul secolului al XIX-lea, când Palestina, ca loc de naştere a iudaismului şi loc al anticului regat evreiesc al Israelului, a devenit centru pentru emigraţia evreilor răspândiţi în întreaga lume. Această mişcare de emigraţie a fost încurajată de crearea sionismului de către evreii europeni, care a avut drept scop unirea evreilor din lume şi crearea unui stat evreiesc în Palestina. În cartea sa ,,Statul evreiesc” (1896), jurnalistul evreu ungur Theodor Herzl susţinea că întemeierea unui stat evreiesc în Palestina era singura soluţie pentru a pune capăt antisemitismului.

În 1897, el a convocat, la Basel, Elveţia, primul Congres Sionist la care au participat comunităţile şi organizaţiile evreieşti din întreaga lume. Acest congres a creat Organizaţia Sionistă Mondială şi a definit scopul sionismului - acela ,,de a crea pentru evrei un cămin în Palestina garantat prin legea publică”. Mai mult, Herzl scria că sionismul va uni ,,un popor fără ţară cu o ţară fără popor”, neglijând existenţa arabilor în Palestina.

Cu toate acestea, în 1880, Palestina, aflată sub dominaţia Imperiului Otoman, avea o populaţie evreiască de 25.000, reprezentând aproximativ 5 % din populaţia totală, predominant arabă. Prin emigraţie, în 1914, populaţia evreiască a Palestinei crescuse la 85.000, sau 12 % din populaţia totală.

În timpul primului război mondial (1914-1918), britanicii şi aliaţii lor au luptat pentru a dezmembra Imperiul Otoman şi au cerut evreilor să-i susţină în această cauză. Pentru a obţine sprijinul lor, în 1917, britanicii au promis, prin Declaraţia Balfour, că îi vor ajuta să-şi întemeieze un cămin în Palestina. Pe de altă parte, în 1915 şi 1916, britanicii promiseseră să susţină independenţa arabilor în ţările fostului Imperiu Otoman, şi, ajutaţi de aceştia, englezii au cucerit Palestina de la otomani.

Odată cu înfrângerea Imperiului Otoman, Palestina a trecut sub controlul puterilor occidentale. Mai precis, în iulie 1922, Liga Naţiunilor, precursorul O.N.U., a emis un mandat prin care dădea englezilor controlul asupra Palestinei, cu scopul de a facilita întemeierea unui stat evreiesc pe acest teritoriu.

În acelaşi an, englezii au împărţit Palestina în două teritorii: pământul aflat la răsărit de Râul Iordan devenea Emiratul Transiordaniei (acum Iordania), iar cel aflat la vest, mărginit de Liban şi Siria la nord şi de Egipt la sud, rămânea Palestina. Acest ultim teritoriu a devenit locul mult disputat de evrei şi arabii palestinieni, dominat de un conflict surd şi neîncetat pentru cucerirea sa.

Pentru a menţine echilibrul între cele două naţiuni, înainte de cel de-al doilea război mondial, britanicii nu au permis unui mare număr de evrei să emigreze în Palestina. Cu toate acestea, sioniştii au câştigat treptat controlul asupra teritoriului prin cumpărarea continuă de pământ şi o emigraţie lentă, dar neîncetată.

În anii ’20-’30, ţara a atins un apogeu de dezvoltare în toate domeniile, iar cele două naţiuni s-au emancipat politic şi administrativ. Comunitatea evreiască, finanţată din resurse locale şi din fonduri oferite de organizaţiile evreieşti mondiale, şi-a ales un consiliu care să se ocupe de problemele sale, în vreme ce executivul arab, o coaliţie de arabi musulmani şi creştini opozanţi ai sionismului, se ocupa de problemele politice, administrative, şi economice ale comunităţii arabe.

Cu timpul, britanicii au înţeles că promisiunile făcute evreilor şi arabilor au condus la speranţe contradictorii între cele două comunităţi din Palestina. În anii ’20, au avut loc atacuri anti-evreieşti ale arabilor, proteste şi demonstraţii la Ierusalim şi în alte oraşe. Opoziţia arabă a culminat într-o revoltă generală între anii 1936-1939.

Ca urmare, în 1939, Marea Britanie a emis o declaraţie numită Hârtia Albă prin care impunea restricţii drastice pentru emigraţia evreiască şi acorda sprijin pentru crearea, în următorii zece ani, a unui singur stat independent cu un guvern comun arab şi evreiesc proporţional cu mărimea celor două comunităţi. Sioniştii au privit Hârtia Albă ca pe o negare a Declaraţiei Balfour şi au respins documentul.

În timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1945), evreii au fost prigoniţi de regimul nazist, iar Statele Unite ale Americii au devenit centrul activităţii sioniste. În mai 1942, o conferinţă sionistă a formulat Programul Biltmore, care a respins restricţiile britanice, şi a făcut apel la îndeplinirea Declaraţiei Balfour, de formare a unui stat evreiesc în Palestina. Cu toate acestea, restricţiile britanice asupra emigraţiei evreieşti au continuat de-a lungul războiului, comunitatea evreiască răspunzând prin instituirea unei reţele de emigraţie ilegală.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, moartea a milioane de evrei în holocaust a determinat opinia publică mondială să devină favorabilă creării unui stat evreiesc independent. Arabii au continuat să se opună acestei idei, dar, pe 29 noiembrie 1947, O.N.U. a votat Rezoluţia 181, prin care teritoriul aflat sub control britanic la vest de Râul Iordan să fie împărţit între un stat evreiesc şi unul arab. Prin această rezoluţie, Ierusalimul era plasat sub control internaţional.

Deşi nemulţumiţi, sioniştii au acceptat planul ca pe cea mai bună soluţie pe care o puteau aştepta date fiind circumstanţele politice, dar întreaga lume arabă l-a respins. Arabii au considerat că O.N.U. nu avea dreptul să ia o asemenea decizie, iar ei nu se făceau vinovaţi de crimele Europei din cel de-al doilea război mondial. Ca urmare, în Palestina, conflictul s-a înteţit în lunile de după adoptarea planului.

Pe 14 mai 1948, când mandatul britanic asupra Palestinei a expirat, David Ben Gurion (1886-1973) a proclamat întemeierea statului Israel. Declaraţia de întemeiere reamintea legăturile religioase şi spirituale ale poporului evreu cu pământul Israelului, fără a menţiona clar graniţele statului, şi garanta ,,libertatea religiei şi conştiinţei, cuvântului, educaţiei şi culturii”.

A fost numit un guvern provizoriu, avându-l ca prim-ministru pe David Ben Gurion, preşedintele în funcţiune al Agenţiei Evreieşti pentru Palestina (n.r.: organizaţie care acţiona ca un reprezentant diplomatic internaţional al comunităţii evreieşti din Palestina şi avea rolul de a stabili organismele de conducere ale acesteia), iar Chaim Weizmann (1874-1952) a fost numit preşedinte al statului (n.r.: Chaim Weizmann a fost preşedinte al Organizaţiei Sioniste Mondiale între anii 1921-1929). Statele Unite ale Americii şi U.R.S.S., împreună cu multe alte state, au recunoscut cu repeziciune noul stat şi conducerea acestuia.

Liga Arabă a declarat imediat război noului stat evreiesc, iar Egiptul, Transiordania, Siria, Libanul şi Irakul au anunţat că armatele lor vor intra în zonă pentru a restabili ordinea. Forţele de Apărare ale Israelului nou create s-au opus cu succes armatelor arabe. Luptele au continuat până la începutul anului 1949, când Israelul a semnat acorduri de pace cu fiecare stat cu care avea graniţă, prin care se reglementau hotarele noului stat.

Prin aceste tratate de pace, Israelul şi-a mărit teritoriul peste graniţele stabilite prin planul de împărţire. Regiunile date de O.N.U. arabilor palestinieni au ajuns sub control egiptean (Fâşia Gaza) şi iordanian (West Bank). Ierusalimul a fost împărţit între Israel şi Iordania. Câteva sute de mii de arabi au plecat din Israel în Fâşia Gaza, West Bank şi în statele arabe vecine. Din populaţia arabă originală a Palestinei au rămas doar 160.000 în teritoriul Israelului. Arabii au refuzat să recunoască tratatele semnate sau să negocieze în continuare cu Israelul pentru acorduri definitive.

Cronica ext 29-2

După încetarea ostilităţilor, Israelul a început să funcţioneze ca un stat obişnuit. În alegerile din 1949, Israelul şi-a ales primul Knesset (Parlament), care înlocuia conducerea provizorie, iar în mai 1949, Israelul a devenit al 59-lea membru al O.N.U.

Israelul a afirmat dreptul fiecărui evreu de a trăi în Israel şi a susţinut emigraţia fără restricţii prin Legea Întoarcerii din 1950. La sfârşitul anului 1951, sosiseră 687.000 de evrei - ce includeau mai mult de 300.000 de refugiaţi din ţările arabe - care au dublat populaţia ţării. Asigurarea traiului pentru numărul mare de imigranţi s-a făcut cu sprijin din străinătate şi mai ales din partea comunităţilor evreieşti de pretutindeni. De asemenea, cu ajutorul acestor fonduri, Israelul şi-a creat o armată foarte puternică.

În 1956, a avut loc un nou conflict, provocat de blocarea accesului Israelului la Canalul Suez, ce face legătura între Mările Roşie şi Mediterană. Israelul a invadat Fâşia Gaza şi Peninsula Sinai, cucerind rapid aceste zone şi avansând spre Canalul Suez. În conflict intervin forţe britanice şi franceze, dar o rezoluţie O.N.U. îi forţează pe evrei să se retragă de pe teritoriul egiptean. După Criza Suezului nu au urmat discuţii ample de pace, iar incidentele sporadice au continuat.Cronica ext 29-3

Problemele nerezolvate din conflictele anterioare au continuat să provoace tensiuni între arabi şi israelieni şi au izbucnit din nou la mijlocul anilor ’60. În 1964, Liga Arabă a creat Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) în scopul de a promova activităţile naţionaliste palestiniene şi a coordona eforturile militare arabe. În 1965, palestinienii au început atacurile armate împotriva Israelului, care a răspuns cu raiduri împotriva Siriei şi Iordaniei.

În 1967, Egiptul, Siria şi Iordania îşi adună armatele la graniţele cu Israelul. Presupunând că arabii vor ataca, în data de 5 iunie 1967, Israelul atacă, luându-i prin surprindere pe arabi. Printr-o strategie iscusită, în următoarele şase zile, Israelul distruge armatele şi forţele aviatice ale Egiptului, Siriei şi Iordaniei. De asemenea, el preia controlul asupra Fâşiei Gaza şi Peninsulei Sinai (de la Egipt), West Bank (de la Iordania) şi Înălţimilor Golan (regiune din sud-vestul Siriei). Un al doilea val de arabi se refugiază din aceste zone - care au fost numite Teritoriile Ocupate - agravând problema creată de primul val de refugiaţi din 1948. De asemenea, în a doua zi a conflictului, ce a devenit cunoscut sub numele de Războiul de Şase Zile, israelienii au preluat controlul asupra Ierusalimului de est şi a Zidului Plângerii, cel mai sfânt loc al iudaismului, deţinut anterior de Iordania. În urma războiului, Ierusalimul este reunificat sub conducerea Israelului.

În noiembrie 1967, nefiind de acord cu noile cuceriri ale Israelului, Consiliul de Securitate al O.N.U. a adoptat Rezoluţia 242, care solicita Israelului să se retragă din teritoriile ocupate în recentul conflict, în schimbul recunoaşterii de către arabi a independenţei sale şi a respectării graniţelor. Nici arabii, nici evreii nu au acceptat Rezoluţia O.N.U. Statele arabe au continuat să se alieze pentru a distruge statul Israel, în vreme ce Israelul a refuzat să se retragă din Teritoriile Ocupate.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 29 (1/2004)

 

 

 

PARTEA A II-A

Începutul secolului al XX-lea a marcat debutul unui lung şir de conflicte între evrei şi arabi pentru teritoriul Palestinei. După un exil îndelungat, evreii doreau să se întoarcă pe tărâmul anticului regat evreiesc şi să-şi reîntemeieze un stat. În acelaşi timp, la sfârşitului primului război mondial, după destrămarea Imperiului Otoman, arabii palestinieni vroiau crearea, pe acelaşi teritoriu, a unui stat palestinian.

Conflictul s-a acutizat după proclamarea statului Israel, la data de 14 mai 1948. Astfel, între cele două tabere au izbucnit mai multe războaie: în 1948-49, imediat după declararea independenţei Israelului, în 1956, pentru accesul la Canalul Suez, în 1967, Războiul de Şase Zile, terminat cu victoria Israelului asupra forţelor armate ale statelor arabe. Cu toate acestea, nici unul dintre aceste conflicte nu s-a încheiat cu o pace mai îndelungată, deoarece nici evreii, nici arabii nu au fost dispuşi să facă compromisuri pentru instaurarea păcii.

Pe lângă conflictele armate, în această perioadă, Israelul începe să fie măcinat de terorism, odată cu crearea de către arabi a unei organizaţii pentru înfiinţarea unui stat palestinian. Începând din 1964, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) coordonează din taberele sale din Iordania, Liban, Siria, Fâşia Gaza şi West Bank (Cisiordania) atacuri teroriste împotriva Israelului.

După ce, între anii 1969-1970, are loc un conflict armat între Israel şi Egipt, în octombrie 1973, o coaliţie arabă atacă din nou Israelul de Yom Kippur, ziua cea mai sfântă din anul religios evreiesc, luând forţele armate israeliene prin surprindere. Acestea se repliază şi Israelul cucereşte teritorii în Egipt şi Siria. Războiul de Yom Kippur a durat trei săptămâni, iar Israelul a suferit însemnate pierderi, în ciuda succeselor sale militare. În urma negocierilor de pace, toate statele implicate în conflict revin la graniţele stabilite după Războiul de Şase Zile, din 1967.

Un prim pas pe calea reconcilierii arabo-israeliene are loc în martie 1979, când Israelul semnează cu Egiptul un tratat de pace, prin care se hotărăşte retragerea treptată a Israelului din Peninsula Sinai şi stabilirea de relaţii diplomatice între cele două ţări. Preşedintele egiptean Anwar al-Sadat (1970-1981, laureat al premiului Nobel pentru pace în 1978 împreună cu Menachem Begin, prim-ministrul Israelului din acea vreme) plăteşte cu viaţa semnarea acordului cu Israelul, fiind asasinat de extremişti islamici din armata egipteană.

Cu toate acestea, tratatul nu a reuşit să restabilească pacea în Orientul Mijlociu, căci Liga Arabă a condamnat Egiptul pentru îndepărtarea de poziţia arabă comună faţă de evrei, iar ostilităţile au continuat între Israel şi celelalte naţiuni arabe. Astfel, în iunie 1981, forţa aviatică a Israelului distruge un reactor nuclear lângă Bagdad, Irak, pe motivul că era folosit pentru fabricarea de arme nucleare. În acelaşi an, Israelul anexează efectiv Înălţimile Golan, impunând legea civilă israeliană în această regiune, deşi Siria, stat căreia îi aparţinuse regiunea înainte de Războiul de Şase Zile, refuză să recunoască autoritatea Israelului.

În această perioadă, societatea israeliană se divizează în două tabere, una favorabilă şi cealaltă care se opune hotărârii prim-ministrului Menachem Begin (1913-1992; prim-ministru între anii 1977-1983) de a continua politica de înfiinţare silită de aşezări evreieşti în Teritoriile Ocupate. Această politică a început să fie pusă în practică în urma Războiului de Şase Zile, evreii urmărind colonizarea acestor teritorii, astfel încât, printr-o majoritate evreiască, să le poată obţine de la comunitatea internaţională într-un mod legal. Aceste planuri au condus la amplificarea tensiunilor dintre evrei şi arabi în acele teritorii. Societatea evreiască se divizează şi în ceea ce priveşte poziţia sa faţă de concesiile făcute părţii arabe, unele partide politice fiind pro, altele contra oricărui gen de compromis.

Între anii 1987-1993, în Teritoriile Ocupate are loc o serie de demonstraţii, greve, tulburări şi acte de terorism, cunoscută sub numele de intifada (în limba arabă, revoltă). Cuprinzând Fâşia Gaza şi Cisiordania, intifada a început ca o expresie spontană a frustrării şi resentimentelor arabilor palestinieni faţă de cei 20 de ani de guvernare evreiască şi de colonizare a Teritoriilor Ocupate. Intifada s-a deosebit de mişcările anterioare ale palestinienilor împotriva ocupaţiei israeliene prin amploarea participării populare, durata sa şi rolul important jucat de grupurile islamice: Mişcarea de Rezistenţă Islamică sau Hamas (în limba arabă, râvnă) şi Jihadul Islamic.

În octombrie 1991, este convocată, la Madrid, o conferinţă pentru restabilirea păcii. Această reuniune nu se soldează cu rezultate notabile, însă reprezintă un pas important în negocierile dintre Israel şi vecinii săi arabi. Ulterior, în urma tratativelor secrete de la Oslo, Norvegia, Yitzak Rabin (1922-1995, prim-ministru între anii 1974-1977 şi 1992-1995) şi Yasser Arafat (preşedintele OEP) semnează, la 13 septembrie 1993, la Casa Albă, Washington, un acord istoric de pace între Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei.

Acordul, cunoscut sub numele de Declaraţia de Principii, susţinea o autoguvernare palestiniană limitată în Fâşia Gaza şi oraşul Ierihon din Cisiordania şi hotăra ca, în decurs de cinci ani, Israelul să se retragă din aceste regiuni. În plus, prin acord era înfiinţată Autoritatea Naţională Palestiniană, ce urma să administreze aceste zone. Astfel, în mai 1994, Israelul s-a retras din Fâşia Gaza şi Ierihon, păstrându-şi controlul asupra aşezărilor evreieşti din Fâşia Gaza. Un acord interimar din septembrie 1995 a stabilit retragerea Israelului din celelalte oraşe din Cisiordania, precum şi data alegerilor pentru preşedintele Autorităţii Naţionale Palestiniene.

În noiembrie 1995, un student israelian l-a asasinat, la Tel Aviv, pe Yitzak Rabin, pretinzând că era datoria sa religioasă să împiedice întoarcerea pământului biblic în mâinile arabilor. Shimon Peres, ministru de externe în guvernul Rabin, a devenit prim-ministru şi a continuat procesul de pace. În următoarele luni, Israelul s-a retras din toate celelalte oraşe din Cisiordania, excepţie făcând oraşul Hevron, sfânt pentru evrei, fiind prima capitală a împăratului David şi locul de înmormântare a patriarhului Avraam.

Un loc aparte în negocierile palestiniano-israeliene îl ocupă oraşul Ierusalim, datorită locurilor sale sfinte. În planul O.N.U. din 1947 se propunea ca Ierusalimul să devină oraş internaţional, însă el a fost divizat în urma războiului arabo-israelian din 1948-49. Astfel, Ierusalimul de Vest a devenit parte a statului Israel, în timp ce Ierusalimul de Est (Oraşul Vechi, unde se află majoritatea locurilor sfinte) a rămas în jurisdicţia Iordaniei. În timpul Războiului de Şase Zile din 1967, Israelul a cucerit întregul Ierusalim, care a devenit parte integrantă a statului, iar în 1980, Knesset-ul (parlamentul israelian) a votat o lege prin care Ierusalimul reunit era numit ,,capitală eternă a Israelului”.

În 1990, Ierusalimul de Vest era exclusiv evreiesc, în vreme ce Ierusalimul de Est avea în mod egal populaţie evreiască şi arabă. În timp, Ierusalimul de Est - Oraşul Vechi a continuat să aibă o majoritate neevreiască, dar Cartierul Evreiesc a fost refăcut şi repopulat. Israelul pretinde suveranitatea asupra întregului Ierusalim, dar palestinienii au pretenţii cel puţin pentru partea estică, ce include Oraşul Vechi şi locurile sale sfinte. Semnificaţia istorică şi religioasă deosebită a Ierusalimului a tensionat într-atât relaţiile dintre evrei şi arabi, încât discuţiile privind viitorul acestui oraş au ajuns să fie purtate separat de negocierile de pace dintre cele două părţi.

Un moment grav de criză, care vădeşte importanţa Ierusalimului pentru ambele părţi, a avut loc în toamna anului 2000. La 28 septembrie 2000, liderul opoziţiei israeliene de atunci şi actualul prim-ministru, Ariel Sharon, a făcut o vizită oficială pe Esplanada Moscheilor, stârnind revolta palestinienilor şi declanşând o nouă intifada, după ce prima, iniţiată în 1987, se încheiase în 1993, odată cu semnarea Declaraţiei de Principii.

 

Cronica ext 30-2

Muntele Templului cu cele două moschei, Domul Stâncii (în partea stângă, având
cupolă aurie) şi Al-Aqsa (în partea dreaptă, având cupolă cenuşie). În centrul
imaginii se află Zidul Plângerii, ultimul vestigiu al Templului din Ierusalim

 

Esplanada Moscheilor (Al-Haram al-Sharif, în limba arabă Sanctuarul sfânt) se află pe Muntele Templului, locul cel mai sfânt al religiei evreieşti, unde îngerul a oprit braţul patriarhului Avraam, care se pregătea să-l jertfească pe fiul său Isaac. Pe acest loc, împăratul Solomon a construit, în jurul anului 960 î.Hr., la porunca lui Dumnezeu, un templu impresionant, pe care regele Irod cel Mare l-a refăcut în secolul I î.Hr.. În anul 70 d.Hr., romanii distrug din temelii templul, astăzi singurul vestigiu fiind zidul vestic, numit şi Zidul Plângerii.

În secolul al VII-lea, când musulmanii au cucerit Ierusalimul, au construit pe Muntele Templului două moschei, Al-Aqsa şi Domul Stâncii, ultima fiind ridicată chiar pe stânca de unde, potrivit tradiţiei musulmane, Mohamed s-a înălţat la cer. Acest loc este considerat al treilea loc sfânt al islamului după oraşele Mecca şi Medina, ce se află în Arabia Saudită.

Atât evreii, cât şi arabii au reacţionat, întotdeauna, deosebit de violent când s-a ridicat problema apartenenţei şi a viitorului Muntelui Templului. Astfel, în octombrie 1990, armata israeliană a omorât 18 palestinieni, dintre cei care aruncau cu pietre asupra evreilor care se rugau la Zidul Plângerii, iar în septembrie 2000, 7 palestinieni au fost omorâţi şi câteva sute răniţi, acestea fiind doar două din numeroasele incidente soldate cu morţi şi răniţi.

Declaraţiile făcute în această privinţă, de cele două părţi, sunt relevante: ,,Noi am venit pe locul Templului ca să nu ne mai despărţim de el, nici să renunţăm la suveranitatea noastră asupra acestuia” (Shlomo Ben Ami, ministru de externe interimar al Israelului), ,,Israelul nu se opune numai transferului de suveranitate asupra Muntelui Templului către palestinieni, ci respinge în întregime ideea transferului de suveranitate către orice organism islamic, oricare ar fi el” (comunicat al biroului de presă al prim-ministrului israelian Ehud Barak) etc. De cealaltă parte a baricadei ,,unele surse au indicat opţiunea palestinienilor de a trece Muntele Templului sub suveranitate palestiniană, în schimbul trecerii întregii Cisiordanii sub suveranitate israeliană”.

 

Cronica ext 30-3

Evrei rugându-se la Zidul Plângerii

 

Cisiordania este un teritoriu aflat la vest de Râul Iordan, de 6.080 km pătraţi, cucerit de Israel în urma Războiului de Şase Zile din 1967, ce are peste 1.600.000 de locuitori, dintre care majoritatea sunt palestinieni. Ce motive ar putea avea partea palestiniană să ofere un asemenea teritoriu pentru o mică zonă din Ierusalim ? Mai există şi alte motive, în afară de faptul că Muntele Templului reprezintă cel de-al treilea loc sfânt pentru islam ? Iar evreii, de ce doresc cu atâta ardoare acest loc, având în vedere că, de-a lungul secolelor, ei au pierdut multe locuri însemnate din istoria poporului lor ? De ce este Muntele Templului într-atât de important pentru cele două părţi, încât duc un război crunt de aproape un secol ?

Se pare că există, într-adevăr, un temei îndeajuns de puternic încât să motiveze aceste atitudini atât de vehemente, anume că ramura conservatoare a preoţimii evreieşti doreşte reconstruirea Templului lui Solomon pe locul unde a fost construit prima oară. Şi se pare, de asemenea, că naţiunile arabe, surorile vitrege ale evreilor, nu precupeţesc nici un efort pentru a-i împiedica pe evrei să-şi împlinească visul …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 30 (2/2004)

 

 

 

PARTEA A III-A

De mai bine de un secol, evreii şi arabii duc o luptă înverşunată pentru teritoriul statului Israel, marcată de serioase tensiuni şi conflicte armate între cele două neamuri. Această confruntare are rădăcini profunde, de natură religioasă în istoria milenară a poporului evreu, pentru că pe teritoriul statului Israel există numeroase mărturii ale legăturii deosebite dintre poporul evreu şi Dumnezeu, dar şi în istoria neamului arab, care se trage tot din Avraam.

Mai întâi de toate, Israelul a fost dăruit de Dumnezeu evreilor, după făgăduinţa făcută patriarhului Avraam, strămoşul neamului lor: ,,Eu sunt Dumnezeul cel ce te-am scos din pământul Haldeilor, ca să-ţi dau ţie pământul acesta să îl moşteneşti pe el. (…) În ziua aceea au făcut Dumnezeu făgăduinţă cu Avram zicând: seminţiei tale voiu da pământul acesta” (Facerea 15, 7, 18). Într-o vreme în care oamenii Îl uitaseră pe Dumnezeul cel adevărat şi ajunseseră să se închine soarelui şi stelelor, Dumnezeu îşi alege neam de oameni credincioşi, poporul evreu, al cărui întemeietor este Avraam, pentru a duce mai departe credinţa cea adevărată.

Istoria poartă neamul evreiesc în Egipt vreme de patru sute de ani, unde el va fi rob lui Faraon, care îi asupreşte şi îi pune la munci grele. Dar Dumnezeu îşi arată milostivirea faţă de neamul născut din Avraam şi îşi împlineşte făgăduinţa: El face minuni mari şi înfricoşate pentru a-i înspăimânta pe Faraon şi pe egipteni, dar şi pentru a-i încredinţa pe evrei că El este Dumnezeul cel adevărat; El îi scoate pe evrei din robia egipteană ,,cu mână tare şi cu braţ înalt” şi îi călăuzeşte, prin proorocul Său Moisi, către pământul făgăduinţei - ,,pământul care curge lapte şi miere”.

După ieşirea din Egipt, pe Muntele Sinai, Dumnezeu se descoperă lui Moisi (potrivit Ieşirea 19), spre a-l învăţa legea pe care trebuia s-o respecte poporul ales; El îl povăţuieşte pe Moisi pentru a-i învăţa pe evrei să se închine Dumnezeului celui adevărat, Făcătorului cerului şi al pământului, Celui care îi scosese din robia egipteană. Prin Moisi, El dă poporului învăţături şi legi, judecăţi şi îndreptări şi îi arată cum trebuie să Îl cinstească, cum să se închine şi ce jertfe să-I aducă (potrivit Ieşirea 20-23).

Deşi legea învăţa despre un Dumnezeu nevăzut şi nematerial şi interzicea crearea de imagini ale Lui, poporul avea nevoie de un loc anume care să constituie semnul prezenţei deosebite a lui Dumnezeu în mijlocul său, un loc unde să poată înălţa rugăciuni către El şi să-I aducă jertfe. Însă, aflându-se pe cale către pământul făgăduinţei şi străbătând Pustia Sinai, fiilor lui Israil le era cu neputinţă să ridice un templu lui Dumnezeu.

De aceea, Dumnezeu îi învaţă într-amănunt cum să alcătuiască un templu transportabil, adaptat la nevoile pribegiei lor: ,,Şi vei face mie lăcaş sfânt, şi mă voiu arăta între voi” (Ieşirea 25, 8). Era cortul mărturiei - un templu de dimensiuni reduse ce a fost alcătuit într-un mod aparte, special pentru a putea fi transportat în cursul călătoriei (jertfelnicele şi alte obiecte mai mari aveau verigi în care intrau drugi de lemn pentru transport). Cortul a fost construit în timpul unui popas mai lung (potrivit Ieşirea 36-39), fiind împodobit cu toată frumuseţea şi scumpătatea care existau în tabăra evreilor: lemn de salcâm de Sinai, ţesături scumpe, piei lucrate şi aur.

Cortul era alcătuit dintr-o curte exterioară şi interiorul propriu-zis al cortului. În curte se aflau jertfelnicul pe care se aduceau arderile de tot şi baia de aramă unde se curăţeau preoţii pentru a intra înlăuntrul cortului. Interiorul cortului era împărţit în două încăperi: sfânta şi sfânta sfintelor. Sfânta ocupa două treimi din cort şi în ea se aflau jertfelnicul tămâierii, masa pâinilor punerii înainte şi sfeşnicul cu şapte braţe (menora). În sfânta sfintelor, despărţită de sfânta printr-o perdea anume (catapeteasmă), se afla un singur lucru, dar cel mai sfânt dintre toate obiectele cortului, sicriul legii. Acesta era acoperit cu un acoperământ de aur, numit acoperământul împăcării, deasupra căruia se aflau doi heruvimi de aur. În sicriu se aflau tablele legii, un vas de aur cu mană cerească şi toiagul lui Aaron ce odrăslise prin minune, ca mărturii ale minunilor săvârşite de Dumnezeu pentru poporul ales şi ale călăuzirii sale dumnezeieşti.

Ca semn al prezenţei lui Dumnezeu, cortul mărturiei era un element de unitate religioasă pentru cele douăsprezece seminţii ale poporului evreu şi în el slujeau preoţi anume rânduiţi pentru feluritele slujbe. De-a lungul călătoriei către pământul făgăduinţei, evreii au avut numeroase prilejuri să se încredinţeze de sfinţenia chivotului legii, precum atunci când râul Iordan s-a dat în lături înaintea lui, pentru ca poporul să treacă (potrivit Isus Navi 3), sau atunci când zidurile Ierihonului au căzut, fiind înconjurate de preoţii ce purtau chivotul (potrivit Isus Navi 6).

Odată cu intrarea în pământul făgăduinţei, Isus Navi, conducătorul poporului ales după moartea lui Moisi, a aşezat cortul mărturiei cu sicriul legii în Cetatea Silom (potrivit Isus Navi 19, 51), situată în partea centrală a ţării, în hotarele seminţiei lui Efraim. Poporul se aduna la cortul mărturiei cel puţin o dată pe an pentru aducerea de jertfe şi la sărbătorile cele mai importante. Ulterior, în timpul războaielor cu filistenii, aceştia îi înving pe evrei şi răpesc sicriul legii, iar cortul şi toate obiectele sale sunt duse la Nomva, o localitate aflată în apropiere de Ierusalim, unde au rămas pe perioada domniei împăratului Saul (secolul XI î.Hr.). De frica lui Dumnezeu, care îi pedepsise cu boli şi necazuri pentru îndrăzneala de a se atinge de sicriul legii, filistenii înapoiază chivotul evreilor, care este aşezat în Kariatiarim (potrivit I Împăraţi 6-7).

În acele vremuri, cortul mărturiei şi chivotul legii fuseseră despărţite şi nu mai exista nici un centru religios unde poporul să poată merge pentru a se închina Domnului. Cultul se săvârşea la Gavaon unde fusese dus cortul şi unde se afla un jertfelnic mare, dar ceremoniile erau sărăcăcioase şi neregulate. Unele din rânduielile lăsate de Moisi fuseseră părăsite, în vreme ce altele nu mai corespundeau timpurilor; erau necesare noi rânduieli, şi, în vremea sa, Proorocul Samuil a început să aşeze în cult unele dintre acestea, precum formarea unor şcoli de muzică, rânduirea de preoţi care să slujească perioade regulate de timp la cortul mărturiei etc.

 

Cronica ext 31-2

Cortul mărturiei. Frescă de Teofan Cretanul
Mânăstirea Stavronikita, Muntele Athos, sec. XVI 

 

Odată cu ungerea lui David ca împărat (1000-961 î.Hr.) este îndepărtată primejdia de a cădea sub un jug străin din punct de vedere politic, dar mai ales religios. El uneşte seminţiile sub conducerea sa şi alege oraşul Ierusalim drept capitală a statului său (1004 î.Hr.). Când a unit seminţiile, David nu a pierdut din vedere menirea principală a poporului ales: aceea de a fi păstrător al credinţei adevărate pentru neamurile păgâne. Urmărind renaşterea religiei şi respectarea legii primite de la Dumnezeu, el hotărăşte să mute sicriul legii în noua sa capitală, Ierusalim.

,,Şi a adunat David pre toţi tinerii din Israil, ca la vreo şaptezeci de mii. Şi s-a sculat, şi a mers David şi tot poporul, care era cu el, şi din boierii lui Iuda s-au dus, ca să aducă de acolo chivotul lui Dumnezeu, peste care s-a chemat numele Domnului puterilor celui ce şade peste Heruvimii cei de peste el” (II Împăraţi 6, 1-2). În glas de trâmbiţe, chimvale, harfe şi alăute, cu nenumărate jertfe, cuprins de un entuziasm deosebit, David, împreună cu tot poporul, a adus sicriul legii în Ierusalim.

Chivotul a fost aşezat pe Muntele Sion, unde fusese pregătit un cort nou în locul celui vechi, care se învechise. Mutarea lui în capitala lui David reprezintă un moment deosebit de important pentru istoria poporului evreu, ca şi pentru domnia lui David. Odată cu acest eveniment, domnia monarhului teocratic şi semnul prezenţei lui Dumnezeu sunt unite într-un singur punct.

Câtă vreme cortul, venerabil pentru vechimea sa, şi marele jertfelnic se aflau în alt loc decât chivotul legii, unirea ocârmuirii pământeşti şi a cultului nu se putea considera terminată. Pentru a încredinţa poporul de faptul că Dumnezeu îl călăuzeşte şi îi poartă de grijă în toate zilele, David vrea să ridice Biserică lui Dumnezeu în Ierusalim, care să devină lăcaşul de rugăciune şi de slujbă pentru tot poporul, locul unde preoţii să aducă jertfe după rânduiala dumnezeiască.

Însă Dumnezeu îi spune lui David, prin proorocul Său Natan, că nu el va fi cel care-I va zidi Lui Casă, ci fiul său Solomon (potrivit II Împăraţi 7). Cu toate acestea, de-a lungul întregii sale domnii, împăratul David va săvârşi lucrurile premergătoare pentru construirea templului. Astfel, el reface seminţia levitică şi preoţească, care fusese prigonită de-a lungul vremii. Seminţiei lui Levi îi fusese lăsat în grijă cortul mărturiei şi sicriul legii, şi tot din Levi se trăgea seminţia preoţească, care săvârşea slujbele dumnezeieşti. În plus, David strânge nenumărate bogăţii, adună şi pregăteşte materialele pentru construirea templului.

El a fost ajutat de întreg poporul al cărui duh religios fusese întărit de evenimentele din timpul domniei lui, şi care începuse să înţeleagă marea importanţă a centralizării cultului instaurat de David la Ierusalim. În acest scop, David rânduise o serie de slujitori sfinţiţi, care răspândeau în popor cunoştinţa legii lui Dumnezeu până în cele mai îndepărtate ţinuturi.

Pregătirile au fost atât de vaste şi depline încât fiul său Solomon a avut putinţa ca încă din primii ani ai domniei sale să înceapă construcţia. Înainte de a muri, David a desluşit fiului său, ales pentru a-i urma la tron, toate amănuntele templului pe care avea să-l ridice; el desfăşură înaintea fiului său planul templului cu toate edificiile, încăperile, curţile, situaţia, vasele şi podoabele lui.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 31 (3/2004)

 

 

 

PARTEA A IV-A

După numeroase războaie, împăratul David reuneşte sub mâna sa cele douăsprezece seminţii ale lui Israil şi îşi aşează capitala noului stat la Ierusalim. El aduce sicriul mărturiei la Ierusalim şi Îi cere lui Dumnezeu îngăduinţa de a ridica acolo Templul Celui Preaînalt, unde evreii să săvârşească toate jertfele legii date de Dumnezeu, prin Sfântul Prooroc Moisi, şi unde să se roage Lui.

Dumnezeu îi spune, prin Natan Proorocul, că ,,nu vei zidi mie casă, ca să se numească numele meu preste ea, că om războinic eşti tu şi sânge ai vărsat” (I Paralipomene 28, 3). Preocupat de organizarea împărăţiei pământeşti şi consolidarea statului evreiesc, David nu Cronica ext 32-2putea porni la această acţiune şi trebuia să lase slava săvârşirii ei, fiului său Solomon. Casa Domnului trebuia să fie casa păcii şi nu putea fi ridicată decât de un om care nu vărsase sânge omenesc.

Cu toate acestea, Dumnezeu îi dăruieşte lui David să se ocupe de lucrurile premergătoare zidirii Casei Sale: refacerea seminţiei levitice, adunarea de nenumărate bogăţii şi materiale de construcţie pentru zidirea templului şi cumpărarea locului unde urma să fie înălţat.

 

Împăratul Prooroc David

 

În timpul domniei sale, împăratul David a adunat 3000 de talanţi de aur (cca 100 de tone), 7000 de talanţi de argint (cca 240 de tone) şi mari cantităţi de aramă, fier, lemn şi pietre preţioase (I Paralipomene 29). La rândul lor, căpeteniile poporului, boierii şi oamenii de rând au contribuit, după putere, la adunarea de materiale preţioase pentru ridicarea Casei Domnului.

Dumnezeu îi indică lui David locul pentru ridicarea templului într-un mod minunat. David se hotărăşte să numere poporul fără să fi primit poruncă de la Dumnezeu, care Se mânie şi bate Israilul cu moarte, prin îngerul Său:

,,Şi a început pieirea în popor, şi a murit din poporul Domnului de la Dan şi până la Virsavee şaptezeci de mii de oameni. Şi a tins Îngerul lui Dumnezeu mâna asupra Ierusalimului ca să-l strice, şi i s-au făcut milă Domnului de răutate, şi au zis Îngerului celui ce strica în popor: destul este acum, trage mâna ta, şi Îngerul Domnului era lângă aria lui Orna Ievuseul” (II Împăraţi 24, 15-16).

Aici, în aria lui Orna Ievuseul, David îl vede pe înger cu sabia ridicată, iar Dumnezeu îi porunceşte, prin Gad Proorocul, să ridice pe acest loc jertfelnic. În chip minunat, tot în acest loc de pe Muntele Moria, cu o mie de ani înainte, îngerul îl oprise pe Avraam care se pregătea să-l junghie pe fiul său Isaac, după cum îi poruncise Dumnezeu pentru a-i încerca credinţa.

Acest loc se afla dincolo de hotarele oraşului, pe o înălţime ce se ridica spre răsărit, separată de Sion şi de oraşul lui David prin Valea Tiropeea. Deşi, în acea vreme, locul avea câteva sute de metri adâncime, în prezent abia se poate deosebi de localitatea înconjurătoare.

Din cauza celor petrecute, acest loc capătă un caracter sfânt, aici îngemănându-se amintirea patriarhului Avraam aflat în ceasul greu al încercării credinţei sale în Dumnezeu cu o altă vreme în care Dumnezeu Şi-a arătat milostivirea către poporul Său. În acelaşi timp, jertfelnicul pe care David îl ridică pe acest loc este semn pentru viitorul templu.

Împăratul David îl sfătuieşte într-amănunt pe fiul său Solomon cum să înalţe Casa Domnului. El îi explică toate detaliile construcţiei templului propriu-zis şi a anexelor sale, ale jertfelnicelor, vaselor şi podoabelor şi ale tuturor celor necesare, detalii pe care le primise de la Dumnezeu. Înainte de a muri, împăratul se roagă Domnului pentru ca fiul său să reuşească să ducă la bun sfârşit acest plan măreţ şi îl îmbărbătează pe Solomon a zidi templul.

Împărăţia fiind în pace de pe vremea tatălui său David, având planurile făcute în amănunt pentru  construcţie, ca şi materialele necesare pentru aceasta, în anul al patrulea al domniei lui peste IsrailCronica ext 32-3 (aprilie/mai 967), Solomon începe să construiască templul. După cum mărturiseşte Scriptura, trecuseră 440 de ani de la ieşirea din Egipt (III Împăraţi 6, 1). Templul este terminat după numai şapte ani şi jumătate, în 960, în luna a opta a anului.

 

Împăratul Prooroc Solomon

 

Mărturiile iudaice cu privire la acest templu ne dau o mulţime de informaţii exagerate. Însă, chiar dacă se ţine seama numai de cele mai demne de crezare izvoare, se vădeşte că, deşi acest templu a fost de proporţii restrânse, el era un fel de minune pentru vremea construirii sale.

Ca loc al zidirii fusese ales Muntele Moria, situat la nord-est de Muntele Sion, care ridica mari probleme. Coastele muntelui erau foarte abrupte, vârful stâncos, şi platoul nu avea destulă întindere pentru curţile templului. Din acest motiv, curţile templului urmau să fie susţinute de nişte ziduri enorme de piatră, care s-au păstrat, în parte, până astăzi, în ciuda războaielor pustiitoare ce s-au dezlănţuit de-a lungul vremii peste oraşul sfânt.

Au fost scrise tomuri întregi despre templul lui Solomon, dar înseşi variaţiunea părerilor cercetătorilor dovedesc că datele care există sunt insuficiente pentru formarea unei idei mai mult sau mai puţin exacte despre el. Există patru descrieri ample ale templului, cea mai veche şi mai autentică aflându-se în Scriptură, în Cartea a III-a a Împăraţilor. Ceva mai târzie, dar întemeiată neîndoielnic pe relatările anterioare şi pe documente, este cea din Cartea a II-a Paralipomene.

O altă prezentare a templului o face Flavius Josephus, dar, în aceasta, începe să se întrezărească influenţa scrierilor rabinice şi apocrife. Cea de-a patra descriere este preluată de Eusebiu de Cezareea din istoria greacă a lui Eupolern, însă această din urmă mărturie nu poate fi evaluată prea temeinic, pentru că nu i se cunoaşte sorgintea.

Dar care era înfăţişarea templului ? Este puţin bizar faptul că mărturiile nu dau, în această privinţă, prea multe indicaţii. Exteriorul templului şi aspectul său general au fost lăsate aproape nedescrise. Arhitectura exterioară era de sorginte feniciană, cu excepţia planului fundamental al construcţiei. Ca şi construcţiile din Tir, palatele şi templul lui Solomon aveau, ca elemente definitorii, ziduri enorme de piatră, îmbrăcate cu lemn de cedru, cu plăci de lemn acoperite cu aur, şi simplitatea şi masivitatea construcţiei.

Dimensiunile templului lui Solomon aveau, cu precizie, dublul dimensiunilor vechiului cort al mărturiei, al cărui plan general fusese urmat întocmai. Templul avea o curte exterioară, după care urma curtea preoţilor unde se afla jertfelnicul de aramă al arderilor de tot şi spălătoarea de aramă, unde preoţii se curăţeau pentru a putea intra înlăuntrul templului, precum şi alte scăldători pentru spălarea obiectelor folosite la arderile de tot. Două laturi ale templului erau înconjurate de camere amplasate pe trei nivele, care reprezentau construcţii accesorii, cămări de păstrare a veşmintelor preoţeşti şi a altor obiecte de cult.

Urmând planul cortului, interiorul era alcătuit din două încăperi: sfânta şi sfânta sfintelor, dintre care prima reprezenta două treimi din interiorul templului. Înăuntru nu era nimic de piatră, pereţii zidiţi din piatră masivă erau acoperiţi în întregime cu lemn de cedru sau cu lemn de cedru placat cu aur, cu sculpturi în lemn de măslin şi cedru. În sfânta se aflau jertfelnicul de aur pentru tămâieri, zece mese pentru pâinile punerii înainte şi zece sfeşnice de aur.

Sfânta sfintelor era toată îmbrăcată în aur curat, pentru acoperirea ei fiind folosiţi 600 de talanţi de aur. Această încăpere, care nu avea geamuri, slujea de loc înfricoşat al şederii lui Dumnezeu şi în ea nu intra decât arhiereul, o singură dată în an.

În sfânta sfintelor nu se afla decât sicriul legii şi ,,nu era în sicriu alt fără numai două table, care le-a pus Moisi în Horiv, când au pus Domnul legătură cu fiii lui Israil, după ieşirea lor din pământul Eghipetului” (II Paralipomene 5, 10). Sicriul legii era cel construit în vremea lui Moisi, care nu suferise nici o schimbare, iar Solomon a ridicat deasupra lui un acoperământ nou, alcătuit din doi heruvimi de aur cu aripile întinse.

Deşi nu se compară în măreţie cu clădirile Romei sau ale Bizanţului, templul lui Solomon este sanctuarul cel mai renumit din lume. Nici un alt templu de pe pământ nu s-a bucurat de o slavă mai mare. Cu toate că Israil trăia în pace şi avea un împărat mare şi înţelept, evreii nu uitaseră că idealul lor era cârmuirea teocratică, şi că, în sensul cel mai înalt al cuvântului, împăratul lor era Dumnezeu, iar locuinţa Lui era în Ierusalim, în acest templu.

Prin urmare, templul avea să devină centrul întregii vieţi naţionale. El nu era o capişte oarecare, o figură materială, ci templul plin de simboluri înalte al Aceluia pe care nu-L poate încăpea nici cerul, nici pământul. Templul evreilor era cu totul diferit de capiştile popoarelor păgâne, care nu puteau să priceapă sensul lui, aşa cum nu puteau pricepe nici credinţa lor în Dumnezeul cel viu.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 32 (4/2004)

 

Adrian Popovici