Apostolul unei păci lumeşti

- Pelerinajul Papei Ioan Paul al II-lea pe urmele Sfântului Apostol Pavel -

 

,,S-ar putea ca în viitor istoria să fie împărţită în ,,înainte” şi ,,după” vizita papei pe urmele Sfântului Apostol Pavel. În perioada 4-9 mai, au fost deschise noi orizonturi în dialogul unităţii cu lumea ortodoxă, în relaţiile dintre creştinism şi islamism şi în angajamentul pentru pacea din Orientul Mijlociu. Călătoriile pe care papa le-a făcut la locurile legate de istoria mântuirii – Muntele Sinai, Ţara Sfântă şi mai recent în Grecia, Siria şi Malta – au fost foarte diferite de călătoriile anterioare. În general, călătoriile lui răspundeau unor cerinţe pastorale concrete. Ultimul pelerinaj însă are evidente caracteristici profetice, el abordând probleme universale, care afectează viitorul întregii omeniri” (1).

În acest fel consemnează periodicul romano-catolic ,,Lumina creştinului” cruciada iniţiată de Papa Ioan Paul al II-lea în anul jubiliar 2000, prin vizita la ,,locurile mântuirii”, Egipt şi Ţara Sfântă, şi continuată, în anul 2001, prin pelerinajul pe urmele Sfântului Apostol Pavel. Într-adevăr, aceste călătorii ale papei nu răspund unor ,,cerinţe pastorale concrete”, ci mai degrabă desăvârşirii imaginii create papei, de apostol al unei păci lumeşti şi purtător de cuvânt al omenirii în faţa puterilor lumii.

Scenariile gândite de Vatican pentru aceste ocazii au avut rolul de a creiona diferite aspecte ale personalităţii harismatice şi chiar ,,profetice” a papei: el apare întotdeauna ca făcând primul pas spre reconciliere, cerând şi dăruind iertare, pentru a stinge neînţelegerile din trecut; el mediază conflictele internaţionale, cerând îndurarea şi milostivirea lui Dumnezeu pentru toţi; el este un ,,apostol al păcii” care ajunge să înfăptuiască miracole în inimile oamenilor de diferite credinţe, alungând ura şi sentimentele de dezbinare din inimile ortodocşilor şi catolicilor; el reuşeşte să transforme, de asemenea, inimile musulmanilor şi ale evreilor, ,,fraţi întru credinţă cu creştinii”, ce se închină unui ,,Dumnezeu Unic” … el este noul apostol al umanităţii …

În favoarea acestei imagini mitice s-a exprimat atât presa ecleziastică, vorbind despre ,,evidentele caracteristici profetice” ale pelerinajului papei (2), cât şi cea laică, care a titrat: ,,Vizitele efectuate în Grecia şi Siria au fost apreciate drept un ,,miracol” “(3). Se poate spune însă că aceste ,,miracole” nu au fost perfect regizate …

Astfel, este reprezentativ pentru diplomaţia vaticană modul în care a fost pregătită vizita în Grecia, ţară ortodoxă care ar fi putut avea o reacţie puternică de protest faţă de această iniţiativă. Încă din 1999, papa şi-a exprimat dorinţa de a vizita ,,locurile care au marcat în mod decisiv viaţa Sfântului Pavel”, ca o continuare a pelerinajului la locurile sfinte ale mântuirii (4). Anunţând această dorinţă a papei - care presupunea o călătorie prin Grecia -, Vaticanul a sensibilizat opinia publică, situând Biserica Ortodoxă Greacă într-o ipostază în care aceasta nu se putea opune fără a-şi atrage oprobriul. În acelaşi timp, pe măsură ce se apropia vizita în Siria, cotidianele italiene consemnau informaţii de genul: ,,În Vatican se lasă de înţeles că în cursul acestei călătorii în Siria va avea loc o primire la Atena şi în Malta, adică pe unde a trecut Sfântul Pavel” (5).

Deşi guvernul elen îl invitase oficial pe papă să viziteze Grecia, Vaticanul a plusat, precizând că ,,doreşte să ştie dacă Biserica Ortodoxă are vreo obiecţie” (6). Prin această provocare, strategii papali au obţinut, într-adevăr, ceea ce urmăreau, căci, la 7 martie 2001, sinodul elen a emis un comunicat în care declara: ,,Nu dorim să ne opunem dorinţei papei, mai ales dacă este vorba numai de un simplu pelerinaj”, adăugând că ,,papa este binevenit pe meleagurile elene pentru a-şi realiza dorinţa” (7). Acest lucru a declanşat un scandal de proporţii în Grecia: presa elenă a fost invadată de declaraţii dure la adresa papei, ca şi a primatului Greciei, iar pe bulevardele Atenei au avut loc mitinguri de protest, la care s-au strigat lozinci, precum ,,Ortodoxia sau moartea”, ,,Nu venirii papei” (8).

 

Cronica ext 26-5

Papa Ioan Paul al II-lea şi Arhiepiscopul Hristodul al Atenei pe Areopag, mai 2001

 

În paralel cu aceste reacţii adverse, aripa liberală a Bisericii Ortodoxe a Greciei şi Vaticanul au afirmat că vizita papei este ,,o iniţiativă lăudabilă, menită să reconcilieze cele două Biserici” (9), iar Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului a declarat: ,,Salut cu mare bucurie iminenta vizită a fratelui nostru Ioan Paul al II-lea la Atena şi sper ca această vizită să contribuie semnificativ la dialogul şi spiritul de fraternitate dintre Bisericile noastre. Întrebat despre opoziţia unor cercuri din Biserica Ortodoxă Greacă, patriarhul a răspuns: ,,Ce va fi, va fi. Eu sunt foarte bucuros de faptul că vizita va putea avea loc” (10) …

Ca urmare, pe 4 mai 2001, papa a început al 93-lea pelerinaj în afara Italiei, ,,pe urmele Sfântului Apostol Pavel”, dar împotriva învăţăturii lui, într-un voiaj istoric de şase zile în Grecia, Siria şi Malta. Vizita papei în Grecia a debutat cu noi manifestaţii de protest din partea ortodocşilor greci, care au reproşat Vaticanului lipsa de susţinere în cazul Insulei Cipru, care a fost ocupată în 1974 de armata turcă. Mitingurile, care au avut loc la Atena, au reunit mii de persoane care au strigat: ,,Vaticanul îşi impune imperialismul religios, politic şi cultural”. Autorităţile de la Atena au apreciat că protestatarii, care au manifestat în Grecia vreme de mai multe săptămâni, sunt ,,grupuri izolate” şi nu reprezintă poziţia poporului grec faţă de conducătorul Bisericii Catolice (11).

În cursul acestei vizite, papa a avut o întrevedere cu Arhiepiscopul Hristodul al Atenei şi al întregii Grecii, în cadrul căreia el a făcut primul pas spre reconciliere, cerând ,,scuze papale” pentru catolicii care ,,au păcătuit împotriva ortodocşilor”: ,,Unele amintiri sunt foarte dureroase, anumite evenimente ale trecutului îndepărtat au lăsat răni adânci în mintea şi inima oamenilor până în zilele noastre” (12). Ţinând cont de propaganda perseverentă, din ultimii ani, pe tema necesităţii iertării reciproce dintre ortodocşi şi catolici, este posibil ca această strategie să se soldeze, în final, cu uitarea istoriei şi, deci, a divergenţelor dogmatice dintre cele două Biserici.

În aceeaşi idee, el a semnat, împreună cu primatul Atenei, o declaraţie cu privire la ,,rădăcinile creştine ale Europei” şi viitorul ei. Documentul, proclamat printr-o ceremonie solemnă pe Areopag, locul unde Sfântul Apostol Pavel a propovăduit atenienilor, condamnă ,,orice recurs la violenţă, prozelitism, fanatism în numele religiei” şi somează la ,,a proceda astfel încât pretutindeni să prevaleze pacea, să fie respectată viaţa şi demnitatea omului, să fie solidaritate între cei care se află la mare strâmtoare” (13).

 

Cronica ext 26-6
În cursul vizitei sale la Atena, papa a semnat, împreună cu arhiepiscopul Hristodul,
o declaraţie comună cu privire la ,,rădăcinile creştine ale Europei” şi viitorul ei

 

La încheierea vizitei, Mitropolitul Daniel de Kesariani, care s-a ocupat de vizita papală, a declarat: ,,Ne-a emoţionat faptul că papa ne-a cerut iertare pentru lucrurile ce au rănit timp de secole conştiinţa grecilor. Au fost mişcate de gestul papei până şi grupurile care în zilele trecute au contestat dur vizita papei în Grecia. Acele grupuri nu exprimă sentimentul comun al poporului grec” (14). La rândul său, purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Joaquin Navaro-Valls, a avut cuvinte elogiatoare: ,,Doar cu două luni în urmă, această vizită părea de neconceput şi astăzi cei doi au semnat o declaraţie comună” (15), apostolul păcii ,,îmblânzind”, prin faptele sale, inimile ortodocşilor.

După vizita în Grecia, Papa Ioan Paul al II-lea a plecat spre Siria, unde a fost întâmpinat, pe 5 mai 2001, de preşedintele Siriei, Bashar-al-Assad. Erijându-se încă o dată în lider creştin ce străbate lumea uzitând de prerogativele sale de şef politic al statului Vatican, papa a reînnoit vechiul apel al Vaticanului de a pune capăt suferinţelor tuturor popoarelor din Orientul Mijlociu, printr-o pace dreaptă şi durabilă: ,,Pe acest pământ sfânt, creştinii, musulmanii şi evreii sunt chemaţi să lucreze împreună cu încredere şi curaj, pentru a grăbi venirea zilei în care fiecare popor îşi va vedea respectate drepturile legitime şi va putea trăi în pace şi înţelegere reciprocă” (16). Considerând că ,,rămân încă de trecut numeroase obstacole”, el a afirmat că primii paşi spre pace trebuie să pornească de la convingerea că ,,o soluţie este posibilă în conformitate cu normele legislaţiei internaţionale şi cu rezoluţiile Naţiunilor Unite” (17) !

Pelerinajul în Siria a fost marcat de vizita Papei Ioan Paul al II-lea la marea moschee a Omeyyazilor, unul dintre cele mai venerate locuri ale lumii islamice, care a fost, pe rând, templu păgân şi biserică creştină până la cucerirea Damascului de către arabi. Prin vizitarea acestui lăcaş de rugăciune, în care se crede că se află mormântul Sfântului Ioan Botezătorul, Ioan Paul al II-lea devine primul papă din istorie care intră într-o moschee, după ce în 1985 vizitase, tot pentru prima oară în istoria papalităţii, sinagoga din Roma. Probabil că acest fapt are la bază ideea Vaticanului de a evidenţia deschiderea papei ca lider creştin faţă de celelalte religii monoteiste, iudaismul şi islamismul, care ar putea conduce în final la o unire a acestor ,,fraţi întru credinţă” sub stindardul papal.

Pe 8 mai 2001, papa a părăsit Damascul, îndreptându-se către Malta, unde se sfârşeşte itinerariul său pe urmele Sfântului Apostol Pavel, dar nu şi urmările acestuia. Este demnă de remarcat poziţia de pe care papa a efectuat aceste pelerinaje în Muntele Sinai, Ţara Sfântă şi pe urmele Sfântului Apostol Pavel, în Grecia, Siria şi Malta. Fiind conducătorul unei Biserici care a considerat idealurile duhovniceşti doar un mijloc pentru a accede la puterea lumească, el este mesagerul unei ,,religii politice”, ce poartă pecetea umanismului şi a socialismului religios. Ca ,,apostol al păcii” mondiale şi propovăduitor al unui creştinism fără Hristos, el are o poziţie superioară celei a unui lider religios sau politic, arogându-şi prerogativele ambelor demnităţi.

Cu toate acestea, pe măsură ce papa reuşeşte să cucerească poziţii din ce în ce mai influente în faţa puterilor lumii şi să hipnotizeze mase de oameni, ce cred în imaginea pe care Vaticanul i-a construit-o - de apostol al păcii şi purtător de cuvânt al tuturor oamenilor înaintea ,,prinţilor” acestei lumi - el se depărtează de Împărăţia Celui al cărui vicar se consideră a fi pe pământ. Dar cel mai grav este faptul că, odată cu el, se depărtează de Hristos şi toţi cei care îi urmează lui …

 

*  *  *

 

Spre deosebire de pelerinajul pe urmele Sfântului Apostol Pavel, vizita papei în Ucraina, din perioada 23-27 iunie 2001, face parte exclusiv din marşul triumfal al ,,apostolului păcii” către a treia Romă, Moscova. Astfel, Ucraina este cea de-a patra ţară ortodoxă vizitată de papă, după România, Georgia şi Grecia, urmându-i Bulgaria şi Belarus.

Ca şi în Grecia şi Siria, papa a fost invitat în Ucraina de preşedintele acesteia, Leonid Kucima, pentru care o astfel de vizită ar fi reprezentat o importantă iniţiativă politică menită să apropie ţara sa de Europa. Cu toate acestea, se pare că principalul scop al papei în Ucraina a fost vizitarea comunităţilor greco- şi romano-catolice şi, mai ales, medierea relaţiilor dintre acestea şi Bisericile Ortodoxe ale Ucrainei şi Rusiei. Aplanarea conflictelor existente între ortodocşii şi greco-catolicii din Ucraina ar putea fi, în viitor, un pod pentru o eventuală întâlnire între papă şi Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei.

În discursul rostit la sosirea pe aeroportul Borispil din Kiev, papa a cerut iertare în limba ucraineană ortodocşilor şi a ţinut să răspundă acuzaţiilor de prozelitism aduse Bisericii Catolice de Patriarhia Moscovei, care s-a opus vizitei sale: ,,Nu am venit cu gânduri de prozelitism. Am venit ca în faţa aceluiaşi Dumnezeu al nostru al tuturor să vă cer iertare şi să vă dau iertare. Vă cer iertare pentru erorile comise de catolici împotriva poporului vostru, în trecut sau mai recent; am venit să vă iert pentru prigonirile sângeroase care s-au săvârşit aici împotriva poporului catolic” (18).

Mass-media a considerat că el a cerut iertare ortodocşilor pentru evenimentele sângeroase săvârşite de cruciaţi în 1204, în timpul cruciadei a IV-a, împotriva Constantinopolului. Poate s-ar fi cuvenit să ceară iertare ortodocşilor ucraineni, mai degrabă, pentru trecerea forţată a acestora la catolicism în urma sinodului episcopilor de la Brest din 1596 şi pentru nenumăratele prigoane la care au fost supuşi datorită refuzurilor lor repetate de a renunţa la credinţa ortodoxă.

În ceea ce priveşte iertarea pe care papa a acordat-o ortodocşilor, pe care îi consideră vinovaţi de persecutarea catolicilor ucraineni de către Stalin, ar fi fost mai potrivit să-şi facă un examen de conştiinţă şi să-şi aducă aminte încercările Vaticanului de a pactiza cu puterea comunistă rusă, ca şi elogiile aduse acesteia, din dorinţa de a distruge Biserica Ortodoxă. Mai mult, în ciuda aşa-zisei sale umilinţe, această obsesie de a le acorda iertare ortodocşilor pentru diferite culpe, devenită o rutină a fiecărei ceremonii de iertare pe care papa o săvârşeşte, este mai degrabă o aroganţă din partea acestuia.

Ca o încununare a acestei atitudini dispreţuitoare, papa a amintit că ,,odată cu catolicii au murit şi creştini de alte confesiuni. Martiriul lor reprezintă un puternic apel la reconciliere şi unitate. Ecumenismul martirilor şi mărturisitorilor credinţei indică drumul unităţii creştinilor în secolul XXI. Iar unicul mod de a depăşi şi de a uita trecutul este de a cere şi oferi iertare unii altora şi de a ne încredinţa fără rezerve lucrării înnoitoare a Duhului Sfânt” (19). Aşadar, ,,cererea şi oferirea iertării” îi alătură pe călăi victimelor lor, priviţi deopotrivă ca sfinţi, într-o ,,lucrare înnoitoare”, dar în nici un caz a Sfântului Duh.

Patriarhia rusă nu a încetat să-şi manifeste adversitatea faţă de vizita papei în Ucraina, ierarhii ortodocşi afirmând, în repetate rânduri, că ,,papa sfidează Ortodoxia”, ,,a cotropit pământul Rusiei” etc. În pofida acestei atitudini refractare, mass-media rusă a considerat oportună vizita papei în Ucraina şi chiar în Rusia: ,,Este trist că Biserica Rusă refuză categoric să ia parte la vizita papei, într-un fel sau altul”. Iar cotidianul ,,Îzvestia” nota: ,,Războiul de cuvinte al Moscovei este combătut de simpatia poporului: 48 % din popor s-au bucurat de vizita papei, 41 % n-au nici o idee. Nimeni nu s-a arătat ostil vizitei papale” (20).

Se pare că şi mass-media rusă a fost fascinată de imaginea creată papei de strategii Vaticanului, de apostol al păcii mondiale şi purtător de cuvânt al oamenilor la curtea marilor împăraţi ai lumii de astăzi …

 

Partenie Filipescu

 

Note
1. Lumina creştinului, mai 2001, ,,Semnificaţiile unui pelerinaj”.
2. Ibidem.
3. România liberă, 10 mai 2001, ,,Suveranul pontif deplânge violenţele din Orientul Apropiat”.
4. Actualitatea creştină, aprilie 2001, ,,Vizita papei pe urmele Sfântului Apostol Pavel”.
5. Gazzetino, 26 ianuarie 2001.
6. Ziua, 8 martie 2001, ,,Biserica Ortodoxă din Grecia îl aşteaptă pe papa”.
7. Ibidem.
8. Curentul, 21 martie 2001, ,,Un eretic şi un monstru grotesc încornorat”.
9. Ibidem.
10. Lumina creştinului, aprilie 2001, ,,Satisfacţie exprimată”.
11. Ziua, 5 mai 2001, ,,Papa şi-a cerut scuze în numele catolicilor”.
12. Adevărul, 7 mai 2001, ,,Papa a cerut iertare pentru nedreptăţile suferite de ortodocşi din partea catolicilor”.
13. Mesagerul Sfântului Anton, iulie-august 2001, ,,Papa în Grecia, Siria, Malta şi Ucraina”.
14. Ibidem.
15. România liberă, 7 mai 2001, ,,De la Atena la Damasc”.
16. Ziua, 5 mai 2001, ,,Papa şi-a cerut scuze în numele catolicilor”.
17. Ziua, 9 mai 2001, ,,Pelerinajul pe urmele Apostolului Pavel, spre final”.
18. Cotidianul, 25 iunie 2001, ,,Papa în Ucraina - o nouă misiune istorică”.
19. Actualitatea creştină, iunie 2001, ,,Ecumenismul martirilor şi mărturisitorilor credinţei indică drumul unităţii creştinilor în secolul XXI”.
20. Mesagerul Sfântului Anton, iulie-august 2001, ,,Papa în Grecia, Siria, Malta şi Ucraina”.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 26 (3/2001)