PATRIARHUL ATHENAGORA AL CONSTANTINOPOLULUI

(1886-1972)

 

Declaraţiile, mesajele şi activităţile sale

Adaptare după periodicul grec
Ορθοδοξος Ενστασις και Μαρτυρια,
vol. II, nr. 18-21 (ianuarie-decembrie 1990)

 

,,În ultima vreme, el (Athenagora) a devenit un motiv de anarhie
şi nihilism în lumea ortodoxă. Părinţii din Sfântul Munte …
îl numesc pe drept eretic şi apostat …”

 

PARTEA I

Astăzi, după 70 de ani de activitate dezastruoasă a mişcării ecumeniste (1920-1990), ortodocşii ecumenişti au deviat de la dreapta credinţă ortodoxă într-un asemenea grad încât nu mai au nici urmă de scrupule în a se ruga chiar şi cu cei de alte religii[1] (n.tr.: necreştine). Şi mai grav este faptul că acest lucru se întâmplă cu binecuvântarea Patriarhului Dimitrie al Constantinopolului[2], care este considerat lider al Ortodoxiei (n.tr.: la momentul la care a fost scris acest articol).

Cronica ext 26-2În aceste circumstanţe, orice creştin ortodox evlavios este serios preocupat de atitudinea acelor clerici ce aparţin Bisericii de stil nou (n.tr.: a Greciei) inovatoare, care agonizează în această situaţie inacceptabilă şi nu protestează împotriva ei. Mai mult, clericii greci ,,înmormântează” literalmente subiectul prin tăcerea lor de moarte şi chiar justifică mişcarea ecumenistă eretică şi îi acordă ,,iertare de păcate”, deoarece – potrivit lor – nu este nimic mai mult decât un dialog al ortodocşilor cu heterodocşii.

 

Patriarhul Athenagora al Constantinopolului

 

Iată unele dintre afirmaţiile lor: ,,Biserica, prin patriarhii şi episcopii ei, sau prin alte persoane numite de ei, intră fără teamă în contact cu heterodocşii şi se angajează în dialog cu ei, în scopul de a le arăta erorile lor; aceasta este datoria Bisericii”; ,,prezenţa unui cleric ortodox la o slujbă de pomenire heterodoxă, de exemplu, nu înseamnă neapărat rugăciune în comun … ci poate fi pur şi simplu o expresie a etichetei sociale”; ,,ea (n.tr.: activitatea ecumenistă) este o întrunire pentru dialog, o ocazie pentru contactul între conducătorii diferitelor confesiuni; nu este comuniune liturgică sau rugăciune în comun”; ,,este o problemă de dialog şi curtoazie reciprocă care sunt, la urma urmei, exprimări fundamentale ale umanităţii noastre”[3].

Naivitatea acestor puncte de vedere ne provoacă o asemenea uimire încât rămânem, cu adevărat, fără grai. Din acest motiv, îi vom lăsa pe alţii să vorbească, astfel ca ei să poată caracteriza situaţia cât mai realist, adică aşa cum a fost creată de ecumenismul pan-eretic în timpul domniei patriarhului Athenagora - o situaţie care continuă astăzi, şi încă într-un grad mult mai mare. Prin urmare, să urmărim cu atenţie cine a fost Athenagora, ce a făcut, ce fel de Ortodoxie a propovăduit, şi care a fost ,,sfânta şi marea politică” făcută de el, o politică pe care actualul patriarh Dimitrie (n.tr.: care a trecut la cele veşnice la un an de la publicarea acestui articol) a declarat, chiar la înscăunarea sa, că o va urma[4].

Potrivit patriarhului Dimitrie, Athenagora era ,,vrednic de veşnică pomenire” şi ,,venerabil”, ,,un mare predecesor de binecuvântată amintire” şi un ,,mare om al Bisericii”[5].

În calendarul bisericesc pe anul 1969, al Bisericii de stil nou a Greciei, dedicat celei de-a 20-a aniversări a domniei patriarhului Athenagora, se consemnează în prefaţă: ,,Deja atotpreasfinţia sa, patriarhul Athenagora a fost caracterizat, pe drept şi fără de tăgadă, ca fiind ,,prooroc şi apostol”, ce ,,vede şi propovăduieşte noile lucruri bune” ale ,,celor ce vor veni” şi patriarh al ,,unităţii şi reconcilierii creştine”[6].

În 1972, cu ocazia trecerii la cele veşnice a patriarhului Athenagora, Arhiepiscopul Ieronim al Atenei a spus: ,,Dar oamenii mari nu mor. Athenagora a fost un mare om, indiferent cât de mulţi din cei care au considerat necesar să lupte împotriva lui ar dori să nege lucrul acesta”[7]. Un comentator de la periodicul Εκκλησια l-a întrecut în aprecieri pe arhiepiscopul Ieronim, afirmând că ,,patriarhul ecumenic Athenagora va fi pomenit în paginile istoriei ca un mare om”[8] şi încercând să-l slăvească ca pe un sfânt. El a compus o rugăciune către el, ce avea ca model rugăciunea arhierească a Domnului nostru către Tatăl Său din ceruri ! ,,Oricine citeşte această rugăciune va avea impresia că autorul ei nu l-a aşezat pe patriarhul adormit alături de tronul dumnezeiesc, ci l-a înălţat realmente pe tron cu Dumnezeu ! Ce altă explicaţie ar putea exista pentru următorul citat din această rugăciune: ,,Nu ne uita cu totul, ci priveşte spre noi cu faţă milostivă şi luminoasă, precum atunci când erai în viaţă, şi întăreşte turma ortodoxă călăuzind-o pentru binele Sfintei Biserici a lui Hristos, arătându-i calea dreaptă care duce fără de greşeală către Dumnezeu, şi îndrumă-l pe al tău august urmaş să poată învăţa drept cuvântul Adevărului Evanghelic pe toţi cei ce-L caută pe Domnul. Şi în sfârşit, dăruieşte duhul dreptăţii tuturor conducătorilor Bisericilor Ortodoxe” !”[9]

 

Cronica ext 26-3

Patriarhul Athenagora şi Papa Paul al VI-lea părăsind Biserica
Sfântul Petru din Roma după terminarea liturghiei catolice

 

Astăzi, Mitropolitul Hrisostom de Peristerion cântă rugăciunile către ,,vrednicul de veşnică pomenire Athenagora I, care a fost măreţ în gândirea sa, în idei, concepţii şi decizii, ca şi în statură”[10].

 

***

 

Cu toate acestea, eminentul teolog sârb, arhimandritul Iustin (Popovici) a îmbrăţişat opinii diferite de cele ale elogiatorilor patriarhului Athenagora, atât de odinioară, cât şi din zilele noastre. Ca o sabie cu două tăişuri, pana patristică a acestui mărturisitor contemporan al Ortodoxiei l-a combătut pe patriarhul căzut în eroare. Părintele Iustin scria:

,,Ce se poate spune despre patriarhul Constantinopolului ? De mai bine de un deceniu, prin atitudinea sa neo-papistă, atât în cuvânt cât şi în faptă, el a scandalizat conştiinţele creştinilor ortodocşi, negând adevărul mântuitor al credinţei Bisericii Ortodoxe şi recunoscându-l pe pontiful suprem al Romei în toată aroganţa sa demonică, anti-ecleziastică. Şi, urmând exemplul Vaticanului, el îşi pregăteşte, cu frivolitate şi grabă sinucigaşă, aşa-zisul său ,,Mare Sinod Pan-Ortodox”, bazat nu pe tema fundamentală, propovăduită de Evanghelii şi Sfânta Tradiţie, a mântuirii omului şi a lumii, ci pe o serie de probleme de provenienţă pur scolastică, protestantă[11]. Mai mult, el pregăteşte acest sinod în lumea nihilistă şi anarhică de astăzi, babiloniană[12], în absenţa adevăraţilor mărturisitori şi purtători ai credinţei, teologiei şi Tradiţiei ortodoxe. În ultima vreme, el a devenit un motiv de anarhie şi nihilism în lumea ortodoxă. În scrisorile deschise adresate lui în presă, părinţii din Sfântul Munte îl numesc pe drept eretic şi apostat”[13].

 

***

 

Articolul de faţă a apărut în periodicul grec Εκκλησιαστικος Αγων (nr. 48 (mai 1970), pag. 3-4), după ruperea comuniunii cu patriarhul Athenagora a trei mitropoliţi (n.tr.: ai Bisericii oficiale a Greciei): Augustin de Florina, Ambrozie de Eleftheroupolis (†) şi Pavel de Paramythia[14]. El a avut ca scop prezentarea unora dintre afirmaţiile şi activităţile necanonice şi neortodoxe în care a fost angajat acest ierarh, în diferite momente. Atât de multe a spus şi a făcut bătrânul primat al Fanarului, spre încălcarea făţişă a sfintelor şi dumnezeieştilor canoane, încât ar fi nevoie de un întreg volum pentru a le cuprinde pe toate.

 

Cronica ext 26-4

O doxologie ecumenistă la San Francisco, California, 1990. Patriarhul Dimitrie al Constantinopolului, Arhiepiscopii Bartolomeu al Calcedonului (actualul patriarh, în stânga) şi Iacov al Americii (prezent mai sus, rostind o rugăciune), şi mulţi alţi ierarhi ai Patriarhiei Ecumenice s-au rugat alături de clerul romano-catolic, monofizit, protestant, ca şi cu rabini evrei şi imami musulmani

 

Cititorul credincios se va simţi, cu siguranţă, mâhnit de interminabilele erori ale liderului ortodox. În acelaşi timp, el îi va susţine pe aceia care, întrezărind pericolul, au protestat şi au luptat împotriva ideilor şi politicii patriarhului vreme de câţiva ani. De asemenea, conţinutul acestor pagini va servi pentru a justifica acţiunea acelor mitropoliţi care au încetat să-l pomenească pe patriarh (în acea perioadă), dar şi pentru aducerea aminte a mitropoliţilor Bisericii Ortodoxe care au rămas la datoria lor de păzitori ai credinţei ortodoxe. În fine, acestea servesc şi pentru a lua în considerare situaţia incomparabil mai proastă a patriarhului Dimitrie, succesorul lui Athenagora, dar şi a actualului patriarh ecumenic, Bartolomeu I, a cărui politică o continuă cu fidelitate pe cea dusă de predecesorii săi.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 26 (3/2001)

 

 

 

PARTEA A IV-A

I. Declaraţii

Declaraţii recente (n.tr.: 1970) ale lui Athenagora

,,Rasa nu mai are astăzi nici o atracţie astăzi, nici în aparenţă, nici în scop. Dacă ne-am fi întâlnit în prealabil, v-aş fi spus să daţi alt titlu articolului dumneavoastră: ,,Rasa nu-l face pe preot, preotul trebuie să-l facă pe preot, fără rasă”. Acesta ar fi fost titlul pe care vi l-aş fi sugerat. Bineînţeles, trebuie să fim realişti şi, mai presus de orice, nu trebuie să ne temem de adevăr.

De multe ori spunem că o problemă sau alta este istorică şi trebuie acceptată. Este o mare greşeală. Sunt atât de multe idei preconcepute în Biserică, care nu sunt istorice - vreau să spun antice -, şi noi ne străduim să ne eliberăm de ele ! Întrebaţi-i pe preoţii din sate ce aşteaptă creştinii de la preot, lucruri care nu au deloc de-a face cu Biserica noastră şi sunt rămăşiţe ale păgânismului.

Mi-am făcut cunoscute destul de clar părerile cu privire la căsătoria clericilor, chiar după ce aceştia sunt hirotoniţi. Hirotonia nu este un impediment la căsătorie. Am avea mai mulţi preoţi dintre absolvenţii şcolilor teologice, dacă aceştia ar şti că se pot căsători nu în grabă, precum cere tradiţia, ci atunci când îşi găsesc un partener de viaţă. Aş fi putut hotărî în privinţa acestei chestiuni la un congres clerico-laic al Bisericii din America, şi stabili nişte reguli, însă nu am reuşit, căci am fost chemat la Constantinopol.

Sunt bucuros că aţi publicat întregul cuvânt al Mitropolitului Meliton al Calcedonului. El a spus adevărul clar şi simplu, precum vor oamenii. Oamenii nu vor ca tu să complici lucrurile sau să vorbeşti ambiguu, pentru că ei cred că râzi de ei şi glumeşti pe seama lor. Meliton este realmente o personalitate, nu avem mulţi ca el. El este glasul Fanarului, glasul secolelor. Secolele ne-au dat nouă curaj şi tărie. Ce altceva am câştigat noi aici ?

Bineînţeles, unii oameni ne acuză că nu urmăm o direcţie bună, dar ei sunt negativişti. Aş fi foarte bucuros dacă ei ne-ar propune propria soluţie la problema unirii tuturor Bisericilor. Ei ne spun nouă: ,,Vrem unire şi ne rugăm pentru unirea tuturor, dar suntem împotriva încercărilor voastre”. Aşadar, ei sunt în favoarea unirii, dar împotriva eforturilor noastre. La urma urmei, nu avea Meliton dreptate când vorbea despre ipocrizie ?Cronica ext 29-1

Noi propunem Sfântul Potir ca mijloc de unire. Ne-am împărtăşit din acelaşi potir chiar şi când ne separasem de Apus, până în 1050[15]. A avut loc schisma şi noi am încetat de a ne mai împărtăşi din acelaşi potir. Schisma a avut loc din cauza anatemei. Anatema dintre cele două Biserici, a Apusului şi a Constantinopolului, a fost ridicată. Prin urmare, ce obstacol mai există ? Să-l găsim, să discutăm despre el având o atitudine pozitivă, fără insulte. Poate exista un dialog al iubirii când există insulte ?

 

Patriarhul Athenagora al Constantinopolului şi Papa Paul al VI-lea binecuvântând împreună

 

,,Dar între noi există multe diferenţe”, ne spun ei. Ce diferenţe ? Filioque ? Există din secolul al VII-lea când Bisericile erau încă unite. Primatul şi infailibilitatea ? Ce ne pasă nouă de ele ? Să lăsăm fiecare Biserică să-şi păstreze propriile sale obiceiuri[16]. Dacă Biserica Catolică vrea să-şi păstreze obiceiurile, să şi le păstreze. Dar eu vă întreb: ce mai înseamnă infailibilitatea astăzi, când papa are, la Roma, un conciliu permanent format din 15 membri, care ia decizii ?

De altfel, noi toţi credem că suntem infailibili – în lucrarea noastră, în gândurile noastre, în orice. Soţia te întreabă cât de multă sare să pună în mâncare ? Cu siguranţă, nu. Ea are infailibilitatea ei. Să-l lăsăm pe papă să aibă infailibilitatea lui, dacă el doreşte aceasta. Noi nu vrem aceasta, dialogul teologic nu va permite. Nu suntem pregătiţi, şi va fi nevoie de secole. Numai un dialog este posibil: dialogul dragostei. Acesta va facilita dialogul cu privire la diferenţe. Diferenţele şi dragostea nu pot coexista. Nu contează ce-ţi fac alţii ţie, ci ceea ce tu le faci lor”.

Declaraţii făcute în cadrul unui interviu dat de patriarh jurnalistului Spyridon Alexiou, de la ziarul ,,Εθνος“ şi publicat pe 20 martie 1970. După cum se ştie, conţinutul acestui interviu a creat o tulburare în sânul Bisericii Ortodoxe şi i-a determinat pe unii ierarhi din nordul Greciei să înceteze a-l mai pomeni pe patriarh la slujbele religioase[17].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 29 (1/2004)

 

 

 

PARTEA A V-A

II. Mesaje

Sunt gata să semnez … ,,Iubiţi fraţi şi copii întru Domnul, iată, sărbătorim un nou (καινον) şi sfânt Paşte. Dar întreaga lume creştină sărbătoreşte, de asemenea, un Paşte comun (κοινον) în acest an (n.tr.: 28 martie/10 aprilie 1966). Şi, deoarece ne îmbrăţişăm unii cu alţii, noi cântăm imnul biruinţei asupra răului, asupra divizărilor şi asupra morţii, dintr-o nădejde şi credinţă comună şi făcând apel la iubire, ca noi să putem într-o bună zi să prăznuim o sărbătoare comună a Învierii, în aceeaşi duminică fixată an de an …”

,, … Toate lucrurile merg către o lume pan-creştină. Şi toţi oamenii se înrolează pe ei înşişi pentru acest scop … Cum am divizat noi acelaşi Dumnezeu vreme de atâtea secole ! Dar acum Hristos a înviat – primele roade ale noii zile, noua şi comuna (καινης και κοινης) zi, urmând împăcării Apusului cu Răsăritul, care va veni la fel de simplu precum era pe atunci” (n.tr.: înainte de Marea Schismă).

,, … Probabil Hristos a îngăduit ca noi să avem conflicte teologice, astfel că, deşi El a întemeiat o singură Biserică, noi putem vorbi despre ,,mai multe Biserici” şi ne putem ruga ,,pentru bunăstarea lor şi pentru unirea tuturor”. Dar El nu ne-a îngăduit să vorbim despre mai multe creştinătăţi. Pentru că există o singură creştinătate în lume, ce se întinde nestingherită peste mări şi continente, una şi unică în substanţă, cu toate că lucrătorii în via Domnului sunt încă mulţi, potrivit Apostolului Pavel, şi mulţi sunt artizanii voinţei Sale. Din acest motiv, încredinţând diferenţele dintre noi dialogurilor teologice, noi ar trebui, astăzi, să vestim lumii mesajul unificator al creştinătăţii împreună …”

,,Din partea noastră, Sfânta şi marea noastră Biserică a lui Hristos şi noi personal suntem pregătiţi, împreună cu ceilalţi conducători venerabili ai Bisericilor-Surori locale ale Apusului şi Răsăritului, să semnăm documente şi declaraţii comune reprezentând o singură creştinătate, în scopul de a face cunoscută întregii omeniri învăţătura Bisericii cu privire la ,,dragostea reciprocă” şi prin aceasta să putem demonstra, prin acţiuni concrete, că, deşi unirea Bisericilor şi întâlnirea creştinilor în acelaşi sfânt potir sunt încă amânate, se va realiza, cu toate acestea, unitatea lor practică, iar aceasta nu va avea loc în mod lent, şi că unitatea unei singure creştinătăţi nu poate rămâne neîmplinită” (din mesajul pascal al patriarhului din anul 1966; a se vedea ,,Crονος” (o publicaţie săptămânală din Constantinopol, care nu mai este în circulaţie), 10 aprilie 1966).

 

Cronica ext 30-1

Patriarhul Athenagora al Constantinopolului şi arhiepiscopul anglican
Michael Ramsey (în dreapta lui), la Şcoala Teologică din Halki (1962)

 

Dragostea îngroapă Adevărul. ,,Haideţi să inaugurăm a treia epocă a Bisericii, perioada dragostei, în reconciliere şi în unitate şi coexistenţă pe picior de egalitate, până ne vom întâlni din nou, după bunăvoinţa Domnului, în potirul comun al scumpului Său Trup şi Sânge, precum am vieţuit până în 1054, în ciuda diferenţelor care existau atunci … Este momentul ca ,,dragostea să îngroape uscăciunea, să lase să se odihnească în pace urile seculare, să elibereze adevărul înrobit şi realităţile întemniţate …” ,,Lumea are nevoie de un curent puternic al dragostei”, ca să poată înlătura barierele, prejudecăţile şi neîncrederea” (din mesajul pascal al patriarhului din anul 1966; a se vedea ,,Kαqοlικη” nr. 1536 (3 mai 1967)).

 

Noi vom ,,reîntemeia” Biserica ! ,,În mişcarea pentru unire, nu se pune problema ca o singură Biserică să meargă spre alta, dar haideţi ca noi toţi împreună să reîntemeiem Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, coexistând în Răsărit şi în Apus, aşa cum eram până în 1054, în ciuda diferenţelor teologice care existau atunci” (din mesajul de Naşterea Domnului al patriarhului din anul 1967; a se vedea ,,’Apο tην pοreιαν tης αgαpης”, p. 87).

 

Dragoste necondiţionată şi descătuşată. ,,Unde este Hristos Mântuitorul ? În divizările noastre, L-am alungat … De aceea, astăzi, istoria, restaurând plină de curaj adevărul lucrurilor, cheamă conducătorii responsabili şi ierarhiile Bisericilor să angajeze teologia, acum ca o slujnică, şi să fabrice ,,omul”, pentru care Dumnezeu S-a făcut om, singurul scop al existenţei şi misiunii lor, şi să-l zugrăvească pe el într-o lumină pozitivă, în acest ceas tragic al lui …, având drept cuvânt de ordine dragostea necondiţionată şi descătuşată … Nu există nici o altă cale de a realiza aceasta. Evenimentele ecleziastice majore din ultimii şase ani, în special cele trei întâlniri succesive ale noastre cu Papa Paul al VI-lea şi declaraţia sa recentă că ,,nici un glas nu ar trebui să tacă în simfonia fără de sfârşit a Bisericilor şi a întregii lumi”, au abolit distanţele şi au construit un pod peste ruptura dintre noi … Tovarăşii săi de drum sunt poporul lui Hristos. Nebăgând în seamă diferenţele dogmatice şi neţinând cont de ele, ei se văd acum unii pe alţii ca fraţi întru Hristos. Şi ei trăiesc într-o anticipare nerăbdătoare a ceasului unirii, într-adevăr, nu ca pe o legendă îndepărtată, ci ca pe o realitate profundă ce provine dinlăuntrul inimilor lor. Aceasta este dovada că Hristos S-a născut … Astfel că unirea, încetând a mai fi ,,negociabilă” sau vreun efort din partea dialogurilor teologice nerealiste şi lipsite de roade, s-a dovedit a fi practică şi un fapt împlinit, lucrat prin ,,luptătorii iubitori de pace” …” (din mesajul de Naşterea Domnului al patriarhului din anul 1968; a se vedea ,,Kαqοlικη” nr. 1611 (31 decembrie 1968)).

 

Chipul Bisericii a fost schimbat. ,,Într-o zi, dragostea dintre fraţi s-a răcit, şi în locul ei a domnit ura, iar chipul Bisericii, care Hristos a dorit să fie slăvit, neavând pată sau cută, fiind sfânt şi fără de prihană, a fost schimbat” (din mesajul de Naşterea Domnului al patriarhului din anul 1968; a se vedea ,,Brαduνη” (20 decembrie 1968)).

 

Sărbătorirea comună a Paştelui (A). ,,Cu ocazia Sfintelor Paşti din acest an, noi ne înălţăm inimile smerite către Domnul Învierii şi exprimăm dorinţa noastră cea mai fierbinte ca toţi creştinii să se învrednicească, cât de curând, a sărbători Paştele lui Iisus împreună, în aceeaşi duminică. Tot cu acest prilej, adresându-ne fraţilor noştri, venerabilii conducători şi păstori ai Bisericilor şi confesiunilor creştine şi, de asemenea, creştinilor din întreaga lume, vă implorăm din toată inima ca, în duhul smereniei şi al responsabilităţii, să putem înfăptui cu sârguinţă această preocupare comună a noastră: în viitor, când vom fi uniţi, să găsim o cale pentru a sărbători cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, Sfintele Paşti, într-o singură duminică, aceeaşi pentru toţi” (din mesajul patriarhului cu ocazia Paştelui romano-catolic, 1969; a se vedea ,,Kαqοlικη” nr. 1626 (14 aprilie 1969)).

 

Sărbătorirea comună a Paştelui (B). ,,Şi din nou, noi propunem a doua duminică din aprilie ca zi pentru sărbătorirea comună a Paştelui pretutindeni în lumea creştină, în speranţa că această sărbătorire comună, fixă va constitui nu numai un simbol, ci, de asemenea, o contribuţie pozitivă la împlinirea unităţii creştine” (din cuvântul patriarhului ţinut cu ocazia unui simpozion cu privire la sărbătorirea comună a Paştelui; a se vedea ,,Kαqοlικη” nr. 1635 (18 iunie 1969)).

 

Potirul comun. ,,Suntem la un pas de a atinge acest ţel, pas care este şi dificil şi uşor. Este scump, precum am mărturisit, căci acest ultim pas necesită rugăciune, realism şi îndrăzneală pentru a dărâma ultimele bariere. Noi am luat toate aceste calităţi din belşug de la voi (ortodocşii) şi din plenitudinea Bisericii, pentru a deschide astfel drumul ca sfântul potir să fie oferit tuturor celor care au fost botezaţi în numele Sfintei Treimi” (dintr-un cuvânt adresat de patriarh ortodocşilor; a se vedea ,,EleuqeroV KosmoV” (2 august 1969)).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 30 (2/2004)

 

 

 

PARTEA A VI-A

III. Activităţi

Elogiu adus spiritismului. ,,În timp ce Biserica Greciei a luat o poziţie clară împotriva spiritismului şi, în urma acuzaţiei că doi dintre ierarhii ei au fost prinşi în mrejele spiritismului, a făcut cercetări şi i-a somat pe cei acuzaţi să se apere (ei au semnat declaraţii împotriva spiritismului), pe neaşteptate din Constantinopol s-a auzit un glas ce binecuvânta şi susţinea tagma spiritiştilor. Şi acest glas – puteţi crede ? – era al patriarhului Athenagora. Şi acum ne întrebăm, cum de şi-a dat binecuvântarea ? Iată cum ! Un important teoretician şi profesor de spiritism din Grecia, medicul B.G. Tsinoukas, a publicat o carte cu atrăgătorul titlu: ,,Nu există nici un lucru precum moartea” (despre fenomenele psihice şi spirituale), în care, sub pretextul ştiinţei, sunt reluate toate erorile spiritismului şi sunt atacate, direct sau indirect, temeliile creştinismului.

Autorul i-a trimis cartea sa patriarhului. În loc să-l excomunice, patriarhul a manifestat o politeţe nepotrivită într-o situaţie care necesita intransigenţa unui Hrisostom. Astfel, el i-a trimis autorului nu numai o scrisoare de mulţumire pentru că i-a dăruit această carte, ci şi o scrisoare de felicitare, în care veţi citi consternaţi: ,,Noi am primit cu bucurie şi am parcurs încântaţi lucrarea dumneavoastră, ,,Nu există nici un lucru precum moartea”, pe care ne-aţi trimis-o, prea onorabile. Mulţumindu-vă fierbinte pentru zelul dumneavoastră în trimiterea acestei cărţi nouă, vă felicităm, prea onorabile, că aţi scris o asemenea lucrare erudită şi ne rugăm ca Cel Prea Înalt să vă dea putere să continuaţi cât de mult posibil scrierile dumneavoastră excelente şi contribuţiile roditoare în acest domeniu” ! Un important adept al spiritismului, şi scriitor, este lăudat, binecuvântat şi i se urează mulţi ani într-o scrisoare de la patriarh !” (a se vedea Χριστιανικη Σπιθα, nr. 148 (octombrie 1953)).

 

Rugăciuni în comun cu armenii. ,,Duminică, 21 ianuarie 1962, în Biserica Armeană Sfânta Treime din Peran a avut loc un eveniment istoric. Ca urmare a unei înţelegeri între patriarhul ecumenic şi cel armean, în această biserică a fost săvârşită o sfântă liturghie, potrivit tipicului ortodox, de către părintele Dionysios Ladopoulos, un seminarist la Halki, împreună cu părintele Evangelos, ca al doilea preot. La slujbă a cântat un cor mixt de la Biserica Sfântul Nicolae din Galata (n.tr.: din Constantinopol), condus de dl. Eleftherios Georgiades. S-au rugat împreună patriarhul ecumenic Athenagora, însoţit de Episcopul Emilian de Miletos şi marele arhidiacon Agapie, şi patriarhul armean Sinork Kaloustian, cu soborul său” (a se vedea ’Αποστολος ’Ανδρεας (31 ianuarie 1962)).

 

Întâlnirea patriarhului cu papa în Ierusalim. Următoarele evenimente au avut loc în contextul relaţiilor inter-creştine şi al dialogului cu Biserica Romano-Catolică:

Pe 20 septembrie 1963, Patriarhia Ecumenică primea o misivă de la Papa Paul al VI-lea. Pe 6 decembrie, patriarhul Athenagora îi răspundea Papei Paul al VI-lea, propunându-i o întâlnire în Ţara Sfântă, pe care papa urma să o viziteze. Propunerea sa a fost acceptată.Cronica ext 31-1

Potrivit înţelegerii, pe 5-6 ianuarie, a avut loc, la Ierusalim, întâlnirea dintre patriarhul Athenagora şi Papa Paul al VI-lea. Pentru a întregi suita patriarhală, pe lângă demnitarii din Constantinopol, la această întâlnire au fost prezenţi Arhiepiscopul Evghenie al Cretei, Mitropolitul Spiridon al Rhodos-ului, mitropolitul Calinic, fost episcop de Berroia şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care a contribuit, până în ziua de astăzi, în diverse moduri, la promovarea relaţiilor inter-creştine şi pe care Patriarhia Ecumenică îl stimează în mod deosebit.

 

Patriarhul Athenagora al Constantinopolului şi Papa Paul al VI-lea, la Roma

 

Urmează o relatare detaliată a ceea ce s-a aflat. Duminică, 5 ianuarie, la 9:30 p.m., a fost ţinută prima întrunire, în sala de festivităţi a Legaţiei Papale din Ierusalim, care se află pe Muntele Măslinilor. Papa şi patriarhul au rămas singuri în spatele uşilor închise vreme de 13 minute. Apoi s-au deschis uşile, au intrat suita patriarhală şi presa, după care au urmat cuvinte introductive, adresări şi răspunsuri din ambele părţi. Ziua următoare, luni, 6 ianuarie, la 10:00 a.m., papa i-a întors vizita patriarhului la reşedinţa de vară a Patriarhiei Ierusalimului, aflată de asemenea pe Muntele Măslinilor, ocazie cu care el a înmânat un mesaj patriarhului (Această relatare se bazează pe articolele din presă).

 

Era Athenagora francmason ? ,,La Paris a fost publicată o carte intitulată ,,Fiii luminii”, în care se afirmă că patriarhul Athenagora este francmason. La pagina 313, patriarhul este numit francmason. De vreme ce patriarhul nu a făcut nici un demers pentru a nega aceasta, scandalul persistă în conştiinţele creştinilor care au citit o asemenea ştire îngrozitoare în presa cotidiană ateniană şi în publicaţiile ce vin din America. Scandalul nu este mare din cauza a ceea ce relatează jurnaliştii, ci pentru că patriarhul însuşi pare indiferent faţă de această problemă sau nu doreşte, din motive foarte bine cunoscute lui însuşi, să facă nici un demers pentru a nega această afirmaţie” (a se vedea Χριστιανικη Σπιθα, nr. 268 (ianuarie 1964)).

 

Prieteni cu toată lumea. ,,Din nefericire, patriarhul Athenagora a fost atacat de bacteria noii erezii a ecumenismului. Prin implicarea sa în mişcarea ecumenistă, el vrea să atribuie titlului său de ,,patriarh ecumenic” o semnificaţie diferită de aceea care a pulsat în inimile predecesorilor săi. El vrea să fie numit ,,ecumenic” de către eretici, atât papişti, cât şi protestanţi; de ce nu şi de musulmani ? El zâmbeşte tuturor şi în toate direcţiile, în dreapta şi în stânga, îmbrăţişează pe oricine; în ochii lui, oricine este bun şi sfânt. Ce importanţă are că ei nu sunt ortodocşi ? În acest fel, Athenagora reuşeşte să culeagă laude şi omagii de la toţi ereticii şi de la cei care au o mentalitate lumească” (a se vedea Χριστιανικη Σπιθα, nr. 268 (ianuarie 1964)).

 

Blasfemiile lui Athenagora. ,,Din 1920 încoace am fost inundaţi de blasfemii, prin ,,mijlocirea” inovatorului Metaxakis (n.tr.: Patriarhul Meletie al IV-lea al Constantinopolului (1922-1923)) şi a origenistului Vasilie (n.tr.: Patriarhul Vasilie al III-lea al Constantinopolului (1925-1929)), blasfemii care au ajuns la apogeu din cauza actualului patriarh, Athenagora. Ce blasfemii ! Şi cât de multe ! Ce n-am auzit din gura lui, din 1949 până astăzi ? Există un scop în a le repeta ? Ce-am putea spune despre … linguşelile sale gratuite şi mieroase la adresa islamului – că ,,noi credem cu toţii într-Unul Dumnezeu” sau ,,când rămân uluit, îmi întorc admirativ privirea către un portret al lui Ataturk şi sunt luminat” ? Sau ce-am putea spune despre slujirea sa împreună cu armenii, necanonică; sau despre faptul că în loc să spună ,,Dumnezeu este măsura adevărului”, el a afirmat că ,,omul este măsura”; sau despre tăcerea sa cu privire la acuzaţia persistentă că este francmason, ce a venit pe urmele unui alt mare scandal care a ameninţat unitatea Bisericii, anume înălţarea de către el a francmasonului Iacov la rangul de arhiepiscop pentru Arhidioceza Americii (de Nord şi de Sud) ?

Care este scopul pe care-l urmărim când readucem în prim plan binecunoscutele evenimente din ultimii ani ? Care patriarh al Constantinopolului a mai consimţit vreodată să devină o unealtă a marilor puteri seculare în scopul de a realiza o falsă unire a Bisericilor, în detrimentul credinţei ortodoxe ? Care patriarh a vorbit într-o manieră atât de liberală şi neortodoxă ca acest om ? Care patriarh a mai spus că ,,nu există nici o diferenţă între ortodocşi şi latini” ? … Care patriarh a oferit papalităţii ,,pământ şi apă” ?[18] Care patriarh a mai împărţit plinătatea Bisericii Ortodoxe a Greciei în unionişti şi anti-unionişti ? Care patriarh a micşorat prestigiul Patriarhiei Ecumenice la o poziţie atât de umilitoare printr-o politică unionistă căreia îi lipsesc adevăratele culori ale Ortodoxiei ? Nu sunt toate acestea blasfemii la adresa Sfântului Duh … ?” (a se vedea Ορθοδοξος Τυπος, nr. 52 (mai 1965)).

 

Ridicarea anatemelor (1). Pe 7 decembrie 1965, patriarhul, în Constantinopol, şi papa, la Vatican, au prezidat o ceremonie pentru ridicarea anatemelor reciproce din 1054 dintre Răsărit şi Apus. La Roma, decizia din partea patriarhiei a fost exprimată de mitropolitul Meliton – la acea vreme mitropolit de Helioupolis şi Theira, iar acum mitropolit al Chalcedonului –, în prezenţa Mitropoliţilor Athenagora de Thyateira şi Hrisostom de Austria. O ,,declaraţie comună” a celor două Biserici, cu privire la această acţiune, a fost citită simultan în Constantinopol şi la Roma (Această relatare se bazează pe articolele din presă).

 

Ridicarea anatemelor (2). ,,Patriarhul Athenagora a purces la ridicarea anatemei din 1054 din proprie iniţiativă. Cu o zi înainte de aceasta (6 decembrie 1965), el s-a mulţumit să comunice, pur şi simplu, decizia sa Bisericilor Ortodoxe locale printr-o enciclică (în forma unei telegrame), care se încheia cu aceste cuvinte: ,,Această acţiune de ridicare a anatemelor va avea loc atât aici, cât şi la Roma”.” (a se vedea arhimandrit Spyridon Bilalis, ,,Ortodoxie şi Papism”), Orthodoxos Typos Publications, Atena, 1969, vol. II, p. 358).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 31 (3/2004)

 

 

 

PARTEA A VII-A

III. Activităţi

Creatorul schismei şi divizării. ,,Acum câţiva ani, plinătatea Bisericii Ortodoxe, plinătatea celor care merg la biserică în mod conştiincios a urmărit, cu multă suferinţă, o serie de cascadorii din partea primatului Bisericii Ortodoxe care pun credinţa în primejdie. Astfel – lăsând deoparte alte tipuri de isprăvi acrobatice – comportamentul tău şi cel al unor reprezentanţi ai tăi, faţă de papă şi papism, aruncă pe adevăraţii fii dreptcredincioşi ai Bisericii într-o mâhnire de nedescris şi, de asemenea, într-un chin teribil al sufletului. Tu Cronica ext 32-1corespondezi cu papa, respectând toate formalităţile ecleziastice, ca şi cum am trăi în secolul al V-lea după Hristos. Te supui pe tine însuţi la greaua încercare a lungilor călătorii, în scopul de a te întâlni cu el. Schimbi îmbrăţişări călduroase şi săruturi frăţeşti cu el … Proclami urbi et orbi că ,,nici o diferenţă nu separă cele două Biserici”. Te rogi cu reprezentanţii săi şi te porţi cu ei aproape cum te porţi cu episcopii ortodocşi. Ridici din sânul nostru excomunicările vechi de secole, care ... nu exprimă altceva decât cugetul sobornicesc al neprihănitei şi de Dumnezeu purtătoarei Ortodoxii, şi care nu constituie nimic altceva decât o simplă aplicare, cu toate că amânată, a recomandărilor legii canonice ecleziastice, care porunceşte expulzarea oilor care sunt ,,bolnave incurabil şi muribunde”, adică ereticii şi corupătorii credinţei, din Biserica dumnezeieşte împodobită …

 

Icoană zugrăvită în vremea colaborării dintre Patriarhul Athenagora al Constantinopolului şi Papa Paul al VI-lea, menită să convingă lumea că Hristos îi binecuvântează deopotrivă pe cei doi întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe şi Catolice

 

Care dintre cele două s-a întâmplat ? A trecut papa la Ortodoxie, sau tu ai trecut la papism ? Dacă este prima, vesteşte-o, astfel ca să putem sărbători cu toţii cu bucurie şi fericire, unii cu ceilalţi. Dacă este cea de-a doua, vorbeşte sincer şi cinstit, astfel ca să ne putem asigura că Noua Romă, de asemenea, alături de Vechea Romă, a pierit şi a fost înghiţită de erezie. Dacă nu este nici unul dintre cazuri, dar tu şi papa rămâneţi fiecare în propriile teritorii, atunci cum putem noi să explicăm acţiunile tale evidente ? … Ai înaintat deja destul de mult. Picioarele tale ating acum apele Rubiconului. Răbdarea a mii de suflete evlavioase, ale clericilor şi laicilor, a ajuns la limită. Pentru dragostea lui Dumnezeu, retrage-te ! Nu căuta să creezi schisme şi divizări în Biserică. Încerci să uneşti ceea ce este divizat şi singurul rezultat pe care îl vei obţine este să sfâşii în bucăţi ceea ce este unit şi să creezi fisuri în temelia care, până astăzi, a fost solidă şi compactă. Înţelege şi vino-ţi în simţiri !” (dintr-o scrisoare către patriarh în periodicul Οι Τρεις Ιεραρχαι (un periodic lunar publicat de către o societate ortodoxă cu acelaşi nume), decembrie 1965).

 

Rugăciuni comune cu protestanţii. Presa din Constantinopol a publicat, pe 18 iunie 1966, o declaraţie a patriarhului ecumenic, în care se preciza că doi protestanţi eretici, care veniseră să-l viziteze pe patriarhul latinizant şi protestantizant, vor fi prezenţi la sfânta liturghie din 19 iunie 1966 şi vor lua parte la rugăciunea comună. Şi, ca şi cum această declaraţie publică nu a fost suficientă, Marea Cancelarie a emis o circulară către preoţii de parohie, epitropii şi preşedinţii frăţiilor şi asociaţiilor arhiepiscopiei şi diocezelor vecine, în care li se recomandă acestora ,,nu numai să vină ei înşişi la liturghie, ci şi să aducă cu ei cât mai mulţi din enoriaşii lor …, astfel ca toţi împreună să-i poată onora pe distinşii oaspeţi în cauză” (a se vedea Χρονος (19 iunie 1966)).

 

Vizita papală la Constantinopol. Pe 25 iulie 1967, Papa Paul al VI-lea a făcut o vizită la Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului. Această vizită se înscrie în noua perioadă de relaţii necanonice şi inoportune dintre Patriarhia Ecumenică şi heterodocşi, care a fost – în mod eronat – inaugurată la Ierusalim (Această relatare este bazată pe articolele din presă).

 

Vizita patriarhală la Roma. Pe 26 octombrie 1967, patriarhul ecumenic, întorcând vizita papei la Constantinopol din luna iunie a aceluiaşi an, a vizitat Roma şi s-a rugat cu papa în cadrul unei ceremonii aparte în Biserica Sfântul Petru (Această relatare este bazată pe articolele din presă).

 

Pe tronul papal. ,,În timpul întâlnirii sale cu Papa Paul al VI-lea la Roma, pe 26 octombrie 1967, patriarhul a stat pe tronul papal timp de 20 de minute, primindu-i, în principal, pe ortodocşii greci din Roma, dar, de asemenea, pe ortodocşii ruşi aflaţi în exil. Ei au aplaudat cu putere când patriarhul a pomenit numele papei în greacă” (a se vedea Καθολικη nr. 1557 (1 noiembrie 1967)).

 

El vinde Ortodoxia ! ,,Din nefericire, acestea sunt chestiuni grave şi serioase care-i preocupă pe toţi ortodocşii şi pe care Sfântul Sinod al tronului ecumenic se străduieşte să le rezolve în timpul domniei lui Athenagora I. Athenagora, care este preaslăvit de rase şi popoare, se gândeşte zi şi noapte numai şi numai la un singur lucru; este interesat, preocupat şi tulburat numai şi numai de un singur lucru, şi acest lucru este cum ar putea el să vândă Ortodoxia, în mod samavolnic şi grosolan, Papei Paul al VI-lea” (a se vedea Χρονος, 15 ianuarie 1967)).

 

Acţiuni neortodoxe şi necanonice. ,,Din nefericire, patriarhul Athenagora, indiferent faţă de starea lumii ortodoxe, indiferent chiar faţă de dogmele credinţei, a deschis heterodocşilor, ca şi papiştilor, o uşă pentru ca ei să intre şi să se răspândească, fără nici o piedică, în turma credincioşilor ortodocşi şi să producă pagube incalculabile. Declaraţiile sale cu privire la iminenta unire a Bisericilor şi la potirul comun, rostite la diferite întruniri şi în diferite locuri, au deranjat conştiinţa integră a ortodocşilor. Credincioşii se întreabă: ,,Încotro ne îndreptăm ?” Spiritele pătrunzătoare din Biserica Ortodoxă percep că unirea Bisericilor va fi împlinită ,,de facto”, deoarece rezistenţa manifestată de păstorii noştri se micşorează încontinuu … Este un pericol grav ca lumea ortodoxă să fie sfâşiată în bucăţi ca o consecinţă a acţiunilor inoportune, necanonice şi neortodoxe ale patriarhului. În sufletele multor clerici ortodocşi a apărut o criză de conştiinţă” (dintr-un memorandum al Mitropolitului Augustin de Florina către Sfântul Sinod (n.tr.: al Bisericii Greciei), ianuarie 1969).

 

Încălcarea sfintelor canoane. ,,Prima încălcare a sfintelor canoane a avut loc, înainte de ridicarea anatemelor, odată cu rugăciunea comună a lui Athenagora şi Paul al VI-lea în timpul întâlnirii lor de la Ierusalim. După ce anatemele au fost ridicate, fenomenul rugăciunii comune a patriarhului Constantinopolului cu Papa Paul al VI-lea în Constantinopol sau la Roma, sau cu alţi heterodocşi, a intrat în ceremonialul întâlnirilor ecumeniste. Athenagora s-a rugat în Constantinopol cu clerul monofizit armean, la Londra cu arhiepiscopul anglican de Canterbury, Michael Ramsey, şi în alte împrejurări în timpul ,,călătoriei iubirii” prin ţările heterodoxe. În acest fel, s-a dat, de la vârf, un exemplu de încălcare a sfintelor canoane, care interzic ortodocşilor, în mod expres, să se roage cu schismaticii şi ereticii. Canonul 33 al Sinodului de la Laodiceea, care are autoritate ecumenică, hotărăşte: ,,Nimeni nu trebuie să se roage cu ereticii sau schismaticii”. Canonul 45 al sfinţilor apostoli recomandă excomunicarea pentru un cleric care se roagă cu ereticii: ,,Dacă un episcop, preot sau diacon doar s-a rugat cu ereticii, să fie excomunicat; dar dacă el a permis lor să slujească în calitate de clerici, să fie depus” “ (,,Ortodoxie şi Papism”, vol. II, p. 365).

 

Supus sancţiunilor canonice. ,,În ce priveşte acţiunile Patriarhiei Ecumenice în Palestina - şi, nu mai puţin, în numele întregii Biserici Ortodoxe – faţă de o persoană atât de oficială, precum papa Romei, socotim că aceste evenimente, care au fost trâmbiţate pretutindeni în lume ca fiind mântuitoare pentru creştinătate, sunt supuse sancţiunilor canonice. Afirmăm aceasta, deoarece ele au fost săvârşite cu dispreţ faţă de sfintele canoane şi în scopul răsturnării ordinii de veacuri care domneşte în Biserica Ortodoxă, până la gravul tumult al ortodocşilor şi – dacă putem spune aşa – până la divizarea lor, ca şi jignirea făţişă a Bisericii Ortodoxe a lui Hristos. Dar astfel de hotărâri intenţionate şi inoportune, care au fost înfăptuite şi duse până la capăt cu o aşa de neiertat grabă, sunt pline de consecinţe primejdioase” (a se vedea ,,Acţiunile Arhiepiscopului Hrisostom Hatzistavrou II al Atenei”, vol. II, p. 40-41).

 

Un fapt împlinit. ,,Este evident că patriarhul ecumenic, care şi-a exprimat în multe feluri dorinţa de unire cu latinii, luând drept validă buna dispoziţie a papei de până acum – dovada clară a unei conspiraţii –, şi trimiţând o scrisoare şi un raport papei, a acţionat în acest mod în scopul de a prezenta tuturor ortodocşilor un fapt împlinit. El a făcut aceasta cu intenţia ca Ortodoxia mai întâi să încline către erezia latină, şi apoi să caute să se apropie de ea prin inaugurarea unui dialog !” (a se vedea ,,Acţiunile Arhiepiscopului Hrisostom Hatzistavrou II al Atenei”, vol. II, p. 69).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 32 (4/2004)

 



[1] Precum la rugăciunea în comun care a avut loc la Assisi (27 octombrie 1986). Pentru o descriere a acestui eveniment şocant şi o critică ortodoxă a acestuia, a se vedea cotidianul Φωνη των Πατερων (vol. II, nr. 1 (noiembrie 1987)).

[2] A se vedea Doxologia ecumenistă a păcii (Ecumenical Doxology of Peace) cu ocazia vizitei patriarhului Dimitrie în America (9 iulie 1990, la Washington). Precum era indicat în program, la această slujbă au fost prezenţi: patriarhul Dimitrie, Arhiepiscopul Iacov al Americii, arhiepiscopul romano-catolic de Washington, cardinalul James Hickey, arhiepiscopul romano-catolic de Baltimore, cardinalul William Keeler, episcopul preşedinte al Bisericii Episcopaliene, Edmund Lee Browning, episcopul preşedinte al Bisericii Evanghelice Luterane din America, Herbert Chilstrom, preşedintele Consiliului Naţional al Bisericilor, reverendul Leonid Kishkovsky, preşedintele Comitetului Evreiesc American, rabinul James Rudin, imamul Faisal Khan al Centrului Islamic din Washington, preşedintele Bisericii Armene din America, reverendul Hazak Barsamian şi reverendul Joseph Kwami Labi de la Biserica Ortodoxă din Ghana, Africa de Vest. Patriarhul nu a luat parte la slujbă, dar a fost reprezentat de Arhiepiscopul Iacov al Americii şi mitropoliţii Fotie şi Evanghelie de la Patriarhia Ecumenică (Ecumenical Doxology of Peace, în două limbi, 19 pagini; această foaie volantă conţine textele şi desfăşurarea slujbei rugăciunii în comun. A se vedea, de asemenea, ΟρθοδοξοςΤυπος, nr. 895 (27 iulie 1990), care prezintă imagini de la slujba rugăciunii în comun).

[3] Acestea sunt opiniile caracteristice ale arhimandritului de stil nou Ieremia (Foundas), purtătorul de cuvânt al Mitropoliei de Megara şi Salamis, care, cu toate acestea, după cum notează el, exprimă ideile arhimandritului Epifanie (Theodoropoulos) (†) (a se vedea ,,Θυμιαμα” (Mandra, Attika), nr. 3 (noiembrie 1990). Acest număr (pag. 77-130) constituie ,,parte a unei cateheze liturgice pentru popor”, dedicată temei: Vechii calendarişti ai Greciei sunt în afara Bisericii).

[4] A se vedea Εκκλησια, nr. 17-18, (1-15 septembrie 1972): ,,Şi declarăm intenţia noastră, în credincioşie faţă de ceea ce până acum a fost politica Patriarhiei Ecumenice, de a urma sfânta şi marea politică a măreţului nostru predecesor, vrednicul de veşnică pomenire patriarhul ecumenic Athenagora I, cu privire la unitatea intercreştină şi armonia pan-ortodoxă”.

[5] A se vedea, de exemplu, declaraţiile făcute de el la diferite ocazii, citate în ,,Φιληματα Ιουδα” (Sfântul Munte, 1987), ediţia a 2-a, pag. 39, 42, 46, 55. Pentru o caracterizare mai detaliată, pe care patriarhul Dimitrie a făcut-o în timpul recentei sale călătorii în America (iulie 1990), a se vedea Επισκεψις, nr. 445 (15 septembrie 1990), pag. 12.

[6] A se vedea cuvântul înainte al calendarului Bisericii Greciei pentru anul 1969 (publicat de ,,Αποστολικη Διακονια”).

[7] Εκκλησια (1-15 august 1972).

[8] Ibidem, pag. 451.

[9] Ibidem, pag. 408-409; citat din Constantine D. Mouratides, Mişcarea Ecumenistă: Marea ispită contemporană a Ortodoxiei(Atena: Orthodoxos Typos Publications, 1973), a 2-a ediţie, pag. 54-55.

[10] Mitropolitul Hrisostom de Peristerion (Gerasimos Zapheiris), Spre unirea vechilor Biserici Necalcedoniene cu Biserica Ortodoxă, ,,Θεολογια” (ianuarie-iunie 1990), pag. 14.

[11] Este de remarcat faptul că într-una din orele sale introductive, profesorul Basil Phanourgakis a prezentat figura lui Athenagora şi lucrarea sa pentru un ,,sinod ortodox general” studenţilor în anul I la teologie după cum urmează: ,, … Nevoia vitală de a rezolva problemele cronice ale Ortodoxiei au condus Patriarhia Ecumenică, aflată sub mâna puternică a marelui patriarh Athenagora I, să pună în mişcare laboriosul proces al convocării unui astfel de sinod ortodox general” (Basil D. Phanourgakis, Introducere în teologie (Thessaloniki 1984), pag. 87).

[12] Aşa poate fi etichetat cartierul general al aşa-zisului Consiliu Mondial al Bisericilor (CMB), din Geneva, pe care părintele Iustin l-a considerat a fi o ,,adunare eretică, umanistă, făcută de om pentru închinarea la om, alcătuită din 263 de erezii, fiecare dintre ele fiind moarte spirituală !”; CMB ,,nu este nimic altceva decât renaşterea închinării atee la om şi la idoli” Ortodoxie şi ,,Ecumenism”: O mărturie ortodoxă de arhimandrit Iustin Popovici, ,,Κοινωνια” (martie-aprilie 1975), pag. 99). Pentru textul complet al acestei mărturii inspirate a se vedea Ορθοδοξος Ενστασις και Μαρτυρια, vol. II, nr. 18-21 (ianuarie-decembrie 1990), pag. 166-173. Această mărturie a părintelui Iustin ne ajută să înţelegem gradul în care ortodocşii ecumenişti s-au compromis, într-atât încât ei au putut susţine următoarele puncte de vedere cu privire la CMB şi Athenagora: ,,Patriarhul vrednic de veşnică pomenire … ar fi afirmat adesea că liderii creştini sunt datori să părăsească cu totul frontul de ieri şi să devină luptători pe meterezele planului neschimbat şi veşnic al lui Dumnezeu, care constă din dragoste, educare şi unitate. Pentru patriarhul Athenagora, un astfel de bastion era CMB, unde Răsăritul Ortodox şi Apusul Protestant au putut sta la masă împreună pe poziţii de egalitate …” ! (Protopresbiter George Tsetsis, Spicuiri ecumeniste: O contribuţie la istoria Consiliului Mondial al Bisericilor (Katerine: Tertios Publications, 1987), pag. 127).

[13] Arhimandrit Iustin (Popovici), Convocarea unui Sinod Ecumenic (Ortodox) este o acţiune riscantă) (Atena: Orthodoxos Martyria Publications 1971), pag. 12-13.

[14] Acest material a fost publicat în ,,Φιληματα Ιουδα”, pag. 27-38. Aranjarea în subcapitole din textul de faţă ne aparţine. Cu privire la ruperea comuniunii dintre Athenagora şi cei trei mitropoliţi în cauză, a se vedea Εκκλησιαστικος Αγων, nr. 47 (martie-aprilie 1970) şi ΟρθοδοξοςΤυπος, nr. 117 (20 martie 1970), 118 (10 aprilie 1970) şi 119 (1 mai 1970).

[15] N.tr.: De fapt, Marea Schismă a avut loc în 1054. Probabil această greşeală a fost o simplă neatenţie a patriarhului. Însă, insinuarea patriarhului că Biserica Răsăriteană este cea care s-a separat de Biserica Apuseană este o greşeală dificil de catalogat ca fiind nevinovată. O astfel de declaraţie, venind de pe buzele patriarhului ecumenic – o personalitate cu urmaşi a căror imagine de aşa-zişi ,,conducători spirituali ai tuturor creştinilor ortodocşi” a fost impusă lumii – este aproape incredibilă.

Este de prisos să mai amintim că ortodocşii au crezut întotdeauna că Biserica Romei, care era doar una din patriarhiile din vechime care formau Biserica Creştină nedivizată, s-a desprins de Biserica Universală. Ea este atât în schismă – prin separarea de Biserica Mamă, cât şi în erezie – prin abaterea de la credinţa Bisericii nedivizate.

[16] N.tr.: Primatul şi infailibilitatea papală nu sunt, desigur, doar nişte obiceiuri ecleziastice. Binecuvântatul arhimandrit Iustin (Popovici) a considerat proclamarea infailibilităţii papale de către Conciliul Vatican I, în 1870, ca fiind cea de-a treia mare cădere în istoria omenirii, după cele ale lui Adam şi Iuda (a se vedea articolul său Reflecţii asupra infailibilităţii omului european (Reflections on the Infaillibility of European Man), în antologia Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos (Orthodox Faith and Life in Christ), ed. (Părintele) Asterios Gerostergios, Institutul pentru Studii Bizantine şi Greceşti Moderne, Belmont, MA, 1994, p. 105).

[17] N.tr.: Noi am tradus aceste remarci şi am încercat să reproducem stilul liber al discuţiei dintre patriarh şi jurnalist, în scopul de a surprinde tonul mai degrabă neceremonios şi din când în când popular al limbii greceşti a patriarhului. Pare evident faptul că felul de a se exprima al patriarhului, într-un limbaj elocvent, a servit la a masca gândirea semnificativ simplistă, ocazional anti-intelectuală (sau anti-teologică) şi incoerentă care era baza presupusului său spirit înalt ecumenic.

Toleranţa religioasă este, într-adevăr, o virtute care trebuie susţinută şi cultivată cu orice preţ, dar această virtute se naşte, în mod corect, dintr-o cunoaştere precisă a diferenţelor care există între tradiţiile religioase. Prin urmare, niciodată nu trebuie nesocotită integritatea personală sau confesională a unui om în numele ,,iubirii” umaniste sau a ideilor vagi cu privire la universalismul religios.

[18] N.tr.: În antichitate, era în obicei ca popoarele înfrânte să ofere pământ şi apă cuceritorilor lor, în semn de supunere. Potrivit lui Herodot, ,,Istorii”, V.18.