Miracol creştin sau fals grosolan ?

În numele Bisericii, papa cere iertare pentru greşelile trecutului

 

În lunile februarie şi martie au avut loc trei evenimente jubiliare aparte faţă de restul festivităţilor ce se desfăşoară în cadrul jubileului anului 2000. Ele reprezintă, de fapt, adevăratele ţeluri pe care şi le-a propus papalitatea pentru acest ,,an sfânt”. Prin miza pe care o au, ca şi prin semnificaţiile lor, aceste evenimente sunt deosebit de importante pentru viitorul catolicismului, al creştinismului şi, în general, pentru locul pe care omul contemporan doreşte să i-L acorde lui Dumnezeu în viaţa sa.

Astfel, Papa Ioan Paul al II-lea a fost protagonistul a două vizite, în Egipt şi în Israel, şi al ceremoniei iertării - o nouă cruciadă, modernă, ce zguduie din temelii lumea contemporană apostaziată. Toate cele trei evenimente abundă de simboluri şi semnificaţii păgâne, ce pregătesc noua eră şi religia mondială viitoare. Urmărindu-le cu atenţie şi descifrând ceea ce se ascunde în spatele cuvintelor frumoase şi al lozincilor, vedem trasate liniile directoare ale viitorului ,,creştinism păgân” propus şi, de fapt, impus lumii de ideologii contemporani. Astfel, cele două vizite şi ceremonia iertării stau sub semnul unirii tuturor confesiunilor creştine şi, mai mult decât atât, al apropierii celor trei religii monoteiste: creştină, islamică şi mozaică, în vederea creării unei simbioze malformate, aberante şi nefireşti.

Concret, între 24-26 februarie, papa a efectuat un pelerinaj în Egipt, ce face parte din ,,ciclul de pelerinaje la locurile legate de istoria mântuirii”. Obiectivul principal al vizitei sale a fost impulsionarea dialogului între creştinii de diferite confesiuni, ca şi între credincioşii religiilor monoteiste, papa întâlnindu-se cu patriarhul ortodox copt Shenouda al III-lea, cu cel catolic copt Stephanos al II-lea Ghattas şi cu şeicul Mohammed Sayyid Tantawi - conducătorul musulmanilor sunniţi din Egipt. În acelaşi scop au avut loc şi diferite ceremonii şi slujbe ecumeniste. Liturghia papală celebrată la Cairo a cuprins un amalgam de rituri ale credinţei catolice: copt, grec, maronit, melkit, siriac, armean, latin. Ofrandele aduse la slujbă sunt  extrem de sugestive pentru un păgân, şi nicidecum pentru un creştin: bumbac, trestie de zahăr, porumbei, ceai şi ouă de struţ, şocând prin asemănarea lor cu jertfele romane şi cele iudaice.

Pelerinajul papei a culminat cu vizita pe Muntele Sinai, unde a fost primit de călugării Mânăstirii ortodoxe Sfânta Ecaterina, în frunte cu stareţul acesteia,  Arhiepiscopul Damian. Vizita a fost considerată o oportunitate pentru relansarea dialogului ortodoxo-catolic şi pentru încurajarea schimbului de idei între reprezentanţii religiilor monoteiste. Astfel, după liturghia catolică, celebrată la poalele muntelui, unde Moise a primit tablele legii, papa a făcut apel, în cuvântul rostit, la dialogul interreligios: ,,Adierea Cronica ext 12-2care suflă încă astăzi peste Sinai duce cu ea o invitaţie insistentă la dialog între discipolii marilor religii monoteiste”. Liderul catolicismului şi-a încheiat vizita în Egipt de pe o poziţie iudaică, printr-o chemare la redescoperirea forţei celor 10 porunci, ,,lege a vieţii şi a libertăţii”, deşi nu legea veche ne-a eliberat, ci Iisus Hristos ne-a dăruit libertatea prin patimile şi moartea Sa pe cruce …

Cel de-al doilea eveniment a fost o lucrare măiastră, la prima vedere un sublim act creştin de pocăinţă a întregii Biserici Catolice pentru păcatele comise de-a lungul timpului în numele creştinismului. Astfel, pe 12 martie, în duminica iertării, a avut loc, în bazilica Sfântul Petru din Roma, ,,marea ceremonie a cererii iertării”. În acest scop, o comisie teologică internaţională, condusă de Cardinalul Ratzinger, prefectul Sfintei Congregaţii pentru dogma credinţei Bisericii Romano-Catolice, a elaborat un document fundamental intitulat ,,Amintire şi reconciliere. Biserica şi greşelile trecutului” şi a creat, special pentru această ocazie, o nouă liturghie, liturghia penitenţială.

 

Papa la picioarele Mântuitorului la sfârsi   tul ceremoniei iertării

 

În cadrul ceremoniei, papa a cerut iertare pentru abaterile de la cuvântul Evangheliei, pentru cruciade şi inchiziţie - numite simplu ,,metode neevanghelice”, pentru divizarea creştinilor - sperând ca Dumnezeu ,,să netezească drumul spre reconciliere”, pentru persecutarea evreilor, conversiuni forţate, rasism şi nedreptăţi sociale - ,,greşeli comise prin comportamente opuse iubirii, păcii, drepturilor popoarelor, respectului culturilor şi religiilor”, ,,păcate care au rănit demnitatea femeii şi unitatea speciei umane”, ,,păcate comise în domeniul drepturilor fundamentale ale persoanelor”. În lista păcatelor comise de-a lungul timpului de catolici nu au fost specificate păcatele săvârşite de aceştia împotriva Bisericii Ortodoxe, deşi nedreptăţile făcute acesteia au fost numeroase.

Detaliile ceremoniei iertării sunt semnificative, toate aspectele sale fiind regizate cu multă atenţie. Astfel, cele şapte cereri de iertare au fost formulate de şapte cardinali, ei aprinzând câte o candelă într-un sfeşnic cu şapte braţe, asemănător sfeşnicului cu şapte braţe folosit în cultul mozaic. Mai mult, în acest sfeşnic nu au fost puse lumânări, ci candele cu ulei. La prima vedere, acest fapt poate părea un simplu aspect estetic al ceremoniei, dar, în realitate, el are o adâncă semnificaţie legată de sărbătoarea evreiască Hanuka. În timpul acestei sărbători, în sfeşnicul cu şapte braţe arde ulei sfinţit vreme de opt zile, în amintirea războiului purtat de evrei împotriva grecilor între anii 165-164 î.Hr..

 

Cronica ext 12-3

Cardinalul Ratzinger aprinzând una dintre candelele sfes   nicului

 

Urmând exemplul papei, ierarhii catolici americani au realizat, de asemenea, ceremonii ale iertării. Cardinalul de Boston, Bernard Law, a cerut iertare pentru ,,păcatele trecute şi prezente împotriva evreilor, negrilor, necatolicilor”, într-o ceremonie săvârşită sâmbăta, ziua sfântă a evreilor.

Pentru că suveranul pontif nu a rostit nici un nume al celor ce au săvârşit ,,greşeli” în numele Bisericii Catolice, remarcând că ,,numai Dumnezeu poate judeca responsabilitatea individuală”, putem deduce că el a cerut iertare pentru responsabilitatea colectivă a Bisericii Catolice, deşi s-a încercat constant în toată această perioadă ascunderea acestui grav adevăr - vinovăţia Bisericii Catolice - afirmându-se că ,,Biserica rămâne sfântă în ciuda greşelilor comise în trecut”.

Laitmotivul acestei ceremonii este, şi el, sugestiv: ,,iertăm şi cerem iertare”, insinuând că toţi oamenii şi toate confesiunile sunt deopotrivă vinovate în faţa lui Dumnezeu, egalizând păcatele tuturor spre a le micşora pe cele proprii. În plus, pe baza acestor cuvinte, celelalte confesiuni pot fi făcute responsabile în cazul în care pe viitor se vor opune ,,dragostei şi înţelegerii ecumenice”.

Cel de-al treilea eveniment a fost ,,pelerinajul jubiliar” al papei în Israel, la ,,izvoarele credinţei”, între 21-26 martie, unde a dorit ,,să servească cauzei păcii” şi ,,să adâncească dialogul interreligios şi ecumenic”. Vizita sa a fost considerată drept punctul culminant a pontificatului său, moment ce a marcat o nouă etapă în apropierea catolicismului de iudaism. Deşi Vaticanul a subliniat că este o călătorie cu profund caracter spiritual, în care papa va merge pe urmele paşilor lui Moise, Iisus Hristos şi ai apostolilor, aceasta a avut multiple semnificaţii politice, papa întâlnindu-se cu reprezentanţii religioşi, rabini şi muftii, şi civili ai statului evreu şi ai palestinienilor.

Oficialii evrei au privit vizita ca pe ,,încoronarea unui lung şi dificil proces de  reconciliere între evrei şi catolici” şi ca pe ,,cea mai augustă vizită dintre toate pe  care le-a găzduit Israelul, având o semnificaţie metaistorică”. Astfel, Cronica ext 12-4cunoscutul om politic israelian Shimon Peres a afirmat deschis în ziarul italian ,,La Republica” că ,,Vizita papei este un mare eveniment pentru Israel, pentru poporul evreu, pentru tot Orientul Mijlociu, marcând punctul major al unui lung proces de apropiere între marile religii monoteiste: creştinism, iudaism şi islam”. În ciuda acestor declaraţii favorabile, evreii nu au fost pe deplin mulţumiţi, dorind ca papa să meargă mai departe în recunoaşterea discriminărilor din trecut ale Bisericii Catolice făcute iudaismului, mai ales a acelora din timpul celui de-al doilea război mondial.

 

Papa la Zidul Plângerii

 

Vizita în Israel şi, mai ales, modul în care Ioan Paul al II-lea abordează relaţiile cu evreii reprezintă apogeul unei îndelungate perioade de apropiere a catolicismului de iudaism. Astfel, Conciliul Vatican II a adoptat documentul Nostra Aetate, prin care Biserica Catolică a iertat poporul evreu pentru uciderea lui Iisus Hristos, Ioan Paul al II-lea fiind primul papă care a intrat într-o sinagogă în 1987, la Roma. Mai nou, anumite sărbători evreieşti au început să fie respectate la Vatican, anul trecut de Naşterea Domnului fiind aprinsă în grădinile Vaticanului prima lumânare pentru sărbătoarea iudaică Hanuka.

Întreaga vizită a papei în Ţara Sfântă este presărată cu momente de lepădare de creştinism şi mărturisire deschisă a iudaismului şi islamismului. Astfel, liturghia papală celebrată pe 22 martie la Betleem, în faţa Bisericii Naşterii Domnului, a fost întreruptă pentru a permite muezinului aflat în piaţă să rostească rugăciunea pentru musulmani, după ce acesta, la rândul său, întârziase cu patru minute apelul său, din respect pentru papă. ,,Cele două gesturi exprimă respectul dintre comunitatea creştină şi cea musulmană”, a subliniat monseniorul Michel Sabbah, primul înalt prelat palestinian al Bisericii Catolice din Ierusalim, ce a afirmat cu nonşalanţă: ,,Nu avem probleme să ne rugăm împreună”. Cui ?

Pe 23 martie, papa s-a întâlnit cu conducătorii evrei civili şi religioşi. El s-a deplasat la Muzeul Holocaustului din Ierusalim, unde a reaprins ,,flacăra eternă” din ,,Cortul amintirilor”, cerând: ,,Lăsaţi-ne să construim un nou viitor în care va exista un respect reciproc pentru cei care venerează un singur Creator şi Dumnezeu şi care îl au pe Avraam ca părinte comun întru credinţă”. Premierul israelian,   Ehud Barak, prezent la ceremonie, declara: ,,aici, chiar acum însuşi timpul a stat o clipă în loc. Acest moment poartă în el 2000 de ani de istorie - cei două mii de ani de creştinism. Iar greutatea lor este aproape prea greu de dus”. Cuvintele sale sună ca o invitaţie de renunţare la creştinism şi întoarcere la iudaism în aşteptarea lui Mesia.

Pe 24 martie, după o liturghie oficiată pentru tineri pe Muntele Fericirilor, papa declara: ,,alegerea binelui este chiar peste puteri în lumea de astăzi”. ,,La sfârşitul slujbei, celebrată în arabă, câteva tinere îmbrăcate în alb, au eliberat porumbei, în timp ce oamenii dansau şi cântau, într-o atmosferă de pace şi sărbătoare”. Această descriere a liturghiei papale, ce se asemănă mai degrabă unui ritual păgân decât unei slujbe creştine, pare că vine să ateste cuvintele suveranului pontif - ,,alegerea binelui este chiar peste puteri în lumea de astăzi”.

La dialogul ecumenist desfăşurat pe 25 martie au participat catolici, ortodocşi şi protestanţi, reuniţi la sediul Patriarhiei Ortodoxe din Ierusalim. Papa le-a cerut creştinilor să renunţe la divergenţele dintre ei, chemând Bisericile să ,,depăşească neîncrederea şi rivalităţile trecutului”, să pună capăt ,,tristelor diviziuni” care le despart şi să aleagă ,,calea reconcilierii şi a păcii”. ,,În Ţara Sfântă, unde creştinii trăiesc laolaltă cu adepţii iudaismului şi ai islamului, este esenţial pentru creştini să risipească proasta impresie dată de disensiunile noastre şi de certurile dintre noi”.

 

Cronica ext 12-5

Papa în vizită la marele muftiu al palestinienilor

 

Data de 26 martie a reprezentat încununarea anticreştinismului papal prin vizitele papei la locurile sfinte ale celor trei religii monoteiste. Astfel, Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat moscheea de unde se spune că s-a ridicat profetul Mohamed la cer, pentru ca mai apoi să meargă la Zidul Plângerii, singura porţiune ce mai există din Templul lui Solomon, unde a cerut iertare lui Dumnezeu pentru suferinţele îndurate de evrei de-a lungul timpului. ,,Dumnezeu al părinţilor noştri, care ai ales pe Avraam şi pe urmaşii săi pentru a-Ţi face numele cunoscut printre neamuri, suntem profund întristaţi de comportamentul celor care, de-a lungul istoriei, au făcut să sufere pe fiii Tăi şi îţi cerem iertare”, scria pe bileţelul pus în zid de papă. Gestul său, ce respectă obiceiul evreiesc, a fost întregit de semnul crucii … În finalul aceleiaşi zile şi în încheierea vizitei sale în Israel, papa a slujit şi ,,s-a recules în Biserica Sfântului Mormânt”.

Conferind egalitate celor trei religii monoteiste, presa a afirmat că vizita papei în Israel constituie ,,un omagiu adus celor trei tradiţii religioase care coexistă pe acest pământ”.

Prin întregul său pontificat, Papa Ioan Paul al II-lea a declanşat o acţiune faraonică, cu o miză fantastică: unirea tuturor creştinilor şi, mai mult, unirea credincioşilor celor trei religii monoteiste sub un singur conducător. Încă de la început, lucrarea acestui suveran pontif a stat sub semnul neconvenţionalului, a unei aparente abateri de la tiparele catolicismului, culminând cu organizarea jubileului anului 2000 şi a acestor trei evenimente jubiliare deosebit de importante. Neobosit, papa a vizitat, de-a lungul timpului, numeroase ţări, majoritatea catolice, dar şi musulmane sau ortodoxe, a dat declaraţii explozive, a organizat manifestări speciale, care au mişcat lumea din osiile sale.

La prima vedere, acţiunea sa pare o nouă ,,cruciadă”, nesângeroasă de această dată, ce propovăduieşte iertarea, împăcarea, iubirea de aproapele, dar uită complet numele lui Hristos. Ea lasă să transpară o metamorfozare completă a Sfântului Scaun, ce se căieşte pentru greşelile trecutului şi vrea să pună un bun început, având, de acum, conştiinţa spălată şi luptând în continuare pentru unirea tuturor creştinilor. Mass-media a înregistrat cu multă fidelitate această nouă imagine a Vaticanului, ziarele fiind copleşite de ,,smerenia papei”, iar lumea întreagă zguduită de pocăinţa sa.

În primul moment, ne-am putea lăsa şi noi copleşiti de entuziasm în faţa acestor trei evenimente înfăptuite de Vatican. Aparent, Sfântul Scaun a reuşit să se transforme radical, să împlinească imposibilul, să înfăptuiască miracolul creştin: pocăinţa pentru greşelile săvârşite de-a lungul timpului. În plus, prin aceste evenimente, Vaticanul a dat dovadă de flexibilitate, presa remarcând disponibilitatea sa de a renunţa la toate piedicile ce stau în calea unirii - inclusiv la schimbarea statutului papalităţii. Papa a afirmat voalat acest lucru în Egipt, iar cardinalii o afirmă deschis, retractând ulterior şi declarând că au fost înţeleşi greşit.

În realitate, toate aceste lucruri nu sunt decât simple amăgiri, căci Vaticanul, ca întotdeauna, nu se dezminte. Toate acţiunile sale au fost calculate cu o precizie de farmacist de iezuiţi, în timp rămânând să se dovedească, după ceea ce vor culege, ce au semănat. Iar aşteptarea Vaticanului se va arăta fructuoasă: roadele apocalipticei sale acţiuni se vor vedea în curând, căci doar în ultimul deceniu, Biserica Catolică a semnat un document anticreştin cu ortodocşii (la Balamand, Liban în 1993) şi un act în care au făcut un compromis referitor la mântuire cu luteranii (în 1999).

Prin toate actele şi gesturile sale, Vaticanul nu face decât să calce în picioare însuşi creştinismul, parodiind şi schimonosind învăţătura sa în propriul folos, fără a avea cel mai mic scrupul. Astfel, îşi cere iertare cu nonşalanţă, socotind că sunt suficiente câteva cuvinte şi o ceremonie nouă pentru ca păcatele vechi de sute de ani, făcute în numele Bisericii, să fie iertate, pentru a se considera nevinovaţi şi a o lua de la început cu minciunile şi înşelătoria.

Acum, papa îşi permite să condamne ,,numeroasele exemple oferite de istoria trecută şi prezentă când s-a abuzat de religie”, subliniind că ,,a promova violenţa şi confruntarea în numele religiei reprezintă o contradicţie teribilă şi o ofensă adusă lui Dumnezeu”, trecând peste propriile acte pe care le consideră ,,purificate” prin iertarea cerută.

În trecutul nu prea îndepărtat, credincioşilor le erau cerute acte de penitenţă pentru a le fi iertate păcatele şi a fi reprimiţi în sânul Bisericii Catolice. Oare când papa îşi cere iertare pentru greşelile Bisericii nu mai este nevoie de nici un act de penitenţă ? Sau el fiind cel ce îşi cere iertare şi tot el cel ce acordă ,,iertarea deplină a păcatelor” şi-a acordat singur o indulgenţă instantanee?

 

Partenie Filipescu

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 12-13/martie-aprilie 2000