Apogeul anticreştinismului papal

Jubileul anului 2000 - o nouă oportunitate pentru împlinirea

idealurilor politico-economice ale Vaticanului

 

PARTEA I

Ţinând cont de importanţa pe care Biserica Catolică o acordă Jubileului anului 2000, precum şi enormei campanii de presă făcută cu această ocazie, ne-am propus să descoperim motivele reale pentru care această manifestare constituie centrul atenţiei de anul acesta.

Astfel, în ,,Scrisoarea apostolică Tertio Millennio Adveniente a Suveranului Pontif Ioan Paul al II-lea către episcopat, către cler şi către credincioşi despre pregătirea Jubileului anului 2000” din 1994, şeful Bisericii Catolice scrie:

,,Obiceiul Jubileelor îşi are originea în Vechiul Testament şi se continuă în istoria Bisericii. Iisus din Nazaret, ducându-se într-o zi la sinagoga din oraşul său, s-a ridicat să citească (conform Luca 4, 16-30). I s-a dat sulul profetului Isaia, în care a citit fragmentul următor: ,,Duhul Domnului este asupra mea, căci Domnul m-a uns; ca să aduc vestea cea bună săracilor m-a trimis, să mângâi pe cei cu inima zdrobită, să vestesc celor robiţi slobozirea şi celor închişi eliberarea, să vestesc un an de bunăvoinţă a Domnului” (61, 1-2). Profetul vorbea despre Mesia. ,,Azi - a adăugat Iisus - s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre” (Luca 4, 21), lăsând să se înţeleagă că El însuşi era Mesia cel vestit de profet şi că în El începea ,,timpul” atât de mult aşteptat: ziua mântuirii sosise, ,,plinirea timpului”. Toate jubileele se raportează la acest ,,timp” şi privesc misiunea mesianică a lui Hristos, venit ca ,,uns” de Duhul Sfânt, ca ,,trimis de Tatăl”. El este cel care duce Vestea cea Bună săracilor. El aduce libertatea celor care nu o au, îi eliberează pe cei asupriţi, redă orbilor vederea. El înfăptuieşte astfel ,,un an de bunăvoinţă a Domnului”, pe care îl vesteşte nu numai prin cuvânt, ci mai ales prin faptele sale. Jubileul, adică ,,un an de bunăvoinţă a Domnului”, este caracteristica activităţii lui Iisus şi nu numai definiţia cronologică a unei anumite aniversări.”

,,Cuvintele şi faptele lui Iisus constituie în acest mod împlinirea întregii tradiţii a Jubileelor din Vechiul Testament. Este cunoscut faptul că Jubileul era un timp consacrat în mod deosebit lui Dumnezeu. Acesta cădea o dată la fiecare şapte ani, după Legea lui Moise: era ,,anul sabatic”, în care pământul era lăsat să se odihnească şi sclavii erau eliberaţi. Cele privitoare la anul sabatic erau valabile şi pentru anul ,,jubiliar”, care cădea o dată la fiecare cincizeci de ani. Trebuie subliniat totuşi ceea ce exprimă Isaia prin cuvintele: ,,să vestesc un an de bunăvoinţă a Domnului”. Pentru Biserică, Jubileul este tocmai acest ,,an de bunăvoinţă”, an al iertării păcatelor şi a pedepselor pentru păcate, an al împăcării între potrivnici, an al unor multiple convertiri şi al penitenţei sacramentale şi extrasacramentale.”

Acestea sunt cuvintele cu care Papa Ioan Paul al II-lea descrie jubileul şi rădăcinile sale scripturistice. Cu toate că Biserica Catolică, şi nu numai ea, consideră că papa este infailibil în materie de dogmă, ne-am permis să scrutăm cuvintele sale în căutarea adevărului. Pe care, de altfel, nu l-am prea găsit. Chiar din prima frază: ,,Obiceiul Jubileelor îşi are originea în Vechiul Testament şi se continuă în istoria Bisericii”, putem observa că papa nu spune că acest obicei se continuă în Noul Testament, şi nu face această afirmaţie pentru că nu este adevărată. Cu înaltă măiestrie, papa se strecoară ,,în istoria Bisericii”, interpretând după bunul plac un pasaj din Vechiul Testament, ce este reluat în Noul Testament doar ca o dovadă a împlinirii legii de către Hristos şi chiar ca pe o mărturie a încheierii tradiţiei Jubileelor.

Pasajul în cauză este, de fapt, următorul: ,,Duhul Domnului preste mine, pentru aceea m-au uns pre mine bine a vesti săracilor; m-au trimis a vindeca pre cei zdrobiţi la inimă, a propovedui robilor iertare şi orbilor vedere, a slobozi pre cei sfărâmaţi, întru uşurare. A chema anul Domnului primit şi ziua răsplătirii, a mângâia pre toţi cei ce plâng” (Isaia 61, 1-2) şi el se regăseşte în Evanghelia după Luca (4, 16-30).

Prin urmare, nu este vorba de ,,un an de bunăvoinţă a Domnului”, ci de ,,anul Domnului primit”, proorocul Isaia referindu-se la timpul venirii lui Hristos. De altfel, papa anticipează o eventuală ripostă la interpretarea greşită a Scripturii, grăbindu-se parcă să afirme că Isaia se referă la Mesia, dar introduce o idee nouă, şi anume aceea că prin cuvintele şi faptele Sale, Hristos ,,înfăptuieşte astfel un an de bunăvoinţă a Domnului”. El formulează această idee, sprijinindu-şi practic întreaga teorie asupra Jubileelor pe această speculaţie. Mai mult, el scrie: ,,Jubileul, adică ,,un an de bunăvoinţă a Domnului”, este caracteristica activităţii lui Iisus şi nu numai definiţia cronologică a unei anumite aniversări.”

Am putea considera aproape o blasfemie cuvintele sale la adresa lui Hristos. Pe bună dreptate, cineva se poate întreba: Hristos a venit pe pământ să facă jubilee ? căci aceasta reiese din următoarea afirmaţie: ,,Cuvintele şi faptele lui Iisus constituie în acest mod împlinirea întregii tradiţii a Jubileelor din Vechiul Testament.”

Dacă în Vechiul Testament, jubileul reprezenta pentru evrei o perioadă de timp rânduită aparte pentru aducerea aminte de toate bunătăţile pe care Dumnezeu le-a dăruit lor ca popor ales, de minunile pe care Dumnezeu le-a făcut pentru a-şi arăta dragostea şi grija faţă de ei, după venirea lui Hristos pe pământ şi jertfirea Sa pe crucea Golgotei, fiecare clipă din viaţa unui creştin este binecuvântată de Dumnezeu, reprezentând un jubileu. Aceasta deoarece creştinul trebuie să-şi aducă aminte neîncetat de ceea ce Hristos a făcut pentru el; el nu are nevoie de un timp aparte pentru acest lucru. Este chiar o greşeală o astfel de rânduială, căci ea îndeamnă numai spre lenevire şi superficialitate. Creştinul nu este asemenea evreului - copil înclinat spre idolatrie, ce are nevoie de o permanentă atenţionare, el este matur şi trebuie să fie conştient în fiecare clipă de viaţa sa întru Hristos.

Dar poate că papa îşi aduce aminte de vremurile când era evreu şi, astăzi la vârsta senectuţii, confundă cele două religii, atât de diferite …

 

Jubileele lunilor ianuarie şi februarie

Luna februarie a anului 2000 a cuprins în calendarul său jubileele vieţii consacrate (2 februarie), al bolnavilor şi lucrătorilor din domeniul sanitar (11 februarie), al artiştilor (18 februarie), al diaconilor permanenţi (20 februarie), precum şi jubileul Curiei Romane (22 februarie). Oare şi catolicii se cred un fel de creştini aleşi, precum evreii erau poporul ales în Vechiul Testament, sau cum altfel ? căci pentru adevăraţii creştini această multitudine de manifestări ale bucuriei ,,jubiliare” nu este decât o biată mascaradă.

 

Astfel, pe 2 februarie, cei care şi-au închinat viaţa slujirii aproapelui - monahi sau mireni - sunt chemaţi ,,să-şi cunoască vocaţia, să se întrebe asupra împlinirii ei şi să-şi reînnoiască făgăduinţele făcute şi prezentate în ziua profesiunii religioase”. Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică a oferit un material orientativ în care a punctat trei momente distincte de rugăciune în cadrul acestui jubileu, ce vor fi organizate în zilele precedente celei de 2 februarie: ,,30 ianuarie - o celebrare de mulţumire pentru darul vocaţiei, împreună cu vesperele; 31 ianuarie - o celebrare penitenţială; 1 februarie - o adoraţie euharistică”. În consecinţă, ,,celebrarea de mulţumire”, ,,celebrarea penitenţială” şi ,,adoraţia euharistică” vor umbri cu succes sărbătoarea Întâmpinării Domnului şi vor înlocui frumoasele daruri duhovniceşti ale acestui praznic cu eventuale cadouri şi bliduri de linte ce însoţesc această ,,Zi Mondială a Vieţii Consacrate”. Iar pentru cei îngrijoraţi de viaţa lor spirituală, această zi pe an îi va scuti de griji şi le va adormi conştiinţele până la următorul jubileu.

 

Data de 11 februarie marchează jubileul bolnavilor şi al lucrătorilor în domeniul sanitar, ce se va desfăşura în trei momente: 9-10 februarie - reflecţie pe tema ,,Identitatea catolică a lumii sanitare în faţa provocărilor celui de-al treilea mileniu”, 11 februarie - ,,celebrare euharistică cu Sfântul Părinte şi administrarea sacramentului Ungerii bolnavilor”, 12 februarie - festivalul speranţei în sala ,,Paul al VI-lea”. Nu suntem siguri dacă nu cumva am confundat această ştire cu una despre Cântarea României sau dacă catolicii au golit totul de adevăratul duh al sărbătorii şi l-au înlocuit cu paiaţe, cu sperietoare de adevărate trăiri. De ce flutură aşa vehement stindardul bunului samaritean ? Cui vor să scoată ochii cu el ? Probabil că proştilor, ignoranţilor şi zevzecilor …

 

Jubileul artiştilor din 18 februarie vine să readucă aminte lumii faptul că papa se vrea la modă, dar şi moral, lucru pe care istoria l-a dovedit demult ca fiind un fel de perpetuum mobile.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 10-11/ianuarie-februarie 2000 

 

 

 

PARTEA A II-A

,,Alexandru pe-altare, pe chei şi pe Hristos,
Ştiindu-le preţul, bani frumoşi a scos”

 

Pamflet apărut în anul 1500, la cel de-al VIII-lea Jubileu,
ce ironizează dorinţa Papei Alexandru al VI-lea Borgia
(1492-1503) de a câştiga bani folosind orice mijloace

 

După ce, în primul episod, am încercat să analizăm pretinsa origine scripturistică a jubileului, ne-am pus o întrebare similară cu privire la istoria acestei sărbători catolice, ţinând cont că Jubileul anului 2000 este doar unul dintr-o îndelungată tradiţie. Astfel, pornind de la cărţile ,,Roma remodelată. O istorie a jubileelor (1300-2000)” de Desmond O’Grady, apărută în limba română prin bunăvoinţa ambasadorului României la Vatican, domnul Teodor Baconsky şi ,,Ghidul pelerinului pentru Marele Jubileu al anului 2000”, editat de Asociaţia Tinerilor Români Uniţi (ASTRU) (N.R.: asociaţie a tinerilor greco-catolici sau uniţi cu Roma), am conturat în cele ce urmează un răspuns privind istoria jubileelor.

Istoria jubileelor se împleteşte cu însăşi istoria Bisericii Catolice şi cu eforturile ei continue de dominaţie. Astfel, jubileul anului 2000 este al XXVI-lea dintr-o lungă serie, iniţiată în anul 1300 de Papa Bonifatie al VIII-lea (1294-1303). Instituţia jubileului începe să prindă contur la puţin timp după Marea Schismă de la 1054, rădăcinile ei regăsindu-se în încercările Vaticanului de a reface unitatea creştină sub conducerea sa. La aceasta au contribuit o multitudine de alţi factori, unii de natură pur materială.

Prin urmare, la 50 de ani de la schismă, Papa Urban al II-lea (1088-1099) propune desfăşurarea unui ,,pelerinaj purificator şi pacificator în Ţara Sfântă”. Iniţiativa sa s-a transformat într-un ,,pelerinaj armat”, prima cruciadă, care a adus Biserica Catolică în conflict cu Islamul. Mijloace de îmbogăţire şi de cucerire de noi teritorii, cruciadele au reprezentat o parte importantă a ,,politicii externe a papalităţii”, fiind un ,,factor major în pregătirea terenului pentru Jubileul din 1300”, scrie Desmond O'Grady.

Astfel, s-a hotărât ca ,,oricine, numai din devoţiune şi nu în scopul de a câştiga onoruri şi avere, va porni pentru eliberarea Bisericii lui Dumnezeu din Ierusalim, acea călătorie va fi socotită în locul penitenţei”. Penitenţa era actul pe care erau obligaţi să îl facă cei păcătoşi, pentru iertarea păcatelor şi reprimirea în sânul Bisericii Catolice. Pentru a ocoli penitenţa, catolicii inventează indulgenţele – plătirea unei anumite sume de bani Bisericii şi, mai târziu, participarea la cruciade. Încă de atunci, catolicismul începe să se asemene iudaismului, căci ,,predicatorii cruciadelor comparau indulgenţa pentru cruciade cu Jubileul evreiesc: într-una erau şterse datoriile cereşti, în cealaltă datoriile lumeşti”.

De-a lungul a mai bine de 100 de ani, cruciadele i-au obişnuit pe creştini cu ,,vânarea indulgenţelor”, lucru ce a condus la o mulţime de abuzuri şi acte de corupţie în acordarea acestora. În scopul stabilirii penitenţei, în secolul al XIII-lea se înfiinţează la Roma un Tribunal papal care consolidează poziţia oraşului în obţinerea iertării. Ca urmare a acestei măsuri, Roma devine ţinta pelerinajelor în scopul ocolirii penitenţei. Indulgenţele, împreună cu dările pe care le percepea Vaticanul de la populaţie, transformă oraşul, pe nesimţite, într-un centru cu activitate bancară remarcabilă.

Alături de aceste evenimente, anul 1291 marchează trecerea Ţării Sfinte în stăpânirea musulmanilor, astfel că pelerinajele la locurile sfinte încep să fie înlocuite de pelerinaje la Roma pentru obţinerea iertării.

Ca o încununare a tuturor acestor tendinţe, la 22 februarie 1300, Papa Bonifatie al VIII-lea proclamă un an sfânt: ,,Siguri de îndurarea lui Dumnezeu atotputernicul şi bazându-ne pe autoritatea sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, la sfatul fraţilor noştri şi în plinătatea puterii apostolice ... noi acordăm în acest an 1300 şi tot la 100 de ani în viitor iertarea deplină a păcatelor”. Printre condiţiile impuse pelerinilor în scopul iertării se numărau ,,vizitarea bazilicii Sfântul Petru şi Pavel de 30 de ori succesiv” şi spovedania.

Văzut ca un intermediar între Dumnezeu şi om, papa îşi putea permite, de la înălţimea tronului său, să acorde iertarea păcatelor. Indulgenţa plenară dată de papă a reprezentat o ,,mega-ofertă” ce a generat o nouă ,,inflaţie de indulgenţe” în atmosfera şi aşa coruptă a societăţii catolice.

O’Grady descrie elocvent jubileele, folosindu-se de relatările epocii. Astfel, un negustor piemontez istorisea cum ,,doi clerici stăteau zi şi noapte la altarul Sfântului Petru, greblând ofrandele pelerinilor”, notând şi mai sugestiv că ,,papa a deschis larg uşile raiului” pământesc cu ajutorul banilor.

Următorul papă a fost silit de francezi să-şi aleagă reşedinţa la Avignon, în Franţa,. Dar, către jumătatea secolului al XIV-lea, populaţia Romei, împreună cu ierarhii catolici, cer insistent Papei Clement al VI-lea (1342-1352) să revină la Roma şi să proclame un nou jubileu în 1350. El acceptă, folosind ca argument pentru aceasta tradiţia evreiască, care stabilea desfăşurarea jubileelor odată la 50 de ani.

Conducerea Vaticanului nu aşteaptă trecerea a încă 50 de ani, proclamând al treilea jubileu în 1390. Astfel, Papa Urban al VI-lea (1378-1389) hotărâşte ca perioada dintre două jubilee să se micşoreze la 33 de ani – anii vieţii Mântuitorului. Roma este luată cu asalt de către pelerinii veniţi din toate colţurile lumii catolice, situaţia fiind descrisă ca apocaliptică: ,,mulţimile erau atât de mari încât oamenii se îmbulzeau unii în alţii, iar oraşul era de-a dreptul înfometat”, ,,pe străzi, oamenii azvârleau morţii ca pe câini”. Pe de altă parte, ,,a fost un an profitabil pentru hangii, cârciumari şi meşteşugari şi, în special pentru meşteşugarii care au făcut reproduceri ale mahramei Sfintei Veronica”.

Secolul al XV-lea este marcat de pierderea controlului asupra perioadelor dintre două jubilee – au loc jubilee în 1400, 1423, 1450, 1475 – şi asupra distribuirii indulgenţelor. ,,Luptele contra turcilor, ca şi nepotismul sau ambiţioase proiecte urbanistice ale unor papi conduseseră la o nevoie crescândă de fonduri”.

Lipsiţi de scrupule în goana lor după aur, predicatorii papali ajunseseră să afirme că ,,de cum sună o monedă în vistierie, îndată sare un suflet din purgatoriu”. ,,În cele mai extreme cazuri de oferire de indulgenţe în schimbul unor danii, Biserica era acuzată că vinde mântuirea. Dar chiar şi în cazurile cele mai deplorabile, indulgenţele păreau mai curând o operaţiune de contabilitate decât o parte a procesului de împăcare şi îmbunătăţire a vieţii”, notează cinic O'Grady.

În cadrul jubileului din 1400 este inaugurată practica deschiderii porţii sfinte, pentru ca, în 1500, Papa Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503) să îi acorde o nouă importanţă, prin crearea unei ceremonii speciale, care, în multe privinţe, se păstrează până astăzi. În 1475, Papa Sixtus al VI-lea (1471-1484) foloseşte denumirea de ,,an sfânt” pentru jubileu, hotărând totodată desfăşurarea acestora la intevale de numai 25 de ani. În secolul al XVI-lea, jubileele cunosc mai puţin fast, Vaticanul confruntându-se cu protestantismul, una dintre nemulţumirile acestuia fiind chiar practica indulgenţelor, ca şi războaiele din Europa şi din Peninsula Italică.

La 1600, ,,tămâia capătă un iz de carne arzând”, fiind inaugurată practica arderilor pe rug. Se naşte Inchiziţia. Papa Clement al VIII-lea (1592-1605) este prezentat ca deosebit de pios: ,,postea cu pâine şi apă miercurea şi ... sâmbăta”. La un an de la jubileul din 1650, practica jubileului este extinsă în întreaga lume catolică. Din 1675, papa începe să se deplaseze pe un scaun special, sedia gestatoria, purtat pe umerii cardinalilor şi ambasadorilor, pentru ca mulţimile să îl poată vedea binecuvântând.

În secolul al XVII-lea, jubileelor li se adaugă o latură turistico-păgână, care s-a păstrat până astăzi: sunt tipărite ghiduri turistico-spirituale ale jubileului, au loc felurite carnavaluri, reprezentări teatrale şi ceremonii de mare efect, prin întreaga Romă sunt purtate care alegorice reprezentând pe Hristos şi pe Maica Domnului, iar oraşul este luminat de artificii şi torţe. În timp ce aceste ceremonii fastuoase înghiţeau sume imense, ,,monumentele Romei erau adesea pe jumătate îngropate în gunoi. Nu exista cimitir public; morţii erau îngropaţi în biserici, ceea ce ar putea explica în parte desele epidemii de ciumă” ...

În 1725, Papa Benedict al XIII-lea (1724-1730), mai pios, interzice ,,carnavalurile şi alte sărbători nereligioase” ce se desfăşurau în timpul jubileului, spre marea nemulţumire a tuturor, clerici şi laici deopotrivă, introducând în schimb ,,o practică de 40 de ore de adorare a euharistiei”. În aceeaşi notă, Papa Benedict al XIV-lea (1740-1758) decide să elaboreze ,,documente şi decrete care au dat jubileului o bază teoretică. Un decret sublinia victoria creştinătăţii asupra Romei păgâne, altul permitea celor credincioşi, bolnavilor şi prizonierilor, să beneficieze de Jubileu”. Tot el, asemenea unui medic iscusit, ,,a prescris împărtăşania, alături de spovadă pentru obţinerea indulgenţei jubiliare”.

În 1751, este întărită practica de acordare a indulgenţelor jubiliare în orice loc din lume cu condiţia spovedirii la o anumită biserică din dioceză. Secolul următor este sărac în jubilee, mai ales din cauza războaielor ce au zguduit Europa şi a ideii că jubileul este o ceremonie demodată.

Tradiţia jubileelor este reînviată de Papa Leon al XIII-lea (1878-1903), prin cel de-al XXII-lea jubileu desfăşurat în 1900, la care au participat peste un milion de pelerini, papa fiind înregistrat pe bandă video. Printre evenimentele jubiliare cele mai importante se numără ,,consacrarea solemnă a lumii Preasfintei inimi a lui Iisus” şi numeroase ceremonii de beatificare şi canonizare.

În 1925, Papa Pius al XI-lea (1922-1939) întregeşte imaginea creată jubileului, dovedind natura sa ,,universală”, unul dintre ţelurile sale jubiliare fiind ,,să arate forţa Bisericii şi să sublinieze misiunea ei universală”. În plus, papa ,,ridiculizează adunările ecumenice, propunându-şi unirea creştinilor prin reîntoarcerea lor la Biserica Catolică”.

Toate jubileele din acest secol sunt marcate de aceeaşi latură ecumenistă, inaugurată la primul jubileu de la 1300, iniţiat din dorinţa de a reface unitatea creştină sub păstorirea Bisericii Catolice. Astfel, al XXV-lea jubileu proclamat de Papa Paul al VI-lea (1963-1978) în 1975 a stat sub lozinca ,,Reînnoire şi reconciliere” pe bazele stabilite la Conciliul Vatican II. Acesta este considerat drept ,,unul dintre cele mai ecumenice jubilee”, papa ,,acordând audienţe ortodocşilor, anglicanilor, protestanţilor, evreilor şi chiar budiştilor tibetani”.

Jubileul anului 2000, al XXVI-lea, reprezintă încununarea ţelurilor Vaticanului, prin acordarea unei semnificaţii universale acestei sărbători catolice de sorginte iudaică. Astfel, pentru prima oară, jubileul anului 2000 este sărbătorit şi de celelalte confesiuni creştine, este prăznuit în Ţara Sfântă, anul abundând de ceremonii şi slujbe ecumeniste, precum şi de declaraţii în favoarea dialogului inter-religios.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 12-13/martie-aprilie 2000

 

 

 

PARTEA A III-A

Tradiţia jubiliară a indulgenţei

 

Pe cât de îndepărtate de duhul Bisericii şi al creştinismului sunt pretinsul fundament scripturistic al jubileului şi modul în care s-a dezvoltat în timp această sărbătoare catolică, pe atât de străine Ortodoxiei sunt aspectele practice sau semnificaţia teologică a acesteia.

Astfel, jubileului îi sunt caracteristice trei aspecte tradiţionale: indulgenţa, pelerinajul şi poarta sfântă, primele două fiind asociate jubileului încă de la apariţia sa, în timp ce ultima a apărut 100 de ani mai târziu. Ecumenismul este o altă faţetă jubiliară, căreia i s-a acordat în secolul XX o importanţă cu totul aparte. Papa Ioan Paul al II-lea a adăugat jubileului anului 2000 două noi laturi: purificarea memoriei şi memoria martirilor - ambele definite cu mai bine de două decenii în urmă, la începutul pontificatului său.

Jubileul a fost conceput spre a oferi un cadru adecvat pentru oficializarea şi dezvoltarea conceptului de indulgenţă, ce a apărut la scurt timp după Schisma de la 1054. Astfel, din punct de vedere teologic, jubileul este definit ca ,,o solemnă indulgenţă plenară”.

Conceptul de indulgenţă este unul dintre cele mai controversate din doctrina catolică, ce a cunoscut o evoluţie tumultuoasă de-a lungul secolelor, Biserica Catolică nerenunţând la el nici astăzi. Indulgenţa, cu sensul de iertare, a apărut în Biserica Catolică pentru a ocoli actul de penitenţă ce era impus păcătoşilor ce trebuiau să se pocăiască pentru a fi reprimiţi în sânul Bisericii. În Biserica apuseană, păcătoşii primeau condamnări apăsătoare, numite penitenţe, ce constau în perioade îndelungate de post, rugăciuni şi pelerinaje, timp în care erau excluşi de la sfintele taine şi din biserică.

Odată cu apariţia doctrinei catolice despre purgatoriu (N.R.: loc de purificare a sufletelor după moarte), perioadele de penitenţă au început a fi micşorate şi, de fapt, amânate pentru intervalul de timp ce urma a fi petrecut în purgatoriu. În aceste circumstanţe, credinciosul ce păcătuise trebuia să rezolve următoarea dilemă: cum să-şi ,,împartă” perioada de penitenţă între viaţa de pe pământ şi cea de după moarte. Acest raţionament aberant a dat naştere unui concept la fel de aberant, cel de indulgenţă, act prin care Biserica ierta, parţial sau total, perioada de penitenţă, ,,uşurând” viaţa omului pe pământ şi după moarte.

În 1063, Papa Alexandru al II-lea (1061-1073) a acordat prima ,,indulgenţă generală soldaţilor creştini care luptau împotriva sarazinilor”, pentru ca, în 1095, Papa Urban al II-lea (1088-1099) să declare posibilă substituirea penitenţei cu participarea la cruciade, lucru ce a fost privit ca o indulgenţă. Papa Bonifatie al VIII-lea (1294-1303) a inaugurat primul jubileu ca pe o ceremonie de acordare a indulgenţelor: ,,acordăm tuturor celor care, fiind adevăraţi penitenţi, îşi vor spovedi păcatele şi se vor apropia de aceste bazilici, Sfântul Petru şi respectiv Sfântul Pavel din Roma, la fiecare o sută de ani, nu numai o iertare amplă şi prisoselnică, ci una deplină pentru păcatele lor”.

Acordarea indulgenţelor în schimbul ofrandelor şi comerţul cu indulgenţe a determinat apariţia unui lung şir de abuzuri legate de această practică, ce au fost condamnate formal de către Biserica Catolică. După 1500, s-a răspândit chiar ideea că ,,papa ar avea puterea de a goli pur şi simplu purgatoriul”. Excesele în aplicarea indulgenţelor au reprezentat, de asemenea, principalul motiv al declanşării reformei protestante, prima scriere anticatolică a lui Martin Luther din 1517, intitulată ,,Cele 95 de teze” şi afişată pe uşa catedralei din Wittenberg, fiind o argumentaţie împotriva acestei practici catolice.

În ciuda acestor lucruri, Biserica Catolică a continuat să dezvolte practica indulgenţelor. La sfârşitul secolului al XVI-lea, Papa Clement al VIII-lea (1592-1605) creează o comisie de cardinali pentru a se ocupa de această problemă, iar în iulie 1669, Clement al IX-lea (1667-1669) instituie o Congregaţie pentru Indulgenţe. Practica indulgenţelor a căpătat noi valenţe în acest secol, prin publicarea, în 1914, la Roma, a documentului ,,Taxae cancelariae”, Taxele cancelariei apostolice, care ,,stabilea normativ preţul de răscumpărare a tuturor păcatelor, spre vânzarea indulgenţelor”. Astăzi, practica indulgenţelor este reglementată de Biserica Catolică printr-un sistem complex de norme canonice.

Din punct de vedere dogmatic, conceptul de indulgenţă s-a bazat iniţial pe ideea că faptele bune pot determina iertarea păcatelor, pentru ca, în secolul al XIII-lea, teologul dominican Hugo de Saint-Cher să elaboreze o întreagă ideologie pentru a fundamenta acest concept. Biserica Catolică i-a acceptat oficial ideile în 1343, în bula pentru jubileul anului 1350, publicată de Papa Clement al VI-lea (1342-1352). Învăţătura despre indulgenţe a fost dezvoltată ulterior în scrierile teologilor scolastici, precum Toma d'Aquino sau Bonaventura, catolicii pretinzând că aceştia i-au oferit ,,un solid fundament teologic”.

Teoria elaborată de dominicanul Saint-Cher s-a dezvoltat odată cu noile concepte eretice adoptate de Biserica Catolică în Evul Mediu, conform cărora jertfa lui Hristos pe cruce s-a făcut pentru satisfacerea orgoliului rănit de păcatul lui Adam al Tatălui, printre consecinţele acestei idei numărându-se o viziune îngustă de tip contabil asupra iertării păcatelor şi asupra mântuirii, precum şi apariţia conceptului de ,,merite prisositoare” sau ,,surplus de merite”.

Astăzi, Biserica Catolică explică semnificaţia indulgenţei în două documente de bază: Catehismul Bisericii Catolice şi Constituţia apostolică ,,Indulgentiarum doctrina” publicată la 1 ianuarie 1967 de Papa Paul al VI-lea (1963-1978), ideologia lui Saint-Cher fiind încă actuală. Astfel, indulgenţa este definită ca fiind ,,ştergerea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice pentru păcatele a căror vină este deja ştearsă”. Catolicii consideră că vina păcatelor este ştearsă prin taina spovedaniei, rămânând de ispăşit ,,consecinţele păcatelor”, adică o pedeapsă vremelnică pe care o stabileşte Biserica, penitenţa.

Acordarea iertării a fost motivată cu ajutorul ,,tezaurului de merite prisositoare ale sfinţilor”, ce este definit astfel în Catehismul Catolic: Hristos, prin patimile Sale şi apoi Maica Domnului şi sfinţii au săvârşit mai multe fapte bune decât cele care le erau necesare pentru a fi mântuiţi, apărând ideea de ,,merite prisositoare”. Iar acest ,,tezaur de merite prisositoare” este administrat de Biserică, precum scrie Papa Paul al VI-lea: ,,Biserica, mijlocitoare a mântuirii, distribuie şi aplică cu autoritate credincioşilor tezaurul meritelor lui Hristos şi ale sfinţilor”.

În continuare, el explică: ,,nici un om nu poate să ofere lui Dumnezeu ispăşirea în mod proporţional cu păcatul comis. Dacă credinciosul ispăşeşte, se întâmplă că îi parvine de altundeva o anumită suplinire, adică din tezaurul Bisericii, format din meritele prisositoare ale lui Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor, care au o valoare compensatorie capabilă să suplinească incapacitatea păcătosului pocăit”.

Această viziune contabilă, de evaluare a meritelor, a păcatelor, a meritelor necesare pentru a şterge un păcat, a tezaurului de merite al Bisericii, este susţinută, de asemenea, de următorul argument: ,,mărturia şi mijlocirea martirilor şi mărturisitorilor credinţei, ca şi rugăciunile şi faptele bune ale credincioşilor apar ca autentice izvoare de indulgenţă, care alimentează tezaurul de sfinţenie din care scoate Biserica”.

În timp, conceptul de indugenţă a condus la alte idei aberante: s-a ajuns să se creadă că pot fi iertate nu numai păcatele trecute, ci şi cele viitoare, ca şi cele ale altor persoane, inclusiv decedate şi aflate în purgatoriu. Există şi noţiunile de indulgenţă parţială şi respectiv plenară, care şterg parţial sau în totalitate păcatele.

Jubileul anului 2000 se înscrie în această lungă tradiţie catolică a indulgenţelor, fiind fundamentat pe acelaşi concept. Partea ideologică referitoare la indulgenţă este expusă în ,,Bula de declarare a marelui jubileu al anului 2000”, ,,Incarnationis mysterium”, publicată de Papa Ioan Paul al II-lea în 1998. Documentul cuprinde o anexă specială intitulată ,,Dispoziţii pentru dobândirea indulgenţei jubiliare”, stabilite de Penitenţiaria Apostolică.

Punctele 9 şi 10 ale acestei bule se referă în mod special la indulgenţă, prezentând pe scurt semnificaţia teologică a acestei noţiuni. Astfel, este reafirmată ideea de merite prisositoare: ,,există persoane care lasă în urma lor ca un fel de surplus de iubire, de suferinţă suportată, de curăţie şi de adevăr, care se revarsă asupra celorlalţi şi îi ajută”. În acelaşi context, Papa Ioan Paul al II-lea susţine că ,,totul ne vine de la Hristos, dar întrucât noi îi aparţinem, tot ceea ce este al nostru este şi al Lui şi dobândeşte o forţă care vindecă”.

În finalul scurtei sale prezentări, el declară: ,,Sprijinindu-ne pe aceste motive doctrinale şi interpretând gândirea maternă a Bisericii, hotărâm ca toţi credincioşii, pregătiţi cum se cuvine, să poată beneficia din abundenţă, pe toată durata jubileului, de darul indulgenţei, conform indicaţiilor care însoţesc prezentul document”.

Condiţiile necesare pentru obţinerea indulgenţei sunt mărturisirea, împărtăşania, ,,mărturia comuniunii cu Biserica într-o formă legitim aprobată”, ce se face printr-o ,,rugăciune după intenţia papei”, fapte de caritate, pelerinaje la anumite biserici din Roma, Ţara Sfântă sau la biserici anume stabilite din eparhii.

Modernizarea care a cuprins întreaga Biserică Catolică nu a lăsat neatinse nici condiţiile de acordare a indulgenţelor, celor clasice, de mai sus, adăugându-li-se unele cu totul inedite. Astfel, se poate obţine indulgenţa jubiliară şi prin ,,abţinerea timp de o zi de la lucruri superflui: fumat, băut, prin postit şi dând celor săraci suma respectivă; prin contribuţii semnificative la opere cu caracter religios sau social; sau activităţi în folosul comunităţii sau alte forme asemănătoare de jertfă personală”.

Doctrina catolică a indulgenţei a crescut ca o tumoră pe învăţătura Sfinţilor Părinţi, atacând înseşi bazele creştinismului. Astfel, prihănirea sufletului prin păcat este privită deformat ca o pedeapsă din partea unui Dumnezeu răzbunător care cere satisfacţie. Jertfa Mântuitorului pe cruce şi mijlocirea Maicii Domnului şi a sfinţilor la tronul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor credincioşilor s-a transformat într-un ,,tezaur de merite prisositoare”, de care Biserica şi, mai precis, clerul dispune după bunul său plac, substituindu-se judecăţii lui Dumnezeu. Mai mult, indulgenţa distruge ideea de pocăinţă, fără de care nimeni nu poate intra în Împărăţia Cerurilor.

În absenţa oricărei legături cu Dumnezeu, ierarhii Vaticanului nu ştiu ce să mai inventeze pentru a-i atrage pe oameni la sine, minimalizând credinţa şi deformând relaţia pe care omul trebuie să o aibă cu Dumnezeu. Oare într-o bună zi vor vinde bilete pentru rai ?

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 14-15/mai-iunie 2000

 

 

 

PARTEA A IV-A

Pelerinajul jubiliar. Poarta sfântă

 

Două dintre condiţiile necesare pentru a obţine indulgenţa jubiliară, stabilite încă de la primele jubilee, sunt pelerinajul şi trecerea credinciosului prin ,,poarta sfântă” a anumitor biserici. Descifrând semnificaţiile şi sensurile acestor două aspecte tradiţionale ale jubileului, găsim că ele au fost inventate pentru a sluji aceloraşi vechi dorinţe ale Vaticanului: unirea tuturor creştinilor şi, mai mult, unirea credincioşilor tuturor religiilor într-o religie unică, condusă de ,,vicarul lui Hristos pe pământ”, papa.

Pelerinajul este o practică comună multor religii şi reprezintă vizita credinciosului la locurile considerate sfinte ale acelei religii. Evreii făceau pelerinaje la templul din Ierusalim pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu, iar musulmanii şi-au păstrat tradiţia de a merge măcar o dată în viaţă la Mecca, oraşul în care s-a născut Mohamed, jertfind şi azi animale lui Allah.

Creştinii au preluat acest obicei de la poporul evreu, ei mergând în pelerinaj în Ţara Sfântă, la locurile unde s-a născut, a trăit, a făcut minuni şi a pătimit Mântuitorul, la moaştele sfinţilor sau la alte locuri încărcate cu semnificaţii deosebite pentru creştini, precum oraşul Efes, unde a trăit Maica Domnului, Roma, locul de mucenicie al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Tesalonic, unde se păstrează moaştele Sfântului Dimitrie izvorâtorul de mir.

Catolicii au reuşit să deturneze şi sensul acestui act creştin, conferindu-i o cu totul altă semnificaţie şi folosindu-l în interesele proprii. Astfel, în secolul al VII-lea, în Biserica apuseană, călugării irlandezi au dat practicii pelerinajului sensul de penitenţă. Pe această bază, odată cu apariţia jubileului în Biserica Catolică, pelerinajul devine o condiţie obligatorie pentru obţinerea iertării păcatelor.

În ultimele decenii ale secolului XX, pelerinajul jubiliar a fost potenţat de pelerinajele tineretului catolic şi cele ale papilor. Cele din urmă au fost iniţiate de Papa Ioan al XXIII-lea (1958-1963) care, înainte de Conciliul Vatican II, a făcut un pelerinaj la Loreto, oraşul italian unde se presupune că ar fi fost adusă casa Maicii Domnului din Nazaret şi la Assisi. Succesorul său, Papa Pius al VI-lea (1963-1978) a făcut un pelerinaj în Ţara Sfântă în 1964 şi nouă călătorii numite ,,apostolice” pe diferite continente.

Actualul papă a realizat mai mult de 100 de pelerinaje pentru dezvoltarea relaţiilor ecumeniste şi interreligioase, în Turcia musulmană (1979), în Germania evanghelică (1980), în Anglia anglicană (1982), în Elveţia reformată (1984), în România şi Georgia ortodoxe (1999). O semnificaţie aparte au avut pelerinajele papale din anul jubiliar 2000, în Egipt şi pe Muntele Sinai, pe urmele lui Moise şi în Israel, pe urmele Mântuitorului şi, în acelaşi timp, în locurile sfinte ale evreilor, Zidul Plângerii sau ale musulmanilor, la moscheea de unde legenda spune că s-a ridicat profetul Mohamed la cer.

Ţinta reală a pelerinajului catolic este exprimată şi în documentul ,,Pelerinajul în Marele Jubileu 2000”, publicat la 25 aprilie 1998. Pelerinajul este privit ca ,,un drum care duce la cortul întâlnirii cu omenirea” (metaforă ce aminteşte sărbătoarea iudaică a corturilor) unde ,,cele trei religii monoteiste (creştinismul, iudaismul şi islamismul) sunt chemate să se întâlnească pentru a mărturisi şi a construi pacea şi dreptatea mesianică în faţa neamurilor şi pentru mânturea istoriei”. Dreptarea cărui Mesia, a celui care va veni să … ,,mântuiască istoria” ?

Pentru obţinerea indulgenţei jubiliare 2000 sunt recomandate pelerinaje în bazilicile din Roma, în bisericile din Ţara Sfântă, în anumite biserici din eparhie etc. Acestora li s-au adăugat forme inedite precum pelerinajul carităţii sau pelerinajul penitenţei, ultimul constând în ... donaţii sau post.

În timp ce pelerinajul este o practică comună religiilor lumii, poarta sfântă este o invenţie pur catolică, legată strict de sărbătoarea jubileului. Introdusă de Papa Bonifatie al IX-lea (1389-1404) la jubileul din 1400, ea a primit o importanţă aparte o sută de ani mai târziu, când Papa Alexandru al VI-lea (1492-1503) a cerut crearea unei ceremonii speciale, care s-a păstrat până astăzi, de-a lungul secolelor adăugându-i-se noi aspecte. Ceremonia constă în deschiderea porţii la începutul anului jubiliar pentru ca, la sfârşitul jubileului, poarta să fie zidită pentru a fi redeschisă la începutul unui nou jubileu.Cronica ext 16-2

În 1525, Papa Clement al VII-lea (1523-1534) foloseşte pentru prima oară un ciocan de aur pentru a bate la poarta sfântă, ,,ciocanul simbolizând forţa violentă a rugăciunii pentru dărâmarea Porţii Justiţiei şi a Milei”. În 1575, la zidirea porţii la sfârşitul jubileului, în zid au început să fie introduse monezi şi medalii jubiliare de aur şi argint, ca ,,într-o budincă de Crăciun”, alcătuind ,,comoara porţii jubiliare”. În 1675, Papa Clement al X-lea (1670-1676) a deschis poarta ,,în timp ce un cor cânta imnuri, tunurile de la Castelul Sant’Angelo bubuiau şi artificiile explodau deasupra Romei”, o atmosferă similară celei a jubileului anului 2000.

 

Deschiderea porţii sfinte de la Bazilica San Pietro, în 24 decembrie 1999

 

În acest an jubiliar, Papa Ioan Paul al II-lea a oficiat ceremonia de deschidere a porţilor sfinte a patru bazilici din Roma. În seara zilei de 24 decembrie 1999, el a îngenuncheat în faţa porţii sfinte a Catedralei Sfântul Petru, a bătut de trei ori cu ciocanul în poartă şi a rostit o rugăciune. După dărâmarea porţii, papa, urmat de o procesiune de cardinali, preoţi şi pelerini, a intrat în catedrală ,,psalmodiind cântări în cinstea lui Moise, ce este considerat părintele jubileului”. Cei care nu au putut intra în catedrală, au urmărit ceremonia pe ecranele gigantice amplasate în piaţa din faţa catedralei. A doua zi, papa a deschis poarta sfântă a Bisericii San Giovanni din Lateran, moment ce a precedat deschiderea a încă 5000 de porţi în bisericile catolice din întreaga lume.

Pe 1 ianuarie 2000, papa a oficiat ceremonia de deschidere a porţii sfinte la Biserica Santa Maria Maggiore, pentru ca la 18 ianuarie să deschidă cea de-a patra poartă, a Bisericii San Paolo Fuori le Mura. La această din urmă ceremonie, papa a fost asistat de Mitropolitul Atanasie din partea Patriarhiei Constantinopolului şi de Arhiepiscopul George Carey de Canterbury, Primatul Comunităţii Anglicane. Cei trei înalţi prelaţi s-au rugat împreună în faţa porţii, iar prin poartă au trecut reprezentanţii a 22 de confesiuni creştine printre care ortodoxă, catolică, anglicană, luterană, metodistă, penticostală etc.

La încheierea jubileului, fiecare poartă va fi zidită cu o mistrie specială, folosind ,,mortar şi cărămizi binecuvântate”, ce ,,simbolizează construcţia spirituală a Casei Domnului”. Oare care este semnificaţia pe care o acordă catolicii acestui ritual ce se aseamănă mai degrabă cu ritualurile francmasonice decât cu elementele ritului creştin ?

Cronica ext 16-3Semnificaţia porţii sfinte şi a ceremoniilor caracteristice acesteia este dată de Papa Ioan Paul al II-lea în Bula de declarare a marelui jubileu al anului 2000, ,,Incarnationis mysterium”. Astfel, ,,poarta aminteşte de trecerea pe care fiecare creştin este chemat să o facă de la păcat la har. Iisus a spus ,,Eu sunt poarta”, pentru a arăta că nimeni nu poate să meargă la Tatăl decât prin El … A trece prin această poartă înseamnă a mărturisi că Iisus Hristos este Domnul … Prin poarta sfântă, simbolic mai largă la sfârşitul unui mileniu, Hristos ne va face să intrăm mai profund în Biserică”.

Cuvintele de mai sus ale papei se înscriu în şirul afirmaţiilor şi explicaţiilor absurde referitoare la jubileu. Conform acestora, catolicii traduc în vulgar comparaţia pe care Mântuitorul o foloseşte referitor la Sine, dărâmând şi rezidind, la fiecare 25 de ani sau chiar mai des, porţile bisericilor. În plus, afirmaţia potrivit căreia simpla trecere a porţii înseamnă ,,a mărturisi că Iisus Hristos este Domnul” transformă nevoinţele unei adevărate vieţi creştineşti în inutilităţi şi batjocoreşte învăţătura Sfinţilor Părinţi.

 

Deschiderea porţii sfinte de la Bazilica San Paolo Fuori le Mura, în 18 ianuarie 2000

 

Tot acest vârtej de ceremonii şi inovaţii, străine de duhul creştinismului, în care sunt amestecate elemente iudaice (Moise este părintele jubileului) cu idei creştine (semnificaţia acordată porţii sfinte) şi simboluri păgâne (monezile zidite, ciocanul sau mistria) nu are alt scop decât atragerea credincioşilor, cu ajutorul unor efecte megalomane, către o instituţie care şi-a uitat de mult timp menirea. Din nefericire, încercările de redobândire a unui sens creştin se îndreaptă către o rădăcină iudaică şi păgână în acelaşi timp, şi nu către rădăcinile creştinismului. Un argument este şi denumirea porţii, ,,a Justiţiei şi a Milei”, mântuirea fiind un concept din ce în ce mai rar întâlnit în omiliile papei şi în ceremoniile jubiliare …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 16-17/iulie-august 2000

 

 

 

PARTEA A V-A

Ecumenism şi dialog interreligios

 

Unul dintre cele mai importante aspecte ale jubileului catolic este ecumenismul, prin care Biserica Catolică doreşte aducerea tuturor creştinilor sub conducerea sa. Deşi latura ecumenistă a fost conturată încă de la primele jubilee, ea a căpătat o amploare deosebită la jubileele ce au avut loc în secolul XX.

Anul jubiliar 2000 a fost marcat de numeroase manifestări ecumeniste, prin care Vaticanul nu a încetat să-şi urmărească ţelurile. Astfel, la această sărbătoare, catolicilor li s-au alăturat reprezentanţii altor confesiuni creştine, anul abundând de ceremonii şi slujbe ecumeniste. Printre acestea se numără ceremoniile săvârşite în memoria ,,martirilor” aparţinând diferitelor confesiuni creştine, canonizările ecumeniste, deschiderea porţilor sfinte sau ceremonia iertării cu implicaţiile sale. Latura ecumenistă a jubileului a fost îmbogăţită de întâlnirile papei cu diverşi lideri creştini, la Vatican sau în Ţara Sfântă.

 

Cronica ext 18-1

Papa Ioan Paul al II-lea, şef-rabinul Israelului, Meir Lau (stânga) şi şeicul
Taysir Tamimi, un oficial al tribunalului palestinian islamic (dreapta), la conferinţa
interreligioasă care a avut loc pe 23 martie 2000, la Ierusalim

 

Un alt aspect deosebit al ecumenismului jubiliar este data la care se încheie această sărbătoare catolică. Inaugurată pe 24 decembrie 1999, în ajunul Naşterii Domnului, ceremonia de închidere va avea loc de Botezul Domnului, pe data de … 6 ianuarie 2001 (24 decembrie în calendarul iulian), care coincide cu ajunul prăznuirii Naşterii Domnului de către Bisericile Ortodoxe care nu au acceptat reforma calendarului şi introducerea modernismului în Biserică. Acest lucru dovedeşte încă o dată atenţia acordată de Vatican şi celui mai mărunt detaliu, ce poate fi folosit pentru atingerea scopurilor sale.

Neacordând decât o atenţie superficială actelor oficiale ale Vaticanului de pregătire a jubileului şi de anunţare a scopurilor sale, ca şi documentelor catolice publicate în cursul acestui an ce susţin supremaţia Bisericii Catolice, prin participarea lor la diferite evenimente ale anului jubiliar, reprezentanţii ortodocşi şi protestanţi şi-au dat girul pentru acestea.

Declaraţiile referitoare la ecumenism din actele ce proclamă jubileul anului 2000, ,,Scrisoarea Apostolică Tertio millenium adveniente” adresată de Papa Ioan Paul al II-lea episcopatului, clerului şi credincioşilor în 1994 şi bula papală ,,Incarnationis mysterium” se completează cu cele din documentele ,,Dominus Jesus” şi ,,Notă consultativă privind folosirea sintagmei ,,Biserici-Surori” “ publicate anul acesta, conturând o imagine deplină asupra ideologiei Vaticanului.

Astfel, primele două documente înfăţişează ,,caracterul ecumenist special care va marca acest jubileu”, referindu-se la ,,toţi cei ce primesc acelaşi botez şi împărtăşesc aceeaşi credinţă” şi la ,,drumul pe care mai ales în aceste ultime decenii îl parcurg împreună credincioşii diferitelor Biserici şi comunităţi bisericeşti”.

Citind numai aceste documente s-ar putea crede că Vaticanul a iniţiat o deschidere deosebită către ecumenism şi înţelegerea cu celelalte confesiuni creştine, ai căror credincioşi sunt numiţi ,,copiii unui singur Tată, ce stau sub ascultarea Duhului”. Papa numeşte Biserica ,,taină a unirii intime cu Dumnezeu şi a unităţii întregului neam omenesc”, şi îi cheamă pe ,,toţi din diferite Biserici şi comunităţi” la sărbătoarea jubileului ,,comună tuturor Bisericilor creştine”, ,,aducând ceea ce îi uneşte deja”, ca şi cum creştinii ar fi uniţi în bucuria celebrării jubiliare.

Imaginea conturată ecumenismului în cele două acte de proclamare a jubileului nu ar fi completă fără cele două documente doctrinare publicate în acest an jubiliar. Ele aruncă o cu totul altă lumină asupra ideologiei Bisericii Catolice, referitoare la relaţiile cu celelalte confesiuni şi la preconizata unire a tuturor creştinilor.

Astfel, cele două documente susţin deschis supremaţia Bisericii Catolice asupra tuturor celorlalte ,,Biserici şi comunităţi ecleziale”, care sunt considerate desprinse din ea şi privite ca ,,Biserici parţiale”, în care există numai ,,elemente de mântuire”. Comentând documentul ,,Dominus Jesus”, chiar Papa Ioan Paul al II-lea afirma: ,,Biserica Catolică nu doreşte să arate puţină consideraţie faţă de celelalte Biserici şi comunităţi ecleziale. Dimpotrivă ea suferă pentru faptul că Bisericile particulare şi comunităţile ecleziale autentice cu preţioase elemente de mântuire sunt despărţite de ea”.

În plus, lipsa de unitate dintre creştini este privită ca ,,o rană pentru Biserica Catolică, dar nu în sensul că ea ar fi lipsită de unitatea ei, ci întrucât diviziunea este un obstacol în calea realizării depline a universalităţii ei în istorie”. Declaraţia dezvăluie viziunea Vaticanului asupra ecumenismului; astfel, Biserica Catolică ar deţine unitatea şi unicitatea Bisericii lui Hristos, ecumenismul său fiind doar un mod de realizare a universalităţii ei. Modul în care este abordată problema arată că Biserica Catolică nu se consideră vinovată în nici un fel de diviziunea existentă între creştini.

Din ecumenism a derivat o nouă latură jubiliară la acest sfârşit de mileniu, dialogul interreligios, privit în mod aparte la jubileul anului 2000. Astfel, pentru prima oară, jubileul a fost sărbătorit în Ţara Sfântă, fapt ce a reprezentat un progres deosebit pe calea dialogului interreligios mai ales cu religiile monoteiste, iudaismul şi islamismul.

Spre deosebire de ecumenism, dialogul interreligios a fost abordat similar în toate documentele catolice publicate în ultima perioadă. Astfel, acestuia i se acordă o importanţă deosebită, Vaticanul dorind unirea tuturor oamenilor, creştini şi păgâni, credincioşi şi atei, sub conducerea sa: ,,cu ocazia acestei mari sărbători, credincioşii altor religii, ca şi cei ce sunt departe de credinţa în Dumnezeu, sunt invitaţi să se împărtăşească din bucuria noastră. Să trecem împreună pragul unui nou mileniu ca fraţi ai unei singure familii umane”.

Într-un mod aparte este privită relaţia creştinilor cu evreii şi musulmanii, numiţi în mod fals ,,fiii lui Avraam”. În documentul ,,Incarnationis mysterium” se scrie: ,,jubileul va fi celebrat cu aceeaşi demnitate şi importanţă nu numai la Roma, ci şi în Ţara Sfântă. Israelul este ,,Ţara făgăduinţei” care a marcat istoria poporului evreu şi care este venerată în egală măsură de credincioşii islamişti. Fie ca jubileul să înlesnească paşi înainte în dialog, până în ziua în care, toţi împreună, evrei, creştini şi musulmani, la Ierusalim ne vom dărui sărutul păcii”.

 

Cronica ext 18-2

Copii palestinieni primind binecuvântarea papei şi săruturi de la
liderul palestinian Yasser Arafat, în timpul vizitei pontifului
la o şcoală din tabăra de refugiaţi Dahaisha din Betleem

 

La prima vedere, acest ,,sărut al păcii” reprezintă un gest frumos, de înţelegere între credincioşii diferitelor religii. Cu toate acestea, dacă este privit din punct de vedere creştin, nu mai este atât de inofensiv pe cât pare, deoarece sărutul păcii şi-l dau preoţii în sfântul altar, în timpul liturghiei, în semn de conglăsuire în slujirea Unuia Dumnezeu. Oare papa vrea să sugereze că va veni ziua în care va sluji alături de evrei şi musulmani ? Oare … cui va sluji ?

În cursul anului jubiliar, dialogul interreligios a primit un nou avânt prin vizita papei în Egipt şi Israel şi întâlnirile sale cu liderii evrei şi musulmani. Declaraţiile făcute în cadrul acestor întâlniri sunt pline de semnificaţii. Astfel, premierul israelian Ehud Barak declara deschis despre creştinism că reprezintă o povară: ,,Timpul a stat o clipă în loc. Acest moment (vizita papei la Muzeul Holocaustului) poartă în el 2000 de ani de istorie, cei 2000 de ani de creştinism. Iar greutatea lor este aproape prea greu de dus”.

Declaraţia sa nu surprinde, nu mai surprinde nici măcar încuviinţarea tacită a papei care s-a rugat la Zidul Plângerii, ruinele templului evreiesc din Ierusalim, şi şi-a făcut semnul crucii, deşi templul iudaic şi jertfele evreilor nu mai au nici un sens din clipa morţii Mântuitorului pe cruce. Pe de altă parte, cardinalul palestinian Michel Sabbah afirma cu nonşalanţă: ,,Nu avem probleme să ne rugăm împreună cu musulmanii”. Cuvintele sale s-au împlinit căci primul pas spre aceasta a fost făcut când sfânta liturghie, oficiată de papă la Betleem, a fost oprită pentru a asculta rugăciunea muezinului musulman.

Ecumenismul şi dialogul interreligios propovăduite în acest an jubiliar dezvăluie încă o dată adevăratele intenţii ale Vaticanului. Oare cum ar arăta o lume în care aceste planuri catolice ar fi realitate ? Biserica Catolică ar fi ,,Biserica Mamă” a tuturor creştinilor pe care i-ar păstori către o ,,mântuire” pământească, efemeră. Papa ar sluji cu ,,fiii lui Avraam” la Ierusalim, oraşul în care Mântuitorul a pătimit, a fost scuipat şi bătut, răstignit şi omorât, schimbând sărutul păcii cu cei care nu Îl acceptă nici astăzi ca fiind Mesia şi cu cei care Îl privesc ca pe un simplu profet, om ca şi noi, asemănător cu … Buda !

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 18-19/septembrie-octombrie 2000

 

 

 

PARTEA A VI-A

Purificarea memoriei şi memoria martirilor

 

Pentru reuşita jubileului anului 2000, Papa Ioan Paul al II-lea a folosit o serie întreagă de strategii, combinând concepte apărute în urmă cu 700 de ani, odată cu jubileul, cu inovaţii foarte recente. Printre acestea din urmă, care au reprezentat o noutate la acest jubileu, s-au numărat ,,purificarea memoriei” şi ,,memoria martirilor”, concepte prezentate de actualul papă la inaugurarea pontificatului său, în urmă cu 21 de ani.

Germenii conceptului de ,,purificare a memoriei” au apărut la Conciliul Vatican II, conciliu care a reprezentat o mare răscruce în istoria Bisericii Catolice. În deschiderea acestui for catolic, Papa Paul al VI-lea ,,a cerut iertare lui Dumnezeu şi fraţilor separaţi din Orient (N.R. credincioşii ortodocşi) care s-au simţit ofensaţi de Biserica Catolică şi s-a declarat, în ceea ce îl priveşte, gata să ierte ofensele primite”.

Totuşi, cererea şi oferta sa de iertare se refereau numai la problema divizării creştinilor, dorind ca ortodocşii, la rândul lor, să facă acelaşi gest şi să se recunoască vinovaţi de aceasta. De asemenea, la Conciliul Vatican II s-a afirmat că ,,în geneza ateismului, creştinii pot avea o anumită responsabilitate”, pe lângă aceasta fiind ,,deplânse persecuţiile şi manifestările de antisemitism”, fără a se cere în vreun fel iertare pentru nici unul din aceste acte.

Papa Ioan Paul al II-lea este cel care a impus conceptul de ,,purificare a memoriei”, dându-i semnificaţia pe care o are astăzi. În cei 21 de ani ai pontificatului, el a pregătit lumea catolică şi cea creştină în general, pentru primirea favorabilă a acestui concept revoluţionar, prin diferite declaraţii şi discursuri.

Prin acestea, papa a încercat să atenueze sau chiar să anuleze vinovăţia din trecut a conducătorilor Bisericii Catolice cu privire la diferite evenimente din istoria lumii. Astfel, pe 10 septembrie 1982, la Viena, referindu-se la războaiele purtate în Europa, papa declara: ,,Trebuie să recunoaştem şi să ne cerem iertare pentru greşelile cu care noi creştinii ne-am pătat în gânduri, cuvinte şi fapte şi prin indiferenţa noastră neputincioasă”, pentru ca pe 3 noiembrie, la Madrid, să afirme: ,,în momente ca şi acelea ale Inchiziţiei s-au produs tensiuni, greşeli şi excese pe care Biserica de astăzi le apreciază în lumina obiectivă a istoriei”. Masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu (omorârea în masă a protestanţilor de către catolici în noaptea de 23 spre 24 august 1572, în Franţa) a fost calificat ca având: ,,motive cu totul obscure în istoria politică şi religioasă a Franţei”. De asemenea, în 1985, pontiful roman a cerut iertare africanilor pentru comerţul cu sclavi negri, iar în 1992, a cerut iertare indienilor din America Latină pentru acţiunile Bisericii Catolice.

,,Purificarea memoriei” este un concept deosebit de îndrăzneţ, cu ajutorul căruia Vaticanul a dorit să-şi ,,purifice” istoria, să îndepărteze din trecutul său toate evenimentele şi faptele care nu se mai potrivesc cu noua sa înfăţişare şi strategie. Astfel, folosirea mercenarilor şi a forţei armate brutale pentru supunerea lumii creştine şi convertirea păgânilor a fost înlocuită cu utilizarea unei diplomaţii ridicată la rang de artă. Prin aceasta, toate greşelile şi păcatele săvârşite în trecut de conducătorii Bisericii Catolice au fost ,,purificate”.

Manifestările din cadrul jubileului 2000 au reprezentat succesul acestei idei eretice, puse în slujba ecumenismului, căreia conducerea Bisericii Catolice şi respectiv Comisia Teologică Internaţională i-a oferit un fundament teologic. În realitate, pretinsul fundament teologic, plin de contradicţii, al ,,purificării memoriei” nu reprezintă decât o nouă lovitură pentru viziunea catolică, şi aşa puternic deformată, asupra Bisericii.

Astfel, în documentele catolice recente, purificarea memoriei este prezentată ca fiind ,,procesul îndreptat spre eliberarea conştiinţei personale şi colective de toate formele de resentiment sau violenţă, pe care moştenirea greşelilor din trecut le-a putut lăsa, printr-o reînnoită evaluare istorică şi teologică a evenimentelor implicate care să conducă la o recunoaştere corespunzătoare a greşelilor şi să contribuie la un drum real de reconciliere”.

Practic, purificarea memoriei înseamnă ,,eliberarea conştiinţei” prin uitarea trecutului şi modificarea istoriei, şi ,,o reînnoită evaluare istorică şi teologică a evenimentelor”, care să mascheze vinovăţia conducătorilor Bisericii Catolice. În final, miza acestui concept a fost ,,redefinirea istoriei”, în scopul de a corespunde noii viziuni a Vaticanului.

De pildă, în documentele catolice se scrie: ,,Purificarea memoriei cere un act de curaj şi umilinţă în a recunoaşte greşelile săvârşite de cei care au purtat şi poartă numele de creştin şi se fundamentează pe convingerea că în trupul mistic, deşi nu avem o responsabilitate personală, fără a ne substitui judecăţii lui Dumnezeu, purtăm povara erorilor şi vinovăţiilor celor care ne-au precedat”.

Afirmaţiile de mai sus nu sunt, în sine, neadevărate, căci întreaga comunitate creştină este responsabilă, mai mult sau mai puţin, pentru faptele săvârşite de creştini de-a lungul veacurilor. Însă, modul în care Vaticanul uzitează ideologic de conştiinţa colectivă a lumii creştine pentru a o murdări şi întina denotă josnicia intenţiilor sale.

Astfel, pentru a micşora până la anulare păcatele săvârşite de înalţii ierarhi catolici, conceptul de ,,purificare a memoriei” deplasează vinovăţia acestora pe umerii tuturor credincioşilor, generalizând păcatele proprii şi alterând chiar învăţătura despre păcat. Concret, păcatele individuale ale prelaţilor catolici sunt trecute în responsabilitatea Bisericii, care este făcută vinovată de ele.

Prin urmare, Papa Ioan Paul al II-lea afirmă: ,,Biserica deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare ... Biserica este unica mamă în har care îşi asumă povara greşelilor din trecut şi prezent pentru a purifica memoria”. Mai mult, şocând prin declaraţiile sale anticreştine, ce răstoarnă învăţătura Bisericii, papa ,,fundamentează” deculpabilizarea atâtor ierarhi pătaţi de sânge şi de alte păcate strigătoare la cer pe învinovăţirea continuă a Bisericii, acuzându-L chiar pe Mântuitorul Însuşi.

Astfel, ascunzându-se în spatele unei figuri de stil menită să uşureze înţelegerea conceptului de ,,purificare a memoriei”, el spune: ,,Biserica este atinsă de păcatul fiilor ei: sfântă, ea este, într-un anumit sens şi păcătoasă, întrucât ia asupra sa păcatul fiilor, într-un mod similar cu cel în care Hristos a luat asupra Sa păcatul lumii”. Făcând o analogie, din aceste cuvinte se poate înţelege că Mântuitorul, sfânt, este într-un anumit sens şi păcătos.

Această fundamentare teologică, al cărei raţionament conduce în final la ideea că Însuşi Mântuitorul trebuie învinovăţit pentru păcatele lumii, demască de fapt vinovăţia conducătorilor Bisericii Catolice, pe care atât de mult se străduieşte Roma să o ascundă. Aşadar, din dorinţa de a se ,,purifica”, ca şi de a face vinovată întreaga lume creştină de greşelile sale, Vaticanul răstoarnă învăţătura Bisericii cu privire la răscumpărarea păcatelor de către Iisus Hristos şi iertarea acestora în Biserică prin sfintele taine.

Fără îndoială, Biserica răscumpără, la rândul ei, păcatele lumii creştine, prin mijlocirea Sfântului Duh, dar, în nici un caz, ea nu poate fi considerată pătată, întinată, şi nici nu poate fi acuzată de părtăşie la acestea. Învinovăţirea ei are ca urmare firească învinovăţirea Sfântului Duh, care lucrează în ea.

De fapt, noţiunea de ,,purificare a memoriei” este prezentată ambiguu, Papa Ioan Paul al II-lea făcând diferite afirmaţii echivoce şi contradictorii: ,,recunoaştem greşelile comise de către oamenii Bisericii şi, într-un anumit sens, în numele ei”, ,,istoria Bisericii este o istorie a sfinţeniei”, ,,Biserica de pe pământ este împodobită cu o sfinţenie adevărată, care însă este imperfectă”, ca, în final, să concluzioneze: ,,Biserica sigură de sfinţenia sa … să îngenuncheze … având datoria de a regreta profund slăbiciunile atâtor fii ai ei … Biserica este invitată să devină mai conştientă de păcatul fiilor ei”.

Se pare că, la urma urmei, vinovăţia înalţilor prelaţi catolici, mânjiţi de sângele a mii de oameni, ce s-a transformat într-o vinovăţie a Bisericii, nu reprezintă decât o … imperfecţiune a sfinţeniei ! Iar Papa Ioan Paul al II-lea, ce a îngenuncheat de nenumărate ori în acest an jubiliar, pentru a-şi cere iertare în numele Bisericii, mărturiseşte, precum regele Ludovic al XIV-lea al Franţei care a zis: ,,Statul sunt eu !”, că el este Biserica !

Mai mult, fundamentele scripturistice ale noţiunii de ,,purificare a memoriei” formulate de înaltele comisii catolice sunt spulberate chiar de acestea, prin afirmaţii de genul: ,,Apelul adresat de Papa Ioan Paul al II-lea ca anul jubiliar să se caracterizeze printr-o admitere a greşelilor pentru toate suferinţele şi ofensele de care fiii săi s-au făcut responsabili în trecut nu găseşte o confirmare univocă în mărturia biblică”. Prin urmare, ierarhii catolici mărturisesc ei înşişi că nu au găsit în Sfânta Scriptură o justificare pentru acţiunile lor, că purificarea memoriei este un concept omenesc inventat spre a sluji ţelurilor lor …

Alături de ,,purificarea memoriei”, conceptul de ,,memorie a martirilor” întregeşte viziunea catolică asupra ecumenismului. Astfel, Vaticanul a reuşit de-a lungul anului jubiliar să sărbătorească, prin ceremonii ecumeniste, victimele împreună cu călăii, deoarece ,,mărturia adusă lui Hristos până la sânge a devenit un patrimoniu comun catolicilor, ortodocşilor, anglicanilor şi protestanţilor”, iar ,,ecumenismul sfinţilor este poate acela care convinge cel mai mult”.

Reluând afirmaţiile din documentele Vaticanului potrivit cărora ,,purificarea memoriei este procesul unei reînnoite evaluări a trecutului, cu multe incidenţe asupra prezentului” şi considerând, precum papa, că ,,evreii sunt dragii şi iubiţii noştri fraţi, şi, într-un anumit sens, sunt cu adevărat fraţii noştri mai mari”, ne întrebăm cu stupefacţie ce ne rezervă viitorul.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 20-21/noiembrie-decembrie 2000

 

 

 

PARTEA A VII-A

Epilog

 

Pe 6 ianuarie 2001 s-a încheiat, cu mult fast, la Roma, Marele Jubileu al anului 2000, ce a sărbătorit împlinirea a două milenii de la naşterea Mântuitorului, eveniment cu semnificaţii deosebite pentru întreaga lume catolică şi nu numai. Timp de un an de zile, catolicii şi, în general, opinia publică a urmărit cu interes acţiunile Vaticanului, celebrările şi vizitele Papei Ioan Paul al II-lea la locurile sfinte ale lumii creştine.

Mai mult ca oricând, Roma a fost privită ca centru al creştinismului mondial, un creştinism golit de esenţa sa, jubileul anului 2000 contribuind major la impunerea acestuia lumii. Pornind de la originea, istoria şi manifestările sale caracteristice şi sfârşind cu semnificaţia şi scopurile pe care le-a urmărit, se poate spune că jubileul anului 2000 reprezintă apogeul anticreştinismului papal.

Cronica ext 22-3

Astfel, jubileul catolic este o sărbătoare de sorginte evreiască, ce a fost instituit ca sărbătoare catolică de către Papa Bonifatie al VIII-lea în anul 1300. Papa Ioan Paul al II-lea a încercat, în scrierile sale, să ofere baze creştine jubileului anului 2000, eşuând lamentabil în această tentativă. El s-a strecurat în ,,istoria Bisericii”, interpretând după bunul plac proorociile din Vechiul Testament şi cuvintele Mântuitorului, care reprezintă, în realitate, mărturii limpezi pentru încheierea tradiţiei jubileelor odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Istoria jubileelor se împleteşte cu cea a Bisericii Catolice, ele reprezentând o strategie importantă în eforturile ei continue de dominaţie a lumii. Ideea de jubileu începe să prindă contur la puţin timp după Marea Schismă de la 1054, sub forma pelerinajului credincioşilor la Roma pentru acordarea de către papă a iertării depline a păcatelor. În timp, ea s-a îmbogăţit cu manifestări păgâne preluate de la romani şi cu o multitudine de concepte, toate fiind adoptate doar pentru a sluji scopurilor Vaticanului.

Jubileele au constituit un prilej deosebit de favorabil pentru introducerea sau întărirea multor inovaţii în Biserica Catolică, precum indulgenţele, deschiderea porţilor sfinte, purgatoriul sau perspectiva contabilă asupra mântuirii. Cu ajutorul indulgenţelor, Biserica Catolică a oferit catolicilor o cale uşoară de ,,mântuire”, credincioşii obţinând iertarea în schimbul ofrandelor şi al banilor, lucruri ce au dus la numeroase abuzuri de-a lungul secolelor. Sunt celebre descrierile de epocă potrivit cărora ,,doi clerici stăteau zi şi noapte la altarul Sfântului Petru, greblând ofertele” sau afirmaţiile misionarilor papali care susţineau că ,,de cum sună o monedă în vistierie, îndată sare un suflet din purgatoriu”.

 

Cronica ext 22-4

Oraşul Vatican, centrul mondial al Bisericii Romano-Catolice, este un stat independent
aflat în întregime în Roma, Italia. Piaţa Sfântul Petru, ce se întinde în faţa Bisericii Sfântul
Petru, a fost proiectată de arhitectul italian Gianlorenzo Bernini în secolul al XVII-lea

 

Însăşi instituţia jubileului este fundamentată pe doctrina eretică a indulgenţei, acesta fiind definit ca ,,o solemnă indulgenţă plenară”. Conform acestei doctrine, iertarea păcatelor era acordată pe baza ,,meritelor prisositoare din tezaurul Bisericii”, reprezentate de ,,meritele” lui Iisus Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor care erau folosite de clerul catolic după bunul plac.

Pe lângă manifestările tradiţionale, jubileul anului 2000 a fost marcat de introducerea sau întărirea unor noi inovaţii, precum conceptul şi ceremonia de purificare a memoriei, memoria martirilor, congresele euharistice, Ziua Tineretului care a adunat la Roma mulţimi de tineri catolici şi de alte confesiuni creştine sau ceremonia de consacrare a lumii la ,,inima neprihănită” a Maicii Domnului.

Dintre acestea, purificarea memoriei şi memoria martirilor au reprezentat două aspecte deosebite ale acestui jubileu. Ca idei, ele au fost prezentate de Papa Ioan Paul al II-lea la începutul pontificatului său, în urmă cu 21 de ani, în cadrul jubileului ajungând la o împlinire desăvârşită.

Prin urmare, pe de o parte, jubileele catolice au fost o copie nereuşită a celor evreieşti. De pildă, în timp ce jubileul evreiesc acorda credincioşilor iertarea datoriilor pământeşti, jubileul catolic susţine că acordă iertarea ,,datoriilor cereşti”, reprezentate de păcate. Multe secole, papii au fost interesaţi numai de aspectele economice ale acestei sărbători, abia recent îndreptându-şi atenţia către noi inovaţii, menite să împlinească într-un mod mai adecvat timpurilor moderne idealurile papale.

Pe de altă parte, urmărind firul istoriei tumultuoase a acestei sărbători catolice, jubileul pare a urma obiceiurilor păgâne, putând fi uşor comparat cu jocurile din amfiteatrele romane, locul cezarului, ce oferă poporului ,,pâine şi circ” - ,,panem et circenses”, fiind Cronica ext 22-5luat de pontiful Romei. Ceremoniile fastuoase, carnavalurile, reprezentările teatrale, carele alegorice şi artificiile pot fi regăsite în manifestările aşa-zis creştine ale lumii catolice contemporane.

Mai mult, în acest an jubiliar, papa a oferit, în nenumărate rânduri, adevărate spectacole puse în scenă de marii regizori ai Vaticanului, printre care se numără pelerinajele la locurile sfinte ale lumii creştine: în Egipt pe urmele lui Moise sau în Ţara Sfântă pe urmele Mântuitorului, ceremonia iertării, deschiderea porţilor sfinte etc.

 

Zilele Mondiale ale Tineretului

 

Ofrandele aduse pontifului roman, ca şi darurile oferite de acesta oamenilor obişnuiţi se înscriu în acelaşi scenariu. Marea generozitate a papei faţă de problemele existente pe întreg mapamondul, generozitate manifestată numai la nivel de cuvânt - asemeni politicienilor - şi neconcretizată material în nici un fel în ciuda bogăţiei nemăsurate a statului papal, ca şi deschiderea sa faţă de preocupările ştiinţifice actuale contribuie la crearea unei imagini zeificatoare a pontifului.

Se poate spune că nicicând în istoria catolicismului, Vaticanul nu a reuşit să repurteze o victorie atât de mare şi să manipuleze atât de puternic opinia publică. Astfel, cel de-al XXVI-lea jubileu din lunga serie inaugurată în urmă cu 700 de ani reprezintă mai mult decât o simplă celebrare.

Încă de la început, Biserica Catolică a urmărit, prin intermediul jubileelor, refacerea unităţii creştine în jurul tronului papal şi dominaţia mondială ca scopuri politice, la care s-au adăugat scopurile economice, atinse prin vânzarea indulgenţelor, pelerinaje etc, şi mai nou, prin turism şi publicitate. Din acest punct de vedere, jubileul anului 2000 se înscrie în tradiţia catolică, însă, prin strategiile folosite şi roadele culese de Vatican în urma sa, se poate spune că el este Marele Jubileu al Bisericii Catolice.

În concluzie, imaginea papală a constituit centrul de interes al jubileului anului 2000, către care s-a îndreptat atenţia întregii lumi. Reuşita acestei imense mascarade se datorează în mare parte iniţiativelor Papei Ioan Paul al II-lea, ceremoniilor săvârşite de el, înseşi persoanei sale care a fost investită cu o aură de sfinţenie. Prin acestea, papa, pontiful Romei contemporane, s-a dovedit a fi un demn urmaş al conducătorului religios al Imperiului Roman, pontifex maximus, care adesea era şi conducătorul civil al imperiului, având aceleaşi scopuri ca şi pontifii antichităţii - supremaţia mondială.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 22-23/ianuarie-februarie 2001

 

Partenie Filipescu