PENTRU PRIMA DATĂ DUPĂ 1000 DE ANI

Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România

 

Articol apărut în ,,Pravoslavno slovo”, publicaţie a Bisericii Ortodoxe de Răsărit din Bulgaria

 

PARTEA I

,,Dacă omul va dăinui în dreptatea cea afirmată la Sfintele Soboare, se va mântui, iar dacă va tăgădui sau va greşi în ceva, respingând-o dispreţuitor, va pieri în veci” - Sfântul Chiril al Alexandriei

În luna mai a acestui an, la invitaţia preşedintelui României, Emil Constantinescu, şi a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Î.P.S. Teoctist, ,,primul papă slav a vizitat singura ţară ortodoxă latină”, după cum se exprima un ziarist român. Vizita reprezintă un moment de cotitură în relaţiile ecumenice dintre reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi romano-catolicismul papocentric. La Bucureşti, ,,predispoziţiile” unificatoare ale Sinodului Bisericii Ortodoxe Române au căpătat putere pentru un nou pas decisiv - ,,prima dată în istoria Bisericii” de după 1054, pontiful Romei a călcat pe pământ ortodox. Momentele însemnate ale acestei vizite au fost amănunţit reflectate în cotidienele, emisiunile radio şi TV româneşti, precum şi în presa mondială, de unde am extras informaţiile referitoare la acest eveniment.

 

I. Antecedentele acestei ,,vizite istorice”

La sfârşitul lunii august 1998, Bucureştiul a devenit ,,capitala religioasă a lumii”. Aici s-a ţinut a XII-a întâlnire internaţională ecumenică ,,Oameni şi Religii” şi ,,Întâlnirea şi rugăciunea pentru pace”, intitulată ,,Pacea este numele lui Dumnezeu”, organizate de către comunitatea romano-catolică Sant’Egidio, cu binecuvântarea patriarhului român şi la insistenţele preşedintelui Emil Constantinescu. La această întâlnire, după tradiţia de la Assisi din anul 1986, s-au rugat pentru pace reprezentanţii tuturor religiilor lumii – arhiereii (în cele mai multe cazuri patriarhi sau arhiepiscopi) tuturor Bisericilor Ortodoxe, cu excepţia celei a Atenei, reprezentând Ortodoxia ,,oficială”, monofiziţi, opt cardinali romano-catolici, şef-rabinul Israelului, secretarul Ligii Mondiale Islamice, lideri ai diverselor mişcări mondiale pentru pace şi caritate. Această întâlnire poate fi privită şi ca un preambul al vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România ortodoxă şi ca un început al ,,reconcilierii istorice dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică”, dovedite de faptul că ,,pentru prima dată, Patriarhul Teoctist a trecul pragul Catedralei catolice Sfântul Iosif şi a participat la liturghia catolică, înconjurat de mirarea şi bucuria credincioşilor prezenţi. Participarea tuturor episcopilor catolici şi greco-catolici la liturghia ortodoxă în dimineaţa următoare confirmă şi consolidează această nouă atmosferă de înţelegere reciprocă. Pentru prima dată în istoria bisericilor s-a petrecut un eveniment de acest gen”.

Din faptul că o mulţime atât de mare de ortodocşi români au luat examenul necunoaşterii credinţei lor (după cum a arătat această întâlnire de rugăciune interreligioasă chiar în centrul Bucureştiului), ierarhii Bisericii Ortodoxe Române au căpătat siguranţa că poporul deja este gata de a-l primi pe Suveranul Pontif, cel care ,,vine întru numele lui Dumnezeu”, după expresia Patriarhului Teoctist. Mai mult decât atât, ,,emoţia credincioşilor” din zilele acestei întâlniri interreligioase, ,,din timpul liturghiei catolice şi a celei ortodoxe dădea mărturie deopotrivă de amintirea comună a suferinţelor, cât şi de sfârşitul duşmăniei. În timpul zilelor congresului, episcopii ortodocşi s-au întâlnit de mai multe ori cu cei greco-catolici şi cu alţi reprezentanţi creştini. Patriarhul şi mitropolitul greco-catolic au convenit să declare că, din acel moment, raporturile dintre bisericile lor se vor schimba, că gheaţa începe să se spargă”.

,,Începând să se spargă” la adunarea internaţională ,,Oameni şi religii”, ,,gheaţa” neprimirii ereziilor a continuat să se topească la demersul următor pentru vizita pontifului Romei la Bucureşti. Şi această ,,topire”, care are loc întotdeauna de sus în jos, a atins de această dată şi ,,poporul lui Dumnezeu” care confundă, din cauza ignoranţei şi a indiferenţei, ascultarea glasului sobornicesc al Bisericii cu ascultarea şefilor lor, care s-au abătut de la canoanele ei. Apostazia este un proces ce are loc în mod treptat, ca şi sfinţirea întru adevăr, – omul ori urcă scara sfinţeniei, ori coboară spre abis, această mişcare fiind ascunsă privirii lui. Şi, prin forţa legilor duhovniceşti, cu cât omul urcă mai sus cu atât mai mult el îşi vede păcătoşenia şi aleargă la mila Domnului, în timp ce atunci când coboară, el triumfă, jubilând în ,,dreptatea” sa. Cu cât mai mult se îndepărtează de la măsura dreptăţii duhovniceşti – de canoanele soborniceşti ale Sfintei Biserici, inspirate de Însuşi Dumnezeu – cu atât mai mult omul socoteşte propriile sale acţiuni ca fiind îndreptăţite – după măsura lumii de azi, ce zace în viclenie. În acest sens, în Bucureşti s-a făcut un nou şi decisiv pas înainte, spre ,,construirea unităţii dintre bisericile creştine încă divizate astăzi”, dar nu prin chemarea celor lepădaţi de Biserică la pocăinţă, ci prin ,,anexarea” Bisericii la apostaţi. O metodă cu adevărat bizară, dar ea este singura care nu jigneşte imensa semeţie a ereticilor …

Vizita papei şi faptele celor doi înalţi prelaţi sunt consecinţa logică a aşa-numitei ,,Uniri de la Balamand” (un text comun semnat de reprezentanţii Vaticanului şi de un număr mare de Biserici Ortodoxe locale, la Balamand, Liban, 17-24 iunie 1993), scopul principal al acesteia fiind găsirea unor noi căi pentru unirea romano-catolicismului cu ortodoxia. Această biruinţă a diplomaţiei Vaticanului i-a determinat pe ecumeniştii ortodocşi să adopte o poziţie absurdă din punct de vedere ecleziologic – anume că Biserica Romei, ce s-a rupt din Biserica Universală în secolul al XI-lea, şi Biserica Ortodoxă, cea a lui Hristos, sunt ,,biserici-surori”. Acceptarea ultimei noţiuni implică recunoaşterea de către delegaţii ortodocşi a faptului că ,,în oricare Biserică există har şi mântuire” şi ,,deoarece noi am înlăturat reciproc anatemele, se cuvine să realizăm consecinţele teologice şi ecleziologice ale acestor convingeri pe scară mondială”, după cuvintele Mitropolitului Damaskinos al Elveţiei, din Patriarhia Constantinopolului. Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România a fost parcă un alt pas crucial spre desăvârşirea acestor idei şi înfiinţarea unei platforme ecumenice pentru unirea celor două ,,biserici-surori” care au ,,păcătuit” în istorie; şi plecând de aici – spre unirea cu toate celelalte comunităţi heterodoxe, ce se autointitulează ,,biserici”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 4/iulie 1999

 

 

 

PARTEA A II-A

II. Caracterul şi scopurile vizitei

,,Sărbătoarea duhovnicească” a început chiar la aeroportul Otopeni, cu salutul pe care arhiereii şi preoţii ortodocşi îl schimbă înaintea rostirii Crezului în timpul Sfintei Liturghii, semn al unităţii depline în credinţă. Cităm din editorialul ,,Liturghia regăsirii”: ,,… în sărutarea frăţească pe care cei doi arhierei – Sfântul Părinte şi Prea Fericitul Patriarh – şi-au dat-o, pe umeri, la sosire, s-au topit într-una, pentru câteva clipe, Apusul şi Răsăritul creştin. ,,Hristos în mijlocul nostru …”, a murmurat Ioan Paul al II-lea, lipindu-şi buzele de sfintele veşminte ale lui Teoctist. ,,Este şi va fi”, a răspuns murmurat Teoctist, lipindu-şi buzele de sfintele veşminte ale lui Ioan Paul al II-lea”.

Spiritul ecumenic al vizitei papale s-a manifestat chiar de la începutul acesteia, fiind evident şi în discursul de întâmpinare al preşedintelui român E. Constantinescu, care a încercat să teologhisească, numind romano-catolicismul şi ortodoxia ,,cei doi plămâni ai Europei”. ,,Pentru prima oară aceşti doi plămâni respiră împreună aerul normalităţii fraterne şi al speranţei comune”, a zis d-l Constantinescu. ,,Fie ca această experienţă să devină tradiţie, spre folosul tuturor urmaşilor lui Iisus Hristos !”

Urmând preşedintelui României, Patriarhul Teoctist s-a adresat astfel papei: ,,Cu binecuvântarea lui Dumnezeu aţi păşit pe pământul românesc, Sanctitatea Voastră”. În cuvântarea sa, patriarhul a numit-o ,,biserică-soră” nu numai pe Roma cea despărţită din Biserica Universală şi pe greco-catolicii supuşi Romei, ci a menţionat şi ,,celelalte Biserici surori din România”. În opinia lui Teoctist, ,,prin voia lui Dumnezeu”, în aceste clipe toţi cei prezenţi s-au mângâiat de ,,credinţa noastră laolaltă, a Voastră şi a noastră, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel”, ,,bucuria acelora mult întristaţi de separarea Bisericilor noastre”, ,,împreună Bunăvestirea celor care îşi pun nădejdea în lucrarea noastră”. Despre ce credinţă comună, despre ce ,,lucrare a noastră”, despre ce ,,Bunăvestire împreună” vorbeşte patriarhul român ? Oare el dă acestor expresii un sens dogmatic ? Dacă noi avem o ,,credinţă laolaltă” şi o ,,Bunăvestire împreună” cu romano-catolicii, oare ele includ şi inovaţiile catolice – purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul (filioque), primatul şi infailibilitatea papală, purgatoriul, zămislirea neprihănită a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ideea harului creat, experienţa spirituală falsă a misticilor romano-catolici ? Dacă este aşa, atunci cuvintele patriarhului constituie erezii, condamnate de două ori de Biserica Ortodoxă – la soborul din Constantinopol din 879-880 şi în 1054, demascate în scrierile teologice ale unei pleiade de Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Iar dacă aceste cuvinte nu sunt decât o expresie a ,,diplomaţiei bisericeşti”, dacă patriarhul nu vrea să susţină cele vorbite numai pentru a crea ,,o impresie mai bună europenilor”, atunci ce compromis mai înjositor pentru Ortodoxie vrem decât această greţoasă cochetărie verbală a primului între episcopi român ?

Ecleziologia ecumenică în acţiune – iată cum putem descrie pe scurt, în limbaj teologic, vizita papei în România. Aceasta este un pas spre ,,zidirea” acelei perspective neortodoxe şi eretice, întipărită în textul din Balamand, anume că Biserica Romano-catolică şi cea Ortodoxă sunt ,,biserici-surori” cu Sfinte Taine valide în aceeaşi măsură.

Scopul primordial al vizitei a fost exprimat clar de către reprezentanţii romano-catolici: ,,Nu este vorba doar de o vizită pastorală pentru catolici, ci de o întâlnire ecumenică de o mare importanţă, un pas decisiv în dialogul cu ortodocşii, în pragul mileniului III, şi în construirea unităţii dintre bisericile creştine încă divizate astăzi. Cred că vizita lui Ioan Paul al II-lea pecetluieşte intrarea într-o nouă fază a ecumenismului, în care comuniunea şi vizita între şefii Bisericilor creştine şi Papa va juca un rol notabil”.

Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România va da, fără îndoială, un impuls puternic dialogului teologic dintre ,,bisericile-surori”, va crea ,,o atmosferă frăţească” între creştinii ortodocşi şi greco-catolici şi ,,va îndemna la înfiinţarea unui Conciliu Naţional al Bisericilor” – gând exprimat de papa însuşi în răspunsul său către Patriarhul Teoctist, după rugăciunea comună din catedrala patriarhală.

În ziarul italian ,,Republica” citim un comentariu interesant al acestei vizite, care vădeşte, în parte, unul dintre scopurile ei nemărturisite. ,,Călătoria în România a fost repetiţia generală, iar programul protocolar, elaborat de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, a fost pregătit într-un mod plăcut şi Patriarhului Alexei al II-lea de Moscova şi toată Rusia”. Cu mulţi ani în urmă, ne aminteşte ziarul, Ioan Paul al II-lea şi-a pus în gând să viziteze ,,a treia Romă” – Moscova, şi, în sfârşit, realizarea acestui scop se întrevede. Mai mult decât atât, ,,vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România deschide uşile pentru o vizită a pontifului la Moscova”, le-a declarat ziariştilor reprezentantul de presă al Vaticanului, Joaquin Navarro-Valls. ,,Vizita Papei nu numai că deschide uşile – dar ea este şi o breşă spre vizita istorică a Papei la Moscova”. Ea ,,ar putea deveni prima dintr-o serie de vizite în ţările ortodoxe”, socoteşte Navarro-Valls. Evaluând vizita papei la Bucureşti, un alt delegat al Vaticanului reliefează că, pentru prima dată după ,,schisma cea mare” de la 1054, papa a izbutit să ,,construiască un pod între Orient şi Occident”. După opinia lui, interesul arătat acestei vizite, de către întreaga lume ortodoxă, deschide calea spre unitatea tuturor celor ce cred în Hristos. ,,Acum problema noastră”, constată nunţiul papal, ,,este să găsim o cale la Moscova”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 5/august 1999

 

 

 

PARTEA A III-A

III. O încălcare ,,canonică” a canoanelor ?

Ce se întâmplă, dacă nişte episcopi ecumenişti, deţinători ai înaltei autorităţi bisericeşti, care se consideră în mod eronat ca fiind o sursă şi măsură a canonicităţii, încalcă canoanele ? Nimic. În nici un caz, ei nu se vor acuza reciproc de acţiuni anticanonice, iar dacă un frate de-al lor sau unul din ,,aceştia mici” (Luca 17, 2) din Biserică ar cuteza să le arate greşelile, atunci îndată îl vor condamna pentru neascultare, subminare a încrederii în ierarhia bisericească şi chiar schismă.

Din păcate, în timpul vizitei papale încă o dată, dar acum înaintea ochilor nevăzători ai sutelor de mii de oameni, arhiereii români, în frunte cu patriarhul lor, au încălcat canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe. Iar cuvântul Patriarhului Teoctist la sfârşitul acestei ,,sărbători duhovniceşti” îndeamnă la reflecţii amare. Ce este mai firesc decât să aştepţi din partea unui patriarh ortodox o mărturisire curată de credinţă şi ce este mai groaznic decât să auzi contrariul ?

Astfel, Patriarhul Teoctist a afirmat că Bisericile Ortodoxă şi Romano-catolică au fost întotdeauna într-o comuniune invizibilă. ,,Dar noi astăzi ne-am rugat”, a zis el, ,,şi am locuit împreună cu sfinţii Bisericii din veac şi până în veac. Paradoxal, în timpul liturghiilor săvârşite pe parcursul acestei zile am trăit cu toţii pe de o parte bucuria întâlnirii cu Sanctitatea Voastră, pe de altă parte – durerea unei separări încă prezente, neputând să ne împărtăşim din acelaşi sfânt Potir”.

Ne punem întrebarea – ce împiedică comuniunea vizibilă ? Ecumeniştii ortodocşi şi papocentrici, căzând de acord într-o unanimitate ecleziologică, izvorul acestei dureri rămâne numai teama faţă de poporul lui Dumnezeu şi frica de a se vădi ,,taina nelegiuirii”, săvârşită asupra acestui popor.

Patriarhul Teoctist a tăgăduit autenticitatea Tradiţiei Bisericii Ortodoxe, prin propovăduirea unui ,,fond comun” celor două ,,biserici-surori”, în realitate inexistent. Armonia dintre cele două biserici trebuie să pornească din ,,respectul izvorât din iubirea tradiţiei celeilalte”. Aceste afirmaţii, în primul rând, se contrazic între ele, iar în al doilea rând sunt negate de însăşi atitudinea Patriarhiei Române faţă de oricare altă Biserică.

Mai departe, patriarhul – prin atitudinea sa arogantă – îi ofensează pe Sfinţii Părinţi, care au condamnat inovaţiile eretice ale teologiei latine. În plus, el consideră că ambele ,,biserici-surori” se fac vinovate de ,,păcatul dezbinării”, istoric. Iată cuvintele lui: ,,Conştiinţa păcatului dezbinării şi aportul de apropiere pentru refacerea unităţii de credinţă promovate de mişcarea ecumenică sunt, fără îndoială, un dar al lui Dumnezeu pentru creştinii secolului pe care îl încheiem peste puţin timp”. Patriarhia României, în cuvintele Patriarhului Teoctist, ,,a fost şi rămâne activă în acest sens” şi susţine ,,deschiderea ecumenică promovată de Conciliul Vatican II, care a redescoperit şi a afirmat valori de credinţă esenţiale, păstrate cu sfinţenie în Biserica Ortodoxă, ca sinodalitatea şi importanţa Bisericii locale”. În această afirmaţie a sa, patriarhul ortodox se dovedeşte a fi un romano-catolic mult mai râvnitor decât mulţi romano-catolici, ce consideră Conciliul Vatican II intolerabil de modernist şi chiar eretic.

Încă o dată, Patriarhul Teoctist goleşte de sens şi tăgăduieşte menirea Bisericii lui Hristos de propovăduire a dreptei credinţe în rândul heterodocşilor şi a necreştinilor şi de întoarcere a acestora la sânul ei mântuitor: ,,Încercările prozelitiste nu fac decât să învenineze relaţiile dintre biserici, să producă animozitate şi vrăjmăşie între oameni” constată patriarhul. Ce înseamnă aceasta în realitate ? Sfârşitul încercărilor de a întoarce la sânul Bisericii pe cei rătăciţi, pe cei rupţi de la ea prin forţă, ba mai mult – o interdicţie de a-i primi, boteza şi mirunge pe cei ce vor să treacă de la erezie la ortodoxie, fiindcă aceasta ar învenina ,,dragostea” ecumenică. Atunci menirea acestei ,,iubiri” este orice altceva decât mântuirea sufletului omenesc. Sau cu cuvintele unui ecumenist eminent din Biserica Ortodoxă Română, Mitropolitul Daniel - ,,necesitatea de a salva viaţa Planetei devine mai importantă decât mântuirea şi viaţa veşnică a omenirii”.

Ignorând anatemele Sfinţilor Părinţi, Patriarhul României şi papa au dat din belşug ,,binecuvântări” comune tuturor credincioşilor, care vărsau lacrimile nădejdii, că iată acum viitorul va aduce o unitate, cu toate bogăţiile ei pământeşti promise de civilizaţia neo-păgână a apusului creştinilor ortodocşi răsăriteni celor aduşi la calicie.

Mai mult, patriarhul nu consideră Biserica Romei ca fiind eretică şi despărţită de Biserica lui Hristos. În timpul lui, Patriarhul Atenagora al Constantinopolului, care a înlăturat în mod abuziv în 1965 anatema sobornicească asupra Bisericii Romei, nu recunoştea deloc existenţa ereziilor, afirmând că nicăieri nu vede erezii, ci numai adevăruri parţiale. În cuvântarea lui din faţa Catedralei patriarhale, Teoctist a declarat în numele întregii ,,lui” biserici: ,,În persoana Sanctităţii Voastre primim şi cinstim Biserica lui Hristos din Roma, cea întemeiată pe propovăduirea şi mucenicia slăviţilor Apostoli Petru şi Pavel, venerabila Biserica Apostolică, participantă la marile evenimente şi decizii conciliare ale Bisericii nedespărţite din primul mileniu”. Papa i-a răspuns: ,,În special, urez ca o crescândă înţelegere între toţi cei ce se onorează cu numele de creştin-ortodocşi, catolici de diverse rituri şi protestanţi de diferite denumiri – să fie ferment de unitate şi armonie în interiorul patriei voastre şi în tot continentul european”. Comentariul e de prisos.

 

IV. Atitudinea credincioşilor faţă de vizita papei

Cu toate că mijloacele de comunicare în masă trâmbiţau cu o îngâmfare fariseică ,,alegerea” românilor şi făceau publicitate până la refuz spre ,,adorarea papei”, n-au fost puţini românii care au înţeles adevărata menire a vizitei papale. Totuşi, drumul lat al creştinismului fără cruce, al ,,creştinismului” întors cu spatele la Hristos, s-a dovedit infinit mai atrăgător pentru mulţime. Dacă nu ar fi aşa, cum s-ar putea explica altfel euforia din timpul vizitei papale a majorităţii românilor, care mărturisesc formal credinţa ortodoxă, ţipetele furioase ,,Vivat papa !” şi ,,Unitate !”, steguleţele fluturătoare ale Vaticanului ?! Ioan Paul al II-lea, care a rostit aproape toate cuvântările sale în limba română, i-a făcut pe români să ,,tremure”. Românii au reacţionat relativ uniform, o constatare tipică fiind de genul: ,,Am venit pentru a-l vedea pe papa. Deşi noi suntem ortodocşi, credem că este un eveniment deosebit, că papa păşeşte pentru prima oară pe un pământ aparţinând Ortodoxiei. Cred că este un pas foarte important pentru întreaga creştinătate, iar faptul că acest eveniment se petrece în România este de bun augur pentru români. Peste ani, copiii noştri vor afla din cărţile de istorie că unul dintre cele mai importante demersuri pentru unitatea creştină, dintre catolici şi ortodocşi, s-a făcut în ţara noastră”.

 

Cronica ext 06

Prea Sfinţitul Fotie de Triadiţa slujind sfânta liturghie
în Catedrala ,,Adormirea Maicii Domnului” din Sofia

 

Conştiinţa pluralistă a omului modern s-a adaptat deja noului sistem păgân de valori, ce nu-i impune o morală deosebită, cerând de la el un singur lucru – să se facă rob lui, cetăţean ,,dezrobit” al imperiului deja născându-se, cel al ,,noii ordini mondiale”. Este loc în el şi pentru creştinism, bineînţeles pentru ,,creştinismul” fără de Hristos. Acestuia îi este îngăduit să ,,coloreze” cât de cât criteriile, sau mai precis reclamele sclipitoare ale umanismului: ,,democraţie”, ,,drepturi ale omului”, ,,toleranţă”, ,,valori europene”, ,,progres” … Creştinismul poate fi încă folosit ca ,,limbă de cultură” a unei civilizaţii, care nu se mai interesează deloc de esenţa lui. ,,Gramatica” contemporană a acestei ,,limbi” se cheamă ecumenism, iar regulile ei trebuie însuşite de către toţi creştinii, mai devreme sau mai târziu. Consiliul Mondial al Bisericilor nu este singura ,,şcoală de limbi”, centrele sunt multe: Vaticanul, Istanbulul, Moscova, iar acum şi Bucureştiul. Lecţia de aici a fost destul de elocventă.

Cu cât îţi însuşeşti mai bine această ,,gramatică” cu atât te faci mai străin de adevărata limbă a creştinismului – Ortodoxia, cu atât devii mai orb la esenţa creştinismului – Persoana cea pururea vie a lui Dumnezeu – Omul Hristos, în afară de care sunt sortite pieirii nu numai nădejdile omeneşti de dreptate, pace, unitate, dragoste, dar şi chiar omenirea omului.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 6/septembrie 1999