Renaşterea păgânismului în societatea contemporană

 

 

PARTEA I

Astăzi, păgânismul renaşte pretutindeni, chiar sub ochii noştri, fie că luăm aminte la acest fenomen, fie că nu. Nici ţările ortodoxe nu sunt ocolite de păgânism. Victor Shnirelman, cercetător la Institutul de Etnologie şi Antropologie al Academiei de Ştiinţe din Moscova, a studiat apariţia neo-păgânismului pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, publicând concluziile cercetărilor sale într-o sumă de lucrări.

În articolul său ’Creştini ! Duceţi-vă acasă’ – O renaştere a neo-păgânismului între Marea Baltică şi Transcaucazia, el prezintă pe larg fenomenul neo-păgânismului şi atitudinea păgânilor faţă de Ortodoxia rusă. Chiar dacă este un studiu de sociologie, ideile care se desprind din el sunt de mare interes. Astfel, multe popoare din fosta Uniune Sovietică, care au primit Ortodoxia ca urmare a faptului că aceasta era religia poporului rus, caută astăzi să se întoarcă la credinţele păgâne anterioare, din dorinţa de a scăpa de moştenirea sovietică, asimilând cumva Ortodoxia cu comunismul. Însă nu numai popoarele care nu sunt de etnie rusă sunt în căutarea unei identităţi naţionale sau a unei religii naţionale care să-i reprezinte, ci înşişi ruşii, creştinaţi de 1.000 ani, îşi caută rădăcinile păgâne.

Se pot remarca unele similitudini între observaţiile lui Victor Shnirelman şi cele afirmate de Selena Fox în interviul oferit Religioscope: o înclinaţie a intelectualilor contemporani de a clădi noi religii, sau de a ’restaura’ unele credinţe păgâne vechi; faptul că se vorbeşte despre acest fenomen şi se recunoaşte deschis că aceste religii sunt născocite, şi altele.

De asemenea, din astfel de cercetări se pot naşte o sumedenie de întrebări: dacă pe unii îi deranjează tocmai caracterul universal al Ortodoxiei, faptul că în sânul Bisericii lui Hristos şi înaintea lui Dumnezeu nu mai suntem nici elini, nici iudei, precum spune Sfântul Apostol Pavel; dacă multiculturalismul în sine este doar praf în ochii celor naivi, dovedindu-se prea adesea în ultimele decenii că este nefuncţional în plan social; de ce unii ruşi simt că şi-au pierdut identitatea fiind creştini şi cred că o credinţă păgână i-ar putea evidenţia ca naţiune; dacă ruşii au, ca naţiune, o înclinaţie către dezvoltarea unor curente extremiste şi o pleiadă de mişcări socio-politice împletite cu religia etc.

Articolul de mai jos cuprinde multe alte idei care ne pot ajuta să dobândim o imagine de ansamblu despre cum renaşte păgânismul în lume şi mai cu seamă în ţările ortodoxe.

 

* * *

 

 

,,Creştini ! Duceţi-vă acasă”

O renaştere a neo-păgânismului între Marea Baltică şi Transcaucazia

de Victor A. Shnirelman

 

Journal of Contemporary Religion, vol. 17, nr. 2/2002

 

Rezumat: O creştere rapidă a noilor mişcări religioase, în ce priveşte numărul şi variabilitatea lor, a fost o consecinţă neaşteptată a deplasării către democraţie a societăţilor post-sovietice. Una dintre aceste mişcări religioase este neo-păgânismul, a cărei apariţie a coincis în mod paradoxal cu sărbătorirea a 1.000 de ani de la botezul Rusiei şi a 2.000 de ani de la naşterea creştinismului. Mişcările neo-păgâne pun sub semnul întrebării valorile creştine, cu privire la morală, atitudinea faţă de mediul înconjurător, perspectiva trecutului şi convergerea către o variabilitate culturală. Influenţa neo-păgânismului asupra creştinismului din ţările post-sovietice îşi are rădăcinile în naţionalismul etnic, un fenomen comun la cotitura anilor ’1990. Neo-păgânii caută un trecut primordial şi o cultură etnică pură, pe care ei le consideră a fi resurse nepreţuite pentru a depăşi vitregia soartei şi vidul ideologic al perioadei de tranziţie. Oricum, ei fac aceasta în diferite moduri şi, astfel, între Marea Baltică şi Transcaucazia se manifestă forme variate ale neo-păgânismului.

 

Neo-păgânismul – încă un paradox al globalizării

Sărbătorirea a 2.000 de ani de creştinism este pusă sub semnul întrebării de un fenomen paradoxal: renaşterea păgânismului. În mod semnificativ, acest fenomen atrage oameni învăţaţi, în general din mediul urban, care şi-au pierdut de multă vreme legăturile cu cultura ţărănească tradiţională, considerată de obicei ultima fortăreaţă a credinţelor pre-creştine.

Mişcarea neo-păgână s-a dezvoltat în Apus vreme de câteva decenii şi recent a început să cucerească ţările post-sovietice. Amploarea mişcării ne face să ne gândim la forţele care o pun în mişcare: care este mesajul care-i atrage atât de mult pe locuitorii urbelor, de ce sunt ei nemulţumiţi de abordările universale oferite de religiile lumii ? Care este natura neo-păgânismului: este o activitate exclusiv intelectuală sau merge cu mult dincolo de aceasta, în timp ce pretinde că are o soluţie pentru problemele arzătoare contemporane, probleme de tip social, politic şi cultural ? Dacă este aşa, ce anume se propune şi cum ar putea ajuta păgânismul ? Dacă neo-păgânismul este luat în discuţie din punct de vedere al unei ‘inventări a tradiţiei’, cum este el legat de cultura urbană contemporană şi de mediul social ? Ce s-a inventat şi cu ce scop ? Care sunt conexiunile dintre neo-păgânism şi religiile lumii: care elemente ale moştenirii celor din zilele noastre sunt respinse şi care sunt apreciate şi împrumutate de neo-păgâni ?

Care este profilul social al neo-păgânilor ? Cine sunt liderii lor ? Cum şi cu ce fel de resurse clădesc ei credinţele neo-păgâne ? Care este dogma lor, care sunt ritualurile, simbolurile şi calendarele lor ? Există preoţi specializaţi şi sanctuare şi, dacă este aşa, care sunt funcţiile lor ? Ce cred neo-păgânii înşişi despre credinţele lor: sunt o religie în sine sau o nouă ideologie politică sau etnică care are menirea de a mobiliza social pentru a atinge unele scopuri concrete ? Dacă este aşa, care sunt scopurile mişcării ?

Este evident că nu există răspunsuri unitare la toate aceste întrebări. În schimb, pare posibil să facem distincţie între câteva modele diferite ale neo-păgânismului contemporan. Acest articol se concentrează pe datele comparative cu privire la diverse Cugetari 68 4mişcări neo-păgâne, ideologiile şi practicile lor în Europa Răsăriteană şi Caucazul de astăzi. Voi schiţa dezvoltarea neo-păgânismului în ţările post-sovietice dintre Marea Baltică şi Transcaucazia, voi discuta ideile principale care formează baza pentru renaşterea lui, voi descrie mediul social în care apar şi activează grupurile neo-păgâne, voi analiza relaţiile lor cu Biserica Ortodoxă Rusă şi autorităţile locale, şi voi arăta că o dezvoltare rapidă a neo-păgânismului în ţările post-sovietice în anii ’1990 a fost strâns legată de o creştere a naţionalismului etnic.

 

Grup de zeităţi sculptate în apropierea unui oraş din Rusia

 

Ideea unei religii naţionale, care ar trebui dezvoltată pe o bază păgână, a fost înfăţişată pentru prima oară în Europa Centrală în vremea Reformei[1]. De exemplu, Tomaso Machiavelli[2] elogia raţiunea utilizării păgâne a religiei. Visul lui era să dezvolte o religie care poate sluji perfect statul. Unii învăţaţi contemporani nu pot crede că ar putea exista legături strânse între religie şi naţionalism. Alţii, care admit existenţa acestor conexiuni, nu iau în seamă neo-păgânismul. Între timp, unii militanţi ai mişcărilor naţionale cheamă în mod repetat la o restabilire a religiei populare (etnice).

De ce este aceasta atât de importantă pentru ei ? Pentru naţionalişti, naţiunea este centrul întregii activităţi şi dorinţe omeneşti şi cineva este capabil să devină o personalitate doar în cadrul acestui context naţional autentic. Iată de ce o naţiune trebuie să poarte atributele care pot mulţumi toate cerinţele umane, de la necesităţi economice şi politice la cele intelectuale şi spirituale. În cadrul modernizării – care nivelează şi de-etnicizează un mediu concret – ceea ce se numeşte autenticitate etnică este din ce în ce mai limitată la sferele intelectuale şi spirituale. Cu ajutorul celor din urmă, naţionalismul etnic caută să-şi legitimeze pretenţiile în alte sfere ale vieţii, în principal în cele politice, sociale şi culturale. Un aspect spiritual este identificat de obicei cu o religie. Ca urmare, în căutarea identităţii sale autentice, naţionalismul etnic, dacă doreşte să fie consecvent, trebuie să termine cu religiile cosmopolite ale lumii şi să născocească o religie autentică a lui însuşi. Îndeajuns de logic, aceasta duce sau la încercări de a naţionaliza o religie a lumii, sau la a căuta rădăcinile păgâne şi a clădi o religie naţională din resurse păgâne. În orice caz, o asemenea activitate creatoare este realizată de intelectuali cât se poate de urbanizaţi şi secularizaţi, care tratează religia în special ca pe o moştenire culturală.

Este deja un adevăr banal că naţionalismul rus a adoptat creştinismul ortodox, care a fost considerat multă vreme ‘Ortodoxia rusă’. Este plin de învăţăminte faptul că recent un cotidian ortodox rus radical din Volgograd, Kolokol, un organ al restabilitei Uniuni a Poporului Rus, a început să vorbească în mod repetat de ‘Dumnezeul nostru rus’. În zilele noastre, unii neo-păgâni ruşi fac tot ce le stă în putinţă ca să construiască o punte de Cugetari 68 5legătură între ei înşişi şi Ortodoxia rusă şi să dovedească că ‘Ortodoxia rusă’ a integrat o mulţime din riturile şi credinţele păgâne slave de odinioară. În acest fel, ei demonstrează că Ortodoxia rusă a crescut din rădăcinile păgâne locale şi este privită ca un ‘frate mai tânăr’ al păgânismului rus. În acelaşi timp, o tendinţă asemănătoare a apărut printre popoarele vorbitoare de limbă turcă. În timp ce afirmă că vechii turci respectau monoteismul, ‘tengrianismul[3]’, unii autori turci încearcă să facă din aceasta o temelie pentru islamism, sau creştinism, sau toate tradiţiile monoteiste ale lumii laolaltă.

 

Idol pregătit pentru săvârşirea unui ritual păgân

 

În ultima vreme, naţionaliştii etnici de diferite obârşii au încercat să-L naţionalizeze pe Iisus Hristos în acelaşi fel, Unii ‘patrioţi’ ruşi afirmă că Iisus Hristos era ‘rus’, militanţii din Osetia argumentează că El a avut strămoşi osetieni, un autor din Ciuvaşia[4] Îl identifică pe Iisus Hristos cu un spirit păgân local, ‘Keremet’, iar asirienii pledează pentru obârşia Sa asiriană. Există o altă tendinţă în cadrul naţionalismului etnic rus din zilele noastre care-l consideră pe profetul iranian Zoroastru[5] ca fiind ‘slav, arian’ şi pretinde că învăţătura sa a izvodit esenţa creştinismului, islamismului şi iudaismului. Pe scurt, în cadrul discursului naţionalist etnic, se fac încercări de a naţionaliza religiile lumii, de a le lega de ‘sânge şi pământ’.

Doar în acest mediu se observă o renaştere a păgânismului în multe regiuni post-sovietice. Acest articol este rezultatul unui studiu recent care-i cuprinde pe etnicii ruşi, popoarele din regiunea Volgăi Centrale (mari, udmurţi, mordvinieni, ciuvaşi), osetienii, ucrainenii, bieloruşii, abhazii, armenii, lituanienii şi letonii. Judecând din datele comparative, renaşterea neo-păgânismului are atât trăsături generale, cât şi specifice. Aparent, mişcarea acoperă în primul rând îndeosebi regiunile creştine (cu toate că există o facţiune ‘tengrianistă’ interesantă printre tătarii de pe Volga) şi, în al doilea rând, este strâns legată de o creştere a naţionalismului etnic. Totodată, este posibil să distingem modelele diferite din cadrul neo-păgânismului în ce priveşte rădăcinile sale în zone deosebite, rolul specific al emigranţilor în această dezvoltare, ritualurile şi resursele (cărţi sau rădăcini în tradiţiile populare vii), rolul neo-păgânismului în sistemul educaţional naţional şi conexiunile dintre neo-păgânism şi xenofobie (în special antisemitism).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 68/ianuarie-februarie 2012 

 

 

 

PARTEA A II-A

Cine este păgân ?

Prima problemă care trebuie discutată este identitatea neo-păgână. Cei mai mulţi păgâni identifică un grup etnic cu o naţiune şi, astfel, pentru unii dintre ei, păgânismul înseamnă naţionalism sau, mai precis, naţionalism etnic. În mod interesant, această abordare corespunde întocmai celei a liderului intelectual al Noii Drepte Franceze, Alain de Benoist, ce pune o mare valoare pe păgânism care respectă şi păstrează identităţile locale. Unii păgâni sunt foarte împăcaţi cu termenul de ‘neo-păgânism’, precum editorii jurnalului moscovit Nasledie predkov (Moştenirea strămoşilor). Nu întâmplător, titlul acestui jurnal aminteşte de ‘Ahnenerbe’ (moştenirea strămoşilor) nazist.

Cu toate acestea, pentru alţi păgâni, termenul de ‘neo-păgânism’ sună cumva artificial şi fals şi ei pretind că restabilesc o religie originară autentică; prin urmare, ei se autointitulează simplu ‘păgâni’. Membrii Comunităţii Păgâne Slave din Moscova evită termenul ‘păgânism’ şi în schimb se numesc pe ei înşişi doar ‘slavi’, iar religia lor ‘slavism’. Ei susţin că termenul ‘slav’ înseamnă ‘cel care îşi cinsteşte zeii’. Unii neo-păgâni din ‘Uniunea Venezilor[6]’ din Sankt Petersburg preferă numele de ‘vedaism[7]’ pentru sistemul lor de credinţe. Ei identifică credinţele lor cu cunoaşterea ştiinţifică şi resping orice cult religios. Această abordare este împărtăşită de Alexandru Aratov, editorul gazetei moscovite radicale Russkaia Pravda, care afirmă că slavii mai degrabă cunoşteau (‘vedali’) decât credeau (‘verili’). Pentru el, aceasta înseamnă că, mai degrabă, cunoaşterea lor era întemeiată pe o abordare ştiinţifică decât pe religie. Însă, indiferent de ce cred despre ei înşişi, neo-păgânii fac tot ce le stă în putinţă pentru a restabili sistemele de credinţe pre-creştine.

 

În zorii neo-păgânismului: un studiu

În regiuni diferite, neo-păgânismul a apărut din surse diferite şi a fost născocit în climate intelectuale diverse: uneori emigranţii au jucat un rol crucial în dezvoltarea lui; alteori intelectualii locali, cât se poate de urbanizaţi, şi-au dezvoltat ideile independent de orice influenţă externă; alteori păgânismul a fost o invenţie totală cu toate că întrebuinţând elemente fragmentare variate ale diferitelor tradiţii populare; alteori era întemeiat pe surse mai autentice înrădăcinate în tradiţiile şi practicile rurale care au supravieţuit peste timp.

În Letonia, neo-păgânismul s-a născut în anii ’1920, când, după obţinerea independenţei de stat, unii intelectuali letoni au simţit că aveau nevoie de o religie etnică aparte bazată pe închinarea păgână. Mişcarea a fost iniţiată de colonelul Ernest Brastyn’sh (1892-1942), ideolog al etno-naţionalismului leton. El a formulat ideile esenţiale ale neo-păgânismului leton – ‘Dievturiba’ (‘închinare’) – întruchipând visul unui renumit poet leton, Janis Rainis, care scria: ,,În cântecele noastre populare este întipărită o religie străveche care trebuie să fie o nouă religie”. După ce Letonia a fost anexată de U.R.S.S., neo-păgânismul leton a fost persecutat şi şi-a găsit adăpost peste hotare.

Neo-păgânismul a apărut printre emigranţii armeni în anii ’1930, când era răspândit de Garegin Nzhde, un erou al războiului armeano-azer din anii 1918-1920. După prăbuşirea Republicii Democrate Armene, el a fugit împreună cu tashnakii[8] şi s-a refugiat în Germania. Acolo, el s-a alăturat mişcării naziste şi i s-a acordat poziţia de general în armata germană. Urmând ideologia nazistă, el a încercat să clădească o religie necreştină armeană originală, ‘Tsegakron’ (o ‘religie de clan’), care se baza pe ideea unei identităţi care amesteca armenianismul şi arianismul şi punea accentul pe ‘puritatea sângelui’.

La sfârşitul anilor ’1980, când U.R.S.S. începea deja să se dezintegreze, naţionaliştii etnici au simţit că erau chemaţi să iniţieze o reconstrucţie a statelor naţionale; astfel, ideile neo-păgâne au sosit la momentul potrivit. În 1989, mişcarea neo-păgână era introdusă în Armenia, unde câţiva intelectuali, nemulţumiţi de moştenirea creştină, au propus o întoarcere la credinţele armene ‘autentice’ ale trecutului pre-creştin. Ei au aşezat aceste credinţe pe ideile lui Nzhde.

Neo-păgânismul era adus înapoi în Letonia la începutul anilor ’1990 de foştii emigranţi care se întorceau în patria mamă. Recent, şi-au făcut apariţia comunităţi şi locuri sacre neo-păgâne, au fost republicate cărţile lui Brastyn’sh, iar ‘Dievturiba’ a început să-şi facă drum spre şcolile letone.

Dezvoltarea neo-păgânismului în Rusia şi Ucraina a luat o cale diferită. El a fost clădit treptat de naţionaliştii etnici locali în anii ’1970 şi ’1980, care împrumutau idei din surse variate. În primul rând, în acea vreme, naţionaliştii etnici ruşi şi ucraineni redescopereau lumea literaturii orientate istoric către slavism (‘şcoala slavă’ pre-revoluţionară) a secolului al XIX-lea, care fusese respinsă de specialişti pentru sărăcia sa metodologică. În al doilea rând, ei utilizează pe larg publicaţiile pseudo-istorice ale autorilor amatori emigranţi ruşi şi ucraineni (printre care se numără Vladimir Shaian, Yuri Miroliubov, Sergei Lesnoi, Yuri Lisovoi, Lev Sylenko), ale căror cărţi şi articole erau republicate în Rusia şi Ucraina într-un număr de ediţii în anii ’1990.

În al treilea rând, ei îşi bazează argumentele pe un fals, Cartea lui Vles[9], pe care o consideră o sursă autentică a ‘preistoriei ruse’. În al patrulea rând, ei folosesc unele ‘lucrări istorice’ publicate în U.R.S.S. în timpul valului de şovinism de la sfârşitul anilor ’1940 şi începutul anilor ’1950. În al cincilea rând, ei culeg datele arheologice şi lingvistice dorite dintr-o literatură populară care este tipărită în zilele noastre. În sfârşit, ei supraestimează teoriile etnologice care erau populare în Germania lui Hitler.

Neo-păgânismul ucrainean era construit de scriitorul emigrant Lev Sylenko. După cel de-al doilea război mondial, el s-a aflat în Canada, unde a început să studieze religiile orientale, în special hinduismul. În 1964, el a început să propovăduiască prin comunităţile ucrainene din America şi Canada ceea ce el numea ‘credinţele ucrainene native’ şi a întemeiat o Biserică nativă (neo-păgână) ‘RUNVira’ (credinţa populară ucraineană nativă). Biserica are acum filiale în Canada, America, Marea Britanie şi Australia; în 1992, era legal înfiinţată în Ucraina.

Neo-păgânismul a pătruns în Rusia practic mână în mână cu falsul Cartea lui Vles şi krishnaismul[10] în 1970-1971. În anii ’1970 şi începutul anilor ’1980, neo-păgânismul era popular printre unii naţionalişti etnici ruşi care se luptau împotriva ‘sionismului mondial’, identificau creştinismul cu iudaismul, şi făceau tot ce le stătea în putinţă să găsească o ‘spiritualitate rusă autentică’ în vremurile pre-creştine. Nu este surprinzător că aceasta i-a condus la ‘ideea ariană’ şi ei au redescoperit şi apreciat moştenirea Germaniei naziste. În 1989-1990, Rusia era martora constituirii de comunităţi neo-păgâne, mişcări politice şi chiar organizaţii paramilitare bazate pe ideologia neo-păgână. O facţiune minoră face eforturi să combine krishnaismul ‘arian’ cu religia rusă ‘autentică’.

În Lituania, mişcarea neo-păgână a apărut în 1967, când a fost sărbătorit pentru prima oară solstiţiul de vară (‘Shvento Rossy’) şi a fost înfiinţată o mişcare ‘Romuva’ care şi-a împrumutat numele de la străvechiul sanctuar păgân prusac[11]. Militanţii au început să reînvie folclorul lituanian şi să organizeze festivaluri păgâne care au devenit populare, în special printre cei tineri. Toate acestea au alarmat autorităţile locale şi membrii mişcării ‘Romuva’ au fost arestaţi în 1971, însă la sfârşitul anilor ’1980 comunitatea neo-păgână ‘Romuva’ a fost reînfiinţată. Autorităţile lituaniene post-sovietice sunt mai înţelegătoare faţă de activitatea ei decât cele anterioare, sovietice. Ele au permis neo-păgânilor să ridice un altar păgân în centrul oraşului Vilnius, capitala Lituaniei.

 

Cugetari 69 4

Sanctuarul Romuva din Prusia. Imaginea a fost realizată după relatarea lui Simon Grunau din secolul XVI şi reprodusă în cartea Prusia veche şi nouă, sau Două părţi ale istoriei Prusiei, de istoricul Christophorus Hartknoch (1644-1687) – o sursă de istorie, etnografie şi mitologie a Prusiei şi a naţiunilor baltice în general, bogat ilustrată cu gravuri 

 

În Bielorusia, unde naţionalismul etnic local a fost mai slab ca în Rusia şi Ucraina, neo-păgânismul a apărut doar la începutul anilor ’1990. Unii autori bieloruşi preamăresc păgânismul local, caută legături strânse între limba bielorusă şi sanscrită, şi acuză creştinismul de încercări de a distruge moştenirea păgână. Neo-păgânii bieloruşi restabilesc ‘cultul lui Sviatogor’ care este la fel de defavorabil faţă de creştini şi evrei pe cât este cultul lui Dazh’bog al omologilor lor ruşi şi ucraineni. Este suficient să notăm că o catedrală ortodoxă din Minsk a fost pângărită în iunie 1996: pereţii ei au fost acoperiţi cu inscripţii injurioase, incluzând una care spunea: ‘Creştini, plecaţi de pe pământul nostru bielorus’. În acelaşi timp, o ramură mai puţin agresivă a neo-păgânismului bielorus ţinteşte să restabilească păgânismul ca o parte valoroasă din cultura spirituală bielorusă etnică.

De la începutul anilor ’1980, a fost remarcată o creştere a neo-păgânismului în regiunea Volgăi Centrale, în Ossetia de Nord-Alania şi în Abhazia. Tradiţiile păgâne nu au dispărut niciodată cu totul acolo şi, spre deosebire de regiunile slave şi baltice, nu era nevoie să se inventeze prea mult prin referirea la cărţi, deoarece aproape toate resursele erau intacte. Astfel, în aceste regiuni, interesul faţă de păgânism s-a dezvoltat în două medii diferite: în primul rând, la sat prin continuitatea sa neîntreruptă cu credinţele populare tradiţionale, şi, în al doilea rând, în zonele urbane unde intelectualii locali, foarte secularizaţi, au început să clădească o nouă religie sintetică pentru a depăşi o criză de identitate. În cel din urmă caz, aceasta era o manifestare a naţionalismului etnic local care se împotrivea Ortodoxiei ruse, socotind-o o ‘religie de exploatatori’.

 

Cugetari 69 5

Ritual contemporan al mişcării neo-păgâne Romuva

 

O conjunctură aparte s-a născut în Abhazia, unde situaţia religioasă era complicată în mod tradiţional: în termeni formali, creştinismul era larg răspândit în sud, iar islamismul domina în nord. Cu toate acestea, abhazii preţuiau încă foarte mult credinţele lor păgâne. Preoţii erau principalii purtători ai credinţelor populare şi ei reuşeau să-şi menţină autoritatea chiar în timpurile sovietice. Ei erau binecunoscuţi abhazilor, care se întorceau la ei în vremuri de necaz. Oricum, ei erau inaccesibili străinilor, iar activităţile lor erau păstrate secrete.

Nici printre cei din Mari (în regiunea Volgăi Centrale) nu s-au pierdut tradiţiile păgâne. Până în 1887, rugăciunile în masă erau organizate regulat şi o tradiţie a familiei şi rugăciunilor comune a dăinuit şi după aceea. Preoţii din Mari (‘karty’) au reuşit să menţină tradiţia, în ciuda persecuţiilor sovietice. De exemplu, rugăciunile aveau loc în public în unele zone în timpul celui de-al doilea război mondial, iar în 1957, cei din Mari au reuşit chiar să organizeze un mare sacrificiu în dumbrava sacră din apropierea satului Kupran-Sola. S-ar putea remarca un tipar similar în câteva alte republici din regiunea Volgăi Centrale şi din Ossetia de Nord-Alania.

Pe de o parte, tradiţiile păgâne au fost asigurate de practicile vii. Pe de altă parte, ele erau considerate mai puţin însemnate de intelectualii locali urbanizaţi, deoarece tradiţiile în cauză erau strâns asociate cu înapoierea rurală. Iată de ce naţionaliştii etnici din regiunea Volgăi Centrale au evitat iniţial folosirea resurselor culturale păgâne. Susţinătorii renaşterii etnice s-au întors către ele oarecum târziu, după ce au realizat că n-ar putea aştepta nici sprijinul autorităţilor centrale, nici pe cel al Ortodoxiei ruse, ultima având un evident iz etnic rusesc puternic.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 69/martie-aprilie 2012 

 

 

 

PARTEA A III-A

Neo-păgânii în defensivă: aşteptând duşmanul

Aproape pretutindeni (cu excepţia etnicilor ruşi), un apel la moştenirea păgână a adus cu sine un mesaj anti-colonial şi a accentuat necesitatea de a mobiliza resursele culturale locale pentru a lupta împotriva forţelor externe distructive care ţinteau, sau erau gândite pentru a ţinti, să înrobească poporul şi să-i distrugă cultura. Aceste atitudini erau foarte populare şi erau îndreptate în special împotriva etnicilor ruşi din republicile neruse.

Într-adevăr, după ce au fost integrate în statul rus, popoarele din regiunea Volgăi Centrale (cu excepţia tătarilor) au fost cu totul creştinate. Cu toate acestea, ele au tratat creştinismul ca pe un factor exterior care nu putea intra adânc în inimile lor şi le rămânea străin. În ultima vreme, acest sentiment a fost consolidat de naţionalismul etnic. Într-adevăr, popoarele locale socotesc Ortodoxia ca fiind o ‘religie rusă etnică’, care a fost introdusă cu forţa cu scopul de a înrobi şi exploata locuitorii autohtoni. Popoarele locale neruse sunt mâhnite că ele au trăit asuprirea etnică şi nu le-au fost recunoscute propriile state independente vreme de secole. În plus, ele sunt frustrate de un contrast evident între averea şi puterea crescânde ale Bisericii Ortodoxe Ruse, care este susţinută acum în mod generos de statul rus, şi localnicii sărăciţi. În sfârşit, naţionalismele etnice locale în creştere necesită propriile ideologii. O naţionalizare a creştinismului ortodox ar putea fi o soluţie, adică introducerea limbii autohtone în liturghie, recrutarea clerului dintre localnici, şi instituirea cultului sfinţilor neruşi locali. Cu toate acestea, preoţii ortodocşi ruşi se opun unei dezvoltări în aceste direcţii.

Prin urmare, singura alternativă pentru popoarele locale este respingerea Ortodoxiei ruse şi întoarcerea la credinţele şi practicile lor pre-creştine. De-a lungul ultimului deceniu, această idee i-a stimulat pe intelectualii autohtoni, îndeosebi pe cei din domeniul studiilor umanistice şi din artă, printre ei etnografi. Drept urmare, cei din urmă au început să studieze şi să sistematizeze resursele păgâne locale.

Între timp, neo-păgânii de etnie rusă au propriul lor ‘duşman’ în ideea ‘conspiraţiei evreieşti cosmice’. Ei cred că evreii au inventat în mod deliberat creştinismul pentru a înrobi toate celelalte popoare ale lumii. Ei socotesc epoca creştin-ortodoxă din istoria rusă ca o mare gaură neagră. O scurtă perioadă păgână a Rusiei Kievene[12] nu poate ajuta de asemenea, deoarece a fost precedată de vremea în care multe triburi slave est-europene plăteau bir kazarilor evrei. Deşi cnejii păgâni kieveni, în special Sviatoslav, a reuşit nu numai să-i elibereze pe slavi, ci şi să nimicească puternicul hanat kazar, aceasta nu poate compensa ‘ocupaţia evreiască’ din zorile istoriei ruse.

 

Ce nu este în regulă cu creştinismul ?

Aşadar, istoria medievală nu poate hrăni mândria naţionaliştilor neo-păgâni ruşi în ce priveşte isprăvile înaintaşilor lor. În plus, Biserica Creştină a încercat întotdeauna să minimalizeze diferenţele etnice şi să-şi îndoctrineze urmaşii cu o atitudine cosmopolită. Iată de ce ideea naţionalistă etnică contemporană nu poate trăi în pace cu un creştinism care este utilizat pentru de-etnicizare (cu toate că, în mediul rus, înseamnă rusificarea neruşilor). În sfârşit, în timp ce cheamă la smerenie, creştinismul îi dezarmează pe naţionaliştii etnici, care au nevoie de calităţi cu totul diferite ca să lupte pentru putere, precum agresivitate, concizie, spirit de sacrificiu, aptitudini de luptător, intoleranţă faţă de ‘duşmanii naţiunii’ etc. Astfel, unii ideologi naţionalişti etnici admiră neo-păgânismul pentru spiritul său războinic; într-adevăr, ei au nevoie mai degrabă de un Dumnezeu luptător decât de Unul pătimitor. Se merită menţionat că naţionaliştii radicali ucraineni asociază o dezvoltare naţională reuşită cu o atitudine agresivă, militantă.

Cel din urmă considerent s-a manifestat limpede în retorica neo-păgână abhază şi armeană: o apariţie a neo-păgânismului printre armeni a fost însoţită de o creştere a tensiunilor cu azerii şi un interes al abhazilor faţă de neo-păgânism s-a manifestat la începutul conflictului georgiano-abhaz din 1989. Neo-păgânismul ucrainean este utilizat puternic împotriva ruşilor etnici; până şi anti-semitismul pare a fi de o importanţă secundară din acest punct de vedere. Lev Sylenko a subliniat cu tărie că ruşii etnici au utilizat Ortodoxia pentru a înrobi Ucraina.

Deci, neo-păgânii îndrăgesc profund şi cu aviditate trecutul pre-creştin, ca şi cum în acele vremuri oamenii trăiau în curăţie feciorească, nu erau corupţi de influenţe exterioare, se puteau bucura în consecinţă de cea mai bună ideologie din lume, duceau războaie încununate de succes şi săvârşeau mari fapte de vitejie.

 

Neo-păgânii ca ziditori de naţiune

O altă trăsătură a neo-păgânismului prin care acesta se deosebeşte de păgânismul tradiţional este aspiraţia sa de a clădi o religie naţională integrală unică, lipsită de orice variabilitate internă. Lev Sylenko dezbate această temă. Autentici pot fi doar aceia, susţine el, care au propria cultură originală, viaţă spirituală şi istorie unică. Din acest punct de vedere, autenticitatea ucraineană este legată îndeosebi de trecutul pre-creştin. Creştinismul ‘întemeiat pe iudaismul nomad’ a fost considerat în permanenţă ‘păgânism’ de ucraineni. Potrivit lui Sylenko, ucrainenii trebuie să se întoarcă la credinţa lor pre-creştină originală (‘pentru a fi altruişti şi puternici în bătălie, noi avem nevoie de credinţă – sfânta credinţă naţională ucraineană nativă’), pentru că fiecare popor trebuie să se bucure de propria religie etnică autentică: să-i lăsăm pe israeliteni să se închine propriului Domn, dar Dajbog este Domnul ‘Rusiei’ (Ucrainei). Iisus Hristos este un străin (‘rabin evreiesc’) pentru ucraineni, El a fost conducătorul duhovnicesc al evreilor şi nu este loc pentru El alături de Dajbog. Este interesant că în timp ce discută o restaurare a credinţei pre-creştine, Sylenko numeşte învăţătura sa monoteism, îndepărtându-se de politeismul păgân tradiţional.

 

Cugetari 70 2

Reprezentare modernă a lui Dajbog. Dajbog este unul din principalii zei
din mitologia slavă, cel mai probebil o zeitate solară şi posibil un erou cultural.
Este unul dintre zeii slavi autentici, menţionaţi într-un număr de manuscrise medievale

 

Cugetari 70 3

O slujbă în cadrul unui templu al organizaţiei RUNVira din Ucraina, care îl cinsteşte pe Dajbog

 

Există, de asemenea, încercări de a transforma zeii tradiţionali locali în obiecte de cult naţional în Ossetia de Nord-Alania. De exemplu, odinioară, o dumbravă de pe drumul naţional Alaghir a fost închinată Sfântului Khetag al comunităţii locale. După conflictele georgiano-ossetiene din Ossetia de Sud din 1991-1992, o poieniţă din preajma dumbrăvii a fost utilizată pentru închinarea pan-ossetiană care include atât rituri religioase, cât şi politice. Această activitate este supravegheată de Marele Consiliu, o comisie neguvernamentală a Congresului poporului ossetian, înfiinţată în mai 1993.

Sărbătorirea Sfântului Khetag a fost aprobată în cele din urmă de fostul preşedinte al Ossetiei de Nord-Alania ca sărbătoare naţională şi are astfel statut oficial. Pentru a strânge bani pentru reconstruirea sitului, a fost înfiinţată o fundaţie specială şi începând din iulie 1994 în dumbrava Khetag este organizat un mare sacrificiu anual, care antrenează sute de mii de oameni. Dumbrava Khetag este declarată principalul loc sacru al ossetienilor şi există planuri pentru a construi acolo un muzeu etnografic.

În Republica Mari El, activează din 1991 o comunitate religioasă, ‘Oshmarii-Chimarii’ (‘Mari albi’ sau ‘Mari puri’), şi sunt organizate rugăciuni pan-Mari în mod regulat. Statutul Centrului Religios Mari propune construirea unei organizaţii extrem de centralizate care să acopere tot teritoriul republicii şi să subordoneze toate comunităţile rurale conducerii uniforme; prin aceasta mişcarea se deosebeşte în mod drastic de păgânismul tradiţional. O încercare de a clădi o religie naţională este evidentă.

Într-adevăr, pentru lideri ca Sylenko, o întoarcere la păgânism înseamnă construirea unui cult etno-naţional, a unui ‘spirit naţional’, pentru a uni o naţiune în aspiraţia sa către libertate. Creştinismul cosmopolit care pune egal între toţi oamenii înaintea Domnului, indiferent de originea etnică, erodează integritatea etnică şi împiedică mobilizarea unei voinţe etnice. În opinia unor naţionalişti etnici neruşi, această situaţie îi dezarmează şi îi face incapabili să câştige în faţa Rusiei puternice, de vreme ce ultima este o fortăreaţă a Ortodoxiei. Altfel spus, creştinismul este strâns asociat cu Rusia de unii naţionalişti etnici ucraineni şi de mulţi din regiunea Volgăi Centrale. La rândul lor, neo-păgânii de etnie rusă resping creştinismul, pentru că slăbeşte duhul omului cu predica sa despre comportamentul neviolent şi nu permite mobilizarea voinţei pentru a lupta împotriva ‘răului lumii’.

În Abhazia, s-a dezvoltat un proces oarecum diferit. La începutul conflictului georgiano-abhaz, s-ar putea remarca o creştere a interesului faţă de creştinism printre unii abhazi care au crezut că războiul a fost adus ca o pedeapsă pentru neglijarea creştinismului. Cu toate acestea, cu tensiuni crescânde, tot mai mulţi abhazi au început să asocieze creştinismul cu georgienii şi o mulţime dintre ei au ales să rămână alături de zeii proprii originali. Oricum, aceasta nu înseamnă că ei resping în întregime creştinismul. Astăzi, retorica lor subliniază toleranţa faţă de orice religie.

Deci, o întoarcere la păgânism a fost strâns legată de o creştere a naţionalismului etnic aproape pretutindeni în ajunul prăbuşirii URSS şi imediat după aceea. Prin urmare, nu întâmplător cele mai radicale mişcări politice utilizează neo-păgânismul în mod considerabil ca miez al ideologiilor lor. Există mai mult de o duzină de partide şi mişcări politice radicale în Rusia care susţin valorile neo-păgâne, inclusiv anti-semitismul şi rasismul. Corespondentul lor în Armenia este un partid neo-nazist, ‘Iubitorii seminţiei armene’, care a fost înregistrat în iulie 1991.

Totodată, în Republica Mari El, o întoarcere către păgânism a fost strâns legată de activitatea mişcării democratice ‘Marii ushem’ (‘Uniunea Mari’), care este cea mai mare organizaţie naţionalistă etnică printre locuitorii Mari. Scopul său este de a reînvia şi dezvolta limba şi cultura Mari în populaţia Mari, oriunde trăiesc ei astăzi. Se pot remarca curente similare în alte republici învecinate din regiunea Volgăi Centrale. Comunitatea neo-păgână udmurtă[13] ‘Udmurt vos’ (‘Rugăciunea udmurtă’) s-a născut în cadrul mişcării ‘Demen’ (‘Societatea’) care a fost înfiinţată în decembrie 1989 pentru protejarea şi restaurarea culturii etnice udmurte. În Republica Mordvinia, o ‘renaştere’ a păgânismului a fost iniţiată de o asociaţie culturală, ‘Mastorava’ (‘Mama-pământ’), înfiinţată în 1990 pentru ‘restaurarea comunităţilor etnice moksha şi er’zia’. La rândul lor, liderii Congresului Naţional Ciuvaş sunt foarte activi în ce priveşte restaurarea păgânismului ciuvaş.

 

Cugetari 70 4

Republicile din regiunea Volgăi Centrale

 

În unele regiuni caucaziene, mişcarea neo-păgână se bucură de asemenea de protecţie din partea autorităţilor locale sau mişcărilor naţionaliste. De exemplu, în Ossetia de Nord-Alania, o renaştere a păgânismului este patronată de Congresul poporului ossetian. În Abhazia, neo-păgânismul prosperă, mai ales de la războiul georgiano-abhaz din 1992-1993 încoace, şi este protejat de autorităţile abhaze. În particular, cele din urmă au luat parte la jertfirea unui taur în octombrie 1993 pentru a mulţumi Domnului pentru victoria asupra georgienilor. Abhazii cred că zeul lor etnic Didripsh le-a acordat biruinţa. De atunci încoace, conducătorii abhazi au luat parte în mod regulat la ritualurile tradiţionale.

În pofida atitudinii negative a Bisericii Ortodoxe Ruse, autorităţile locale sunt uneori foarte înţelegătoare faţă de neo-păgâni. Ele îi ajută atât cu organizarea rugăciunilor (în regiunea Volgăi Centrale), cât şi cu introducerea de cursuri speciale de credinţe populare în planurile de învăţământ (aşa cum s-a întâmplat în Letonia, Mari El, Udmurtia, Ciuvaşia, şi chiar în unele regiuni ruse etnice ale Federaţiei Ruse şi în Ucraina).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 70/mai-iunie 2012 

 

 

 

PARTEA A IV-A

Concluzii: Efectele şi limitele dezvoltării neo-păgâne

Declinul şi în sfârşit colapsul ideologiei comuniste a pricinuit căutarea unei noi recompense intelectuale. Procesul a fost însoţit de o dezintegrare a sistemului politic anterior, o pătrundere de noi idei şi religii de peste hotare, sărăcire economică, o creştere a tensiunilor şi conflictelor etnice, şi o criză de identitate. În acest mediu foarte confuz şi tulburător, mulţi oameni au încercat să se sprijine pe ceea ce luau drept valori tradiţionale. De aici, o creştere abruptă a interesului faţă de cultura populară, faţă de trecutul îndepărtat nealterat de nici o influenţă străină, faţă de ceea ce oamenii considerau a fi în ultimă instanţă o cultură autentică dezvoltată de strămoşii lor îndepărtaţi.

Această atitudine a fost exploatată cu iscusinţă de politicienii locali care afirmau că toate nenorocirile erau o consecinţă a intervenţiei străine rele, cu toate că ei nu specificau cine ar putea fi ‘străinii’. Astfel, apariţia neo-păgânismului a prins rădăcini pe creşterea atitudinilor naţionaliste utilizate pentru protejarea culturilor populare, pentru a atenua efectele modernizării rapide. În acest context, modernizarea este identificată cu un ‘rău al lumii’, ca şi cum acesta ar fi fost întruchipat de unii oameni puternici care asupresc şi înăbuşă în mod deliberat culturile locale. Toate sau aproape toate ideologiile neo-păgâne din ţările post-sovietice conţin un mesaj anti-colonial şi au conotaţii xenofobe. Mânia neo-păgânilor este îndreptată fie către o majoritate dominantă – georgieni în Abhazia, ruşi în regiunea Volgăi Centrale şi Ucraina – fie către aceia care sunt socotiţi agenţi străini dăunători – evrei în regiunile ruse etnice. O imagine a duşmanului este utilizată de naţionaliştii locali pentru a promova consolidarea etnică şi construirea unei naţiuni pe o bază mono-etnică.

Atitudini similare alimentează neo-păgânismul în ţările musulmane, cu toate că orice presiune ideologică din afară este o chestiune de rezistenţă acolo. Tengrianismul, popular printre popoarele vorbitoare de limbi turcice, se bazează pe o atitudine vădit anti-colonială. Oricum, în medii politice diferite, el susţine valori diferite şi arată cu totul altfel: el necesită o ideologie pan-turcică globală în regiunile multiculturale în care popoarele turcice se simt o minoritate jignită (tătarii din Kazan, kumici[14]), în timp ce în unele state naţionale turcice nou-înfiinţate (de exemplu, în Kirghiztan), necesită o ideologie naţională exclusivă.

Aceasta nu înseamnă că neo-păgânii se bazează doar pe atitudini negative. Un alt punct central de atracţie pentru ei îl constituie o cultură ţărănească populară romanţată. Ei susţin că ea conţine tot ce are nevoie cineva pentru o viaţă materială şi intelectuală prosperă. Mai presus de orice, ei preţuiesc armonia cu mediul înconjurător ca şi cum el ar fi fost perfect stăpânit şi utilizat de strămoşii lor îndepărtaţi. În mod evident, aceste pretenţii sunt îndreptate împotriva dezvoltării industriale contemporane care devastează şi poluează mediul înconjurător. Aşadar, neo-păgânii sprijină protejarea şi restaurarea mediului înconjurător. Cu toate acestea, câteodată, lupta lor pentru puritatea naturii devine treptat o luptă pentru ‘puritatea sângelui’ şi ‘ecologia culturii’ se transformă într-o nouă formă de rasism.

Orientările ecologice ale neo-păgânismului sunt exprimate prin reclama ‘un mod sănătos de viaţă’ şi un accent pe îngrijirea neprofesionistă, populară a sănătăţii, bazată pe plante medicinale, vrăji, meditaţie şi altele asemenea. Această listă include felurite exerciţii şi ritualuri de arte marţiale, care sunt îndeosebi populare printre neo-păgânii ruşi.

 

Cugetari 71 4

Festivalul păgân slav Maslenitsa, care are loc în săptămâna albă, înainte de Postul Mare
Corespunde carnavalului care are loc în Apus, în ţările predominant catolice

 

Neo-păgânismul contemporan este constituit din două ramuri diferite – una a unei abordări ‘livreşti’ care este cultivată în mod artificial de intelectualii urbanizaţi care şi-au pierdut legăturile cu tradiţia populară, şi cealaltă, mai autentică, este a unei mişcări rurale bazate pe o continuitate înrădăcinată în trecutul îndepărtat. Prima predomină printre ruşi, ucraineni, bieloruşi, lituanieni, letoni şi armeni şi poate fi definită ca o ‘inventare a tradiţiei’, după Eric Hobsbawm. Un tipar mai complex poate fi observat printre grupurile etnice din regiunea Volgăi Centrale, ca şi printre ossetieni şi abhazi, unde cele două tendinţe interacţionează una cu cealaltă.

Neo-păgânismul livresc urbanizat este clădit de oameni cu standarde înalte de educaţie. Ei nu se limitează la o tradiţie orală şi cercetează culturile mai timpurii reconstruite de oamenii de ştiinţă. Pe această fundaţie, neo-păgânii ruşi făuresc variantele lor de sisteme de credinţe neo-păgâne: unii dintre ei accentuează o moştenire indo-iraniană (‘ariană’, ‘vedaică’), alţii sunt mai fascinaţi de zoroastrianism, încă alţii aderă la ‘magia runică’. O facţiune crescândă face eforturi pentru a restaura o ‘credinţă păgână slavă originală’ sau sunt dezvoltate unele variante eclectice ale ‘religiei ruse’, precum face Kandyba.

În timp ce subliniază autenticitatea ‘credinţei lor autentice’, neo-păgânii nu se opresc din a împrumuta din creştinism (ideea Treimii), din hinduism (ideea reîncarnării), sau îndeosebi din ocultism. Aceasta nu-i împiedică să se izoleze de noile mişcări religioase şi să accentueze natura primordială a credinţelor lor. Cea din urmă este exprimată în mod special în chemarea lor la întoarcerea la numele personale pre-creştine sau pre-musulmane şi la publicarea de ghiduri/îndreptare ale sistemelor de numire din trecutul pre-creştin sau pre-musulman.

În plus, multe tradiţii neo-păgâne urbane datorează mult activităţilor emigranţilor. Se poate observa aceasta mai cu seamă în Ucraina unde comunităţile neo-păgâne primesc ajutor financiar substanţial din partea omologilor lor canadieni. Moştenirea emigranţilor este utilizată considerabil în Armenia, Letonia şi printre neo-păgânii ruşi etnici.

Nu înseamnă nimic că neo-păgânismul urban se manifestă uneori mai degrabă ca o formă de ideologie politizată decât ca o religie în sine. În acest caz, el este strâns legat de o căutare a unei idei naţionale şi este întrebuinţat de partidele şi mişcările politice radicale. Mişcările politice radicale preţuiesc neo-păgânismul din regiunile ruse etnice, Armenia şi Ucraina, şi el alimentează unele facţiuni radicale ale mişcărilor naţional-democratice din regiunea Volgăi Centrale. În toate aceste cazuri, neo-păgânismul pretinde că este credinţa şi ideologia naţională.

Este adevărat că o diversitate locală tradiţională de credinţe şi rituri păgâne nu poate satisface această cerinţă. Iată de ce este săvârşită sistematizarea şi cultele naţionale nou-dezvoltate sunt întemeiate fie pe un sistem de credinţe încă politeist, dar uniform în mod artificial (‘Oshmarii-Chimarii’ din Mari El), fie pe o religie monoteistă care absoarbe o mare parte din moştenirea păgână (‘religia rusă’ a lui Kandyba sau ‘RUNVira’ a lui Sylenko). În aceste cazuri, neo-păgânii fac tot ce le stă în putinţă pentru a introduce sistemul lor de credinţe în planurile de învăţământ naţionale şi au avut succes total în unele regiuni (Letonia, Mari El, Udmurtia, Ciuvaşia), dar numai parţial în altele (Rusia, Ucraina).

 

Cugetari 71 5

Praznic păgân din Rusia zilelor noastre

 

Cu toate acestea, se dovedeşte foarte greu sau chiar imposibil a dezvolta o versiune de păgânism bine integrată, uniformă. Este suficient să spunem că aproape orice lider al comunităţii neo-păgâne are propria viziune a ceea ce ar trebui să fie o ‘religie naţională’, ce zei particulari ar trebui veneraţi, şi care rituri ar trebui săvârşite. Din acest motiv, există o mulţime de variante de mituri şi ritualuri contradictorii. În pofida tuturor încercărilor partizanilor săi de a promova o consolidare naţională sau etnică, neo-păgânismul – fiind o mişcare care se fărâmiţează în mod firesc – nu prea este capabil să se transforme în ideologia unei mişcări de masă. Este extrem de improbabil ca popoarele neruse ale Federaţiei Ruse să fie capabile să se unească sub stindardul neo-păgân împotriva ruşilor etnici, cu totul contrar faţă de ceea ce cred unii specialişti.

Pretutindeni în cadrul regiunii studiate, cu excepţia Abhaziei, neo-păgânismul este o mişcare religioasă neînsemnată. Este mai popular în Republica Mari El, unde între un sfert şi o jumătate din populaţia Mari fie se închină zeilor păgâni, fie simpatizează cu neo-păgânismul. Este mai puţin popular în celelalte republici din regiunea Volgăi Centrale: admiratorii săi numără 4% printre udmurţi şi mai puţin de 2% printre mordvinieni. Nu mai mult de câteva sute de oameni sunt activi în mişcarea neo-păgână din Armenia.

Toate cazurile care au fost analizate se referă la regiunile creştine în care mişcările neo-păgâne se dezvoltă cu repeziciune. Acest tipar de dezvoltare este mai puţin caracteristic pentru zonele musulmane, cu toate că unii intelectuali turcici manifestă o năzuinţă de a ‘reînvia’ o religie turcică uniformă a ‘tengrianismului’ (de exemplu, naţionaliştii tătari radicali din Kazan). În opinia mea, această mişcare de-abia are perspective de viitor. Un motiv pentru aceasta este că nu are nici un sens construirea unei noi religii în regiunile musulmane pentru a opune rezistenţă unei rusificări promovate de Biserica Ortodoxă Rusă. Islamismul serveşte cât se poate de bine acestui scop. Un alt motiv este marea vitalitate a moştenirii păgâne, care a fost bine integrată în varietăţile locale ale islamismului în măsura în care mullahii locali săvârşesc ritualuri în esenţă păgâne tratându-le ca pe unele cu adevărat musulmane. Se poate remarca cu uşurinţă acest lucru printre cei din ţinuturile muntoase din Daghestan. Iată de ce krişnaiţii cu ‘ideologia lor ariană’, care au încercat să facă prozeliţi printre popoarele indigene, au eşuat complet acolo.

Cu toate acestea, democratizarea a adus cu sine în ţările post-sovietice un fenomen cu totul neaşteptat, şi anume neo-păgânismul, care, spre deosebire de alte religii noi, este în căutarea unor valori etnice autentice. Ar putea fi calificat drept o religie etnică prin excelenţă, în sensul că furnizează susţinătorilor lui simboluri valoroase ale identităţii etnice. Însă, cel mai adesea, el include doar un segment minor al unei comunităţi etnice şi miturile şi ritualurile lui nu sunt câtuşi de puţin pe cât originale şi omogene pretind adepţii lui că sunt. În consecinţă, neo-păgânismul este la fel de controversat ca mediul social şi politic care i-a dat naştere la începutul secolului XXI.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 71/iulie-august 2012



[1] Reforma constituie mişcarea religioasă din Europa secolului al XVI-lea prin care a luat naştere protestantismul. Ea şi-a propus să reformeze unele învăţături şi practici ale Bisericii Romano-Catolice, conducând la formarea de noi Biserici creştine.

[2] Tomaso Machiavelli (secolul XVI) – diplomat italian puţin cunoscut, aflat în slujba Margaretei de Austria (1522-1586).

[3] Tengrianismul (sau tengriism, tengerism) era religia popoarelor turce şi mongole înainte ca marea majoritate să primească religiile lumii statornicite. Tengrianismul are ca zeitate centrală pe Tengri (sau Tangri, Tangra), zeul cerului şi cuprinde elemente de şamanism, animism, totemism. Astăzi, există încă mulţi tengrianişti în Asia.

Vechii turci credeau că 17 zeităţi – Tengri, Yer-Sub, Umai, Erlik, Pământul, Apa, Focul, Soarele, Luna, Steaua, Aerul, Norii, Vântul, Furtuna, Trăsnetul şi Fulgerul, Ploaia şi Curcubeul, conduc universul nostru. Mongolii credeau că 99 zeităţi guvernează lumea noastră. Tot ceea ce există pe pământ este supus lui Tengri – întruparea unui principiu ceresc, Creatorul Universului, ’Spiritul Cerului’.

[4] Osetia este o regiune din Caucazul Central, împărţită cu graniţă între Rusia şi Georgia în două părţi: Osetia de Nord şi Osetia de Sud. Ciuvaşia este o republică autonomă din Rusia Europeană, la est de Nijni Novgorod, care avea o populaţie de 1.340.000 locuitori în 1990.

[5] Zoroastru (cca 628-551 î.Hr.) - profet persan, întemeietorul zoroastrianismului. Scrierile sfinte ale zoroastrianismului, Avesta, îl numesc Zarathustra. A început să propovăduiască învăţăturile cunoscute mai târziu ca zoroastrianism după ce a avut o vedenie de la zeul Ahura Mazda.

[6] Venezii sunt locuitori ai regiunii Veneda, care face parte astăzi din Lituania.

[7] Vedaismul (sau vedismul) constituie ansamblul credinţelor şi ritualurilor cuprinse în scrierile hinduse sacre Veda.

[8] Tashnakii sunt membri ai Federaţiei Revoluţionare Armene, cunoscută şi sub numele de Organizaţia Tashnak, care este un partid politic armean fondat în 1890, susţinător fervent al naţionalismului.

[9] Cartea lui Vles (sau Veles) este un fals literar despre care se afirmă că este un text al religiei şi istoriei slave străvechi scris pe tăbliţe de lemn. Conţine fragmente religioase şi relatări istorice presărate cu precepte de morală religioasă. Cel mai timpuriu eveniment din carte ar putea fi datat în secolul al VII-lea î.Hr. şi cel mai recent în secolul al IX-lea d.Hr.

Se pare că lucrarea a fost descoperită în 1919 şi pierdută în 1941. Majoritatea oamenilor de ştiinţă susţin că este un fals alcătuit în anii ‘1940-‘1950 sau, lucru mai puţin probabil, la începutul secolului al XIX-lea. Principala dovadă decisivă este limba textului, care este un amestec de limbi slave moderne cu forme greşite şi inventate şi fără o gramatică riguroasă. În plus, diverse ediţii moderne ale cărţii au diverse versiuni ale textului. Fără a ţine cont de toate acestea, unii neo-păgâni slavi o socotesc cartea lor sfântă.

[10] Krishnaismul este un termen generic pentru tradiţiile religioase care implică închinarea la zeitatea hindusă Krishna.

[11] Romuva sau Romowe a fost un loc de închinare păgân (un templu sau un loc sacru) în vestul Sambiei, una din regiunile Prusiei păgâne. În sursele contemporane, templu a fost menţionat doar o dată de Peter von Dusburg, în 1326. Chiar dacă există îndoieli serioase că a existat un asemenea loc, mişcarea neo-păgână lituaniană Romuva şi-a împrumutat numele de la acest templu.

[12] Rusia Kieveană (jumătatea secolului IX - 1240) – primul stat rus organizat pe teritoriile actuale ale Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei, centrat în jurul oraşului Kiev.

[13] Udmurtia – republică autonomă din estul Rusiei europene, aflată între Tatarstan şi Başchiria.

[14] N.tr.: Kumicii sunt un popor turcic care trăieşte pe platoul Kumyk din nordul Daghestanului şi sudului Terekului şi în ţinuturile învecinate cu Marea Caspică.