Descreştinare în Sfânta Rusie ?

Viaţa bisericească între anii 1900-1915

 

PARTEA I

Viaţa religioasă din Imperiul Rus nu a fost încă studiată îndeajuns de mult şi sistematic pentru a putea avea o imagine de ansamblu asupra fenomenelor religioase care au avut loc în societatea rusă la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea. Istoricii bisericeşti şi nu numai au fost preocupaţi de o problemă fundamentală: dimensiunea descreştinării societăţii ruse înainte de Revoluţia din 1917. S-au lepădat ruşii de credinţa lor, au încetat să mai meargă la biserică şi să-şi neglijeze tradiţiile religioase, au încetat ei să se mai mărturisească şi să se împărtăşească cu sfintele taine ? Ce anume a subminat viaţa religioasă în Imperiul Rus ? Creşterea nivelului de cultură generală, creşterea culturii seculare, industrializarea, munca sezonieră, propaganda radicală ? Prozelitismul făcut de alte confesiuni, mai ales după 1905 ?

Arhivele bisericeşti ale vremii – rapoartele şi statisticile privind viaţa bisericească din fiecare eparhie rusă, pe care administraţia Bisericii le alcătuia în fiecare an – ar putea constitui un punct de plecare pentru a găsi unele răspunsuri. Ce credeau oamenii Bisericii din acea vreme: era viaţa religioasă în declin în ajunul Revoluţiei din 1917 ? La începutul secolului XX, Imperiul Rus era vast şi heterogen, iar volumul de date privind eparhiile ruse este extrem de mare; prin urmare, este esenţial a alege o eparhie care ar putea oferi o imagine pe cât este cu putinţă obiectivă şi a arunca o privire asupra vieţii bisericeşti din sânul ei.

Eparhia Vladimir este un centru religios vechi, la începutul secolului XX fiind un bastion al Ortodoxiei. În 1901, ea avea 1,6 milioane credincioşi, care constituiau 98% din provincie; restul de 2% era reprezentat de credincioşii de rit vechi şi alţi sectanţi. Aici, Biserica avea o organizare puternică: episcopul avea 2 episcopi vicari şi 69 protopopi locali care-l ajutau să conducă reţeaua densă de mânăstiri, clerici şi parohii. Cu toate acestea, Biserica s-a confruntat cu diverse provocări în Vladimir: industrializare rapidă, schimbare culturală, agitaţie revoluţionară şi prozelitism din partea altor confesiuni.

În mod indiscutabil, eparhia suferea o schimbare în plan religios: raportul anual[1] pe anul 1900 exprima încredere privind religiozitatea populară, dar ulterior, în cursul revoluţiei din 1905-1907 şi după aceea, rapoartele vădeau o nelinişte crescândă. Temeri asemănătoare străbăteau corespondenţa particulară a episcopului şi şi-au făcut drum către raportul oficial pentru anul 1906. Chiar după ce regimul a înăbuşit revoluţia, episcopul se plângea că ,,duhul perioadei 1905-1907” lăsase asupra credincioşilor o amprentă de durată.

 

Cugetari 96 1

Revoluţia din 1905-1907. Realitate şi schiţă într-un ziar francez

Cugetari 96 2

 

Rapoartele subliniau creşterea indiferenţei, mai ales în rândul tineretului, şi totodată tot mai multe cereri din partea enoriaşilor de a controla finanţele parohiei. Mitul poporului ,,evlavios, simplu” apusese, acum clerul remarca diferenţele între generaţii şi între genuri, vârstnicii şi femeile arătând mai multă evlavie, ca şi variaţiile în eparhie. Dările de seamă privind mărturisirea şi împărtăşania dovedesc de asemenea această stare de lucruri. Deşi viaţa din sânul comunităţii bisericeşti o depăşea cu mult pe cea din Europa occidentală[2], clerul avea motive de îngrijorare, mai ales în zonele supuse industrializării şi problemelor din partea sectelor.

Ca urmare a acestor îngrijorări, autorităţile eparhiale au înfiinţat o comisie specială pentru a studia problema şi a căuta soluţii pentru revigorarea vieţii bisericeşti. Raportul comisiei din iulie 1913 oferă o evaluare obiectivă a statutului Ortodoxiei şi descrie strategia clerului pentru a combate indiferenţa religioasă şi prozelitismul altor confesiuni. Printre alte lucruri, comisia a susţinut reforma parohiilor ca o modalitate de a revitaliza evlavia poporului şi implicarea în viaţa bisericească.

Clerul avea sentimente amestecate faţă de ideea de a da responsabilităţi în parohii enoriaşilor, temându-se că ei vor diminua sprijinul oferit clerului şi seminarului; cu toate acestea, majoritatea slujitorilor doreau întărirea parohiilor, în parte prin sporirea puterii lor, în parte prin mobilizarea credincioşilor propunându-se înfiinţarea unor ,,cercuri de zeloţi”. Consiliul eparhial a aprobat raportul şi a mers şi mai departe, sugerând ca slujitorii să primească un salariu de la stat în locul alocării terenului tradiţional şi donaţiilor. Precautul arhiepiscop Nicolae a susţinut în general propunerile, dar nu a dat atenţie celei cu privire la salariu, deoarece cunoştea sentimentul anticlerical care domnea în cea de-a patra Dumă de stat (1912-1917).

Rapoartele, statisticile şi raportul comisiei creionează o imagine de ansamblu asupra vieţii religioase şi cum s-a schimbat aceasta după Revoluţia din 1905-1907. Poporul rus simplu şi evlavios nu mai exista; clerul mărturisea că, deşi rânduielile bisericeşti şi obiceiurile statornicite erau respectate de popor într-o majoritate covârşitoare, numărul celor necredincioşi, indiferenţi şi credincioşi nemulţumiţi era în creştere.

Aceste documente mai vorbesc despre un lucru: Biserica Ortodoxă Rusă nu era nicidecum muribundă; chiar dacă ele reflectă o schimbare de proporţii în viaţa religioasă a poporului, ele vorbesc totodată despre faptul că slujitorii erau hotărâţi să apere Ortodoxia şi să combată influenţele negative, chiar prin metode care le-ar fi putut afecta interesele lor pământeşti.

 

 

Raportul anual pentru anul 1900

- document extras din arhiva istorică de stat -

 

Activităţile consistoriului, protopopilor şi consiliilor protopopilor au fost pline de succes[3]. Viaţa în mânăstiri era mulţumitoare. În măsura în care le permiteau resursele, mânăstirile au contribuit la cauza educaţiei poporului; multe dintre ele au înfiinţat şcoli parohiale pe cheltuiala proprie[4]. Bisericile din eparhie, datorită eforturilor enoriaşilor, în majoritatea copleşitoare a cazurilor sunt splendide, cu suficiente obiecte bisericeşti şi veşmântărie. În fiecare an, bibliotecile bisericilor adaugă cărţi cu conţinut duhovnicesc şi ziditor. În anul curent, clerul a fost ascultător în săvârşirea responsabilităţilor lor directe şi în asigurarea călăuzirii duhovniceşti în toate formele sale; nici moralitatea sa nu a fost pricină de critică.

Sprijinul material al clerului, din contribuţii particulare, a fost mulţumitor. Condiţiile din parohiile cu mijloace extrem de limitate pentru sprijinirea clerului s-au îmbunătăţit prin alocarea de ajutor de la stat[5]. Relaţiile clerului cu enoriaşii săi au fost adecvate şi paşnice. Starea moral-religioasă a turmei a fost de asemenea mulţumitoare; acest lucru s-a datorat în principal faptului că populaţia a absorbit treptat principiile morale transmise în predici din amvonul bisericii, în discuţii în afara slujbelor bisericeşti, în şcoli etc. Sub influenţa acestor factori, au fost semne de slăbire a schismei (raskol)[6], care în timp ar putea uşura sarcina păstorilor în problema întoarcerii celor care s-au răzleţit din sânul Bisericii Ortodoxe.

 

 

Scrisoarea Episcopului Nicon (Sofiiski) de Vladimir

către Mitropolitul Flavian (Gorodetski) de Kiev[7]

21 decembrie 1905

 

Acestea sunt vremuri grele. În anul care vine, fie ca Domnul să schimbe lucrurile în mai bine ! În Eparhia Vladimir, sunt dificil de înţeles tendinţele poporului: unii propovăduiesc cele mai liberale învăţături sau devin înrobiţi de cei care propovăduiesc astfel de lucruri; alţii aderă cu tărie la vechea ordine şi nu vor să audă de libertate – chiar în duhul manifestului din 17 octombrie. În Orekhovo, un sat cu o fabrică mare, tinerii îşi scot crucile şi trag în ele; morţii sunt îngropaţi cu steaguri roşii şi cântece în locul ceremoniei bisericeşti tradiţionale condusă de un preot.

În unele părţi ale eparhiei, enoriaşii alcătuiesc rezoluţii pentru a reduce la valorile cele mai nesemnificative retribuţiile plătite clerului local pentru săvârşirea slujbelor religioase[8]; ei desfiinţează de asemenea colectele în natură de la enoriaşi. În mod elocvent, precum mi-a relatat un preot pe 16 decembrie, în unele locuri, seminariştii îi incită pe enoriaşi să procedeze astfel. În unele parohii, starostii[9] au refuzat categoric să plătească protopopilor contribuţiile bisericilor parohiale pentru a acoperi necesităţile eparhiale – unii din proprie iniţiativă, alţii sub presiunea enoriaşilor. Dacă seminarul este reorganizat şi transformat într-un institut de educaţie generală, mai ales dacă nivelul teologic (superior) este îndepărtat[10], atunci nici un singur staroste nu va mai da o copeică pentru un seminar reformat în acest fel. Atunci mulţi fii ai clericilor vor fi lipsiţi de acea educaţie pe care seminarul actual o oferă astăzi.

 

 

Raportul Eparhiei Vladimir pentru anul 1906

 

După ce a reiterat poziţia tradiţională că situaţia în eparhie este în general mulţumitoare, arhiepiscopul Nicolae (Nalimov)[11] adaugă acest avertisment decisiv:

Este imposibil de tăinuit faptul că în viaţa morală a turmei din Vladimir sunt evidente diferite neajunsuri. Acestea includ, de exemplu, indiferenţa unor ortodocşi (mai ales din zonele cu fabrici) de a participa la slujbele dumnezeieşti şi de a-şi îndeplini datoria creştină a spovedaniei şi sfintei împărtăşanii; în schimb, ei petrec acest timp din duminici şi sărbători în desfrânare şi abuz de alcool; există de asemenea folosirea limbajului josnic; neînţelegere în familii. … În general, poporul tratează clerul cu respectul cuvenit şi, foarte adesea, cu devotament şi ascultare adevărate; cu toate acestea, în cursul mişcărilor sociale din ultima vreme (din cauza influenţei unor ziare, broşuri şi proclamaţii – mai ales în rândul tineretului din fabrici), a devenit vizibilă o atitudine dispreţuitoare faţă de cler.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 96/ianuarie-februarie 2016

 

 

 

PARTEA A II-A

 

Fragmente din scrisorile mitropolitului Antonie Hrapovitski

către mitropolitul Flavian Gorodetski

1905-1915

 

Scrisorile mitropolitului Antonie Hrapovitski (1863-1936) adresate mitropolitului Flavian Gorodetski (1840-1915) prezintă interes nu numai din punctul de vedere al istoriei Bisericii, ci în primul rând pentru că transmit duhul epocii ale cărei sfărâmături s-au răspândit influenţând destinul Rusiei.

Destinatarul acestor epistole, mitropolitul Flavian, căruia mitropolitul Antonie i-a urmat pe scaunul episcopal al Kievului, era un ierarh extrem de blând, milostiv şi înainte-văzător. Din 1903, de când a fost ridicat la rangul de mitropolit de Kiev şi Galiţia, în Kiev se statorniciseră anumite zile în care el îi primea pe cei nevoiaşi: de dimineaţă şi până seara, oamenii veneau la el pentru a-i cere ajutor. Era întotdeauna generos. Mai târziu, în zilele săptămânii în care se ştia că mitropolitul nu era plecat la una din sesiunile Sfântului Sinod, curtea din Kiev de pe Insula Vasilevski, unde vieţuia ierarhul, era asaltată de săraci.

Cugetari 97 2Mitropolitul Flavian a fost membru onorific al Academiilor Duhovniceşti din Kazan, Sankt Petersburg şi Kiev. Pentru viaţa sa bineplăcută lui Dumnezeu, înainte de moarte, el s-a învrednicit să aibă o vedenie privind viitorul Bisericii Ortodoxe Ruse despre care s-a scris la acea vreme în numărul din noiembrie 1915 al ziarului Sinodului, Buletinul Public al Bisericii a toată Rusia. Mitropolitul Flavian a adormit întru Domnul în 1915, lăsând turmei sale amintiri minunate despre sine. De aceea, nu este surprinzător că mitropolitul Antonie şi-a încredinţat gândurile cele mai tainice acestui arhipăstor plin de dar. Epistolele sale către ierarhul de Kiev pot fi socotite chiar o mărturisire a gândurilor.

 

Iulie 1882. Mitropolitul Flavian pe când era arhimandrit

 

Chestiunile prezentate de mitropolitul Antonie, care la acea vreme era arhiepiscop de Volynsk, sunt de toate felurile, dar se poate spune că există o singură temă principală: mâhnire pentru starea dificilă a Bisericii şi slăbirea Sfintei Rusii în văzul tuturor. Mitropolitul Antonie îi scrie fratelui său mai mare întru episcopie pentru ca acesta, în calitate de membru permanent al Sfântului Sinod, să sprijine instituţiile bisericeşti educaţionale. Scrisorile din perioada 1905-1908, perioada primei tulburări politice din Rusia, care marchează trecerea dintr-o epocă în alta, sunt pline de tragedie şi durere. Situaţia ulterioară evenimentelor din 1905 s-a schimbat în rău, începând să se ivească la orizont o catastrofă. Într-una din scrisori, ierarhul scrie: ,,Peste tot ei vorbesc despre reacţiune şi înţelegere, dar eu nu cred în justeţea sa. Lucrurile merg prost, mai ales chestiunile bisericeşti: bisericile se golesc şi oamenii devin tot mai neruşinaţi. Dacă noi am fost nemulţumiţi de atitudinea împărţită a vieţii ruseşti de dinainte de revoluţie, acea vreme pare acum să se fi pierdut pentru totdeauna ... Se apropie începutul sfârşitului” (Scrisoarea 15, 9 ianuarie 1908).

Din scrisorile mitropolitului este evident că atitudinile revoluţionare, anti-creştine inundau societatea, iar la această stare de lucruri contribuia toleranţa clerului, mare parte din clerici fiind deja otrăviţi de duhul vremii. Ierarhul îi deplânge în mod constant pe credincioşii care se risipesc din turma lui Hristos. El scrie: ,,O atitudine tristă, deprimată faţă de această situaţie se transformă cu totul în răceală faţă de viaţa Bisericii” (Scrisoarea 8, 25 iunie 1907). O deducţie fără echivoc: ,,Caracterul nepământesc al Bisericii se va accentua” (Scrisoarea 17, 15 februarie 1908).

După cum se ştie, mitropolitul Antonie a acordat întotdeauna multă atenţie şcolii duhovniceşti, pregătirii viitorilor slujitori ai Bisericii. Din acest motiv, el era în permanenţă mâhnit de starea demoralizată a seminariilor şi academiilor duhovniceşti. Doar câţiva profesori sănătoşi la minte şi un număr mic de elevi din mediul monahal reprezentau o mângâiere pentru ierarh. O majoritate curentă atrăgea după sine o nemulţumire profundă justă a ierarhului râvnitor. El scria:

,,Vai, pierim pe deplin … Ştiind scopul profesorilor ... este stabilită, prin dorinţa de autonomie, uciderea monahismului educat” (Scrisoarea 41, 19 iunie 1905). ,,Dacă Sfântul Sinod se pleacă la violenţa şi dorinţele anti-canonice ale autonomiei fără preoţie, acea grevă va pune stăpânire pe toate seminariile şi atunci vor fi transferate clerului de parohie”. ,,Acum este necesar a închide toate seminariile şi a-i aduna pe toţi profesorii care nu sunt favorabili autonomiei în una sau două academii, şi ceilalţi elevi şi profesori ar trebui eliminaţi … şi elevii excluşi definitiv. Cei rămaşi în academie vor fi îngrădiţi cu reguli stricte, iar profesorii vor fi obligaţi să facă un nou jurământ al mărturisirii de credinţă. … Se ştie că profesorii din Moscova cer ‘libertatea de predare’, adică dreptul de a tăgădui dumnezeirea lui Iisus Hristos şi în general Simbolul de credinţă [Crezul] în cursurile lor. Dacă noi vom produce eretici în şcoala bisericească, ce ne va aştepta la Înfricoşata Judecată ?” (Scrisoarea 43, 8 octombrie 1905).

,,Apăraţi în continuare şcoala duhovnicească”, spune mitropolitul Antonie, ,,ştiţi că este pe jumătate moartă şi încă o dată înfundată de reforme nesăbuite”. Căci sunt atacate ,,ultimele rămăşiţe ale izvorului religios” şi este susţinut ,,doar spiritul aristocrat şi nihilismul”. ,,Conştiinţa mea m-ar tortura dacă nu aş spune ceea ce spun pentru a apăra şcoala bisericească muribundă” (Scrisoarea 5, 12 martie 1907).

,,Academiile au decăzut atât de mult în aceşti 3 ani; ele s-au îndepărtat atât de mult de misiunea lor, încât chiar dacă Arhanghelul Gavriil ar fi trimis ca rector nu ar fi de nici un folos”. ,,Cincizeci de elevi împreună cu preoţii care predau au mers la peşteri [Lavra Peşterilor, Kiev] şi nimeni nu a mers să se închine la nici măcar una din sfintele moaşte; în adunări, ei au votat pentru a modifica posturile în academie … Mă gândesc la redactarea unui raport către Sinod despre necesitatea de a alcătui un set de reguli de conduită pentru clerul academiei” (Scrisoarea 13, 22 noiembrie 1907).

,,Profesorii din academie [din Kiev] care sunt preoţi nu merg la biserică cu lunile, iar dintre elevi, numai 7-10 persoane din toate academiile merg la liturghiile duminicale. Preoţii mănâncă înainte de a sluji ... dimineaţa – în mod ostentativ. În adunări există doar câţiva preoţi care sunt la marginea stângii, cealaltă majoritate sunt de stânga[12]; acest lucru este valabil în toate cele patru academii”. ,,Când elevii sănătoşi la minte obiectează faţă de preoţi la adunări, spunând: ‘Aceasta nu este în acord cu dogmele fundamentale ale credinţei creştine’, li se răspunde: ‘Nu recunosc dogmele’. Şi iată, mulţimea acestor exemplare asemenea animalelor umple şcolile noastre având înfăţişare de profesori; o tempora, o mores[13] ! Eu sunt din nou în seminarii săptămână de săptămână şi vizitez toate celelalte instituţii educaţionale, duhovniceşti şi laice. Pretutindeni este linişte, dar totul este necrozat faţă de Biserică. … În Academia din Moscova, un profesor citeşte despre Gură de Aur ca despre un satiric; un elev citeşte despre el ca despre un republican, şi altul ca despre un anarhist social”. ,,Doar 4 profesori au rămas de dreapta, ceilalţi sunt toţi de stânga. Bineînţeles, cel mai bun lucru de făcut ar fi închiderea a două academii şi concentrarea puterilor tradiţionale în două, izgonindu-i pe toţi nihiliştii” (Scrisoarea 14, 26 aprilie 1907). ,,Cu toate acestea, în Academia din Kiev nu există batjocorirea credinţei aşa cum există în celelalte” (Scrisoarea 22, 26 aprilie 1908).Cugetari 97 1

,,În general, părinţii preoţi nu au arătat nicicând o simpatie sinceră faţă de sarcina religioso-profesională a şcolii duhovniceşti, ci doar faţă de numirea lor nobilă: a fi cineva în ochii credincioşilor lor. Seminarul … a devenit tăcut, dar rămâne încă o instituţie care este mai păgubitoare decât de ajutor, şi de acum încolo nu mai există nădejde în ce le priveşte” (Scrisoarea 18, 7 martie 1908).

 

Mitropolitul Antonie Hrapovitski

 

Cunoscând şi văzând toate acestea, nu este nevoie să fii clarvăzător pentru a face o deducţie privind starea Bisericii Ruse; aceasta înseamnă că starea societăţii ca întreg se înrăutăţea. Şi, într-adevăr, au trecut anii şi norii de furtună de deasupra Rusiei au devenit tot mai negri. Păcate din ce în ce mai noi şi inedite (în acest caz, un fapt care s-a petrecut în una din eparhiile învecinate) l-au silit pe mitropolitul Antonie să strige către cer: ,,Dumnezeul meu, Dumnezeul meu ! Pentru ce am trăit ? În ce atmosferă vieţuieşte … Biserica ? În atmosfera depravării, minciunilor, înşelării, linguşirii şi decadenţei. … Nu triumfă deja minciunile, depravarea îşi înalţă capul şi satana devine învingătorul ?” (Scrisoarea 83, 25 octombrie 1910).

Prin urmare, cine a învins în acea bătălie îndelungată la care a fost martor ocular mitropolitul Antonie ? Până şi astăzi pare greu a răspunde la această întrebare. Prăbuşirea Imperiului Rus cu temelia sa ortodoxă de o mie de ani a fost fără îndoială o biruinţă a răului. Dar scrisorile mitropolitului Antonie arată limpede cauza acestei prăbuşiri, boala de care suferea societatea rusă din acea vreme: necredinţa.

Totodată, în scrisorile mitropolitului Antonie legate de perioada pre-revoluţionară pot fi întâlnite gânduri, aruncate în treacăt, care s-au împlinit ulterior într-un fel sau altul. De asemenea, felul în care a surprins ierarhul figurile bisericeşti ale acelui timp este profetic. De exemplu, el îl aminteşte pe mitropolitul Serghie Stragorodski, la acea vreme aflat în eparhia de Finlanda şi Vyborg. În 1905, când corpul profesoral revoluţionar cerea reforme pentru şcoala duhovnicească, ,,episcopul Serghie … s-a clătinat în credinţă” (Scrisoarea 41, 19 iunie 1905). Doi ani mai târziu, el îi face mitropolitului Serghie o caracterizare mai aspră şi imparţială, expunând moliciunea sa inutilă (Scrisoarea 4, 10 februarie 1907). În altă parte, mitropolitul Antonie mustră: ,,Episcopul Serghie … nu este un războinic pe câmpul de luptă” (Scrisoarea 13, 22 noiembrie 1907).

Ierarhul îl aminteşte în scrisorile sale şi pe cel care va fi Noul Sfinţit Mucenic Teodor (1876-1938), arhiepiscop de Volokolamsk, şi unul din adversarii mitropolitului Serghie Stragorodski: ,,Arhimandritul Teodor (la acea vreme, rector al seminarului din Moscova) este o stea ce răsare” şi, dacă va deveni rector al academiei, ,,atunci va putea să îmbunătăţească viaţa academiei” (Scrisoarea 14, 28 noiembrie 1907). În 1909, într-adevăr, arhimandritul Teodor a devenit rector al Academiei din Moscova şi a fost asemenea unei stele ce răsare, una din buchetul de stele care sunt astăzi noii mucenici şi mărturisitori ai Rusiei.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 97/martie-aprilie 2016

 

 

 

PARTEA A III-A

 

Raportul anual pentru anul 1908

 

Credinţa şi evlavia în rândul populaţiei au rămas în general ferme; generaţia mai vârstnică şi femeile respectă în mod neabătut poruncile înaintaşilor lor şi arată dragoste faţă de rugăciunile bisericeşti. Turma îşi exprimă atitudinea religios-morală frecventând cu râvnă bisericile dumnezeieşti şi predicile rostite în afara slujbelor bisericeşti; ea este de asemenea manifestată prin strădaniile de a susţine slujbele speciale de sărbători şi prin donaţiile care vin în întâmpinarea nevoilor bisericilor, personalului parohial şi şcolilor. (...)

În vremuri de nenorocire sau bucurie publică, la cererea enoriaşilor, clerul duce sfintele icoane din biserici în sate şi pe câmpuri, unde săvârşesc slujbe de rugăciune cu sfinţirea apei; ei merg în jurul câmpurilor şi aşezărilor, stropind cu agheasmă casele, câmpurile şi vitele. În general, caracterul religios al vieţii populaţiei dă dreptul de a trage concluzia că poporul are o conştiinţă clară a necesităţii de a trăi într-o unitate cât mai apropiată cu putinţă cu Biserica Ortodoxă; că Ortodoxia rămâne pentru popor temelia sa şi religia oficială de stat. În 1908 nu au existat cazuri remarcabile de apostazie de la credinţa ortodoxă. Schisma, care nu a crescut numeric, nu a fost atât de înverşunată în ultima vreme. În principal, generaţia mai vârstnică aderă la schismă; generaţia tânără arată indiferenţă faţă de credinţa înaintaşilor săi. (...)

Însă, potrivit mărturiei unor preoţi parohi din eparhie, duhul anilor 1905-1907 – care a tulburat viaţa publică şi populară a patriei noastre – a avut un impact şi asupra vieţii bisericeşti parohiale. Valurile unui caracter liberal (care contaminează cu uşurinţă pe toţi cei înclinaţi la a fi copleşiţi în mod stupid de orice învăţătură nouă) a zguduit semnificativ fundaţiile vieţii bisericeşti parohiale statornicită de veacuri. Acest lucru este exprimat în parte prin non-conformismul religios şi politic, printr-o atitudine dispreţuitoare faţă de religie, biserică, şi sfintele ei taine, şi prin indiferenţă totală. În unele locuri, mirenii şi-au manifestat nemulţumirea faţă de rânduiala existentă în viaţa parohială şi au început să se plângă de formalismul şi înstrăinarea clerului de turmă, dar în primul rând de lipsa de drepturi a mirenilor în organizarea vieţii bisericeşti parohiale.

Unii (deşi nu mulţi) preoţi parohi au remarcat o indiferenţă crescândă faţă de frecventarea sfintelor biserici, asigurarea splendorii materiale a bisericii şi îndeplinirea datoriei creştine [a spovedaniei şi împărtăşaniei]. Cei [care neglijează spovedania şi împărtăşania] se ridică la 77.102 în întreaga eparhie. Încălcarea posturilor, vremea petrecută în beţie, depravarea în sărbători, limbajul necuviincios şi desfrâul au devenit fenomene obişnuite; mult timp şi lucrare este cerută de la păstori pentru a contracara aceste obiceiuri rele, şi numai în parte. Generaţia tânără este îndeosebi vinovată în această privinţă. Ducând o viaţă necontrolată, desfrânată în cea mai mare parte a anului în fabrici, uzine industriale şi alte întreprinderi care folosesc munca sezonieră, adesea foarte departe de bisericile dumnezeieşti, tineretul devine străin de comportamentul cuviincios şi nu trăieşte potrivit rânduielilor şi normelor Bisericii.

Grăitoare pentru degradarea moralităţii tineretului (mai ales în zonele cu fabrici şi uzine industriale) sunt încrederea în sine arogantă, obrăznicia chiar în relaţiile cu propriii părinţi, consumul de băuturi alcoolice şi jocurile de noroc pe bani (chiar în timpul orelor regulate de muncă), înclinaţia pentru modă, şi depravarea (cultivată de apropierea involuntară a ambelor sexe în fabrici şi relaţiile lor ocazionale, mai ales în locuinţele înghesuite pentru muncitori). Întorcându-se acasă cu asemenea cusururi morale, aici de asemenea această generaţie [mai tânără] infectează persoanele de o vârstă cu ele cu însuşiri extrem de nedorite.

Credincioşii din eparhie în general tratează clerul cu respectul cuvenit şi foarte des cu evlavie adevărată, deşi unii preoţi parohi au remarcat o creştere a indiferenţei enoriaşilor faţă de nevoile materiale ale clerului şi o încercare de a înrăutăţi situaţia materială a clerului prin încălcarea rânduielii străvechi de a strânge donaţii în secară şi prin reducerea plăţilor pentru slujbe. O asemenea dispoziţie negativă faţă de cler şi necesităţile sale este în mod special remarcabilă (pentru întreaga eparhie) în câteva sate din cel de-a patrulea protopopiat din districtul Iurev-Polski. Satele din acest protopopiat (Chislovskie Gorodişka, Iurkovo, Skomovo şi Belianiţina) au un număr semnificativ de vieţuitori care aparţin sectelor raţionaliste, precum oameni care cunosc învăţăturile lui [Lev] Tolstoi[14] şi literatura teologică vătămătoare.

Pe de o parte, măsurile aspre luate de autorităţile civile împotriva exceselor huliganice ale tineretului faţă de cler au avut un efect moderat asupra populaţiei; pe de altă parte, acest [huliganism] dă naştere la atitudini nedorite faţă de cler în acea parte din turma lor care ameninţă să respingă metoda tradiţională a sprijinului material pentru clerul parohial. Prin urmare, clerul din unele sate ale acestui protopopiat, asuprit pe de o parte de nevoia materială şi pe de alta de neruşinarea oamenilor, au arătat în ultima vreme o dorinţă puternică de a se muta în alte parohii. De aceea, în ultimii 2-3 ani, chiar jumătate din foştii membri ai clerului din acest district au fost înlocuiţi cu clerici noi.

 

 

Raportul anual pentru 1910: Variaţii regionale

 

1. Districtele Suzdal, Iurev-Polski, Alexandrov, Pereslavl-Zalesski, şi părţi din districtele Kovrov şi Vladimir

Cea mai mare parte din populaţie este în întregime ortodoxă, frecventează cu râvnă bisericile dumnezeieşti în toate sărbătorile, manifestă o credinţă profundă în Dumnezeu şi cinstesc sfintele taine şi instituţiile Bisericii Ortodoxe. Toţi îşi îndeplinesc datoria creştină a mărturisirii şi împărtăşaniei în fiecare an, în timp ce persoanele vârstnice şi mai ales femeile fac aceasta în toate posturile; unii sunt atât de evlavioşi încât se mărturisesc şi primesc împărtăşanie de mai multe ori în cursul anului (după cum spun, ,,nedepăşind 6 săptămâni” – adică, ei îşi curăţesc conştiinţa şi primesc sfânta împărtăşanie la fiecare 6 săptămâni). Eşecul de a împlini datoria mărturisirii şi sfintei împărtăşanii are loc doar din cauza absenţei şi din cauză că este imposibil a-şi face datoria de creştin acolo unde au mers.

 

2. Zonele industriale: districtele Pokrov şi Şuia

Râvna populaţiei ortodoxe faţă de slujbele bisericeşti şi sfintele taine nu este atât de mare în acele locuri în care populaţia, deşi ortodoxă, locuieşte într-o zonă industrială. Printre locuitorii unor zone cu fabrici sunt mulţi nomazi care sunt străini de populaţia indigenă în privinţa fundamentelor morale şi uneori în ce priveşte credinţa lor. Printre muncitorii dintr-o fabrică sunt adesea agitatori care au citit unele broşuri care Îl neagă pe Dumnezeu, ordinea civilă şi familială şi proprietatea particulară. Tinerii din fabrici, care nu sunt îndeajuns de maturi şi sănătoşi din punct de vedere moral, constituie un teren fertil pentru activitatea unor asemenea oameni.

 

Cugetari 98 2

Protestul din octombrie 1905, de la Odessa, împotriva ţarului

 

În raportul său despre aspectele întunecate ale anilor recenţi (1905-1906), parohul oraşului Şuia, protopresbiterul Nesmeianov scrie – pe un fundal luminos al vieţii religios-morale a enoriaşilor ortodocşi – că ,,tinerii care muncesc în fabrici, cedând influenţei propagandiştilor şi citind cărţi şi broşuri la modă cu înclinaţii atee, au dobândit o atitudine negativă faţă de credinţă şi Sfânta Biserică, şi în general au ajuns să-şi neglijeze îndatoririle religioase”. Parohul satului Orekho (un centru al vieţii industriale), Feodor Zagorski subliniază că ,,în sânul populaţiei tinere din fabrică relele morale conduc la indiferenţă faţă de Sfânta Biserică, lipsă de respect faţă de cei vârstnici, limbaj obscen, decadenţă morală şi beţie”. Parohul primei circumscripţii din districtul Şuia, preotul Nicolai Şirokogorov, referindu-se la o astfel de condiţie morală a tineretului din fabrici, cu adânc regret notează că este dificil pentru cler a întreprinde ceva pentru a exercita o influenţă morală asupra tineretului din fabrici, pentru a-l îndrepta, deoarece tinerii reacţionează cu neîncredere şi uneori chiar cu ură.

Având în vedere ceea ce este în mod evident situaţia sumbră descrisă de parohii Zagorski, Nesmeianov şi Şirokogorov, rapoartele care vin de la parohii oraşelor Murom, Melenki şi Iurev-Polski oferă un pic de mângâiere. Ei scriu că ,,o parte din instabilitatea în credinţele religioase, care s-a născut în timpul anilor aşa-zişi revoluţionari 1905-1906, începe să se împrăştie precum fumul, şi tineretul studenţesc a început să frecventeze bisericile dumnezeieşti din toată inima” (parohul Bobrov); ,,epidemia de nebunie socială a început să se diminueze în mod semnificativ (parohul Florinski); ,,enoriaşii care au trăit o tulburare politică internă dau semne de o sporire a evlaviei” (parohul Znamenski); ,,evlavia enoriaşilor, care slăbise în timpul ultimelor tulburări populare, începe acum să crească tot mai puternic” (parohul primei circumscripţii din districtul Vladimir).

 

3. Zonele cu influenţe ale raskolnicilor şi sectanţilor: districtele Gorokoveţ şi Melenki, şi părţi din districtele Vladimir şi Pokrov

Populaţia ortodoxă care trăieşte alături de raskolnici şi sectanţi şi care interacţionează cu ei în probleme laice nu poate rămâne întotdeauna străină de influenţa acestora în chestiuni care ţin de religie. Deşi cazurile de renunţare la Ortodoxie şi trecere la vechea credinţă şi la sectanţi sunt foarte rare (declaraţiile privind părăsirea Bisericii[15] vin de la acei credincioşi ortodocşi care nu mai erau cu adevărat membri ai Bisericii Ortodoxe de mulţi ani). Dar nimeni nu poate nega că raskolnicii şi sectanţii (mai cu seamă dacă ei predomină) au o influenţă asupra populaţiei ortodoxe în ce priveşte subminarea râvnei pentru biserica dumnezeiască, slujbele bisericeşti, şi pentru curăţirea conştiinţei prin tainele mărturisirii şi împărtăşaniei. Acestea sunt în principal văzute în acele zone unde majoritatea populaţiei sunt schismatici care nu acceptă nici o taină sau rit şi care sunt fanatici faţă de Biserica Ortodoxă.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 98/mai-iunie 2016

 

 

 

PARTEA A IV-A

 

Raportul Comisiei privind îmbunătăţirea situaţiei

religioase şi morale a populaţiei din Eparhia Vladimir (1913)

 

Valurile ,,mişcării de eliberare” din 1905-1906 au ajuns până la populaţia rurală, şi în viaţa de la ţară s-au făcut simţite o încăpăţânare prostească şi o patimă nestăpânită. Din ceea ce observă preoţii cu privire la viaţa populară, nu se poate spune că aceste valuri au dispărut acum. Fără îndoială, comparativ cu vremurile explozive pe care le-am trăit mai înainte, acum este linişte. Cu toate acestea, în rândul populaţiei rurale şi din fabrici, apar încă regulat falşi predicatori; ei continuă să incite poporul răspândind literatură ilegală, distribuind broşuri şi foi volante gratuite cu conţinut anti-religios, socialist, sectar şi chiar imoral. Toate acestea ţintesc pe faţă la subminarea temeliilor credinţei şi moralităţii în viaţa poporului, la ruperea legăturilor dintre enoriaşi şi păstori şi surparea încrederii în ei.

Poporul nostru, care nu s-a trezit la realitate după lecţiile triste din trecutul apropiat, nu fuge de a citi foile volante şi broşurile care promit să acorde orice fel posibil de binecuvântare fără biserică. În special, acest fapt este avantajos pentru tânărul ţăran contemporan şi îndeosebi pentru cei care pleacă să lucreze în întreprinderi ca lucrători temporari; acolo, prin contactul direct cu falşi binefăcători ai bunăstării poporului, ei sunt cuceriţi în mod firesc de erorile lor. Fiind infectaţi cu această cultură străină, aceşti tineri semi-ştiutori de carte – la întoarcerea lor acasă – încep să propovăduiască toate acestea în sat. Şi acum în multe parohii, potrivit rapoartelor clerului nostru, oamenii devin indiferenţi faţă de Sfânta Biserică; în vieţile lor se poate vedea o abatere de la temeliile străvechi ale sfintei credinţe şi evlavii – prin refuzul de a-şi săvârşi datoria creştină de a se mărturisi şi împărtăşi, de a veni la dumnezeiasca biserică, de a se ruga în timpul zilelor de lucru, de a ţine în unele locuri slujbe pentru pomenirea celor morţi, şi de a arăta cinstirea de odinioară a sfintelor icoane.

Dimpotrivă, se observă uneori – îndeosebi la cei tineri – o profanare a tot ce este sfânt, a tot ce este de preţ pentru o inimă ortodoxă. Faţă de cler, în unele locuri oamenii sunt extrem de neciopliţi, impertinenţi şi lipsiţi de respect; unii se poartă într-un mod provocator în prezenţa preoţilor. În ce priveşte viaţa morală, se remarcă o înverşunare extremă la tineret; o atitudine lipsită de respect faţă de strămoşii şi părinţii lor; o dorinţă de a deveni bogat pe căi uşoare, ilegale; o ură extremă faţă de clasele avute; alcoolism (care în ultima vreme a atins dimensiuni înfiorătoare); imoralitate, şi aşa mai departe.

Prin urmare, munca cu ziua, literatura ilegală, propaganda sectelor raţionaliste (baptişti, credinţa baptistă, a cărei premisă de bază susţine că ,,mântuirea [este] prin credinţă, indiferent de fapte”), alcoolismul (cu o distribuţie pe scară largă facilitată de un comerţ secret cu vodcă) – toate acestea, într-un grad semnificativ, subminează situaţia religios-morală a populaţiei din această eparhie.

Pe 27 iulie 1913, în birourile Consistoriului, a avut loc o întrunire specială a membrilor acestei Comisii (cei care s-au întrunit semnând mai jos) pe această chestiune. Singurul membru al Comisiei care nu a luat parte a fost părintele Nicolai Şirokogorov din Şuia, care nu a venit din cauza îndatoririlor sale pastorale. Alegând din mijlocul lor pe paracliserul catedralei, protopopul Vladimir Valedinski, ca preşedinte şi misionar eparhial, pe părintele Grigorie Orfeev ca secretar, Comisia s-a angajat într-o dezbatere cuprinzătoare privind situaţia religios-morală a populaţiei, bazată pe materialele alcătuite de comisia pre-congres reprezentând localităţile din eparhie. De asemenea, Comisia a căutat să explice cauzele declinului credinţei şi evlaviei.

Mai mult, Comisia a făcut o încercare serioasă de a concepe măsuri care ar fi potrivite, în momentul de faţă, pentru oprirea unui mai mare declin din temeliile credinţei şi moralităţii în rândul poporului. Comisia s-a concentrat şi pe acele mijloace şi măsuri de influenţă pastorală care au fost pregătite la adunările protopopilor din eparhie[16]. Acestea au fost alcătuite într-un sistem coerent de episcopul Evghenie[17] (Merţalov) în 1911; [textul] a fost atunci revizuit de Consistoriul Eparhial, care pe 3 august 1911 l-a distribuit (în circulara nr. 13.457) către cler pentru implementare (conform unei hotărâri a prea sfinţitului[18], datată 21 martie 1911).

Comisia a recunoscut că toate măsurile trecute pe lista din circulară sunt foarte oportune:

(a) deoarece ele au fost pregătite de clerul de parohie însuşi (care cunoaşte bine bolile contemporane ale vieţii poporului) pentru a reînsufleţi viaţa religios-morală a populaţiei din eparhie; şi

(b) deoarece, într-o măsură semnificativă, ele folosesc pe deplin puterea existentă în biserică şi preoţi pentru a vindeca neajunsurile religios-morale contemporane ale vieţii parohiale şi pentru că ele sunt cu totul potrivite pentru acest efort.

Dar din partea sa, în acelaşi scop de a îmbunătăţi situaţia religioasă şi morală a poporului din eparhie, Comisia crede că următoarele măsuri sunt necesare în momentul de faţă:

 

1. O întoarcere către Domnul Dumnezeu, cu o cerere specială de rugăciune, a întregului popor ortodox rus pentru a-l întări în temeliile sfintei credinţe şi moralităţii, aşa cum este exprimat în rugăciunea distribuită de Sfântul Sinod (Ţerkovnie vedomosti, 1905, nr. 44)[19].

 

2. O viaţă model (în toate privinţele) a clerului ortodox ca o condiţie necesară pentru o influenţă religios-morală activă asupra poporului; o activitate pastorală neobosită de luminare religioasă printre cei care propovăduiesc adevărul Cuvântului Evangheliei, atât la vreme, cât şi fără vreme; fiecare preot ar trebui să vegheze cu vigilenţă la nevoile duhovniceşti care apar din când în când în parohia sa şi să lucreze pentru a le împlini. Mai mult, este esenţial ca enoriaşii să fie pe cât de apropiaţi cu putinţă de păstorul lor şi să se ducă mai des la el direct în toate chestiunile vitale.

 

3. Ca preoţii bisericii să fie pătrunşi de o anumită atitudine duhovnicească şi să transmită temeliile sănătoase ale Evangheliilor şi ca ei să poată fi ,,toate lucrurile pentru toţi” pentru contemporanii lor, preoţii trebuie să se bizuie în mod consecvent pe experienţa lor duhovnicească şi tăria înaintaşilor lor nobili. În plus faţă de o cerere de rugăciune către Sfinţii Părinţi, este necesar ca ei să se cufunde în instrucţiunile scrise lăsate moştenire de Părinţii Bisericii.

 

4. Trebuie să avem în vedere câteva lucruri:

(a) una din piedicile pentru renaşterea ordinii ecleziastico-sociale în poporul nostru este lipsa coeziunii văzută pretutindeni printre păstorii Bisericii Ortodoxe, împrăştierea [şi] lipsa lucrării de luminare religioasă unificată, planificată; şi

(b) având în vedere chestiunile variate, nu uşor de rezolvat pe care viaţa ecleziastico-socială le-a ridicat clerului, Comisia socoteşte că este substanţial necesar şi foarte oportun – pentru un schimb de opinii privind chestiunile de gândire religioso-filozofică contemporană, edificarea religios-morală a poporului, o bună rânduială în viaţa parohială, şi aşa mai departe – să se organizeze la nivel local, pe baze legale generale, adunări pastorale [şi] congrese, şi prin acestea treptat să se organizeze un corp unificat apropiat de oameni trudind în aria lui Hristos.

 

5. Luând în considerare că şcoala elementară este principalul factor care aduce principiile religios-morale în popor, Comisia consideră că este cât se poate de necesar a face o petiţie, în numele Congresului Eparhial, în maniera adecvată pentru a le da preoţilor care predau religia un rol conducător în educaţia religios-morală a copiilor nu numai în şcoala bisericească parohială, ci şi în şcolile subordonate Ministerului Educaţiei şi zemstvo[20]. În prezent, în ultimele două şcoli preotul care predă Ortodoxia este doar un profesor oarecare de religie.

 

6. În opinia Comisiei, unul din factorii cei mai importanţi în viaţa bisericească contemporană este ruptura dintre păstor şi turmă. În loc de a fi într-o interacţie apropiată şi străduindu-se, sub acoperişul bisericii, a dobândi ţelul suprem al vieţii noastre – mântuirea veşnică –, păstorii şi turma sunt cât se poate de departe unii de alţii şi par adeseori străini unii altora. Legătura dintre ei pare a fi adeseori doar o formalitate. Păstorii par a fi simpli executanţi ai slujbelor şi riturilor bisericeşti, nu conducătorii duhovniceşti ai turmei lor. În ce-o priveşte, turma este indiferentă faţă de chestiunile bisericeşti şi, dacă se întoarce către cler, în cea mai mare parte este doar din motive pur exterioare. O astfel de anormalitate în relaţiile reciproce dintre preoţi şi turmele lor, care este însoţită de consecinţe triste pentru ambele părţi, poate fi depăşită numai printr-o renaştere a vieţii bisericeşti parohiale – şi aceasta printr-o reorganizare a parohiei.

Este necesar a recunoaşte nu numai parohia ca unitate teritorială, ci şi semnificaţia ei ca uniune bisericească. Doar lărgind accesul enoriaşilor la viaţa parohială este posibil a reînnoi viaţa religioasă; participarea enoriaşilor la viaţa parohială poate avea cel mai divers caracter şi cuprinde variatele ei dimensiuni – religioasă, morală, educaţională şi filantropică. Din acest motiv, Comisia va trimite o petiţie, în numele Congresului Eparhial, către Autoritatea Bisericească Supremă privind realizarea cât mai curând posibil a propunerii de a reorganiza parohiile ortodoxe.

Ca măsură provizorie de a reanima viaţa parohială şi a îmbunătăţi situaţia religios-morală a populaţiei din eparhie, Comisia socoteşte că este extrem de folositor şi oportun a organiza cercuri parohiale de zeloţi ai sfintei credinţe şi evlavii ortodoxe. Preoţii trebuie să recruteze cei mai religioşi, învăţaţi şi capabili bărbaţi şi femei pentru a ajuta la combaterea diferitelor fenomene negative care erodează organismul bisericesc. Preotul nu trebuie doar să-i informeze cu privire la ceea ce transpiră în parohie din viaţa sa religioasă şi morală, ci şi să contracareze răspândirea de idei şi credinţe false şi să expună netemeinicia lor prin ţinerea de discuţii şi citirea de broşuri şi pamflete pe care preotul le-au aprobat. Aceste ajutoare ale preotului ar trebui să se distingă prin comportament evlavios; ei ar trebui să-l ajute în lupta împotriva patimilor care corup organismul parohial. Mai mult, Comisia crede că este potrivit a recomanda ca clerul parohial să recruteze forţe tinere dintre enoriaşi (adică, tineri bărbaţi şi femei) pentru a se alătura cercurilor parohiale; cercurile parohiale pentru tineri conduse de păstori ar trebui de asemenea formate. Crearea unor astfel de cercuri este o necesitate în momentul de faţă; cercul de parohie ar trebui să existe în fiecare biserică din eparhie.

În plus, Comisia a hotărât să ceară misionarului eparhial, părintele Grigorie Orfeev, să pregătească un proiect de statut pentru organizarea unui cerc parohial al adulţilor, ca şi reguli pentru conducătorii cercului de tineri şi să înştiinţeze clerul parohial despre toate acestea prin publicarea lor în gazeta parohială.

 

7. Comisia socoteşte că este cât se poate de util a săvârşi slujbe bisericeşti de hramuri în cel mai mare şi sărbătoresc mod posibil. Este de dorit ca, în aceste zile, liturghia să fie condusă de preotul mai în vârstă al bisericii parohiale, cu participarea (dacă hramurile nu coincid) preoţilor din împrejurimi, combinat cu o procesiune cu icoane, astfel încât cei mai buni predicatori ai regiunii să ţină predici la toate slujbele bisericeşti din acest praznic. Şi, în general, prima preocupare a fiecărui preot ar trebui să fie măreţia slujbelor bisericeşti şi sfintelor rituri, care au mare importanţă pentru educaţia creştină a credincioşilor şi pentru combaterea sectarianismului raţionalist (care neagă închinarea externă a lui Dumnezeu).

Este necesar a încuraja, în orice chip cu putinţă, organizarea şi îmbunătăţirea corurilor bisericeşti, a introduce cântarea populară a imnelor bisericeşti, a invita enoriaşii care sunt foarte învăţaţi şi cu o bună moralitate să săvârşească citiri după slujbele bisericeşti (explicând în prealabil, într-un mod pe înţelesul tuturor, orice nu este uşor de înţeles).

 

8. Deoarece una din cauzele principale ale declinului în credinţă şi moralitate este alcoolismul de care ţăranul şi populaţiile din fabrici (nu numai adulţi, ci şi copii) sunt dependenţi, Comisia consideră că este în mod vital necesar ca preoţii să acorde atenţie beţiei (care s-a dezvoltat într-un grad semnificativ) şi nevoii stringente de luptă energică împotriva acestei patimi – prin îndemnuri, prin cuvântări către oamenii cunoscuţi a fi beţivi, şi prin răspândirea largă a literaturii anti-alcool în rândul poporului.

 

9. Pentru a combate propăşirea publicaţiilor antireligioase şi imorale, Comisia propune a se cere, în numele Congresului [Eparhial], Comisiei pentru Publicaţii a Sfântului Sinod să asigure biblioteci parohiale populare, cât de repede cu putinţă, cu cărţi şi broşuri cu conţinut religios-moral care răspund la chestiuni bisericeşti şi sociale actuale. În perioada interimară, înainte de a apărea lucrările Comisiei pentru Publicaţii, următoarele publicaţii sunt recomandate clerului eparhiei spre răspândirea în popor: (urmează o listă de broşuri tipărite de Consiliul Misionar din Sankt Petersburg; publicaţii ale Frăţiei Sfântul Andrei din Odessa, publicaţii ale jurnalului Cârmaciul [Kormchii]), publicaţii ale comitetului editorial al Revistei Misionare [Missionerskoe Obozrenie], ş.a.m.d.).

 

10. În final, Comisia a recunoscut nevoia urgentă de a cere într-o manieră adecvată (în numele Congresului Eparhial) închiderea bazarurilor care, în multe locuri, sunt organizate duminica; eliminarea spectacolelor şi evenimentelor în cinematografele electrificate, circuri etc în ajunul duminicilor şi sărbătorilor în oraşe; şi de a cere interzicerea absolută de lucru în fabrici şi uzine în sărbători, deoarece toate acestea distrag oamenii, îndeosebi generaţia tânără de la a frecventa bisericile lui Dumnezeu.

 

Comisia are cinstea de a prezenta aceste consideraţii, împreună cu o circulară a Consistoriului Eparhial din 13 august 1911 (nr. 13.457), Congresului Eparhial din Vladimir pe 31 iulie 1913.

 

Preşedinte al Comisiei: Protopop şi paracliser, Vladimir Valedinski
 
Membri:
Preot Nicolai Preobrajenski, Biserica Feodorovskaia, oraşul Kovrov
Preot Ioan Saharov, Catedrala Blagoveşcenski, oraşul Gorokoveţ
Preot Alexie Rozhdestvenski, satul Strunino
Preot Mihail Tihonravov, satul Serbilovo
Preot Alexandru Akipetrov, misionar eparhial
 
Secretar: Preot Grigorie Orfeev

 

 

Rezoluţia Congresului Eparhial din Vladimir

 

Congresul a ascultat raportul Comisiei privind chestiunea îmbunătăţirii situaţiei religioase şi morale a populaţiei din Eparhia Vladimir şi a hotărât că are o temelie cu totul trainică şi conţine măsuri cuprinzătoare pentru acţiune pastorală (ţintind la vindecarea bolilor religioase şi morale contemporane ale vieţii parohiale). Congresul a poruncit ca aceste măsuri să fie implementate pe deplin şi şi-a exprimat recunoştinţa faţă de membrii Comisiei pentru lucrarea lor de a indica măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei religioase şi morale a populaţiei din eparhie.

[De acord. Arhiepiscop Nicolai]

 

Considerând dependenţa materială a clerului de parohie a fi o cauză a conflictului şi antipatiei dintre preoţi şi turmele lor (şi prin aceasta paralizând buna activitate a primului), Congresul a exprimat în mod unanim o dorinţă pentru sprijinul cât mai rapid cu putinţă a clerului printr-un salariu de stat.

Pentru a contracara propaganda antireligioasă şi sectară, Congresul socoteşte că este necesar a distribui broşuri şi foi volante cu conţinut religios şi moral în cea mai mare cantitate posibilă, şi a cere Frăţiei Sfântul Alexandru Nevski ajutor în această chestiune.

[A se informa Consiliul Frăţiei. Arhiepiscop Nicolai]

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 99/iulie-august 2016

 

 

 

PARTEA A V-A

 

Din viaţa şi învăţătura Sfântului Ioan de Kronstadt († 1908)

 

După o perioadă mai lungă de decădere duhovnicească care a început în vremea ţarului Petru I (1672-1725), secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX au văzut înflorirea ascetismului monahal, fiind pe de o parte o epocă de renaştere în toate domeniile vieţii ruseşti. Rusia se îndrepta spre piscul prosperităţii, puterii şi slavei ei.

Dar simultan cu forţele creatoare care lucrau în Rusia, se dezvoltau forţe distrugătoare. Alături de decăderea morală puternică, cu întregul ei cortegiu de forţe ostile credinţei, starea de spirit a societăţii ruseşti din acea vreme nu mai era într-un duh cu Biserica. Majoritatea copleşitoare a societăţii era infectată de duhul ateu vătămător, revoluţionar, care venea din occident, care a fost atât de strălucit zugrăvit în Demonii lui Dostoievski. Până şi unii dintre ruşii care erau de partea forţelor distrugătoare percepeau uneori impasul către care se îndrepta intelectualitatea de stânga, trăgând după ea întreaga Rusie.

Toate acestea îşi aveau originile în evenimentele din secolele anterioare care au marcat Rusia, în îndepărtarea treptată de Biserică până în punctul în care oamenii nu mai înţelegeau defel credinţa şi rostul Bisericii.

Încă din timpul reformelor lui Petru I, pătura nobiliară şi cea funcţionărească ale societăţii ruse adoptaseră modul de viaţă occidental, cu distracţiile acestuia, îndepărtându-se tot mai mult de Ortodoxie şi de viaţa în sânul Bisericii. La aceasta se adăuga cultul statului şi al slujirii acestuia, care căpătase în secolul al XIX-lea o formă bine definită şi care împinsese viaţa religioasă în cel mai bun caz pe planul al doilea. În rândul păturii funcţionăreşti a imperiului intrase în tradiţie şi se manifesta sub diverse nuanţe şi aspecte răceala sau indiferenţa religioasă, transformată adeseori într-o stare de ireligiozitate sau areligiozitate.

În afară de cultul statului, apăruseră cultul Rusiei ca naţiune, cultul poporului şi al ,,binelui social” abstract. În contextul existenţei acestor direcţii, credinţei ortodoxe i se acorda un rol auxiliar, ca un fel de reazem necesar sau doar admis cu îngăduinţă în promovarea noilor valori. În funcţie de măsura în care subscria la aceste concepţii, clerul era mai mult sau mai puţin apreciat din punctul de vedere al contribuţiei pe care o putea avea la bunăstarea statului, poporului sau la promovarea moralităţii.

La aceasta ar trebui adăugat că, datorită ‘europenizării’, a prezenţei în rândul clasei conducătoare a multor persoane de alte confesiuni, apăruseră chiar printre cei cu înclinaţii religioase idei şi tendinţe religioase neortodoxe, specifice Apusului. Curând, luând exemplu de la straturile superioare ale societăţii, începuseră să tindă spre Europa şi să se afirme pe scena istoriei noi cohorte de intelectuali proveniţi din păturile largi, ,,extra-nobiliare” ale societăţii. În rândul acestora începuse să precumpănească aplecarea spre raţionalism, mai târziu spre materialismul vulgar şi socialismul dogmatizant, care va deveni pentru unii, către sfârşitul secolului al XIX-lea, obiect de credinţă oarbă, fanatică. Toate acestea erau de natură să impieteze asupra evlaviei ortodoxe.

Răcirea sentimentului religios în rândul păturii conducătoare a Rusiei s-a produs în mare parte şi din cauza ruperii acesteia – ca mod şi concepţie de viaţă – de clerul de mir, devenit prin tradiţie o castă izolată, perpetuată ereditar.

Prezenţa unui preot în mediile conducătoare era o raritate, în afara slujbelor dumnezeieşti de familie. În viaţa particulară, aceste medii evitau contactul cu clericii. Fiii clericilor, atunci când nu deveneau la rândul lor clerici, se desprindeau de mediul căruia aparţinuseră şi în care crescuseră şi nu puteau deveni o punte de legătură între mediul vechi şi cel nou. La aceasta se adăuga nivelul de cultură scăzut al clerului, îndeosebi al celui din mediul rural, a cărui influenţă în societate era extrem de limitată.

În ce priveşte viaţa bisericească, pentru cea mai mare parte a populaţiei liturghia încetase să mai fie centrul acesteia. În condiţiile în care Biserica se afla într-o strânsă legătură cu statul, autorităţile civile impuseseră tineretului studios, funcţionarilor şi militarilor împărtăşirea o dată pe an, în timpul Postului Mare. Amestecul autorităţilor statului în cea mai intimă latură a vieţii religioase făcea ca unul dintre cele mai profunde acte ale vieţii creştinului – împărtăşirea cu sfintele taine – să apară în ochii multora ca o datorie cetăţenească, impusă. Când venea perioada ,,goveniei”, termen prin care se înţelegea pregătirea pentru spovedanie şi împărtăşanie, precum şi participarea la aceste sfinte taine, oamenii obişnuiau să spună: ,,Mă duc să-mi fac datoria” sau ,,Merg să-i plătesc lui Dumnezeu datoria”. În felul acesta, marea masă a credincioşilor ortodocşi ruşi era lipsită de o hrană duhovnicească reală şi nici nu-i mai simţea necesitatea.

O descriere vie a ceea ce se petrecea în Rusia la sfârşitul secolului al XIX-lea a apărut în 1901 în revista Pilotul, fiind aşternută pe hârtie de Arhiepiscopul Ambrozie al Harkovului (1820-1901). El a alcătuit o serie întreagă de eseuri scrise cu presentimentul morţii sale iminente, care într-adevăr a urmat la scurt timp.

,,Ce poate să spună cineva despre aşa-numita noastră literatură uşoară ? – a spus acest stareţ şi arhipăstor – care se răspândeşte cu atâta înflăcărare în popor ? Este vehiculul lucrărilor frivole şi lipsite de talent care pervertesc gustul oamenilor şi îi dezobişnuiesc de lectura duhovnicească serioasă.

Şi ce are de oferit societatea noastră, căreia îi place atât de mult să facă judecăţi libere şi încrezute cu privire la orice chestiune şi eveniment contemporan ? Nimic decât o piaţă, unde sunt oferite şi schimbate tot felul de idei şi opinii liberale ieftine … Cineva trebuie să deschidă ochii acestor oameni nepăsători şi orbiţi, care merg către distrugerea lor şi trag după ei puzderie de oameni !

Eu sunt un om bătrân, am peste 80 ani … Am văzut cu propriii ochi toate reformele din secolul trecut, atât pe cele reuşite, cât şi pe cele neizbutite … Am văzut schimbarea rapidă în morala populară şi sunt uluit cum aceşti oameni înţelepţi ai noştri nu observă decăderea poporului nostru din acel pisc intelectual şi moral neclintit pe care stăteau înaintaşii noştri, nu văd cum suntem jefuiţi de puterile noastre duhovniceşti, cum sunt pierdute puritatea şiCugetari 100 rânduiala vieţii noastre de familie şi simplitatea şi modestia manierelor … Clasele noastre superioare şi de conducere sunt hrănite cu un duh de necredinţă şi lepădare de învăţătura lui Hristos. Ele sunt pierdute pentru Biserică şi se îndepărtează de milioanele de ortodocşi, pe care noi ar trebui să le îndrumăm. Prin necredinţa şi liberalismul lor, ele îi infectează pe clericii cu o oarecare educaţie, pe negustori, pe comercianţi, pe toţi până la funcţionarii regionali”.

 

Mitropolitul Filaret al Moscovei (1783-1867)

 

Alt ierarh care a anticipat cu mult timp înainte viitorul teribil al Rusiei a fost Mitropolitul Filaret al Moscovei (1783-1867). Episcopul Leonid Krasnopevţev relatează acest lucru în memoriile sale. ,,Odată – scrie el –, mitropolitul mi-a spus că el simţea că viitorul era acoperit cu nori întunecaţi şi că, atunci când va izbucni furtuna, oamenii vor fi atât de profund zguduiţi de loviturile ei încât vor uita tot ce a fost înainte de furtună”. Cu două luni înainte de moartea sa, el i-a spus rectorului Lavrei Serghiev că a văzut în viitor ,,o furtună teribilă care va veni peste noi din occident”.

Apropiata prăbuşire a Rusiei şi cauzele sale au fost văzute şi de alt ierarh din secolul al XIX-lea, Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul (1815-1894). Încă din anii 1860-1870, el spunea: ,,Ei s-au scufundat în mlaştina occidentală până la urechi şi gândesc: totul este bine ! … Într-o generaţie, poate două, Ortodoxia noastră va dispărea ... De ce au venit francezii peste noi ? Dumnezeu i-a trimis ca să dezrădăcineze răul pe care noi l-am învăţat tot de la ei … Aceasta este legea dreptăţii lui Dumnezeu: cineva este tămăduit de păcat prin ceea ce l-a atras către el”.

Avertismente şi mai timpurii privind pedeapsa dumnezeiască ce venea asupra Rusiei au dat şi marii asceţi şi sfinţi ruşi, precum Sfântul Serafim de Sarov, părintele Iliodor de la Sihăstria Glinskaia, care a avut o binecunoscută vedenie despre soarta iminentă a Rusiei, stareţii de la Optina. Marii scriitori şi gânditori ruşi, ca Dostoievski, de asemenea au prevăzut şi au vorbit despre aceasta. Aşa a făcut K.N. Leontiev, care a indicat limpede cauzele căderii, şi chiar înainte de aceştia, au existat prevestirile lui I. Kireevski.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 100/septembrie-octombrie 2016

 

 

 

PARTEA A VI-A

Mulţi ierarhi şi preoţi, stareţi şi monahi îmbunătăţiţi, mulţi scriitori ortodocşi au văzut şi au scris, au avertizat despre prăbuşirea Rusiei şi poporului rus ca urmare a lepădării sale de credinţa ortodoxă. Mulţi dintre ei au luptat cu tărie împotriva furtunii teribile pe care o simţeau apropiindu-se şi năpustindu-se asupra Rusiei.

Mai puternic decât al oricui a răsunat însă glasul acuzator şi proorocesc al Sfântului Ioan de Kronstadt. El a luat asupra sa întreaga povară a slujirii prooroceşti, ştiind foarte bine că aceasta nu-i va aduce laude din partea contemporanilor săi, precum nici odinioară proorocii din Vechiul Testament nu s-au bucurat de cinste din partea evreilor.

În 1905, glasul său răsună tot mai ferm în pustia inimilor ruşilor: ,,Trebuie să vedem în actualul război cu păgânii[21], care face să curgă atâta sânge, dreapta judecată a lui Dumnezeu. Ascultaţi sau citiţi voi, intelectualii din zilele noastre, care nu mai credeţi în Dumnezeu, cuvântul Domnului: Iată vine degrabă; şi plata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia precum va fi fapta lui (Apocalipsis 22, 12)”.

Cugetari 101 1Când au început să apară în Rusia agitaţii, iar apoi mişcări revoluţionare sub diferite forme, Sfântul Ioan nu a încetat să demaşte dezmăţul ,,păgân” al vieţii ruseşti, în special al înaltei societăţi, şi în acelaşi timp să atragă atenţia asupra stării de spirit anti-religioase şi mai cu seamă anti-bisericeşti a intelectualităţii: ,,Oare din ce cauză mulţi intelectuali ruşi urăsc astăzi Rusia, îi doresc răul, se bucură de eşecurile ei ? Pentru că s-au îndepărtat de învăţătura Bisericii materne”.

 

Sfântul Ioan de Kronstadt

 

Într-un cuvânt rostit de Buna Vestire este şi mai tranşant: ,,Pomul se cunoaşte după roade; uitaţi-vă la roadele civilizaţiei actuale, care sunt şi în folosul cui ? De ce se află astăzi Rusia într-o asemenea tulburare ? De ce tineretul studios nu mai are frică de Dumnezeu, de ce a întors spatele obligaţiilor sale elementare şi aproape că a renunţat la învăţătură ? De ce oare trufaşii noştri intelectuali ţin cu tot dinadinsul să devină tutori şi mentori ai poporului, deşi nu înţeleg ce vrea poporul, care îi sunt doleanţele reale şi nici nu iubesc poporul ? De ce le-a scăzut tuturor credinţa în Dumnezeu, în cuvântul Său drept, fără de moarte ? Pentru că s-au îndepărtat de Biserică, unica îndrumătoare către o viaţă sfântă, creştină …”.

Ar trebui adăugat că, întocmai ca Dostoievski, Sfântul Ioan vedea în violenţele teroriştilor[22], care se lepădaseră de Dumnezeu, manifestarea făţişă a forţelor demonice. Începând cu predicile ţinute pe timpul domniei ţarului Alexandru al II-lea (1818–1881), vorbea despre ei ca despre nişte ,,nihilişti demonizaţi”, unii dintre ei ,,atât de răi”, încât ,,şi-au pus în gând să dărâme tronul imperial, să prefacă pământul în iad, într-un loc de plângere şi suspine”.

Cele două torente de incriminări lansate de Sfântul Ioan, unul împotriva modului de viaţă ,,păgân”, desfrânat, altul împotriva necredinţei şi radicalismului de orice fel, se regăsesc ori de câte ori se va referi la Tolstoi[23], pe care nu înceta să-l supună unor atacuri necruţătoare. Vedea în Tolstoi nu numai un anti-clericalist, ci şi un ateu, profanator de cele sfinte şi în acelaşi timp un răsfăţat al mediilor boiereşti, care ignorau Biserica, trăind în afara ei. Alături de el, la acea vreme, o întreagă constelaţie de scriitori de frunte batjocoreau Biserica şi guvernul, străduindu-se să se întreacă unul pe altul în blasfemiile şi batjocurile lor.

Iată ce a avut de spus Sfântul Ioan despre Tolstoi: ,,Priviţi la aceşti defăimători insolenţi de astăzi, Tolstoi şi toţi adepţii şi următorii săi, adevăraţi antihrişti, mincinoşi, potrivit Apostolului Ioan: Cine este mincinosul fără numai cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristos ? Acesta este antihrist, care tăgăduieşte pre Tatăl şi pre Fiul (I Ioan 2, 22)”.

Întorcându-se către cei învăţaţi, Sfântul Ioan i-a ameninţat profetic: ,,De la înălţimea piedestalurilor voastre sunteţi dispreţuitori faţă de Domnul Dumnezeu, Cuvântul Lui, fără a observa că pieirea voastră nu întârzie. Domnul vă va risipi. El vă va risipi într-un asemenea fel încât nimeni nu va şti nici măcar unde zac oasele voastre”.

Într-o rugăminte stăruitoare, Sfântul Ioan s-a întors către poporul rus: ,,Învaţă, o Rusie, să crezi în Dumnezeul Atotputernic care ocârmuieşte lumea prin hotărârile Sale, şi învaţă de la sfinţii tăi înaintaşi credinţa, înţelepciunea şi curajul”. ,,Domnul ne-a încredinţat nouă, ruşilor, marele dar mântuitor al credinţei ortodoxe … Ridică-te, o rusule ! … Cine te-a învăţat neascultarea şi răzvrătirea nebunească, cum nu a mai fost niciodată în Rusia ?”

,,Ce se va întâmpla în cele din urmă cu tulburarea care există în vieţile noastre ? Anarhia se răspândeşte pe pământ; împărăţia vrăjmaşului se întinde, în timp ce Împărăţia Ta se micşorează; puţini sunt cei aleşi ai Tăi, în ale căror inimi Tu sălăşluieşti, în timp ce mulţi sunt robii diavolului, în ale căror inimi, ca un fur, ucigaşul străvechi al oamenilor îşi ocupă locul. Ce faci cu noi, o Doamne ? Sângele Testamentului Tău strigă din pământ, dar glasul Tău evanghelic nu străpunge inimile creştinilor. Poruncile Tale nu sunt băgate în seamă, statutele Bisericii sunt călcate în picioare, ce ai făcut cu noi, o Doamne ?”

Descrierea unui martor ocular despre întâlnirea Sfântului Ioan de Kronstadt cu studenţii Academiei Teologice din Kiev arată starea de spirit a studenţilor teologi şi modul cum a primit o parte din ei poveţele şi avertismentele sfântului. În această Academie ,,se crease la vremea aceea o atmosferă reprobabilă”. ,,În general, studenţii se conformau mai mult sau mai puţin exigenţelor autorităţii academice, dar dispoziţia lor lăuntrică nu corespundea nici pe departe cu comportamentul lor exterior. În timpul slujbelor dumnezeieşti, mulţi studenţi stăteau tolăniţi de-a dreptul pe podea, citeau o carte sau un ziar, purtau discuţii frivole. … Apăruseră parodii pe teme biblice. … Cei mai mulţi afişau o cinică neîncredere atât în relaţiile reciproce, cât şi în raport cu intenţiile şi demersurile anumitor persoane. Se crease o fractură adâncă între discursul pedagogilor şi modul cum înţelegeau aceştia să se ocupe de educaţia studenţilor. O atmosferă de aroganţă şi falsitate … Toate acestea făceau ca studenţii să cadă într-un soi de pesimism, să aibă o moralitate precară, să se îndrepte către un practicism îngust şi meschin. Apăreau mereu neînţelegeri, care se transformau în conflicte violente între studenţi şi conducerea Academiei. Inspectorului Academiei i se spărseseră geamurile …”.

Sfântul le-a ţinut un cuvânt despre Ortodoxie, ţar, Sinod, despre necesitatea de a respecta poruncile Bisericii. În cele din urmă, după cuvântul sfântului, în sufletul studenţilor avea să rămână drojdia scepticismului. ,,Majoritatea se aflau sub influenţa altor curente religioase şi aveau să supună intervenţia faimosului oaspete unei analize nimicitoare”.

În zilele Revoluţiei din 1905, sfântul s-a ridicat deschis şi sever împotriva curentului revoluţionar şi a rupt legăturile cu conducerea societăţii. ,,Intelighenţia” radicală, revoluţionară, care ajunsese într-adevăr să se asocieze cu radicalismul politic, tăgăduind creştinismul, şi în special Ortodoxia, nu i-a rămas datoare. Împotriva părintelui Ioan s-a dezlănţuit o furibundă campanie de ură din partea presei de stânga. El avea să devină şiCugetari 101 2 ,,eroul” unor scheciuri şi al unei piese într-un act, intitulată ,,Ciorile negre”. Insultele şi ameninţările fizice împotriva lui au mers atât de departe, încât Sfântul Ioan era într-un pericol permanent. În apărarea sa a fost înfiinţată o societate, condusă de Mitropolitul Macarie al Moscovei (foto).

Însă atacurile împotriva sa nu au reuşit să-l determine pe Sfântul Ioan să curme acuzele pe care le aducea curentelor revoluţionare, ci, dimpotrivă, ele au devenit tot mai acerbe. Într-un cuvânt rostit în 1907, el spunea: ,,Împărăţia rusă se clatină, scârţâie din toate încheieturile, stă gata-gata să se prăbuşească … Dacă se va ajunge în Rusia ca ateii şi anarhiştii, aceşti smintiţi, să nu fie supuşi rigorilor legii, dacă Rusia nu va reuşi să se cureţe de această pleavă, ea se va pustii, întocmai ca cetăţile din antichitate, rase de pe faţa pământului de mânia lui Dumnezeu pentru necredinţa şi fărădelegile lor”.

În 1907, când totul era liniştit pe deplin în Rusia, Sfântul Ioan, văzând sălbăticia generală şi lipsa de pocăinţă, a văzut profetic pătimirea iminentă a poporului rus. Şi încovoiat de neputinţe grave, fiind el însuşi la marginea mormântului, a proorocit cu asprime de multe ori în biserică şi într-un moment de compasiune fierbinte el nu a mai vorbit, ci a strigat înălţându-şi mâinile: ,,Pocăiţi-vă ! Este iminentă o crimă groaznică, precum nici nu puteţi să vă închipuiţi !”

,,Impresia a fost izbitoare; groaza i-a cuprins pe cei prezenţi şi biserica a răsunat de plânsete şi tânguiri. Soţia mea şi cu mine – istoriseşte I.K. Surski – am fost consternaţi: ce va fi ? Război ? Cutremur ? Potop ? Din puterea cuvintelor proorocului, totuşi, noi am înţeles că va fi ceva mult mai teribil şi mi-a trecut prin cap că axa pământului este pe cale să se schimbe”.

,,Oamenilor din lumea de dinainte de potop – spunea Sfântul Ioan – li s-au dat 120 ani pentru pocăinţă, şi ei au fost avertizaţi că pentru păcatele lor va fi pedeapsa de la Dumnezeu, potopul. Vremea a trecut şi oamenii s-au stricat; ei nu s-au gândit la pocăinţă şi nu l-au crezut pe propovăduitorul pocăinţei, pe dreptul Noe, şi cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit întocmai. Evreii nu i-au crezut pe prooroci, care au spus că ei vor fi duşi în robie de împăratul Vavilonului; şi ei au continuat să se închine idolilor, şi au mers în robie, şi Ierusalimul a fost pustiit şi bogăţia sa a trecut în Vavilon. Evreii din vremea Mântuitorului Iisus Hristos nu au crezut că Hristos este Mesia şi L-au dat morţii pe cruce şi proorocia lui Hristos despre Ierusalim s-a împlinit curând, romanii stârpindu-i pe evrei fără milă.

Tot astfel astăzi oamenii şi-au pierdut minţile; ei nu ascultă tânguirea Bisericii, ei spun: Nu sunt decât basme, preoţii ne înşală pentru propriul lor profit ! O oameni orbi, o voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă, voi nu vedeţi chiar înaintea ochilor voştri evenimentele prevestite de Evanghelie şi acum împlinite ? Iată război nimicitor, foamete, ciumă. Nu veţi crede în dreptatea dumnezeiască nici măcar acum ? Cunoaşteţi atunci că judecata este la uşi şi că Domnul va veni curând în slavă să judece viii şi morţii (potrivit II Timotei 4, 1) !”

Precum în antichitate Domnul a trimis prooroci pentru a chema la pocăinţă, tot astfel acum, în epoca apostaziei poporului rus de la Dumnezeu, la ei a fost trimis un mare prooroc, şi el a adeverit pre-ştiinţa sa privind pedeapsa dumnezeiască iminentă prin nenumărate pilde de clarviziune şi prin minuni. Dar poporul rus nu a ascultat chemarea proorocului şi astfel soarta lui a fost pecetluită.

Proorocia părintelui Ioan s-a împlinit întocmai, dar ochii lor şi-au închis, ca nu cumva să vază cu ochii şi cu urechile să auză şi cu inima să înţeleagă, şi să se întoarcă şi să-i vindec pre ei (Matei 13, 15).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 101/noiembrie-decembrie 2016

 


[1] În 1840, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a început să ceară administraţiei bisericeşti rapoarte anuale cu privire la starea religioasă a turmei. Rapoartele s-au îmbunătăţit în calitate, mai ales la sfârşitul perioadei imperiale, devenind mai amănunţite şi incluzând rapoarte bianuale ale protopopilor de rang inferior.

[2] Statistica în ce priveşte Bisericile europene este complexă, dar în general arată un declin puternic în practică, chiar până la valori foarte mici în unele oraşe, încă de la mijlocul secolului XIX.

[3] Consistoriul, înfiinţat la începutul secolului al XVIII-lea, era un grup administrativ alcătuit din clerici, atât monahi cât şi mireni, numiţi de episcop. Acest grup studia toate cazurile înaintate episcopiei şi adopta o rezoluţie pentru examinare şi aprobare (sau revizuire) de către episcop. În 1900, consistoriul era alcătuit în întregime din 5 mireni, protopopi seniori; el a studiat 16.000 documente şi a adoptat 3.654 rezoluţii. Protopopul era un membru al clerului mirean numit de episcop pentru a-i fi supraveghetor local, pentru 10-15 biserici. După jumătatea secolului al XIX-lea, unele eparhii, inclusiv Vladimir, au înfiinţat ,,consilii ale protopopiatului” cu mai mulţi preoţi locali pentru a-l sfătui pe protopop în chestiuni critice.

[4] Acţiunile concrete în plan social, precum înfiinţarea de şcoli şi cămine pentru vârstnici, au reprezentat un răspuns la critica, larg răspândită încă din anii ’1860, privind ,,inutilitatea parazitară” a instituţiilor monahale.

[5] Începând din 1829, statul a alocat mici stipendii suplimentare parohiilor extrem de sărace şi treptat a extins alocarea de asemenea subvenţii pentru a include tot mai multe parohii din imperiu.

[6] Termenul oficial pentru disidenţa ortodoxă faţă de reformele patriarhului Nicon din secolul al XVII-lea era raskol (schismă). Adepţii ei erau numiţi raskolnici, adică schismatici; ei înşişi preferau termenul staroobriadchestvo (credincioşi de rit vechi). În 1900, episcopul folosea termenul peiorativ raskol, dar în 1913 acesta îi cedase locul celui de staroobriadchestvo.

[7] Această scrisoare, ca multe altele, a fost pusă în secţiunea ,,secret” a arhivei Bisericii, din cauza sensibilităţii problemelor tratate în ea.

[8] Sumele oferite preotului pentru săvârşirea de botezuri, nunţi, înmormântări şi diferite alte slujbe erau pe de-a întregul voluntare; ele constituiau totuşi o parte importantă din venitul clerului – de aici îngrijorarea privind hotărârea enoriaşilor de a reduce sau chiar elimina astfel de donaţii.

[9] Starostele (tserkovnyi starosta) – funcţie introdusă printr-un statut în 1808 – era responsabil cu administrarea veniturilor bisericii şi efectuarea de plăţi anuale pentru a susţine instituţiile eparhiale (mai presus de toate, sistemul de şcoli şi seminare bisericeşti pentru a-i instrui pe fiii preoţilor să devină viitori preoţi).

[10] Seminariştii din Vladimir erau în fruntea mişcării seminariste radicale din anii 1905-1907; una dintre cererile lor principale era transformarea seminarului – unde programa era alcătuită în mod necesar pentru a instrui viitorii păstori – într-o şcoală secundară generală, care le-ar da oportunităţi mai mari pentru o carieră mirenească, un scop pe care tot mai mulţi dintre ei îl împărtăşeau. Teologia era principalul obiect de studiu în ultimii 2 ani ai seminarului; reformatorii propuneau eliminarea acestui nivel şi reconstituirea lui ca o instruire separată, specializată pentru cei care plănuiau cu adevărat să intre în tagma preoţească.

Ei au depus o petiţie oficială în acest sens. În susţinerea acestei cereri ei nu erau deloc singuri. În iunie 1906, când Comitetul pentru Educaţie al Sinodului a luat în discuţie reforma seminarului, un membru a fost foarte vocal în a susţine necesitatea eliminării barierelor pentru admiterea la universitate: ,,Principala cauză a tulburărilor din seminare este faptul că elevii seminarişti nu au acces la instituţii de educaţie superioară laice. Protestul împotriva acestui lucru constituie de obicei baza petiţiilor seminarelor în care orice alt lucru are o semnificaţie doar suplimentară, adesea accidentală şi nefondată”.

[11] Arhiepiscopul Nicolae (Nalimov) i-a urmat lui Nicon (Sofiiski) pe scaunul din Vladimir în iunie 1906; el a rămas arhiepiscop aici până la moartea sa, în iulie 1914. Ca şi predecesorul său, el era un preot văduv – care s-a călugărit pentru a urca în ierarhie – şi prin urmare avea cunoştinţe aprofundate despre viaţa parohială. El a înaintat acest raport despre anul 1906 – primul său an ca arhiepiscop de Vladimir – în prima parte a anului 1907.

[12] Se referă la faptul că sunt comunişti.

[13] Expresie folosită de Cicero, ‘o vremuri, o moravuri’, care exprimă indignarea faţă de corupţia moravurilor.

[14] Contele Lev Tolstoi (1828-1910), faimos în literatura universală pentru operele clasice precum Anna Karenina şi Război şi pace, a suferit o criză spirituală la sfârşitul anilor ’1870 şi a ajuns să propovăduiască un fel de anarhism creştin care respingea Biserica Ortodoxă Rusă în favoarea moralităţii ascetice, abstinenţei sexuale, ca şi desfiinţarea căsătoriei şi drepturilor de proprietate, şi pacifismul). În februarie 1901, Biserica l-a anatematisit pe Tolstoi pentru învăţăturile sale eretice şi a continuat să refuze să anuleze excomunicarea.

A se vedea ce spune arhiepiscopul Ilarion Troiţki, în articolul său Creştinism sau Biserica ?, despre Lev Tolstoi şi învăţăturile lui, ca şi despre reacţia unei părţi a populaţiei ruse faţă de Biserică.

[15] Astfel de declaraţii oficiale au devenit posibile doar dupăproclamaţia din 17 aprilie 1905; mulţimea covârşitoare a declaraţiilor a venit de la catolici, şi într-o măsură mai mică de la musulmani şi protestanţi.

[16] Adunările protopopilor erau adunări întrunite la nivel de protopopiat, care dădeau clerului mirean oportunitatea de a se consulta şi a schimba opinii asupra priorităţilor şi problemelor pastorale.

[17] Evghenie Alexandrovici Merţalov (1857-1920), a fost hirotonit în decembrie 1907 episcop de Murom (cel de-al doilea episcop vicar din Eparhia Vladimir). În 1912, episcopul Evghenie a fost promovat în poziţia de episcop de Iurev-Polski (primul episcop vicar din aceeaşi eparhie); el a continuat să slujească în aceeaşi poziţie până în 1917.

[18] Nicolai Nalimov, arhiepiscop de Vladimir (1906-1914).

[19] Ştiri Bisericeşti (Ţerkovnie vedomosti), săptămânalul oficial publicat de Sinod (1888-1918), consta dintr-o parte oficială, cu rezoluţii şi alte decizii ale Sinodului şi organelor bisericeşti centrale, şi un supliment, Pribavleniia, cu articole şi alte materiale ‘neoficiale’. Rezoluţia şi apelul sinodal, adoptate în urma Manifestului din 17 octombrie 1905, au apărut în numărul 44 (29 octombrie 1905).

[20] Marile reforme permiteau existenţa a 3 tipuri de şcoli elementare:

(a) şcoli bisericeşti parohiale, înfiinţate de parohia locală (mai târziu cu subvenţii de la stat) şi subordonate Bisericii;

(b) şcoli de stat, înfiinţate şi supervizate de Ministerul Educaţiei; şi

(c) şcoli zemstvo, înfiinţate şi supervizate de zemstvo – noul organ de autoguvernare creat în 1864.

Comisia propune ca preotul să aibă autoritate nu numai asupra şcolilor bisericeşti parohiale, ci şi asupra celor operate de Ministerul Educaţiei şi zemstvo de provincie.

[21] Este vorba de războiul ruso-japonez (1904-1905).

[22] Terorişti, adică anarhiştii vremii, precum Mihail Bakunin (1814-1876), Serghie Neceaev (1847-1882) care a scris Catehismul revoluţionar – crezul şi programul de activitate al teroriştilor, membrii organizaţiei clandestine Voinţa Poporului (Narodnaia Volea) etc. Aceşti revoluţionari ai sfârşitului de secol XIX vor fi urmaţi în actele lor teroriste, în secolul XX, de socialiştii revoluţionari şi bolşevicii.

Până în 1905, actele teroriste săvârşite de membrii organizaţiei clandestine Voinţa Poporului şi de socialiştii revoluţionari aveau un caracter sporadic. Din octombrie 1905, acest fenomen a avut un caracter de masă. Iniţiatorul şi conducătorul spiritual al acestei mişcări a fost Lenin. A se vedea Obârşia răului. Lupta comunismului împotriva Bisericii lui Hristos.

[23] Despre Tolstoi vorbeşte pe larg şi arhiepiscopul Ilarion Troiţki, ca despre un adevărat dezrădăcinător al credinciosului de rând din matca Ortodoxiei. A se vedea Creştinism sau Biserica ? şi Sfânta Scriptură şi Biserica. De asemenea, Sfântul Ierarh Serafim Sobolev (1881-1950) va scrie despre înrâurirea enormă şi extrem de nefastă a lui Tolstoi asupra poporului rus în Cugetarea rusă (partea a VIII-a).