Reînvierea iconoclasmului ca prim pas

în prigonirea creştinismului în România

 

PARTEA I

Iconoclasmul în primul mileniu creştin

După marile dispute hristologice din primele secole creştine (arianismul, nestorianismul, monofizismul etc), la care Sfinţii Părinţi ai Bisericii au răspuns în chip limpede şi desluşit, arătând că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat pentru mântuirea oamenilor, în secolul al VIII-lea izbucneşte cu violenţă un alt conflict, legat de reprezentarea Lui, a Maicii Sale şi a sfinţilor în icoane – iconoclasmul (lupta împotriva folosirii icoanelor în cultul Bisericii).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au gândit arta creştină ca o ilustrare a învăţăturii Bisericii, astfel că icoana nu este un simplu accesoriu cultic, nici nu are menirea de a împodobi lăcaşurile de cult, ci este o mărturisire de credinţă ortodoxă, cu un profund caracter dogmatic. Fiind purtătoarea unui mesaj dogmatic, icoana a avut dintotdeauna rolul de a îndruma omul către cele dumnezeieşti şi de a oferi modele cât mai accesibile şi uşor asimilabile.

Datorită înălţimii învăţăturii ortodoxe, încă de la începuturile creştinismului, au existat tendinţe iconoclaste, ce s-au menţinut în comunităţile montaniştilor, novaţienilor sau paulicienilor. Apariţia unui curent iconoclast puternic la nivelul Bisericii ca întreg a fost doar o chestiune de timp, care avea nevoie de un context favorabil pentru a se manifesta.

Acesta apare în Imperiul Bizantin al secolului al VIII-lea, ca urmare a existenţei ideilor extremiste cu privire la rolul icoanelor în Biserică. Pe de-o parte, exista curentul celor care se împotriveau reprezentării sub orice formă a lui Dumnezeu şi a sfinţilor, pe considerentul că arta este incapabilă să redea slava lui Dumnezeu; în cealaltă extremă, se afla venerarea exagerată a icoanelor, ce mergea până la idolatrizarea acestor obiecte ale cultului creştin.

Curentul iconoclast din secolul al VIII-lea a fost favorizat şi de atacuri din afara Bisericii. Bazându-se pe interzicerea reprezentării lui Dumnezeu din Vechiul Testament, evreii îi acuzau pe creştini de idolatrie. După apariţia islamismului, ei şi-au făcut din adepţii noii religii aliaţi în lupta împotriva icoanelor.

În aceste circumstanţe, existente la începutul secolului al VIII-lea, se iveşte persoana potrivită să declanşeze lupta împotriva icoanelor: împăratul Leon al III-lea Isaurul (cca 680-741, împărat al Imperiului Bizantin între anii 717-741). După cum mărturisesc istoricii, el ,,s-a arătat a fi un om viclean, mincinos şi, totodată, neînfricat şi perseverent în atingerea scopurilor sale”. Influenţat de episcopii din Asia Mică, ostili cultului icoanelor, în anul 726, împăratul Leon adoptă o atitudine deschisă împotriva cinstirii icoanelor şi dă un decret de interzicere a oricărei imagini religioase.

Patriarhul Ghermano al Constantinopolului (715-730) refuză să susţină decizia imperială şi, vreme de patru ani, i se opune cu fermitate împăratului, fiind sprijinit de Papa Grigorie al II-lea (715-731), al Vechii Rome, de episcopi şi de marii cărturari ai Bisericii. Urmărind cu asiduitate să atragă Biserica de partea sa, în 730, împăratul Leon reuşeşte, în mod nelegitim, să îl înlocuiască pe patriarhul Ghermano cu iconoclastul Anastasie (730-754).

Ca urmare, în anul 730, este emis un nou decret împotriva icoanelor, care este semnat, de această dată, atât de împărat, cât şi de ierarhia iconoclastă a Bisericii Constantinopolului. Decretul declanşează o luptă crâncenă împotriva icoanelor ş i a celor care continuau să le cinstească, stropită cu sângele mucenicilor şi mărturisitorilor credinţei; ierarhii care s-au opus hotărârii imperiale au fost exilaţi, iar credincioşii persecutaţi şi supuşi la torturi, adesea până la moarte.Cugetari 33-1

În ce priveşte icoanele, în 726, împăratul porunceşte să fie aşezate cât mai sus în biserici, ca ulterior, atât icoanele, cât şi moaştele să fie distruse cu o furie oarbă. Casele credincioşilor sunt percheziţionate, icoanele distruse, iar creştinii întemniţaţi sau chinuiţi. De asemenea, frescele din biserici sunt acoperite cu var sau distruse, iar în locul lor sunt pictate animale, plante şi scene ,,inofensive” pentru privirea iconoclaştilor.

 

Psaltirea Hludov. Răstignirea Mântuitorului şi iconoclaşti acoperind cu var o icoană a lui Hristos

 

Urmaşul la tron al împăratului Leon al III-lea Isaurul, fiul său, Constantin al V-lea Copronim (718-775; împărat între anii 741-775) este împăratul iconoclast cel mai activ. El era un om energic şi viteaz, şi datorită calităţilor sale de luptător şi strateg, a câştigat multe din bătăliile duse împotriva duşmanilor Imperiului Bizantin şi a recucerit teritorii pierdute anterior. Însă, domnia lui este caracterizată de devotamentul fanatic faţă de iconoclasm şi de persecuţiile crunte împotriva iconodulilor, în primul rând, a monahilor.

El scrie un tratat în care rezumă dogma iconoclastă şi, între 10 februarie - 24 august 754, convoacă, la Hieria, un sinod care va pune sub interdicţie totală icoanele şi moaştele sfinţilor, declarându-i eretici pe toţi ,,închinătorii lemnului şi oaselor”. În argumentaţia sa, Constantin nu ezită să uziteze procedee îndoielnice, precum falsificarea documentelor bisericeşti, textele incomode fiind fie şterse parţial, fie înlocuite cu altele favorabile iconoclasmului.

După sinodul din 754, călugării se ridică în apărarea icoanelor, iar împăratul declanşează o prigoană cumplită împotriva ,,purtătorilor întunericului”, după cum îi numea el pe monahi. Multe mânăstiri din capitală şi provincii sunt distruse, pământurile lor confiscate, iar sute de călugări, care nu acceptă să renunţe la viaţa de obşte, sunt întemniţaţi şi torturaţi cu cruzime.

În jurul anului 771, strategul Themei Thrakesion (n.a.: Thema era o diviziune teritorial-administrativă şi militară a Imperiului Bizantin în care cele două puteri, ostăşească şi civilă, erau încredinţate unui strateg numit de împărat şi dependent direct de acesta) i-a adunat la Efes pe călugării mânăstirilor din thema sa şi le-a cerut să aleagă: fie căsătoria şi viaţa lumească, fie torturile şi moartea. Mulţi au optat pentru a doua cale. Alţii, pentru a scăpa de persecuţiile iniţiate de autorităţi, au fugit în Apus, în Sicilia şi la Roma.

Fiul lui Constantin al V-lea Copronim şi urmaşul său la tron, Leon al IV-lea (750-780, împărat între anii 775-780), va urma linia iconoclastă a înaintaşilor săi, dar scurta sa domnie, apatia şi neamestecul său în problemele religioase vor micşora focul disputelor dintre iconoclaşti şi iconoduli.

Prima perioadă iconoclastă se încheie la moartea sa, în anul 780, când soţia lui, Irina (circa 752-803, împărăteasă între 769-790 şi 791-802), preia conducerea imperiului. La îndemnul lui Nichifor, secretar la curtea imperială, ce devine mai târziu patriarh al Constantinopolului (806-815; mort în exil în 828), ea convoacă un sinod care să delibereze în mod obiectiv asupra problemei iconoclaste. Astfel, în anul 787, la Niceea, se întruneşte cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, în vremea Patriarhului Tarasie al Constantinopolului (784-806).

La acest sinod au participat 350 de episcopi şi un număr mare de monahi; iconoclaştii au fost invitaţi să-şi exprime punctele de vedere, la care ortodocşii au răspuns susţinând cinstirea icoanelor. Sinodul a restabilit iconografia şi a adoptat o serie de măsuri pentru normalizarea vieţii bisericeşti.

Cugetari 33-2Iată ce scriau Sfinţii Părinţi în hotărârea adoptată la sinod: ,,…Aşa fiind, umblând noi pe calea împărătească şi urmând dumnezeiasca învăţătură inspirată de Sfinţii noştri Părinţi şi de Tradiţia Bisericii Soborniceşti – despre care ştim că este lăcaş al Sfântului Duh – hotărâm cu toată ştiinţa şi cu întreaga cercetare că, precum sfânta şi de viaţă făcătoarea cruce, la fel sfintele şi cuvioasele icoane pictate în culori, făcute din mozaic sau din orice alt material potrivit acestui scop, trebuie aşezate în sfintele lăcaşuri ale lui Dumnezeu, pe vasele şi pe veşmintele sacre, pe ziduri şi pe lemn, în case şi pe drumuri, fie că este vorba de icoanele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fie de cele ale neprihănitei Împărătese, Sfânta Maică a Domnului, fie de cele ale sfinţilor îngeri sau ale oamenilor sfinţi şi venerabili”.

 

Cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea, 787

 

Cu toate acestea, problema iconoclastă a rămas uitată numai 27 de ani, până la urcarea pe tron a lui Leon al V-lea Armeanul (împărat între anii 813-820), care reîncepe prigonirea creştinilor care cinsteau icoanele. Ca şi Constantin Copronim, Leon al V-lea a cerut argumentarea poziţiei iconoclaste şi a convocat un nou sinod care să-i susţină părerea, încercând, ca şi predecesorii săi, să uzurpe suveranitatea Bisericii. Persecuţiile au fost deosebit de violente, patriarhul Nichifor al Constantinopolului şi alţi apărători fervenţi ai icoanelor au fost trimişi în exil, iar icoanele, cărţile şi vasele sfinte decorate cu imagini au fost distruse.

Următorul împărat, Mihail al II-lea Traulos (820-829), a interzis orice discuţie în legătură cu cinstirea icoanelor: ,,Noi hotărâm, în starea în care am găsit biserica, în aceeaşi stare s-o şi lăsăm. De aceea, noi statornicim ca nimeni să nu cuteze să-şi înalţe cuvântul nici împotriva icoanelor, nici pentru ele, şi nici să nu se mai audă - ca şi cum acestea nu ar fi avut loc niciodată - despre sinoadele lui Tarasie (al VII-lea Sinod Ecumenic), Constantin (sinodul iconoclast de la Hieria din 754) şi Leon (sinodul iconoclast local 815, Constantinopol), şi să fie păstrată o adâncă tăcere în legătură cu icoanele”. Prin urmare, doctrina religioasă oficială a statului continua să rămână cea iconoclastă: în biserici, sfintele imagini, dacă acestea mai existau încă, erau aşezate cât mai sus, iar tinerilor li se insufla în şcoli dispreţul faţă de cultul icoanelor, ca faţă de un produs al ignoranţei.

Fiul său, Teofil (812-842, împărat între anii 829-842), ultimul împărat iconoclast, s-a străduit din toate puterile să reînvie dogma iconoclastă şi i-a persecutat, prin metode brutale, pe susţinătorii cultului icoanelor, în primul rând pe monahi. În anul 833, el emite un decret care viza mutarea unor mânăstiri în afara oraşului.

La moartea lui Teofil, soţia sa, Teodora (împărăteasă între anii 842-856), a fost proclamată împărăteasă-regentă pe lângă fiul ei nevârstnic, Mihail al III-lea. Sprijinită de nobilimea constantinopolitană, ea a început imediat pregătirile pentru restabilirea cinstirii icoanelor. Ca urmare, la 4 martie 843, la Constantinopol, a fost convocat un sinod ortodox local, care a reconfirmat hotărârile celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea, iar la 11 martie s-a anunţat triumful deplin al cultului icoanelor. De asemenea, sinodul l-a înlocuit pe patriarhul iconoclast Ioan Grammaticul (837-843) cu Meftodie († 846) şi a stabilit sărbătorirea triumfului Ortodoxiei în prima duminică din Postul Mare, când icoanele sunt cinstite şi astăzi.

Încă de la începuturile iconoclasmului, apologeţii Ortodoxiei au luat poziţie faţă de acesta, considerând lupta împotriva lui o adevărată mărturisire a credinţei în Hristos. Ei au înţeles că iconografia este strâns legată de dogma hristologică, icoana fiind un garant al Întrupării Mântuitorului şi, de aceea, Biserica afirmă că negarea icoanei lui Hristos echivalează cu negarea Întrupării Sale, a pătimirii Sale şi, deci, a întregii iconomii a mântuirii. Aşadar, prin poziţia sa faţă de iconoclasm, Biserica apără însăşi dogma fundamentală a creştinismului.

Însă influenţa ideologiei iconoclaste depăşeşte hotarele ereziei combătute în secolele VIII-IX. Se poate vorbi de o permanenţă a iconoclasmului, ce a luat diferite forme de-a lungul timpului, câteva exemple fiind albigenzii din Franţa medievală, iudaizanţii Rusiei secolului al XV-lea şi, nu în ultimul rând, protestanţii. Reacţionând faţă de abuzurile clerului catolic al Evului Mediu, protestanţii au încercat să purifice Biserica de ceea ce au considerat a fi cauzele care au condus la un asemenea efect.

Din nefericire, necălăuzindu-se după învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ei au căzut în alte feluri de excese, unul dintre acestea fiind respingerea totală a icoanelor, a pictării lăcaşului de cult şi, în unele cazuri, chiar a crucii. Pentru a-şi fundamenta poziţia, teologii protestanţi şi unii savanţi moderni au ajuns să recurgă la argumentele şi raţionamentele iconoclaştilor bizantini, considerând că acestea sunt bine fundamentate, chiar inatacabile.

Iconoclasmul din primul mileniu creştin a fost un act nelegitim, o intervenţie a puterii laice în problemele Bisericii, dar pentru iconoclaşti, supunerea Bisericii în faţa statului era un principiu ,,sine qua non”: ,,Eu sunt împărat şi preot”, scria Leon al III-lea. Imixtiunea statului în învăţătura Bisericii s-a repetat în istoria popoarelor ortodoxe, cel mai recent caz fiind cel al regimului comunist, care, pur şi simplu, a trasat linia după care Biserica urma să propovăduiască ateismul.

 

Iconoclasmul contemporan. Noi forme de manifestare

În prezent, în România postcomunistă, în curs de integrare în Uniunea Europeană, se pune din nou problema imixtiunii puterii laice în învăţătura Bisericii. Acest lucru nu este surprinzător, dacă luăm aminte la evoluţia societăţii occidentale şi ţinem cont de faptul că România se străduieşte să se alinieze la standardele europene în toate domeniile de activitate, politic, social, economic etc, cu efecte nebănuite în plan religios.

Astfel, deşi din punct de vedere politic, social, economic, societatea occidentală corespunde, măcar şi în parte, cerinţelor guvernanţilor săi, ea este bântuită de o descreştinare accelerată, confruntându-se cu fenomene care atacă atât forma, cât şi fondul creştinismului. Se fac simţite tendinţe de îndepărtare a simbolurilor religioase (icoane, cruci) din spaţiile publice, de pe steme şi embleme oficiale etc, ca şi din portul creştinului în locuri publice, de modificare a denumirilor sărbătorilor creştine şi a formulelor de felicitare pentru aceste sărbători, de scoatere a numelui lui Dumnezeu din jurămintele militare şi chiar din broşurile de prezentare ale unor ţări creştine, de modificare a destinaţiei lăcaşurilor de cult etc.

Pe fondul alinierii României la standardele europene şi, prin aceasta, la concepţiile şi filozofiile societăţii occidentale contemporane, în structurile guvernamentale şi neguvernamentale româneşti îşi fac apariţia organizaţii şi asociaţii menite să implementeze noile ,,norme”.

Un astfel de exemplu îl reprezintă decizia, din luna noiembrie a.c., a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), de emitere a unei recomandări obligatorii către Ministerul Educaţiei şi Cercetării prin care cere: ,,elaborarea şi implementarea unei norme interne (circulară, instrucţiune), într-un timp rezonabil, prin care să reglementeze prezenţa simbolurilor religioase în instituţiile de învăţământ public”, astfel ca acestea ,,să afişeze simbolurile religioase doar în cursul orelor de religie sau în spaţiile destinate exclusiv învăţământului religios”[1].

Decizia din 21 noiembrie a Colegiului Director al CNCD este rezultatul petiţiilor profesorului de filozofie Emil Moise din Buzău, membru al Asociaţiei ,,Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă”. Ultima dintre acestea, datată 12 august 2006, a determinat audierea sa de către CNCD la 14 noiembrie, şi emiterea, la 21 noiembrie, a deciziei acestui for.

În această petiţie, Emil Moise cere ,,retragerea simbolurilor religioase de pe pereţii publici ai cancelariilor, holurilor şi sălilor de clasă din Liceul de Artă ,,Margareta Sterian” şi retragerea simbolurilor religioase din instituţiile de învăţământ public din România”. Petentul afirmă că icoanele ,,periclitează dezvoltarea mentală, spirituală, morală şi socială atât a fetiţei mele, cât şi a colegelor/colegilor de clasă”, vorbind despre ,,atmosfera ostilă, ofensatoare şi degradantă pentru copiii aparţinând altei confesiuni decât celei căreia îi aparţin simbolurile religioase”.

Emil Moise consideră că prezenţa simbolurilor religioase în şcoli provoacă copiilor ,,suferinţe directe, fiindu-le afectată dezvoltarea personalităţii şi fiindu-le încălcat dreptul la o educaţie echitabilă”, iar ,,şcolile pot deveni locuri ale conflictelor religioase”. În plus, el afirmă că ,,prin acceptarea simbolurilor religioase – în cazul nostru aparţinând religiei creştin-ortodoxe – unităţile publice îşi asumă transmiterea (inclusiv) a valorilor de inferiorizare a femeilor practicate de religia respectivă”[2].

Pentru a înţelege poziţia profesorului de filozofie Emil Moise faţă de prezenţa simbolurilor religioase în instituţiile de învăţământ public, am căutat să aflăm care este sistemul filozofic la care aderă. Fiind membru al Asociaţiei ,,Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă” (ASLC), am presupus că împărtăşeşte şi susţine sistemul filozofic al acesteia, umanismul secular.

În ,,Declaraţia de principii” a acestei asociaţii, din 6 martie 2004, citim că ASLC ,,a fost înfiinţată pentru a atrage atenţia asupra discriminărilor pe bază de credinţă şi religie, şi a combate astfel una dintre cele mai rezistente forme de discriminare prezente astăzi în România (…) care se perpetuează la cote alarmante”. De asemenea, ,,manifestarea, din ce în ce mai mult, la nivelul instituţiilor publice, a atitudinilor religioase constituie un obstacol redutabil pentru modernizarea ţării”. În concluzie, pentru a elimina din societatea românească aceste forme de discriminare, asociaţia propune ca soluţie ,,promovarea valorilor umanismului secular”[3].

Ce este umanismul secular – ideologie pe care o susţine ASLC ca soluţie pentru problemele României ? După Manifestul Umanist III, succesor al Manifestului Umanist din 1933, umanismul este ,,filozofia de viaţă progresistă care, fără a implica supranaturalul, afirmă capacitatea şi responsabilitatea noastră de a trăi vieţi morale, tinzând spre împlinirea proprie şi aspirând la binele umanităţii”[4]. Prin urmare, umanismul secular ,,se opune tuturor formelor de credinţă ce caută justificare supranaturală în favoarea propriilor valori”, şi în primul rând împotriva credinţei creştine, deoarece susţine că ,,nu credem că este moral să botezăm copii sau să impunem crezuri religioase unor tineri ce nu sunt capabili să consimtă”.

De asemenea, ,,ca umanişti seculari suntem în general sceptici faţă de supranatural. (…) Suntem neîncrezători faţă de opiniile tradiţionale asupra lui Dumnezeu şi a divinităţii, (…) considerăm concepţiile tradiţionale asupra existenţei lui Dumnezeu ca fiind fie lipsite de sens, fie nedemonstrate, fie tiranice. (…) Respingem divinitatea lui Iisus, (…) nu acceptăm ca fiind reale interpretările Vechiului şi Noului Testament (…) oricât de importante ar fi din punct de vedere literar. (…) Viaţa morală poate fi trăită şi fără iluziile nemuririi şi reîncarnării”[5].

Acestea fiind zise, poziţia domnului Emil Moise este lesne de înţeles. Faptul că el aderă la filozofia umanismului secular şi doreşte ca societatea românească să-i împărtăşească viziunea asupra vieţii nu constituie o problemă, nici o infracţiune sau altceva de acest gen. Însă faptul că el se amestecă în problemele interne ale Bisericii, chiar mai mult, doreşte a opera schimbări în învăţătura Bisericii Ortodoxe şi încearcă să facă aceasta apelând la puterea laică, aceasta este o problemă, şi nu una minoră.

Înainte de a vedea ce anume doreşte Emil Moise de la Ortodoxie, să aruncăm o privire asupra instituţiei pe care şi-a luat-o drept aliat în această luptă nedreaptă.

Precum scriam mai sus, în data de 12 august 2006, domnul Emil Moise a înaintat o petiţie Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), care s-a finalizat cu o recomandare obligatorie din partea CNCD către Ministerul Educaţiei şi Cercetării de a îndepărta simbolurile religioase din instituţiile de învăţământ public. CNCD este o instituţie publică, aflată în subordinea guvernului României, cu personalitate juridică, abilitată să investigheze, să constate şi să sancţioneze contravenţiile prevăzute de Ordonanţa guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Această instituţie, înfiinţată în 2001, prin hotărârea de guvern 1194/2001, are rolul de a combate şi sancţiona toate formele de discriminare din România, inclusiv pe bază de gen, orientare sexuală, naţionalitate, rasă, etnie, religie, limbă, vârstă, categorie socială, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, sau apartenenţa la o categorie defavorizată, de a forma şi de a informa societatea românească pentru eliminarea discriminării şi promovarea principiului toleranţei.

,,Răsfoind” site-ul CNCD, ca şi diversele articole scrise de domnul Emil Moise, am observat, nu cu surprindere, unitatea de vederi a celor două părţi în ce priveşte învăţătura Bisericii Ortodoxe. Astfel, regăsim în paginile cărţilor editate de CNCD ideea că învăţătura ortodoxă este discriminatorie faţă de minorităţile sexuale, ca şi faţă de femei etc. Aceleaşi idei sunt vehiculate şi de Emil Moise, în articole precum ,,Relaţia Stat-Biserică în privinţa educaţiei religioase în şcolile publice din România”[6], ,,Interpretarea Bibliei, sursă a discriminărilor în practica religioasă. O analiză de gen a trei dintre practicile religioase creştine din România”[7].

Ce-am putea să credem citind cele scrise mai sus ? Că persoane ca Emil Moise sesizează foruri de stat, care deţin puterea laică, în scopul de a soma Biserica Ortodoxă să renunţe la ,,formele de discriminare” care există în învăţătura sa. Astăzi doar am fost anunţaţi că aceste două părţi, neguvernamentală (Emil Moise, ASLC) şi guvernamentală (CNCD), s-au sesizat de ,,problemele” pe care le are Ortodoxia cu drepturile omului, mâine vom fi somaţi să ne aliniem şi, prin urmare, să ne conformăm convenţiilor şi tratatelor internaţionale pe care România le-a semnat.

Această primă ,,descindere” în viaţa noastră religioasă, de îndepărtare a simbolurilor religioase din şcolile publice, pare a fi doar primul pas pe calea către izgonirea Ortodoxiei din România. Însă noi forme de manifestare a iconoclasmului îşi fac simţite prezenţa. Astăzi ni se cere să îndepărtăm icoanele din şcolile publice, mâine să eliminăm disciplina Religie din programele şcolare, simbolurile religioase de pe însemnele oficiale, veşmintele clericale şi monahale ca, din aproape în aproape, să ni se ceară să modificăm învăţătura ortodoxă în dogmele ei fundamentale ca, în fapt, să anihilăm esenţa ei mântuitoare.

Iconoclasmul a avut dintotdeauna rolul de a îndepărta învăţătura ortodoxă, pe care icoana o întruchipează şi înfăţişează, în scopul de a pune, în locul ei, o altă filozofie. Icoane pot fi sfintele imagini, crucea, prin urmare, orice fel de simbol ortodox, veşmintele bisericeşti şi, mai presus de toate acestea, oamenii[8]. Dar cu ce se doreşte a fi înlocuite aceste icoane ale Ortodoxiei ? Ce filozofie doresc să promoveze oameni ca Emil Moise ? Zice-se umanismul secular.

Noi îndrăznim să afirmăm că, de fapt, este vorba de un neo-păgânism, care se închină la raţiunea umană, ca supremă valoare universală, iar drepturile omului umplu panteonul lui. Însă, înainte de a ajunge în ultima haltă, neo-păgânismul, România trebuie să traverseze o perioadă de descreştinare, în care se va urmări călcarea în picioare a tot ceea ce înseamnă ortodox.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 33/ianuarie-februarie 2007 

 

 

 

PARTEA A II-A

Precum odinioară în Imperiul Bizantin, străbătut, nu de puţine ori, de convulsii şi conflicte între puterea laică şi cea ecleziastică, astăzi, România postcomunistă se confruntă cu un diferend între puterea civilă şi Biserica Ortodoxă.

Demersul lui Emil Moise de a sesiza Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) în scopul de a elimina icoanele din instituţiile de învăţământ publice este doar o faţetă a acestei tentative de imixtiune în viaţa bisericească din România. Căutând să vedem ce alte nuanţe capătă iconoclasmul contemporan, am observat că acesta nu se limitează la o aversiune faţă de icoane, ci este mult mai extins, cuprinzând chiar învăţătura dumnezeiască.

În cele ce urmează, vom încerca să prezentăm alte forme de manifestare a iconoclasmului, ca şi cauzele care au determinat apariţia acestuia.

 

Cine este protagonistul actualului conflict ?

Mai înainte de a prezenta articolele scrise de Emil Moise, din care reies destul de clar scopurile sale, să vedem cine este persoana care le scrie, din ce punct de vedere abordează subiectele pe care le tratează şi ce metode foloseşte pentru a-şi convinge cititorii şi eventualii discipoli.

Protagonistul actualului conflict pe marginea icoanelor din şcoli este, aşadar, profesorul de filozofie Emil Moise, titular la catedra de filozofie dintr-un liceu din Buzău. El s-a declarat a fi creştin-ortodox şi a afirmat că nu are personal nimic cu Biserica sau cu religia: ,,Nu duc luptă cu Biserica, sunt creştin ortodox”[9]. În acelaşi timp, este director de programe al Asociaţiei ,,Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă” (ASLC), care urmăreşte promovarea valorilor umanismului secular[10].

Însă, ideologia cunoscută sub numele de umanism secular ,,se opune tuturor formelor de credinţă ce caută justificare supranaturală în favoarea propriilor valori”, şi în primul rând împotriva credinţei creştine, deoarece umaniştii afirmă următoarele: ,,Considerăm concepţiile tradiţionale asupra existenţei lui Dumnezeu ca fiind fie lipsite de sens, fie nedemonstrate, fie tiranice. (…) Respingem divinitatea lui Iisus, (…) nu acceptăm ca fiind reale interpretările Vechiului şi Noului Testament”[11].

Deci, Emil Moise dă dovadă de inconsecvenţă în convingeri, căci el ar trebui sau să susţină că este creştin-ortodox şi nu luptă împotriva Bisericii sau să adere întru totul la ideologia umanismului secular.

Apoi, el este profesor de filozofie şi, ca urmare, posesorul unui bagaj de cunoştinţe în acest domeniu. Cu toate acestea, el foloseşte doar o parte a aparatului filozofic cunoscut, cea care este favorabilă scopurilor sale. Concret, el întrebuinţează noţiuni care aparţin sistemului filozofic personal, în încercarea de a le implementa în mentalitatea celor din jur, ca fiind universal valabile.

De exemplu, într-o scrisoare deschisă adresată episcopului de Buzău, el scrie: ,,Iniţiativele şi acţiunile mele sunt îndreptate preponderent în vederea promovării drepturilor fiinţei umane şi a interesului superior al copilului”, ,,dacă în interesul superior al copilului am reclamat şi combătut cu insistenţă amestecarea neconstituţională a practicilor religioase cu instituţiile publice de învăţământ ...”. Întrebarea care se ridică este din ce punct de vedere socoteşte Emil Moise că un interes sau altul este superior.

Ca filozof, el ştie prea bine că orice noţiune, concept este definit într-un sistem filozofic sau ideologic, şi că sistemele filozofice au sisteme de referinţă mai mult sau mai puţin arbitrare. Prin urmare, interesul superior al copilului poate avea diferite reprezentări şi valori, funcţie de sistemul de referinţă la care se raportează. Din punctul de vedere al unui umanist acesta are o reprezentare, iar din punctul de vedere al unui ortodox, opusul primei.

Aşadar, domnul Emil Moise nu numai că întrebuinţează noţiuni care aparţin sistemului filozofic personal şi caută să le implementeze în mentalitatea celor din jur, ca fiind universal valabile - ba mai mult, urmăreşte să intoxice cu astfel de noţiuni -, ci, aflându-se în cunoştinţă de cauză, foloseşte tot felul de sofisme pentru a-şi ameţi interlocutorii sau cititorii. Concluzia imediat următoare este aceea că, deşi se erijează în apărător al drepturilor omului, el nu încearcă decât să impună, prin viclenia cuvântului, uzitând de metode de manipulare, dar şi de puterea laică, filozofia sa de viaţă. Scrierile sale nu sunt decât o altă tentativă de a impune societăţii o ideologie seculară, şi nicidecum o încercare de apărare a drepturilor omului.

În plus, ca filozof, el ar fi trebuit să analizeze mai în profunzime învăţătura Bisericii, din punct de vedere filozofic, sociologic, psihologic etc, pentru a vorbi în cunoştinţă de cauză. Însă, el n-a făcut aceasta, ci doar s-a limitat la a studia părţi din ea, la a scoate din context şi trunchia texte din cărţile bisericeşti, pe scurt, la a induce în eroare şi a manipula informaţia în scopuri proprii.

Acestea fiind zise - afirmaţii pe care le vom proba în continuare -, conchidem că Emil Moise nu se află în măsură să arate cu degetul către alţii, respectiv către noi, ortodocşii, dar nici către diverşi din afara Bisericii, şi să ne acuze că suntem inconsecvenţi în convingerile noastre sau că folosim metode de care se foloseşte şi el. Chiar dacă avem mari rezerve cu privire la aceste ultime acuzaţii.

 

Căutând mai în profunzime adevăratele cauze ale acestui conflict

Aruncând încă o privire asupra Asociaţiei ,,Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă” (ASLC), am remarcat că ea îşi revendică ca precursori o multitudine de personalităţi. Socrate, Aristotel, Protagora, Epicur, Spinoza, Voltaire, Immanuel Kant, David Hume, Ernest Renan, Charles Darwin, Albert Schweitzer, Albert Einstein, Bertrand Russell sunt dintre cei mai cunoscuţi. Această pleiadă de oameni celebri este impresionantă şi este firesc să ne punem întrebarea ce pot avea toţi aceştia în comun, cum de se află sub aceeaşi ,,umbrelă”.

Scotocind prin enciclopedii[12], prin biografiile acestor personalităţi, am început să întrezărim ce anume îi coagulează. Astfel, citim că Socrate, ca şi Aristotel au recunoscut existenţa unui Dumnezeu. Socrate (469-399 î.Hr.) a fost chiar prigonit pentru faptul că, deşi recunoştea existenţa unui Dumnezeu, realizase că El nu se numără printre zeităţile pe care statul grec le adora, şi a fost condamnat pentru aceasta în 399 î.e.n.. Aristotel (384-322 î.Hr.), de asemenea, a admis existenţa unui Dumnezeu, pe care îl descria ca fiind Cauza Primară a tuturor lucrurilor.

În lucrarea sa ,,Despre zei”, Protagora (485-415 î. Hr.) a pus la îndoială existenţa zeilor. El a declarat: ,,Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Epicur (341-270 î.Hr.) a pus bazele unui sistem filozofic, epicureism, a cărui doctrină esenţială afirmă că plăcerea este binele suprem şi principalul scop al vieţii. Epicur credea că adevărata fericire este pacea dobândită prin înfrângerea temerii de zei, de moarte şi de viaţa cea de după moarte.

Filozoful olandez Baruch Spinoza (1632-1677) este considerat cel mai important exponent modern al panteismului. În ,,Etica după metoda geometriei”, el susţine existenţa unei substanţe unice absolute, pe care o numeşte ,,Dumnezeu sau natură”, din ale cărei atribute infinite se cunosc doar două: întinderea şi gândirea. În ,,Tratatul teologic-politic”, el a criticat cu îndrăzneală Scriptura, spunând că ea nu conţine nici un fel de adevăruri teoretice, ci numai învăţături morale, adaptate imaginaţiei celor care nu sunt în stare să se conducă după raţiune.

Voltaire (1694-1778) a fost un mare luptător împotriva Bisericii; în a sa ,,Lucrare despre istoria generală şi despre obiceiurile şi caracterul naţiunilor” (Essai sur l'histoire générale et sur les moeurs et l'esprit des nations, 1756), critică supranaturalismul şi denunţă religia, deşi mărturiseşte propria sa credinţă în existenţa lui Dumnezeu. El ar fi dorit însă să înlocuiască creştinismul cu o formă de deism, o religie pur raţională[13].

În lucrarea sa ,,Viaţa lui Iisus” (1863), Ernest Renan (1823-1892) a negat dumnezeirea lui Hristos şi elementele supranaturale din viaţa Lui, provocând o mare controversă în epocă.

Am putea continua prezentarea câtorva amănunte din biografia personalităţilor citate de ASLC, dar credem că cele de mai sus sunt suficiente pentru a ne susţine opinia că ceea ce îi uneşte pe aceşti oameni celebri, măcar şi în parte, este faptul că ei au negat dumnezeirea lui Hristos, sorgintea dumnezeiască a învăţăturii Bisericii şi, mai mult decât atât, au fost adepţii unor religii diferite de cea creştină. În fapt, ei par a adera la sisteme filozofice păgâne, aflate într-o totală contradicţie cu cel creştin.

Prin urmare, nu numai declaraţia de principii a ASLC, ci şi precursorii ideologiei sale vin să depună mărturie pentru perspectiva asupra lumii pe care o are această organizaţie. Aflată în opoziţie cu creştinismul, ea caută să minimalizeze şi chiar să anihileze, la nivel social, influenţa învăţăturii ortodoxe. Chiar dacă am face abstracţie de anumite extremisme care se fac simţite în acţiunile şi petiţiile reprezentanţilor săi şi am dori – noi, ortodocşii - existenţa unui învăţământ neutru din punct de vedere ideologic, ca şi al unei societăţi complet laicizate, tot am fi nevoiţi - ortodocşi şi neortodocşi deopotrivă - să recunoaştem că aşa ceva este imposibil de realizat.

Orice sistem social, în general, şi de învăţământ, în particular, din lume este întemeiat pe un sistem filozofic. Societatea poate fi creştină sau necreştină, iar o societate esenţialmente laică are, la rândul ei, un sistem de referinţă: cel păgân. Prin urmare, nu există educaţie neutră din punct de vedere ideologic: sau educăm copiii în spiritul umanismului secular, sau îi educăm în spirit creştin. ASLC cere excluderea religiei din şcoli şi nu este de acord nici măcar cu instituţiile religioase de învăţământ[14], iar în această cerere se întrevede încercarea de impunere a sistemului filozofic umanist întregii societăţi şi imposibilitatea unui cult de a-şi educa copiii şi tineretul în spiritul credinţei sale.

Dacă ASLC este bine intenţionată şi doreşte eradicarea ideologiilor şi fenomenelor care provoacă, la nivel mondial, discriminare faţă de copii, femei etc, reprezentanţii ei vor fi nevoiţi să recunoască că Ortodoxia nu se numără printre acestea. Traficul de carne vie, prostituţia şi multe alte plăgi ale lumii contemporane nu sunt consecinţa învăţăturii creştine, ci a altor tipuri de ideologii, printre care se numără hedonismul, epicureismul - înrudit cu primul şi alte filozofii, născute dintr-o concepţie păgână asupra lumii.

Însă faptul că această asociaţie persistă în a lua în discuţie învăţătura şi rânduielile Bisericii Ortodoxe, în ciuda unor evidenţe, nu vine decât să întărească bănuiala că, de fapt, adevăratul motiv al acestei persecuţii este altul decât apărarea drepturilor omului. Prin urmare, putem afirma că ASLC, prin acţiunile şi petiţiile ei, limitează drepturile credincioşilor ortodocşi, încălcându-le dreptul la libertate de conştiinţă (sic!) şi religioasă.

Aşa cum membrii acestei asociaţii sunt liberi să nu creadă în dumnezeirea lui Iisus Hristos, interpretările Scripturii, viaţa după moarte etc, aşa şi noi, ortodocşii avem dreptul să credem în toate acestea. Dacă ei ne condamnă pe temeiul credinţei noastre, înseamnă că ne discriminează pe bază de religie. Dar noi ştim deja asta ...

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 33/ianuarie-februarie 2007 

 

 

 

PARTEA A III-A

Despre ce este vorba în articolele lui Emil Moise ?

Două sunt articolele scrise de Emil Moise, în care acesta aduce acuze Bisericii Ortodoxe Române şi susţine că învăţătura ortodoxă discriminează femeia, prin rânduielile sale. În articolul ,,Relaţia Stat-Biserică în privinţa educaţiei religioase în şcolile publice din România”, apărut în revista ,,Journal for the Study of Religions and Ideologies”, nr. 7, el comentează şi analizează problema educaţiei religioase, respectiv a disciplinei Religie, în şcolile publice din România.

Al doilea articol, ,,Interpretarea Bibliei, sursă a discriminărilor în practica religioasă. O analiză de gen a trei dintre practicile religioase creştine din România”, apărut în acelaşi periodic, nr. 6, are ca scop evidenţierea câtorva ,,aspecte ale tipurilor religioase de discriminare aplicate femeilor în diferite practici ortodoxe”.

Vom încerca să facem, la rându-ne, o analiză a obiecţiilor sale.

 

În ce priveşte problema educaţiei religioase în şcolile publice din România, Emil Moise militează pentru eliminarea disciplinei Religie din programa şcolară

În primul articol, Emil Moise ia în discuţie legislaţia românească cu privire la studierea religiei în şcoli. El aduce diverse critici legii învăţământului şi modului în care aceasta este aplicată, profitând de ambiguităţi ale legii, deciziilor, adreselor Ministerului Învăţământului, pentru a construi o poziţie. Ia în discuţie obligativitatea legală a orelor de religie din punct de vedere al libertăţii de conştiinţă şi religioase, şi, în contextul creat, comentează situaţia catedrei, disciplinei şi profesorului de religie.

Având în vedere că aceste date sunt nişte convenţii între statul român şi instituţia Bisericii, care ţin de înţelegerea dintre cele două puteri, laică şi ecleziastică, şi nu de învăţătura Bisericii, ele nu fac obiectul analizei noastre.

Ulterior, Emil Moise aduce diverse acuze profesorilor de religie, în cea mai mare parte preoţi, semnalând abuzuri[15], care, de asemenea, nu ţin de învăţătura Bisericii, ci doar de carenţe de comportament şi proastă înţelegere a misiunii Bisericii. În plus, el susţine că, în realitate, elevii şi elevele nu sunt interesaţi de orele de religie, afirmaţie care reiese din interpretarea tendenţioasă a informaţiilor care i-au parvenit: ,,În privinţa ,,interesului larg” acordat de eleve/elevi disciplinei Religie, diriginta unuia dintre liceele din Buzău a solicitat acestora (clasa a XI-a), după începerea anului şcolar 2002-2003, să scrie pe o foaie de hârtie opţionalele pe care le-ar fi ales dacă li s-ar fi dat această posibilitate (de regulă opţionalele sunt deja alese - dar nu de eleve/elevi sau părinţii acestora - atunci când începe şcoala). Fiecare trebuia să aleagă trei opţionale. Nici un/o elev/ă nu a ales Religia”.

Două rânduri mai jos, se demască singur, scriind că, de fapt, elevii nu au cunoştinţă de faptul că disciplina Religie este opţională (n.r.: prin urmare, neştiind că este opţională, este logic că ea nu s-a aflat deloc printre preferinţele elevilor): ,,De asemenea, un aspect la fel de important este şi faptul că nici un/o elev/elevă nu ştiau că Religia este disciplină opţională”, scrie el.

În articol se întâlnesc mai multe situaţii în care Emil Moise speculează informaţiile de care dispune, dintre care vom mai da un exemplu grăitor: ,,În şcoala unde predau, după ce am anunţat, la toate clasele unde am ore, că frecvenţa acestei discipline nu este obligatorie, aproximativ 30 de elevi/eleve şi-au anunţat intenţia de a nu mai participa. Este uşor de imaginat de ce intenţiile lor nu s-au regăsit în practică. Doi dintre elevi (în vârstă de peste 18 ani) au anunţat însă renunţarea la această disciplină. Ambii au fost însă determinaţi, de majoritatea cadrelor didactice care le predau, să reia frecventarea orelor de Religie. Ceea ce s-a şi întâmplat, după nici trei săptămâni (nota 70). Din discuţii cu elevi/eleve de la diverse şcoli a reieşit teama acestora de a alege să nu frecventeze ora de religie; cu alte cuvinte, varianta aleasă de legiuitor poate fi încadrată în formula ,,Scapă cine poate !” în locul celei corecte ,,Beneficiază cine doreşte !”

În nota 70, el scrie: ,,Adus în discuţie, mai mult tangenţial, în Consiliul Profesoral, subiectul a fost evitat, sau a fost susţinut în termeni care vizau mai mult imaginaţia preotului/profesorului de religie decât prevederile legale; deşi eram buni prieteni (ne scriam mesaje periodic), unul dintre elevi mi-a transmis că ar fi mai bine să întrerupem legăturile (din cauza presiunilor la care este supus), ceea ce s-a şi întâmplat; de asemenea, situaţia se reflectă şi în notele mai mici şi dezinteresul lui pentru disciplina pe care o predau, elevul încercând să mă evite, cerându-şi scuze, deşi i-am arătat aceeaşi deschidere pentru prietenie”.

Ce reiese din această situaţie descrisă de Emil Moise ? Că el, în calitate de apărător al drepturilor omului, i-a anunţat pe elevii săi că sunt liberi să aleagă sau nu dacă vor să studieze disciplina Religie. Din nefericire, lipsa de etică care rezidă în modul în care pune problemele[16], ne obligă la a ne ridica următoarea întrebare: cine sau ce ne dă certitudinea că Emil Moise nu a manipulat informaţia şi nu a prezentat elevilor săi situaţia într-un mod subiectiv, favorabil scopurilor sale ? Şi ca urmare a acestui fapt, elevii s-au hotărât să opteze pentru renunţarea la studiul disciplinei Religie ?

Mai mult, afirmă că cei doi elevi, în vârstă de peste 18 ani, au fost ,,determinaţi” să reia frecventarea orelor de religie. Cine ne asigură că el nu a căutat, la rândul său, să-i ,,determine” folosind diverse sofisme, în încercarea de a contracara fenomene nedorite de el ? De asemenea, se poate afirma că Emil Moise a provocat un conflict lăuntric în cei doi elevi ai săi şi i-a somat, la nivel psihologic, să aleagă, într-un mod neplăcut, între ,,majoritatea cadrelor didactice” şi profesorul de filozofie, alegere care, poate, nu a fost uşoară, având în vedere că ei apreciau orele de filozofie ale lui.

În fine, deşi articolul, în ansamblu, vizează problematica disciplinei Religie în învăţământul public, autorul atinge probleme delicate legate de învăţătura Bisericii. Astfel, el scrie: ,,Pentru fiecare clasă, de la clasa I până la clasa a XII-a, programa începe cu Semnul Sfintei Cruci (semn specific Bisericii Ortodoxe şi care, în cadrul altor confesiuni creştine este neacceptat). În ,,Abecedarul micuţului creştin”, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1992, apărut cu aprobarea Comisiei Patriarhale Române pentru Învăţământ şi cu avizul Ministerului Educaţiei Naţionale nr. 32530/17.06.1990, se prezintă explicit, cu detalii în imagini, cum se face semnul crucii, caracteristic confesiunii ortodoxe”.

Aşadar, el critică Biserica Ortodoxă pentru că a introdus în programa şcolară a disciplinei Religie semnul Sfintei Cruci şi a discriminat alte confesiuni creştine şi continuă, în următorul paragraf, prin a afirma că ,,acceptarea, de către conducerea şcolilor publice, a icoanelor pe pereţii claselor şi ai cancelariilor este o încălcare a libertăţii religioase şi o promovare a intoleranţei, sancţionate prin Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului, la care România este parte”.

Însă, forma cea mai avansată de iconoclasm care este manifestă în articolele sale este cea cu privire la învăţătura dumnezeiască a Bisericii. Astfel, el comentează, evident în necunoştinţă de cauză sau chiar cu răutate: ,,Un asemenea exemplu de sexism în limbaj îl putem întâlni şi în practica predării acestei discipline - la una din şcolile din Buzău la clasele a doua, profesoara de religie le-a explicat elevelor şi elevilor, la lecţia „Iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de lume” că Dumnezeu se poartă cu noi ca un tată cu fiii lui (nota 73)”.

La nota 73, scrie următoarele: ,,Textul este preluat din caietul unei eleve de clasa a doua, care nu a putut înţelege prea bine cum stau lucrurile cu iubirea Domnului: pe de o parte pentru că ea este fiică şi nu fiu, iar pe de altă parte nu vedea cum profesoara (ca femeie) putea înţelege, şi totodată transmite, iubirea unui tată pentru fiii lui - profesoara neputând fi nici tată nici fiu”.

O altă interpretare răutăcioasă este următoarea: ,,În referatul conferinţei din 20.06.1991, parohia Unguriu, se dau ca exemple de educaţie pasajul din Vechiul Testament în care femeia este citată printre proprietăţile bărbatului, alături de boul, asinul şi alte dobitoace ale acestuia şi pasajul în care este promovată metoda răzbunarii - „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte…” - sugerându-se că „influenţele educative” ale profeţilor asupra poporului evreu ar putea fi transpuse în „adevărate manuale de educaţie”[17].

Asupra acestor din urmă exemple vom reveni, în contextul mai larg al celui de-al doilea articol al său.

 

În articolul ,,Interpretarea Bibliei, sursă a discriminărilor în practica religioasă”, Emil Moise acuză făţiş Biserica Ortodoxă de discriminare a femeii

Dintru bun început, el scrie: ,,Scopul acestei lucrări este de a evidenţia una dintre sursele subordonării femeilor de către bărbaţi: practica religioasă (în privinţa femeilor), manifestată, în unele dintre confesiunile creştine, într-un mod discriminatoriu. Bazele interpretărilor care au dus la astfel de manifestări provin din texte ale Bibliei (atât din Noul Testament cât şi din Vechiul Testament) şi din Scrierile Părinţilor Bisericii”.

Imediat după definirea scopului său, afirmă: ,,Motivele pentru care consider că o astfel de abordare este necesară sunt multiple: în primul rând, practicile discriminatorii în general, şi cele religioase în cazul prezentat, trebuie eliminate prin intervenţia statului, în baza acordurilor internaţionale la care este parte şi în baza legislaţiei interne în domeniu; în acest context, întrucât alegerea religiei este un aspect cultural şi deci personal, paradigma de interpretare ar fi cea sugerată de feminismul valului al doilea, de achiziţiile căruia România nu a putut beneficia din cauza instaurării regimului comunist: ,,ceea ce este personal este politic”; în al doilea rând, practicile religioase discriminatorii pot primi critici din interiorul religiei (şi al confesiunii) respective, argumentele aduse în susţinerea acestor critici fiind unele în direcţia demonstrării incorectitudinii interpretărilor biblice; în al treilea rând, aşa cum voi demonstra în lucrare, eliminarea practicilor religioase discriminatorii se poate face prin alegerea altor pasaje, nediscriminatorii, din Biblie, sau prin interpretarea nediscriminatorie a pasajelor alese, lucru realizat şi pus în practică de unele dintre confesiunile creştine analizate”.

Aşadar, potrivit celor de mai sus, în primul rând, se impune o imixtiune a puterii laice în viaţa lăuntrică a Bisericii, în scopul de a reglementa unele neajunsuri semnalate de el; în al doilea rând, se poate ţine cont de opiniile unor persoane care fac afirmaţii în necunoştinţă de cauză şi, conform părerilor acestora, se pot opera modificări în învăţătura Bisericii; în al treilea rând, se poate opta pentru ambiguitate şi echivoc în ce priveşte interpretarea Scripturilor şi, prin urmare, a învăţăturii Bisericii. Cu alte cuvinte, se poate opta pentru relativizarea învăţăturii dumnezeieşti a Bisericii şi, în aceeaşi linie, pentru absolutizarea unui sistem de referinţă necreştin, sau chiar anticreştin, precum cel al umanismului secular.

După ce şi-a expus cu fermitate poziţia, Emil Moise vorbeşte pe larg (n.r.: pe aproximativ 5 pagini) despre discriminarea femeii în lume, expunere în care foloseşte exemple tari, precum cel al circumciziei feminine practicate de diverse triburi de pe întreg continentul african, din Brazilia, estul Mexicului etc, în scopul de a impresiona cititorul, ca în finalul prezentării să concluzioneze: ,,În acord cu Mihaela Miroiu, consider că dacă o persoană (femeie sau bărbat) este conştientă de existenţa discriminărilor de gen ar trebui să fie ,,măcar simpatetic apropiată de feminism, ori de una din formele sale”, asta în situaţia în care ,,forţa tradiţiei, conservarea prejudecăţilor sau postura socială extrem de convenabilă în care împrejurările vieţii s-a întâmplat să o aşeze” nu sunt atât de puternice încât să rămână  ,,surdă la ,,o voce diferită” şi închisă la orice înclinaţie spre simpatie cu ceea ce pare a-i leza confortul propriei imagini”.

Prin cele scrise mai sus, el face din nou dovada unei viclenii în cuvânt, în primul rând prin faptul că prezentarea făcută pe larg, exemplele tari folosite şi concluzia finală au avut rolul de a induce cititorului o anume stare de spirit, în care cititorul sau aderă de bunăvoie la scopurile lui, sau o face din jenă sau ruşine că nu consimte la acestea. Mai mult, prin concluzia sa, autorul jigneşte pe cei care nu sunt într-un asentiment cu el, afirmând, odată cu Mihaela Miroiu, că cei care nu simpatizează cu feminismul fac dovada faptului că fie se află sub forţa tradiţiei - în opinia autorului, eventual robiţi de tradiţie -, fie îşi conservă prejudecăţile - o altă afirmaţie tendenţioasă[18] -, fie se află într-o postură socială extrem de convenabilă, de unde îşi permit să nu ia în seamă astfel de aspecte ale vieţii care nu îi ating sau vizează direct.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 33/ianuarie-februarie 2007 

 

 

 

PARTEA A IV-A

Emil Moise nu se sfieşte să aducă acuze rânduielilor Bisericii, deşi nu se află în cunoştinţă de cauză

Prima rânduială a Bisericii pe care o critică este rânduiala tainei cununiei. El scrie: ,,Dintre cele trei scopuri ale căsătoriei conform perceptelor Bisericii - procrearea, remediu al desfrâului şi ajutorul reciproc pentru binele şi confortul societăţii şi al nevestelor - încă din epoca patristică până în evul mediu, accentul s-a pus pe primele două”. Prin această afirmaţie, el insinuează că interesul Bisericii faţă de ,,confortul societăţii şi al nevestelor” este foarte scăzut, dacă nu inexistent.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii afirmă într-un glas că principala menire a căsătoriei, pe care Emil Moise nici nu o menţionează, este dragostea dintre bărbat şi femeie şi unirea lor deplină, trupească şi sufletească, ca o preînchipuire a unirii lui Hristos cu Biserica, Trupul Său. Iubirea conjugală, în viziunea creştină, este privită ca unire a două persoane - adică a două fiinţe privite în întregul lor, pe de o parte, şi în natura lor spirituală, pe de alta - în Hristos, în vederea ajungerii în Împărăţia Cerurilor, unire pecetluită în ceea ce priveşte natura şi menirea ei de harul Duhului Sfânt, dat prin taina cununiei.

Aşadar, un bărbat şi o femeie se însoţesc în viaţă, prin taina cununiei, pentru a petrece împreună întru Hristos şi a merge împreună către Împărăţia Cerurilor. Această concepţie subordonează unirea trupească, ca şi toate celelalte moduri de unire dintre soţi, dimensiunii spirituale pe care o au fiinţa şi iubirea lor. Procrearea şi ferirea de desfrâu sunt consecinţe ale unirii trupeşti şi sufleteşti ale bărbatului şi femeii, iar ajutorul reciproc rezultă din însoţirea lor, spre a-şi petrece viaţa împreună.

Este demn de notat faptul că, prin remarcile de mai sus, Emil Moise face abstracţie de latura spirituală a tainei cununiei şi, în general, a Ortodoxiei. Această trecere sub tăcere a dimensiunii eshatologice a învăţăturii ortodoxe se face simţită şi în celelalte acuze ale lui, ceea ce face ca modul în care abordează subiectul să fie defectuos, prin aceea că este fie tratat subiectiv, fie în necunoştinţă de cauză. Dacă el crede sau nu în dumnezeirea lui Hristos sau în ,,formele de credinţă ce caută justificare supranaturală în favoarea propriilor valori”, aceasta este o opţiune personală, pe care nu are dreptul să o impună nimănui şi, prin urmare, se cuvine să fie obiectiv în analizele sale. Iar dacă se află în necunoştinţă de cauză, înţelept ar fi fost să se abţină de la comentarii.

El continuă să discute rânduiala tainei cununiei, căutând pur şi simplu nod în papură învăţăturii Bisericii. Astfel se leagă de faptul că ,,Biserica Ortodoxă păstrează şi azi vechile canoane ale ritului marital, prin care nu se cere consimţământul explicit la căsătorie, menţinându-se formulele ,,Se cunună robul lui Dumnezeu cu roaba lui Dumnezeu”, respectiv ,,Se cunună roaba lui Dumnezeu cu robul lui Dumnezeu”.”

Comentariile lui sunt cu totul neavenite, căci fac abstracţie de reguli sociologice elementare: cei care vin să se căsătorească şi cer preotului să săvârşească pentru ei taina cununiei este de la sine înţeles că şi-au dat consimţământul la aceasta. Apoi, se pare că el uită că aceste rânduieli aparţin Bisericii, iar cei care vin să ceară săvârşirea unor taine dumnezeieşti au o relaţie aparte cu ea. În plus, această remarcă a lui Emil Moise ne face să ne întrebăm unde a învăţat el să socotească lucrurile într-un mod atât de artificial, chiar fals. Cu siguranţă nu în sânul Bisericii !

 

După ce disecă într-amănunt rânduiala cununiei în tradiţia ortodoxă[19], Emil Moise abordează următorul subiect, botezul

Primul lucru pe care-l remarcă în privinţa rânduielii botezului este acela că el este ,,absolut obligatoriu pentru creştini”: ,,Botezul este considerat a fi ,,poarta prin care creştinul este primit în Biserică, iertându-i-se păcatul strămoşesc şi cele personale, făcute până atunci (dacă este om vârstnic), readucând pe cel botezat în starea lui Adam înainte de cădere”.” Însă, problema pe care o dezbate aici nu este centrată pe taina botezului în sine, ci pe necurăţia femeii şi rânduielile ortodoxe care sunt legate de aceasta.

Considerând că este un subiect delicat şi, în plus, nu putem vorbi pe marginea lui, pe larg, în cadrul acestui articol, vom spune doar că Emil Moise se amestecă din nou în rânduieli ale Bisericii despre care nu are nici cea mai vagă idee[20]. Necurăţia femeii îşi are temeiul canonic şi adânc duhovnicesc în păcatul strămoşesc; să vorbim despre adâncuri duhovniceşti în acest context, creat de un om care şi-a făcut un ţel din a face abstracţie sau a trivializa tot ce este sfânt în Ortodoxie, ni se pare cu totul necuvenit.

Ar mai fi de remarcat faptul că, de vreme ce necurăţia femeii se datorează păcatului strămoşesc, este fals a afirma că este o problemă de igienă[21] sau că rânduielile bisericeşti, de secole, care fac referire la ea au existat dintr-o neştiinţă, iar ştiinţa secolului al XIX-lea le anulează prin aceea că a dovedit că ea ţine de fiziologia umană.

Căci iată ce scrie în cartea Ancăi Manolache, ,,Problematica feminină în Biserica lui Hristos”, apărută – culmea ironiei – la Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara 1994[22]: ,,Ceea ce este îngrijorător pentru seriozitatea răspunsurilor care se cer azi Bisericii este faptul că influenţa acestor interpretări barbare continuă să joace un rol în practicile bisericeşti actuale. Dacă acum două mii de ani, ba chiar acum două sute de ani, anatomia şi fiziologia corpului uman şi animal se aflau la un nivel de cunoaştere care lăsa loc interpretărilor eronate, azi nimic nu mai poate justifica păstrarea unei atitudini similare până la identificare, cu cea dictată de Vechiul Testament şi de tradiţiile iudaice ulterioare. (…) Încă s-ar mai îndreptăţi părerea că sângerarea femeii este o impuritate, până la descoperirea şi atestarea fără dubiu a ştiinţei că acest sânge face parte din fiziologia normală a femeii, ceea ce ştiinţa a afirmat începând din secolul XIX al erei noastre. Dacă este scuzabil nivelul cunoştinţelor antropologice ale veacurilor trecute, rămâne totuşi curios faptul că, în decursul formării tradiţiei bisericeşti practica şi concepţia creştină s-au îndepărtat considerabil de viziunea pe care Mântuitorul ne-o oferă despre femeie şi despre tabu-urile concepţiei iudaice”.

Ce spune autoarea în cele de mai sus ? Ea afirmă că acum două mii de ani, oamenii nu aveau îndeajuns de multe cunoştinţe de anatomie şi fiziologie umană pentru a realiza că necurăţia femeii este un fenomen fiziologic normal, în vreme ce acum, graţie descoperirilor ştiinţifice ale secolului al XIX-lea, omenirea se află în posesia unor astfel de cunoştinţe şi, prin urmare, se cuvine ca Biserica să-şi schimbe rânduielile şi să lase deoparte ,,interpretările barbare”.

Ce spunem noi despre cele de mai sus ? Este de notat ignoranţa autoarei cu privire la istoria lumii antice, care ne-a arătat că, în multe privinţe, învăţaţii antichităţii aveau mult mai multe cunoştinţe decât cei de după ei, cunoştinţe pentru care noi, cei ce i-am urmat, am muncit îndelung să le acumulăm. Apoi, s-ar putea spune că ea jigneşte generaţii întregi de înţelepţi antici, care studiau într-amănunt viaţa omului şi care aveau – contrar spuselor ei – cunoştinţă despre adevăratele cauze ale necurăţiei femeii, ca despre multe alte fenomene, a căror cunoaştere şi înţelegere profundă au pierdut-o oamenii din zilele noastre[23].

Nu mai menţionăm faptul că Sfinţii Părinţi ai Bisericii, luminaţi de Sfântul Duh, oameni cu adevărat înţelepţi şi învăţaţi în toate cele, care au făcut dovada cu prisosinţă a înţelepciunii lor prin scrierile şi tratatele pe care ni le-au lăsat, aveau cunoştinţă de faptul că necurăţia femeii era un fenomen fiziologic normal. Ceea ce este firesc, de vreme ce ea îşi are obârşia în păcatul strămoşesc, iar această afirmaţie nu vine decât să ateste faptul că femeia, dintotdeauna, a avut parte de această necurăţie !!!

Aşadar, deşi Biserica a răspuns la această problemă în primele veacuri creştine, astăzi nu există nici un motiv pentru care ea ar răspunde diferit. Învăţătura Bisericii are, de veacuri, aceleaşi răspunsuri la aceleaşi întrebări, pentru că firea omului este aceeaşi, necazurile, virtuţile şi patimile lui sunt aceleaşi de la începuturi şi până în zilele noastre. Pentru noi, creştinii, este firesc ca lucrurile să stea astfel, deoarece noi considerăm Biserica a fi o instituţie dumnezeiesco-umană, cu o învăţătură neschimbătoare, precum este Învăţătorul nostru Hristos, dătătorul ei.

 

,,Că trebuie să fie şi eresuri între voi, ca cei lămuriţi să se facă arătaţi între voi” (I Corinteni 11, 19)

Românului dreptcredincios îi este clar faptul că Emil Moise este un personaj care are ,,menirea” de a tulbura comunitatea ortodoxă cu comentariile sale pe seama învăţăturii Bisericii. De fapt, în cugetul unui ortodox de astăzi începe să se nască o imagine de ansamblu a ceea ce îi oferă societatea din care face parte. Ce cugetă el ? Ce cuget eu, cel care scriu aceste rânduri, care sunt, la rândul meu, ortodox ?

În zilele noastre, vrăjmaşul mântuirii noastre ţese tot felul de intrigi şi vorbării deşarte cu scopul de a surpa Biserica din inima omului, la care el nu are acces. Chiar dacă bisericile, ca lăcaşuri de cult, pot fi dărâmate, închise, chiar dacă oamenii credincioşi pot fi prigoniţi şi credinţa persecutată de regimul politic, atâta vreme cât în sufletul omului dăinuie Biserica sa lăuntrică, dăinuie şi legătura lui cu Dumnezeu. Iar legătura lui cu Dumnezeu, numai el, omul, o poate rupe. De bunăvoie, cu bună ştiinţă.

Ştiind aceasta - că nu poate rupe legătura pe care omul o are cu Dumnezeu - vrăjmaşul încearcă să-l determine pe om să o facă el însuşi. Şi unde se vede strădania sa în această privinţă ? În nenumăratele curse pe care le întinde omului, clipă de clipă, pentru a-l îndepărta de Dumnezeu, a-l face chiar să se întoarcă împotriva Lui şi, eventual, să sară la El ! Să se ridice omul împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii Lui, ca el însuşi să rupă legătura pe care o are cu Ziditorul său.

Şi iată apar în istorie nişte cozi de topor ale omenirii, parcă anume croite a isca zâzanie şi a produce tulburare în sufletele oamenilor. Acum ceva vreme, un italian dădea în judecată Biserica Catolică, pe care o învinuia că a minţit vreme de secole milioane de oameni cu învăţătura sa; astăzi, noi românii, ne-am ,,învrednicit” să avem în naţia noastră o asemenea coadă de topor, care afirmă, nici mai mult nici mai puţin, că icoanele ,,periclitează dezvoltarea mentală” a copiilor şi le provoavă ,,disconfort sufletesc”, iar Scriptura este o scriere cu două tăişuri, unde se pot găsi atât texte care au un înţeles, cât şi texte care au înţeles opus primului şi, prin urmare, cartea de căpătâi a creştinului - pe care stă întreaga învăţătură creştină - este făţarnică !

Că astfel de oameni nu mai pricep nimic din învăţătura Bisericii nu reprezintă o problemă în sine. Ei s-au îndepărtat de Dumnezeu, gândesc prin prisma unui om care are doar trup, nu şi suflet, şi nu mai pricep cuvintele Sfinţilor Părinţi, care se adresează sufletului omenesc şi sunt hrană pentru acesta. Mai grav însă este că ei îşi vehiculează opiniile în toate direcţiile şi împroaşcă, pe o rază cât de mare le stă în putinţă, cu acestea, şi reuşesc să mai întoarcă pe câte unii împotriva lui Dumnezeu. Iar ceilalţi, care încă nu au căzut din credinţa lor, continuă să fie asediaţi de cursele întinse: mâncare, odihnă, pe scurt confort, poziţie socială avantajoasă, slavă deşartă, cele mai grozave dintre cursele întinse fiind învăţăturile străine de însăşi firea omenească, aşa cum a fost ea zidită de Dumnezeu.

Suntem mâncaţi înlăuntrul fiinţei noastre de o lipsă de viaţă întru Hristos, iar cele din afară vin să ne ispitească crunt spre a merge în această direcţie. Ele ne îndeamnă să gândim trupeşte, să avem o minte de lut, care nu mai poate pricepe ce spune Biserica. La ce poate da naştere o minte de lut decât la ,,Evangheliştii”, ,,Codul lui Da Vinci” şi altele asemenea ? Ah, da, şi la petiţii adresate CNCD pentru retragerea simbolurilor religioase din instituţiile de învăţământ public din România.

Cine este sau, mai bine zis, ce este protagonistul acestui ultim eveniment ? Îndrăznim să facem o comparaţie, pe care o considerăm expresivă şi care surprinde esenţa acţiunii lui Emil Moise: aşa cum Dumnezeu a lăsat, în junglă, în pădure sau în vârful munţilor, animale între animale – unele ierbivore, altele carnivore, dar care se hrănesc doar cu carne proaspătă, aleasă, dar şi pe scârboasele hiene, care mănâncă stârvuri, în descompunere – tot aşa, în societatea omenească, unii se dovedesc a fi abili vânători şi ,,pescuiesc” ce este mai ales, iar alţii, precum Emil Moise, sunt doar nişte biete hiene, care se hrănesc cu cadavrele din curtea creştinismului şi se bucură, cu răutatea specifică hienei, că au mai devorat unul ...

În fine, este grav ce s-a întâmplat în România, acest lucru dovedeşte că societatea ortodoxă românească este slabă: cum este posibil ca un singur individ să ţipe contra celorlalţi şi să i se dea atenţie ? Cum este posibil ca acesta să depună o petiţie şi o organizaţie guvernamentală să se sesizeze pe seama petiţiei lui şi să dispună măsuri restrictive ? Dacă mai vin doi ca Emil Moise, se va da o lege în acest sens, pe principiul discriminării pozitive a minorităţilor ?

Probabil că nu a venit momentul încă, pentru că lipseşte adevăratul protagonist. Căci aşa cum a fost nevoie de un Irod ca să i se taie capul Sfântului Ioan Botezătorul şi de un Iuda ca Hristos să fie trădat, acum este nevoie de acea coadă de topor care va instrumenta până la capăt acest prim pas în prigonirea creştinismului în România.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 40/ianuarie-februarie 2008 

 

 

 

PARTEA A V-A

Femeia în Biserica Ortodoxă

Este firesc ca uneori să mai apară în cugetele noastre îndoieli sau frământări cu privire la unele lucruri. Ele apar cu atât mai mult cu cât societatea în care trăim ridică tot felul de probleme într-un mod contrar gândirii creştine şi ne bulversează pur şi simplu în credinţa noastră lăuntrică. Din acest motiv, ne-am gândit să facem o mică retrospectivă – mică, pentru că în istoria Bisericii Ortodoxe există o pleiadă de femei virtuoase, demne de adevărată cinstire – a contribuţiei femeii la viaţa Bisericii. Ea are menirea de a arăta că femeia are locul ei în Ortodoxie, plin de demnitate şi cinste, şi se poate bucura de multă preţuire atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi a oamenilor.

 

Femeia în Vechiul Testament

Nu vom face o retrospectivă teoretică, ci una pur practică, menită să aducă aproape de inima omului adevărul lucrurilor. Aşadar, nu vom vorbi despre cum era privită femeia în Vechiul Testament, ci doar despre femeile virtuoase sau cu totul deosebite de dinainte de Hristos.

Istoria Vechiului Testament este plină de femei care mai de care mai pline de virtuţi, pe care Scriptura nu a ezitat să le pomenească şi să le istorisească faptele minunate, iar Biserica să le cinstească. Vom enumera pe scurt doar pe cele mai cunoscute dintre ele: Sarra soţia lui Avraam (Facerea 17, 15-16), Rebeca soţia lui Isaac (Facerea 24, 15), Rahila soţia lui Iacov (Facerea 29, 28), Tamar, nora lui Iuda (Facerea 38), Semfora soţia lui Moisi (Ieşirea 2, 21) şi Mariami Proorociţa, sora lui (Ieşirea 6, 20), Devora Proorociţa şi Judecătoarea, femeia lui Lafidot (Judecători 4), Raav curva (Cartea lui Isus Navi 2) şi Rut Moaviteanca (Cartea Rut), Anna femeia lui Elcana şi mama proorocului Samuil (I Împăraţi 1), Virsavia femeia lui Urie şi mama împăratului Solomon (II Împăraţi 11), Estir soţia lui Artaxerx împăratul Vavilonului (Cartea Estirei 2), Iudita văduva, fata lui Merari (Cartea Iuditei 8), Susana fata lui Helchia (Istoria Susanei), Solomoni mama celor şapte Macavei (II Macavei 7), Elisavet soţia lui Zaharia, mama Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1) şi Maica Domnului (Matei 1), ultimele două fiind asemenea unor punţi între Vechiul şi Noul Testament.

Iată doar cele mai cunoscute dintre preaînţeleptele femei de dinainte de Hristos, ale căror fapte sunt aşternute în Sfânta Scriptură. Vom spune doar câteva cuvinte despre cele mai deosebite dintre acestea, nu prin virtuţi, ci prin rolul pe care l-au avut în istorie.

 

Rebeca, soţia lui Isaac

Despre Rebeca, sau Reveca, vorbeşte Cartea Facerii; ea era fiica lui Vatuil, fiul lui Nahor, fratele lui Avraam. Şi fiindu-i frică lui Avraam ca nu cumva Isaac, fiul său, să-şi ia femeie din fetele hananeenilor, şi-a trimis sluga cea credincioasă în pământul său natal, în Mesopotamia, la rudele sale, pentru a-i găsi acolo soţie lui Isaac. Şi sluga s-a rugat Dumnezeului lui Avraam să-i scoată în cale fata cea gătită de El lui Isaac.

,,Şi a zis: Doamne Dumnezeul stăpânului meu Avraam, fă cale bună înaintea mea astăzi, şi fă milă cu stăpânul meu Avraam. Iată eu stau la izvorul apei, şi fetele celor ce locuiesc în cetate ies, ca să scoată apă. Şi fecioara căreia eu voiu zice: pleacă vadra ta să beau, şi ea va zice mie: bea tu şi cămilele tale le voiu adăpa până ce vor înceta a bea, aceasta va fi gătită lui Isaac slugii tale; şi întru aceasta voiu cunoaşte că ai făcut milă cu stăpânul meu Avraam. Şi a fost mai înainte de a săvârşi el grăind în cugetul său, şi iată a ieşit afară Reveca fata lui Vatuil feciorul Melhei femeia lui Nahor fratele lui Avraam, având vadra pre umărul său. Şi fecioara era frumoasă la faţă foarte, fecioară era, bărbat nu o a cunoscut pre ea, şi pogorându-se la fântână a umplut vadra şi s-a suit. Şi a alergat sluga înaintea ei şi a zis: dă-mi să beau puţină apă din vadra ta. Iar ea a zis: bea doamne şi grăbind a slobozit vadra pre braţul său, şi l-a adăpat până a încetat a bea. Şi a zis: şi cămilelor tale voiu scoate apă până ce vor bea toate. Iar omul o privea pre ea şi tăcea, ca să cunoască, îndreptat-au Dumnezeu calea lui sau nu ? Şi o a întrebat pre dânsa şi i-a zis: a cui fată eşti ? Spune-mi de este la tatăl tău loc să sălăşluim noi. Iar ea a zis lui: fată sunt a lui Vatuil fiul Melhei, pre care l-a născut ea lui Nahor. Şi i-a zis lui: şi paie şi fân mult este la noi, precum şi loc de sălăşluit. Şi bine părând omului s-a închinat Domnului, zicând: binecuvântat este Domnul Dumnezeul stăpânului meu Avraam, cel ce nu a părăsit dreptatea sa şi adevărul de la stăpânul meu; şi pre mine m-au îndreptat Domnul la casa fratelui stăpânului meu” (Facerea 12-19, 21, 23-27).

Reveca se căsătoreşte cu Isaac şi îi dăruieşte doi fii, ,,şi săltau pruncii într-însa, şi a zis ea: de era să fie aşa, pentru ce mie aceasta ? Şi s-a dus să întrebe pre Domnul. Şi au zis ei Domnul: două neamuri în pântecele tău sunt, şi două popoare din pântecele tău se vor împărţi, şi popor pre popor va întrece, şi cel mai mare va sluji celui mai mic” (Facerea 25, 22-23). Aşadar, contrar obiceiului, Isav, cel întâi născut, avea să-şi piardă dreptul său, de care erau legate toate marile făgăduinţe, date descendenţilor lui Avraam, în favoarea fratelui său, Iacov. Reveca nu uită această proorocie şi o păstră în cugetul ei.

Prilejul pentru aceasta apăru când, într-o zi în care Isav veni tare flămând şi ostenit de la câmp, îi ceru fratelui său să-i dea din mâncarea de linte pe care o gătise. ,,Şi a zis Iacov lui Isav: vinde-mi astăzi naşterea ta cea dintâi. Şi a zis Isav: iată eu mă duc să mor, şi ce îmi este mie bună naşterea cea dintâi ? Şi a zis Iacov lui: jură-te mie astăzi, şi s-a jurat lui şi a vândut Isav naşterea cea dintâi lui Iacov. Şi Iacov a dat lui Isav pâine şi fiertură de linte, şi a mâncat şi a băut, şi sculându-se s-a dus şi nu a băgat seamă Isav de naşterea cea dintâi” (Facerea 25, 31-34).Cugetari 41-1

Când a venit vremea ca Isaac să binecuvânteze pe cel întâi născut al său, preaînţelepta Reveca, care nu uitase cuvintele Domnului, l-a sfătuit pe Iacov să meargă la tatăl său pentru a lua, în dreptul fratelui său, blagoslovenia şi făgăduinţele ce i se cuveneau. Astfel, ea îl îmbracă pe Iacov cu hainele fratelui său, Isav, care aveau mirosul lui, ca Isaac să creadă că este Isav, el fiind tare bătrân şi nemaivăzând, şi îi găteşte mâncare din iezi asemenea întru totul la gust cu mâncarea de vânat pe care i-o gătea de obicei Isav tatălui său. Şi, cu aşa înşelăciune, Iacov, după ce a câştigat dreptul de întâi născut de la Isav, ia acum, la sfatul Revecăi, şi blagoslovenia tatălui său.

 

Isaac dă binecuvântarea fiului său Iacov. Mozaic din Catedrala din Monreale, Palermo, Italia, secolul al XII-lea

 

Reveca va păzi paşii fiului său Iacov şi mai târziu, când Isav, înfuriat că pierduse totul, caută să-şi omoare fratele. Şi aşa, prin mijlocirea acestei femei minunate, Iacov va duce mai departe sămânţa tatălui său, Isaac, şi va întemeia cele douăsprezece seminţii ale lui Israil, care îşi au obârşia în cei doisprezece fii ai săi: Ruvin, Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Zavulon, Gad, Asir, Iosif, Veniamin, Dan şi Neftalim, în vreme ce Isav va întemeia neamul edomiţilor. Şi, precum odinioară îi spusese Dumnezeu Revecăi: ,,Popor pre popor va întrece, şi cel mai mare va sluji celui mai mic”.

 

Tamar, nora lui Iuda

Tamar face parte din genealogia Mântuitorului, Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei o pomeneşte: ,,Iar Iuda a născut pre Fares şi pre Zara din Tamar” (Matei 1, 3). Pe bună dreptate, Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă de ce evanghelistul a ţinut să o menţioneze pe Tamar, ca şi pe alte femei asemenea ei, în genealogia lui Hristos. El spune:

,,Iată chiar în primul capitol al Evangheliei câte locuri grele de dezlegat sunt. În primul loc: pentru care pricină se face genealogia lui Iosif, care n-a fost tatăl lui Hristos ? În al doilea loc, de unde ştim că Hristos Se pogoară din neamul lui David, odată ce ne sunt necunoscuţi strămoşii Mariei, din care S-a născut Hristos ? În al treilea loc: pentru ce se face genealogia lui Iosif, care n-a contribuit cu nimic la naşterea lui Hristos, iar Fecioarei, care a fost mamă, nu i se arată părinţii, bunicii şi strămoşii ? În afară de asta, merită să cercetăm şi aceea: pentru ce se amintesc în această genealogie şi femei, odată ce genealogia este făcută din bărbaţi ? Dar de vreme ce a hotărât aşa, atunci pentru ce n-a amintit de toate femeile, ci a trecut sub tăcere pe femeile vestite pentru viaţa lor curată, de pildă pe Sarra, pe Rebeca şi pe altele asemenea lor, şi a amintit de femei vestite ca păcătoase, de pildă: desfrânate, adultere, femei născute din căsătorii nelegitime, femei de alt neam, păgâne ? Că a amintit de femeia lui Urie, de Tamar, de Raav şi de Rut, dintre care una era de alt neam, alta desfrânată, alta a dormit cu socrul ei. (...) Cu toate acestea, Evanghelistul Matei a lăsat la o parte pe toate celelalte femei şi a pus în genealogia lui Hristos numai pe acestea”.

Marele Gură de Aur va da răspuns la toate aceste întrebări pe care le-a pus, însă noi ne vom opri doar asupra celei care face referire la Tamar. Cine era Tamar ? Despre Tamar, Sfânta Scriptură istoriseşte următoarele, în Cartea Facerii, capitolul 38: Iuda, fiul lui Iacov, unul dintre cei doisprezece patriarhi, s-a căsătorit cu o femeie hananeeancă pe nume Sava, care i-a dăruit 3 feciori: Ir, Avnan şi Silom. Şi Iuda i-a dat lui Ir, celui întâi născut al său, de femeie pe Tamar. Însă Ir a fost rău înaintea lui Dumnezeu, şi Dumnezeu i-a curmat paşii vieţii, astfel că Tamar a devenit soţia celui de-al doilea fiu al lui Iuda, Avnan. Avnan (n.r.: în Scripturile mai noi, Avnan este numit Onan) este cunoscut în istoria atât laică, cât şi bisericească, că a preferat să-şi arunce sămânţa bărbătească pe pământ decât să ducă mai departe sămânţa fratelui său. Pentru această nelegiuire, Dumnezeu i-a curmat şi lui anii vieţii.

Iuda s-a temut să-i dea de bărbat lui Tamar pe ultimul său fiu, Silom, şi a lăsat-o văduvă în casa tatălui ei. Tamar, însă, femeie înţeleaptă şi preacucernică, a dorit să ducă mai departe seminţia lui Iuda şi a ieşit în calea lui Iuda, în chip de curvă, pentru a-i zămisli lui fiu. Când Iuda a aflat că nora sa este însărcinată, a vrut s-o pedepsească, dar când a aflat că ea zămislise de la el, cunoscând lucrarea dumnezeiască care s-a făcut prin această femeie, a zis: ,,S-a îndreptat Tamar mai mult decât mine” (Facerea 38, 26). Şi Tamar a născut lui Iuda doi fii, Fares şi Zara, iar Fares este în genealogia Mântuitorului.

În omiliile sale la Evanghelia de la Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte faptul că Fares cel născut dintr-o împreunare nelegiuită face parte din genealogia lui Hristos şi o laudă pe Tamara. El spune că Mântuitorul nu S-a ruşinat de firea noastră omenească şi de ocara de care obişnuim să ne înconjurăm printr-o viaţă necurată, ci a venit asemenea unui doctor, să tămăduiască firea omenească. Şi asemenea strămoşilor Lui care s-au căsătorit cu femei desfrânate, El S-a unit cu firea omenească cea desfrânată.

Iată neţărmurita dragoste de oameni a lui Dumnezeu şi adevărata nediscriminare, care nu cataloghează pe nimeni în nici un fel, ci doar cheamă omul să se ridice la nobleţea sa originară, cu care l-a îmbrăcat Dumnezeu. Iată o femeie înţeleaptă care, printr-un gest care pare, la prima vedere, reprobabil, a dus mai departe seminţia lui Iuda. Şi nimeni nu a judecat-o, ci a cinstit-o pentru înţelepciunea ei, pentru care a şi rămas în istorie şi s-a învrednicit să se numere printre strămoşii pământeni ai lui Hristos.

 

Raav, curva din pământul Ierihonului

Asemenea lui Tamar, Raav curva face parte din genealogia lui Hristos şi este pomenită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei: ,,Iar Salmon a născut pre Vooz din Raav” (Matei 1, 5). Despre ea istoriseşte Scriptura în Cartea lui Isus Navi, capitolul 2. După moartea lui Moisi, Isus Navi a devenit căpetenia neamului lui Israil şi, sub conducerea lui, israiltenii au trecut Iordanul pentru a intra în pământul făgăduinţei. Dar în drumul lor, la doar câţiva kilometri depărtare de Iordan, se aflau groaznicele fortăreţe ale Ierihonului, prin care erau nevoiţi să treacă.

La acea vreme, Ierihonul era centrul idolatriei, al închinării la Baal, şi reşedinţa cultului Astartei, concubina lui Baal, după cum însuşi numele oraşului înseamnă ,,oraşul lunii”, iar luna era simbolul acestei zeiţe. De aceea, în Ierihon sălăşluia tot ceea ce era mai murdar în religia hananeenilor, motiv pentru care israiltenii, pentru a nu se lăsa atraşi de idolatrie, dar nici de frumuseţea şi bogăţia oraşului, au trecut Ierihonul prin foc şi sabie. Pentru a cuceri cetatea, Isus al lui Navi a trimis doi tineri să iscodească pământul Ierihonului, care, intrând în cetate, au intrat în casa unei curve, pe nume Raav.

Împăratul Ierihonului a prins de veste că bărbaţi din neamul lui Israil au intrat în pământurile sale şi a trimis ostaşi la Raav să-i găsească. Însă, Raav i-a ascuns pe cei doi tineri, fiind înţelepţită de Dumnezeu, precum spune ea însăşi: ,,Cunosc că au dat Domnul vouă pământul, că a căzut peste noi frica voastră. Că am auzit, cum a secat Domnul Dumnezeu Marea Roşie înaintea voastră, când aţi ieşit din pământul Eghipetului (...) că Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeu în cer sus şi pre pământ jos. Şi acum juraţi mie pre Dumnezeu, că precum eu am făcut milă cu voi, şi voi să faceţi milă cu casa tatălui meu, şi-mi daţi mie semn adevărat. Cum că veţi păzi vie casa tatălui meu (...) şi veţi izbăvi sufletul meu de moarte” (Isus Navi 2, 9-13).

Când, prin minune dumnezeiască, au căzut zidurile Ierihonului şi israiltenii au năvălit în cetate, toţi locuitorii, afară de Raav şi rudele ei, au fost nimiciţi, şi oraşul distrus. Raav, pentru credinţa sa în atotputernicul şi adevăratul Dumnezeu, fu răsplătită prin primirea ei în comunitatea poporului celui ales. Această ramură de măslin sălbatic, de obârşie hanaanită, a făcut roade bune. Ea a fost luată de soţie de Salmon şi a devenit mama lui Vooz, străbunul proorocului David, iar numele ei, alături de alte trei femei deosebite, a intrat în genealogia lui Hristos.

 

Devora Proorociţa şi Judecătoarea, femeia lui Lafidot

O altă femeie vestită este Devora, a cărui istorie o aflăm din Cartea Judecătorii. După moartea lui Isus Navi, poporul lui Israil a fost condus de judecători. El intrase în pământul făgăduinţei, dar începuse să apostazieze, din cauză că trăia laolaltă cu popoarele idolatre şi se închina zeilor lor, uitase binefacerile şi minunile lui Dumnezeu şi pierduse fervoarea credinţei celei adevărate. De această stare de slăbire duhovnicească şi dezorganizare în plan social s-au folosit neamurile străine, care au năvălit peste iudei, i-au prădat şi i-au obligat să le plătească bir. Prin aceasta, Dumnezeu a căutat să mustre poporul cel ales, pentru apostazia şi fărădelegea lui, dar le-a dat şi izbăvitori de grozavele încercări la care i-a supus, pe judecători.

Dintre aceşti judecători, cei mai cunoscuţi sunt Gotoniil, Aod, Devora, Varac, Ghedeon, Ieftae, Samson, Ili şi Samuil. Cârmuirea judecătorilor israilteni cuprinde o perioadă de aproape 350 de ani şi a fost foarte importantă, pentru că în această vreme s-au desăvârşit multe din principiile care s-au aşezat la temelia vieţii poporului ales. Aşadar, printre judecători s-a aflat şi o femeie, pe nume Devora.

Ea a devenit judecător al lui Israil într-un moment foarte greu pentru acesta: hananeenii din nordul Palestinei se întăriseră foarte mult, iar Iavin, împăratul Hanaanului, alcătui o armată şi trecu la atac. Comandantul oştirii sale, crudul Sisara, întreprinse o invazie pustiitoare asupra seminţiilor israiltene din nord, care au fost nevoite să suporte vreme de 20 de ani cea mai grea împilare din partea hananeenilor. Dar când poporul îşi pierduse orice nădejde şi până şi bărbaţii cei mai viteji nu îndrăzneau să cugete la aruncarea jugului groaznicului vrăjmaş, apăru Devora.

Mânată de dragostea pentru poporul ei şi de un înalt spirit religios, ea simţi atât de profund nenorocirea fraţilor săi, încât sufletul ei viteaz se umplu de o râvnă nemărginită de a răsturna pe împilatorul lui Israil. Extraordinar este faptul că Devora nu făcea parte din nici una din seminţiile din nord aflate la ananghie, căci ea trăia în sud, în munţii lui Efrem. Judecător fiind, avea puterea de a aduna oştire din Israil şi a porunci tuturor să pornească la război. Astfel, ea îl alese pe Varac să conducă oştirea şi îi porunci să adune oaste să apere seminţiile din nord:

,,Şi după ce a murit Aod, au adăugat fiii lui Israil a face rău înaintea Domnului. Şi i-au dat pre ei Domnul în mâna lui Iavin împăratul Hanaanului, care a împărăţit în Asor; şi mai marele oştirii lui era Sisara. Şi Devora Proorociţa, femeia lui Lafidot, ea judeca pre Israil în vremea aceea. Şi a trimis Devora şi a chemat pre Varac fiul lui Avineem din Kadisul lui Neftalim, şi a zis către el: au nu au poruncit ţie Domnul Dumnezeul lui Israil, să mergi în Muntele Tavorului şi să iei cu tine zece mii de bărbaţi din fiii lui Neftalim şi din fiii lui Zavulon ? Şi eu voiu aduce la tine, la pârâul Chison, pre Sisara mai marele oştirii lui Iavin, şi carele lui şi mulţimea lui, şi-l voiu da pre el în mâna ta” (Judecătorii 4, 1-2, 4, 6-7).

Împodobită cu mari daruri duhovniceşti, Devora a cuprins în stihuri cele mai înalte din idealurile poporului lui Israil, iar cântecele ei au străbătut ţara în lung şi-n lat, aducând aminte lui Israil de minunile cele preaminunate pe care Dumnezeu le-a făcut cu ei şi însufleţind pe toţi. Înţelepciunea ei a răsunat ca un tunet peste întreg poporul ei, astfel că ea a fost, în acele vremuri de restrişte, centrul puterii administrative, dar şi morale a iudeilor. Ea însăşi a mers alături de Varac, la război, şi a dat semnalul de atac, ea cea care a cântat:

,,Făcutu-s-a descoperire în Israil, când şi-a adus poporul bunăvoia sa: binecuvântaţi pre Domnul. Auziţi împăraţi, şi luaţi aminte domni, eu Domnului voiu cânta, şi voiu cânta Dumnezeului lui Israil. Doamne ! Când ai ieşit tu din Seir şi când ai trecut prin câmpul Edomului, pământul s-a cutremurat şi cerul s-a tulburat şi norii au picat apă. Munţii s-au clătit de faţa Domnului Eloi; însuşi Sinai de faţa Domnului Dumnezeului lui Israil” (Judecătorii 5, 2-5).

 

Rut Moaviteanca

A treia femeie din genealogia Mântuitorului, care este asemenea lui Raav, de neam străin, este Rut Moaviteanca. Şi pe ea o pomeneşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei: ,,Iar Vooz a născut pre Ovid din Rut” (Matei 1, 5). Cine era Rut ? Rut este o lumină asemenea Devorei, care a apărut în timpul ocârmuirii judecătorilor, pe când, în Cugetari 41-2ciuda neorânduielii din popor, erau încă familii singuratice care păstrau credinţa în Dumnezeul cel adevărat. O astfel de familie, ce trăia în Betleem, era cea a lui Elimeleh şi a femeii lui Noemi, care aveau doi fii: Maalon şi Heleon. Din pricina foametei care s-a abătut asupra Betleemului, această familie a fost nevoită să se mute în ţarina lui Moav, iar cei doi fii şi-au luat de femei două moavitence: Maalon pe Orfa, iar Heelon pe Rut.

 

Noemi şi Rut

 

După o vreme, cei doi fii ai lui Noemi au murit, ca şi bărbatul ei, iar Noemi s-a văzut silită să se întoarcă în ţara sa, unde au urmat-o nurorile ei moavitence. Pe drum însă, la insistenţele lui Noemi, căreia îi era teamă că le va fi greu printre israilteni, Orfa s-a învoit să se întoarcă în pământul lui Moav. ,,Şi a zis Noemi către Rut: iată cumnata ta s-a întors la poporul său şi la dumnezeii săi, întoarce-te dar şi tu după cumnata ta. Iar Rut a zis: departe de mine, ca să te las pre tine sau să mă întorc înapoi de la tine, că unde vei merge tu, şi eu voiu merge, şi unde te vei sălăşlui tu, şi eu mă voiu sălăşlui, poporul tău poporul meu, şi Dumnezeul tău Dumnezeul meu. Şi unde vei muri tu, voiu muri şi eu, şi acolo mă voiu îngropa, acestea să-mi facă mie Domnul şi acestea să-mi adauge, că moartea mă va despărţi pre mine de tine” (Rut 1, 15-17).

Astfel, Rut nu-şi lăsă soacra singură, ci o urmă în Betleem. Acolo, ca să se hrănească pe ea şi pe Noemi, hotărî să se ducă să adune spice rămase pe urma secerătorilor, cum se îngăduia aceasta locuitorilor săraci după legea lui Moisi. Ogorul de pe care s-a întâmplat să adune ea spice aparţinea unui om bogat, anume Vooz, care era rudă cu răposatul ei socru, Elimeleh. Vooz a zărit-o pe Rut în aria sa şi a poruncit slugilor sale să fie binevoitoare cu ea, ştiind că este ruda sa şi, mai mult, a poftit-o să stea la masă cu el. Rut a spus toate acestea soacrei sale Noemi, care, părându-i-se că Dumnezeu are o lucrare cu ea, a sfătuit-o să se gândească că ar putea să se căsătorească cu Vooz, deoarece el era rudă cu soţul ei şi după lege trebuia să restabilească seminţia bărbatului ei. Şi a trimis-o pe ea la Vooz.

Rut, femeie înţeleaptă şi smerită, având cuget curat, s-a dus la Vooz şi, după ce acesta a mâncat şi a băut şi s-a dus să se culce, s-a aşternut să doarmă la picioarele lui. În miezul nopţii, Vooz s-a trezit, s-a înspăimântat şi s-a tulburat şi a grăit către ea: ,,Cine eşti tu ? Iar ea a zis: eu sunt Rut roaba ta, tinde aripa ta peste roaba ta, că rudenie eşti tu. Şi a zis Vooz: binecuvântată să fii Domnului Dumnezeu tu fiica mea, pentru că ai îmbunătăţit mila ta cea de apoi mai mult decât cea dintâi, că nu te-ai dus după tânăr sărac sau bogat. Şi acum fiica mea, nu te teme, toate câte vei zice, voiu face ţie, că ştie tot neamul poporului meu că femeie vrednică eşti tu. Şi acum adevărat rudenie sunt eu, ci este încă altul rudenie mai de aproape decât mine. Rămâi într-această noapte, şi după ce se va face dimineaţă, de va vrea el, pentru că este mai de aproape rudenie, bine, să te ţină pe tine; iar de nu va vrea să te ţină, ţine-te-voiu eu, viu e Domnul, dormi până dimineaţă” (Rut 3, 9-13).

Şi a mers Vooz şi a întrebat rudenia cea mai apropiată de Rut dacă o vrea de soţie şi, cum acesta nu a vrut-o, a luat-o el. ,,Şi răspunzând tot poporul şi martorii cei de la poartă şi bătrânii, au zis: dea Domnul, ca femeia ta, care intră în casa ta, să fie ca Rahila şi ca Lia, care amândouă au întemeiat casa lui Israil, şi va face putere în Efrata, şi va fi vestită în Vitleem. Şi să se facă casa ta asemenea casei lui Fares, pre care l-a născut Tamar lui Iuda, din sămânţa ta să dea ţie Domnul din tânăra aceasta feciori. Şi a luat Vooz pre Rut, şi i-a fost lui femeie, şi a intrat la dânsa, şi i-a dat ei Domnul rod, şi a născut fecior. Şi a zis femeile către Noemi: bine este cuvântat Domnul, cel ce nu au lăsat să se stingă astăzi neamul tău, ci ca să se numească numele tău în Israil” (Rut 4, 11-14).

Iar Vooz, cel din Raav curva, a născut pe Ovid, care este tatăl lui Iesei, care este tatăl lui David. Iar Rut, această moaviteancă evlavioasă, care a arătat credinţă rară şi în poporul lui Israil, a devenit una din strămoaşele lui Hristos.

Tâlcuind prezenţa acestor trei femei în genealogia Mântuitorului, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază faptul că Hristos, de bună seamă, Dumnezeu fiind, ar fi putut să-şi aleagă strămoşii pământeni. Chiar şi i-a ales, căci El a vrut ca aceste femei - dintre care prima s-a îmbrăcat ca o curvă pentru a zămisli din Iuda, a doua a fost o desfrânată de alt neam şi a treia tot de neam străin, dar care au strălucit în credinţă şi s-au arătat femei preaînţelepte - să fie strămoaşele Lui, pentru a arăta întregii omeniri ce este mai de preţ înaintea lui Dumnezeu.

 

Anna, femeia lui Elcana şi mama Proorocului Samuil

Elcana era din neamul lui Levi şi avea două femei, pe Anna şi pe Fenana. Cu toate că Anna era evlavioasă, iubitoare şi plină de abnegaţie, fiind după judecata omenească mai mult decât oricare capabilă să dea o bună creştere copiilor săi, ea a trebuit să ducă greaua povară a sterpăciunii. Pierzându-şi nădejdea de a mai avea copii de la prima sa soţie, Elcana îşi luă a doua femeie, pe Fenana, care îi dărui numeroşi fii şi fiice. Însă Elcana o iubea mult pe Anna şi o mângâia adesea pentru durerea ei de a nu fi mamă: ,,Şi i-a zis ei Elcana bărbatul ei: Anno ! Iar ea a zis: iată eu, doamne; şi el a zis: ce îţi este ţie, pentru ce plângi ? Şi pentru ce nu mănânci ? Şi pentru ce bate inima ta ? Au nu sunt eu ţie mai bun decât zece fii ?” (I Împăraţi 1, 8)

Bucurându-se de aşa compătimire, Anna a învăţat să rabde cu înţelepciune durerea sa şi să recunoască în aceasta o deosebită purtare de grijă a lui Dumnezeu, care o încearcă, precum odinioară pe Sarra, Reveca şi Rahila. Ea îl ruga adesea pe bunul Dumnezeu să ridice de la ea ruşinea sterpăciunii; într-una din dăţi, ea L-a rugat mai fierbinte ca niciodată pe Dumnezeu: ,,Şi s-a făgăduit Domnului, zicând: Adonae, Doamne, Eloe, Savaot ! De vei vrea să cauţi spre smerenia roabei tale, şi îţi vei aduce aminte de mine, şi vei da roabei tale sămânţă bărbătească, voiu da pre el înaintea ta dar până la ziua morţii lui, şi vin şi băutură ameţitoare nu va bea, şi brici nu se va atinge pre capul lui” (I Împăraţi 1, 11).

Anna a cunoscut mai înainte de venirea Domnului că sunt adevărate cuvintele Lui: ,,Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că veţi lua, şi va fi vouă” (Marcu 11, 24). Căci Dumnezeu a ascultat rugăciunea ei şi ea a zămislit fiu, pe care l-a numit Samuil, adică ,,de la Domnul Dumnezeu Savaot l-am cerut” (I Împăraţi 1, 20). Şi asemenea lui Mariami Proorociţa, sora lui Moisi şi Aaron, care a înălţat cântare de laudă lui Dumnezeu la ieşirea din pământul Eghipetului, şi asemenea Devorei, care a cântat victoria poporului lui Israil asupra vrăjmaşilor săi, Anna a înălţat glasul ei către Domnul:

,,Întăritu-s-a inima mea întru Domnul, înălţatu-s-a cornul meu întru Dumnezeul meu, lărgitu-s-a asupra vrăjmaşilor mei gura mea, bucuratu-m-am de mântuirea ta. Că nu este sfânt ca Domnul, şi nu este drept ca Dumnezeul nostru, nu este sfânt afară de tine. Nu vă lăudaţi şi nu grăiţi înalte; să nu iasă mare grai din gura voastră, că Dumnezeul cunoştinţelor este Domnul şi Dumnezeul cel ce găteşte isprăvile sale. Arcul celor tari a slăbit, şi cei slabi s-au încins cu putere. Cei plini de pâini s-au lipsit, şi cei flămânzi au moştenit pământul, că cea stearpă a născut şapte, şi cea cu fii mulţi a slăbit. Domnul omoară şi face viu, pogoară în Iad şi ridică. Domnul face sărac şi îmbogăţeşte, smereşte şi înalţă. Ridică de la pământ pre cel lipsit, şi din gunoi scoală pre cel sărac, ca să-l aşeze pre el cu boierii poporului şi scaunul măririi să-l dea moştenire lui. Cel ce dă rugăciunea celui ce se roagă şi a binecuvântat anii dreptului, că nu se întăreşte omul cel puternic întru virtutea sa, Domnul slab va face pre potrivnicul său, Domnul cel sfânt. Să nu se laude cel înţelept întru înţelepciunea sa, şi să nu se laude cel puternic întru puterea sa, şi să nu se laude cel bogat întru bogăţia sa; ci întru aceasta să se laude cel ce se laudă; ca să cunoască şi să ştie pre Domnul şi să facă judecată şi dreptate în mijlocul pământului. Domnul s-au suit în cer şi au tunat, el va judeca marginile pământului drept fiind şi va da tărie împăraţilor noştri, şi va înălţa cornul unsului său” (I Împăraţi 2, 1-12).

Iar noi astăzi, la mii de ani după Anna, mama lui Samuil, cântăm în Biserică rugăciunea ei la irmoasele de la cântarea a 3-a din canoanele sfinţilor de peste an şi din Octoihul mare, iar în Postul Mare, cântarea a 3-a din Cântările lui Moisi. Căci Anna, cu ochii săi duhovniceşti, a văzut mai înainte, dincolo de hotarele prezentului, dumnezeiasca iconomie şi împlinirea făgăduinţei celei din veac; şi în milostivirea care s-a revărsat asupra ei, a văzut milostivirea care avea să vină asupra tuturor oamenilor; şi în propria sa izbăvire de apăsătoarea ei durere, a văzut izbăvirea care avea să ne vină tuturor prin Întruparea Mântuitorului.

 

Solomoni, mama celor şapte Macavei

Despre Solomoni istoriseşte Sfânta Scriptură în Cartea II Macavei. După marea şi înfricoşata dărâmare a Ierusalimului de către Navuhodonosor, împăratul Vavilonului, trecând 70 de ani şi poporul evreu întorcându-se din robie, prin milostivirea lui Dumnezeu, Ierusalimul împreună cu templul Domnului s-au înnoit cu frumoase şi puternice zidiri. Deci, evreii locuiau în Palestina ca şi mai înainte, fiind conduşi de bătrânii şi judecătorii lor, măcar că se aflau sub stăpânirea împăraţilor păgâni. Pentru că aceştia din urmă, deşi erau închinători la idoli, cinsteau pe Dumnezeul lui Israil, trimiteau daruri în Ierusalim la templul Domnului şi îi ţineau în mare cinste pe arhiereii lui Dumnezeu. Această cinstire a Ierusalimului şi templului a fost câtă vreme evreii petreceau în frica lui Dumnezeu şi duceau o viaţă bineplăcută Lui; însă, după ce s-au abătut din nou la fărădelegi, toate relele au venit iarăşi asupra lor.

Astfel, pe când venea la cârma împărăţiei Siriei Antioh cel poreclit Epifanis, adică luminos, dar care de alţii mai vârtos era numit Epimanis, adică nebun, fratele arhiereului din acea vreme, Iason, dorind să aibă dregătoria arhierească, a mers la împărat şi i-a dat mult aur, cumpărând stăpânirea Ierusalimului. Acel ticălos iubitor de stăpânire, vrând să placă împăratului, s-a lipit cu inima de păgâni şi se făgăduia să aducă poporul evreu la păgânism. Câştigând favorurile împăratului, l-a izgonit pe Onia arhiereul, fratele său, şi făcându-se singur arhiereu, a început a strica legile cele bune ale cetăţii. Pentru a-şi desăvârşi lucrarea urâtă înaintea lui Dumnezeu, Iason a întemeiat o şcoală elinească, de învăţare a jocurilor şi luptei gimnastice, astfel ca evreii să poată participa la jocurile olimpice păgâne ale grecilor. Mai mult, el poruncise să fie în sfânta cetate, împotriva legii, şi femei desfrânate, ca, fără de opreală, după obiceiul elinesc, să se săvârşească poftele trupeşti.

Cugetari 41-3Şi aşa s-a înmulţit din nou fărădelegea în sânul poporului lui Israil şi mulţime de tineri au fost atraşi către credinţa grecească. Şi încercând evreii să se scuture de sub jugul lui Antioh Epifan, împăratul Siriei, mai tare l-au întărâtat şi a venit Antioh cu oaste mare în Ierusalim şi l-a trecut prin foc şi sabie. După care a poruncit ca nimeni în rândul evreilor să nu mai ţină legea lui Dumnezeu şi, mai cu seamă, să nu se mai taie împrejur, să nu mai ţină sâmbăta şi să mănânce din mâncărurile cele oprite de lege. În plus, el le-a cerut să se închine zeilor păgâni, să le aducă jertfe şi să guste din cele jertfite lor. Cine nu vroia să se plece voii împăratului era omorât. Printre cei care au fost tari în credinţă şi şi-au apărat legea strămoşească cu preţul vieţii s-a numărat preotul Eleazar, cunoscut pentru cinstea şi înţelepciunea lui, iar după el au pătimit, împreună cu mama lor, şapte fraţi de neam cinstit.

 

Preotul Eleazar şi cei şapte fraţi Macavei cu mama lor, Solomoni

 

Ei au fost prinşi şi duşi înaintea împăratului Antioh, care i-a silit să mănânce cărnuri de porc. Şi nevrând ei să calce legea părintească, au fost chinuiţi rând pe rând în multe feluri: primul dintre ei a fost jupuit de piele şi pus în foc, să fie fript de viu; celui de-al doilea i-a fost jupuită pielea capului cu păr cu tot şi întrebat fiind dacă se leapădă de Dumnezeu, a răspuns: ,,Tu dar ticăloase ne scoţi pre noi dintr-această viaţă, iar împăratul lumii pre noi cei ce murim pentru legile lui, iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă veşnică” (II Macavei 7, 9); şi apoi şi cel de-al treilea, al patrulea, al cincilea şi al şaselea au pătimit chinuri cumplite cu vitejie până la moarte. ,,Iar mama lor foarte minunată şi vrednică de bună pomenire fiind, care într-o zi văzând pierindu-i şapte fii, cu bun suflet a răbdat pentru nădejdile, care le avea întru Domnul. Şi pre fiecare din ei îl mângâia cu părintesc glas, plină fiind de vitejesc cuget, şi gândirea cea muierească cu inimă bărbătească deşteptând-o, zicea către ei: nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu, nici eu v-am dat vouă duh şi viaţă, nici închipuirea fiecăruia eu o am întocmit. Ci Ziditorul lumii cel ce au zidit ursitoarea omului şi au aflat naşterea, şi duh şi viaţă tuturor vouă ca un milostiv iarăşi va da, de vreme ce acum nu vă e milă de voi pentru legile lui” (II Macavei 7, 20-23).

Văzând împăratul că n-a reuşit să câştige spre credinţa sa păgână pe nici unul din cei 6 fraţi, a chemat-o la el pe mama lor, Solomoni, şi a învăţat-o să-şi sfătuiască ultimul fiu către închinarea la idoli. Dar Solomoni, ca o femeie preaînţeleaptă, arătând mai înainte de venirea Mântuitorului vitejia mamelor creştine ce-şi îndemnau fiii mai degrabă către moartea pentru Hristos decât către viaţa cea deşartă, i-a spus fiului ei: ,,Fie-ţi milă de mine, care în pântece te-am purtat nouă luni şi ţi-am dat ţâţă trei ani, şi te-am hrănit şi te-am adus la vârsta aceasta, şi te-am crescut, purtându-te în braţe. Rogu-te fiule, căutând la cer şi la pământ, şi văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoşti că din ce nu au fost le-au făcut pre ele Dumnezeu, şi pre neamul omenesc aşijderea l-au făcut. Nu te teme de ucigătorul acesta, ci te fă vrednic de fraţii tăi, primeşte moartea, ca întru aceeaşi milă împreună cu fraţii tăi să te primesc” (II Macavei 7, 27-29). Iar fiul ei, neprimind credinţa păgână, a suferit şi el moarte mucenicească, iar, în urmă, după ce şi-a văzut toţi fiii ajunşi la limanul mântuirii, a fost omorâtă şi ea.

Jertfa celor şapte fraţi şi a mamei lor, Solomoni, pentru credinţa în Dumnezeul cel viu este cu adevărat o prefigurare a muceniciei creştine şi este cu atât mai însemnată cu cât a întrezărit viaţa cea veşnică pe când Hristos nu venise încă pe pământ.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 41/martie-aprilie 2008

 

 

 

PARTEA A VI-A

Femeia în Noul Testament

Dintre femeile din Noul Testament, mai întâi de toate trebuie amintită preacurata Maică a Domnului, Născătoarea de Dumnezeu. Fecioara Maria este pildă de viaţă curată şi desăvârşită atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, împlinind legea veche, ca şi pe cea nouă, pentru tot creştinul, fie el de parte bărbătească sau femeiască. Despre Maica Domnului nici Sfinţii Părinţi ai Bisericii nu s-au încumetat să vorbească, părându-li-se că orice laudă i s-ar aduce este prea mică şi neînsemnată. Biserica o laudă zi şi noapte şi îi mulţumeşte pentru nemăsurata ei milostivire: fiecare zi începe cu un acatist către Stăpâna noastră, cu excepţia a 2 ectenii din sfânta liturghie, ea este pomenită în toate ecteniile slujbelor de peste zi, fiecare cântare de canon se sfârşeşte cu un tropar închinat Maicii Domnului, la pavecerniţă se citesc canoanele ei, iar duminica paraclisul. Orice biserică are pe iconostas icoana prea sfintei Născătoare de Dumnezeu, orice casă creştinească o are pe Doamna noastră drept proteguitoare şi orice creştin fuge la ea ca la o grabnică ajutătoare.

De asemenea, în Noul Testament, alături de Maica Domnului se află Sfânta Elisaveta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, şi sfintele mironosiţe. Ele sunt urmate de o întreagă armată de femei sfinte, una mai împodobită ca cealaltă, cu nevoinţele postului şi rugăciunii sau cu cununile muceniciei. Printre ele s-au numărat şi înţelepte, precum Sfânta Ecaterina, care a biruit cu înţelepciunea ei 150 de bărbaţi, şi mucenice, care s-au dovedit a fi la fel de tari la fire ca mucenicii, suferind chinuri la fel de mari; ele au arătat întregii lumi că nu este parte bărbătească, nici femeiască, ci noi toţi una suntem întru Hristos.

Dintre multitudinea de sfinte cu care este înfrumuseţată Biserica lui Hristos, care strălucesc asemenea unor stele pe cerul ei, am ales câteva cete de sfinte, care se deosebesc întrucâtva în nevoinţele lor de celelalte, prin aceea că scot în evidenţă puterea duhovnicească care este deopotrivă în femeie şi bărbat: sfintele întocmai cu apostolii, sfintele împărătese, sfintele care s-au nevoit în chip bărbătesc şi sfintele nebune pentru Hristos.

 

Sfintele cele întocmai cu apostolii

Sfinte întocmai cu apostolii, adică socotite de o vrednicie cu apostolii pentru propovăduirea lor cea minunată şi curajul de care au dat dovadă în vremurile de început ale creştinismului, sunt: Sfânta Mironosiţă Maria Magdalena (22 iulie), Sfânta Întâia Mucenică Tecla (24 septembrie), Sfânta Apfia, soţia Sfântului Apostol Filimon (22 noiembrie), Sfânta Împărăteasă Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare (21 mai), Sfânta Nina, luminătoarea Georgiei (14 ianuarie) şi Sfânta Olga, luminătoarea Rusiei (11 iulie).

 

Tecla cea întocmai cu apostoliiCugetari 42-1

Sfânta Tecla a vieţuit chiar în vremea Sfântului Apostol Pavel, de la care a şi primit învăţătura cea creştinească. Ea era de loc din Iconia, unde venind Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava ca să propovăduiască cuvântul Domnului (potrivit Faptele Apostolilor 14), ea a cunoscut credinţa în Dumnezeul cel adevărat. Şi îndrăgind ea curăţia feciorească cea pentru Hristos, nu a mai vrut să se însoţească spre nuntă cu logodnicul ei.

 

Sfânta Mucenică Tecla. Frescă din biserica Mânăstirii Gracanica, secolul al XIV-lea

 

Pentru aceasta, ea a pătimit chinuri muceniceşti din pricina mamei ei, Teoclia, şi a logodnicului ei, Famir, tânăr de neam mare şi slăvit. Mai întâi, sfânta a pătimit chiar din mâna propriei mame, ca apoi aceasta să-i ceară mai-marelui cetăţii să o ardă: ,,Arde pe această rea roabă, vrednică este de o aşa moarte. Aceasta nu este fiica mea, că nu mă ascultă pe mine, maica ei. Arde-o pe aceasta ca să fie pildă altora, ca, văzând toate fecioarele cele ce sunt în cetatea aceasta, să se teamă şi să nu îndrăznească a nu asculta pe mamele lor”.

Mai-marele cetăţii a osândit-o pe Tecla la ardere, după pofta mamei ei. Însă focul nu a vătămat-o nicidecum pe sfântă, căci îndată a venit un nor plin de apă şi a stins tot focul. Apoi, Tecla a plecat din părţile Iconiei, urmându-l pe Sfântul Apostol Pavel până în Cetatea Antiohiei, unde ea a pătimit din nou pentru a-şi păzi fecioria. Aici, un oarecare Alexandru, mai mare în cetatea aceea, dar cu obicei păgân, s-a rănit de frumuseţea tinerei şi a dorit să şi-o ia lui femeie. Fiindcă nu vroia cu nici un chip să-şi lepede viaţa feciorească, Alexandru a dus-o pe sfântă la judecată înaintea mai-marelui antiohienilor. Acesta a osândit-o să fie dată pradă fiarelor pentru două pricini: pentru buna ei credinţă în Hristos şi pentru curăţie.

Sfânta a fost scoasă ca o mieluşea la junghiere şi a stat la locul ei în arenă, iar fiarele umblau împrejurul ei având blândeţe de oi. Mâniat şi zicând că are farmece în haine, ighemonul a poruncit ca a doua zi Tecla să fie dezbrăcată şi dată la fiare mai flămânde şi întărâtate. În loc să se repeadă asupra ei şi să o sfâşie, fiarele şi-au plecat capetele la pământ şi cu ochii căutau în jos, ca şi cum le-ar fi fost ruşine de goliciunea cea feciorească. Apoi, ighemonul a săpat o groapă, pe care a umplut-o cu tot felul de şerpi şi alte vietăţi, şi a aruncat-o în ea pe fecioară. Însă, sfânta nu a pătimit nimic de la acele jivine.

Cea mai de pe urmă muncă a fost astfel: au legat-o pe Tecla cu un picior de un bou şi cu un picior de alt bou, care au fost împunşi cu bolduri înfierbântate ca fugind să o rupă în două. Dar sfânta a fost slobozită şi din acest chin, fiindcă frânghiile s-au făcut precum firul de păianjen, iar când boii au luat-o la fugă, ea nu a fost vătămată cu nimic. Mirat de toate acestea şi temându-se de Dumnezeul cel ce a păzit-o pe fecioară de toată patima, mai-marele cetăţii i-a dat drumul, spunând: ,,Pe Tecla, roaba lui Dumnezeu, o las slobodă !”

Sfânta a părăsit acele locuri, cu binecuvântarea Sfântului Apostol Pavel, şi s-a dus în Seleucia, unde s-a sălăşluit într-un loc pustiu. Acolo a vieţuit sfânta în post şi rugăciune, făcând multe minuni şi tămăduind toate bolile celor care alergau la ajutorul ei. Însă nici aici nu a încetat lupta ei pentru păzirea vieţii sale fecioreşti, căci, trecând un jertfitor păgânesc prin locul unde petrecea ea, a poftit-o pe ea. Dar ea, cu puterea lui Dumnezeu, l-a trântit la pământ şi atât de tare l-a izbit de pământ, încât 3 zile a zăcut fără să poată vorbi, nici să se mişte. Apoi, mergând el la casa lui, a poruncit unui zugrav să închipuiască pe o scândură fecioara pe care a zărit-o.

Prin rânduiala lui Dumnezeu, el a nimerit foarte bine asemănarea Sfintei Tecla, iar jertfitorul, când a văzut icoana, a zis: ,,Cu adevărat, o fecioară ca aceasta am văzut eu”. Luând icoana, a sărutat-o şi îndată desăvârşit s-a însănătoşit. Şi a crezut în Hristos cu toată casa sa, şi el ca mulţi alţii din părţile Seleuciei, pe care i-a ajutat sau cărora le-a tămăduit neputinţele. Însă doctorii şi vracii din Seleucia, văzând că toţi cei ce de orice boală erau cuprinşi, lăsându-i pe ei, se duceau la Tecla, au fost cuprinşi de mare mânie şi zavistie şi au rânduit să îndemne asupra ei nişte tineri fără de ruşine, ca să o spurce pe ea cu sila. Fiindcă ei socoteau că fecioara era plăcută marii zeiţe Artemida şi de la aceea are darul tămăduirii.

Iar tinerii cei fără de ruşine, îmbătându-se de vin, aprinşi fiind de poftă, au mers la Tecla spunându-i cuvinte spurcate. Înţelegând gândul lor cel rău, ea a fugit din mâinile lor. Ei au mers pe urma sfintei şi când au fost aproape să o ajungă, ea s-a rugat lui Dumnezeu să o izbăvească de acei neruşinaţi. Şi îndată, un munte de piatră s-a desfăcut din porunca lui Dumnezeu, primind pe sfânta înlăuntrul său. Aşa i-a fost păzită fecioria până în sfârşit, iar acel munte s-a făcut mormânt cinstitului ei trup, că acolo şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Viaţa Sfintei Tecla zugrăveşte nevoinţa mucenicească pe care o întâlnim în vieţile multor altor sfinte mucenice. Însă, ea a fost întâia mucenică pentru Hristos şi a fost socotită întocmai cu apostolii, pentru mucenicia ei pentru buna credinţă şi curăţia feciorească, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu şi facerea de minuni în vremurile de început ale creştinismului.

 

Sfintele împărătese

Printre marile împărătese ale Bizanţului, care, pe lângă cinstea cea împărătească, au dobândit-o pe cea cerească, prin vieţile lor bineplăcute lui Dumnezeu, se numără: Împărăteasa Elena (21 mai) - cea întocmai cu apostolii, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare (306-337), care a descoperit lemnul Sfintei Cruci şi a construit biserică pe locul Sfântului Mormânt al Domnului, ca şi în alte părţi; Împărăteasa Pulheria (10 septembrie, iar în 17 februarie pomenită împreună cu binecredinciosul împărat Marchian) - fiica împăratului Arcadie (395-408) şi sora împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450) şi, în final, soţia împăratului Marchian (450-457), prin a cărei sârguinţă au fost convocate cel de-al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes din 431 şi cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din 451; Împărăteasa Teodora (11 februarie) - soţia împăratului Teofil (care a domnit între anii 829-840, urmându-i la tron fiul său minor Mihail al III-lea (842-867)), sprijinitoarea Ortodoxiei, cea care i-a ajutat pe ierarhii dreptcredincioşi să lupte împotriva iconoclaştilor, la sinodul din Constantinopol din 842, când s-a restabilit cultul cinstirii sfintelor icoane şi a fost instituită prăznuirea biruinţei Ortodoxiei, în prima duminică din Postul Mare; Împărăteasa Teofana (16 decembrie) - soţia preaînţeleptului împărat Leon al VI-lea (886-912), care a dus o viaţă aspră şi plină de înfrânare; Împărăteasa Irina (13 august) - soţia împăratului Ioan II Comnenos Cugetari 42-2(1118-1143), supranumit Ioan cel Bun, care a ctitorit slăvita Mânăstire a Pantocratorului din Constantinopol şi mai târziu s-a retras într-o mânăstire, primind numele de Xenia; şi alte împărătese, precum Plachila (14 septembrie) soţia împăratului Teodosie cel Mare (379-395), Alexandra (pomenită pe 21 sau 23 aprilie, odată cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghie, care a fost mijlocitorul încreştinării împărătesei, ca şi al muceniciei ei) soţia împăratului Diocleţian (284-305) care mult i-a prigonit pe creştini, Vasilisa (25 noiembrie) soţia împăratului Maxenţiu (307-312) care a suferit mucenicia alături de Sfânta Mare Mucenică Ecaterina.

 

Împărăteasa Irina, soţia împăratului Ioan II Comnenos (1118-1143) şi fiica regelui Laszlo al Ungariei. Mozaic din Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, datând din secolul al XII-lea, care o înfăţişează pe împărăteasă stând de-a stânga Maicii Domnului şi oferindu-i un pergament (de-a dreapta Maicii Domnului se află însuşi împăratul Ioan, care oferă o pungă de bani, în semn că aduce daruri slăvitei biserici din Constantinopol

 

Pulheria împărăteasa

Murind împăratul Arcadie (395-408), a lăsat pe fiul său cel mic, Teodosie, care era de 8 ani, şi pe cele 3 fiice ale sale: Pulheria, Arcadia şi Marina. Pulheria era cu 5 ani mai mare decât fratele său şi era foarte înţeleaptă şi curată. Ea a fost lăsată de Dumnezeu ca un ajutor de mare nădejde pentru tânărul împărat Teodosie al Bizanţului, ca şi pentru Biserica lui Hristos care, în acele vremuri, era tulburată de tot felul de erezii.

Având o înţelegere ce depăşea cu mult anii ei, ea a fost rânduită augustă, alături de fratele ei. Luând puterea cea împărătească cu înţelepciune cu adevărat bărbătească, Pulheria a început a aşeza toate în chip minunat, încât toţi se minunau de darurile ei dumnezeieşti. Pentru pacea împărăţiei, dar mai înainte pentru dragostea de Dumnezeu, ea n-a vrut să se însoţească cu bărbat, ca să nu apară vreo dezbinare între soţul şi fratele ei, şi s-a făgăduit pe sine mireasă lui Hristos. Ea le-a îndemnat, de asemenea, pe surorile ei, Arcadia şi Marina, să-şi păzească fecioria, ceea ce au şi făcut, vieţuind toate trei în post şi rugăciune, împodobite, mai presus de porfira împărătească, cu cea duhovnicească.

În vreme ce purta grijă de surorile ei ca o maică duhovnicească, Pulheria se îngrijea şi de fratele ei Teodosie, împăratul, a cărui paşi în viaţă i-a călăuzit din pruncie. Astfel, fiind foarte învăţată, ea i-a fost lui învăţătoare, atât de carte, cât şi de bunele obiceiuri, povăţuindu-l mereu către o viaţă creştinească frumoasă. Tânărul împărat a răsplătit grija Pulheriei pentru el şi împărăţie cu ascultarea şi dragostea sa faţă de sora lui mai mare, devenind la vârsta maturităţii un împărat bun şi blând, răbdător şi înţelept, îndurător şi milostiv.

Când el a împlinit vârsta de 20 de ani, Pulheria s-a străduit să-i găsească o mireasă pe măsura înălţimii sale împărăteşti, dar care să se dovedească şi o bună creştină şi milostivă ocârmuitoare alături de fratele ei. Ea l-a însoţit pe fratele ei cu o tânără fecioară ateniană păgână, pe nume Athinais, fiică a unui filozof atenian, împodobită cu frumuseţe, înţelepciune şi bune obiceiuri. Ea a îndemnat-o pe Athinais către credinţa creştină şi i-a dat ei nume din sfântul botez Eudoxia.

Dar principala grijă a împărătesei Pulheria era bunăstarea şi pacea Bisericii lui Hristos. Pe lângă faptul că ea a zidit biserici în numele preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a dat săracilor nelipsită milostenie, ea s-a preocupat ca Biserica să fie ferită de dezbinările eretice dinlăuntru. Prin sârguinţa ei s-a adunat cel de-al III-lea Sinod Ecumenic în Efes, unde s-a discutat erezia lui Nestorie. În această vreme, împăratul Teodosie a început să se înşele cu această erezie, însă împărăteasa Pulheria l-a întărit în dreapta credinţă, fapt pentru care a fost cinstită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

Râvna ei pentru apărarea Bisericii lui Hristos a fost pusă la încercare printr-o ispită ţesută de vrăjmaşul mântuirii noastre şi îngăduită de Dumnezeu spre vădirea virtuţilor desăvârşite ale sfintei împărătese. Astfel, un oarecare famen, pe nume Hrisafie, a ţesut o intrigă nesuferită între împărăteasa Pulheria, sora împăratului Teodosie, şi soţia acestuia, împărăteasa Eudoxia. Şi îndemnând-o pe Eudoxia la ură faţă de Pulheria, s-a meşteşugit îndepărtarea Pulheriei de la împărăţie, ca ea să nu mai poată apăra dreapta credinţă şi Biserica.

Aşa s-a făcut că împăratul Teodosie, la sfatul soţiei sale şi a lui Hrisafie, l-a rugat pe patriarhul Constantinopolului să o sfătuiască pe Pulheria către a fi diaconiţă, ca una ce vieţuia în feciorie şi sfinţenie şi era vrednică de o asemenea slujire. În acest chip, ea ar fi fost îndepărtată de la stăpânirea împărătească. Patriarhul şi împărăteasa fecioară au priceput vrajba şi s-au plecat voii celorlalţi: Pulheria a părăsit palatele împărăteşti şi a mers să slujească lui Dumnezeu. Atunci, ereticul Hrisafie, găsind vreme potrivită, l-a pornit pe împărat împotriva patriarhului, iar Biserica a ajuns în mare tulburare, sculându-se ereticii fără de teamă, nemaifiind Pulheria care să apere dreapta credinţă.

Atunci a deschis Dumnezeu împăratului ochii minţii lui şi a cunoscut că şi-a nedreptăţit sora şi învăţătoarea şi păzitoarea paşilor lui, a împărăţiei şi Bisericii, şi l-a surghiunit pe Hrisafie şi pe împărăteasa Eudoxia, care, în final, s-a pocăit. Apoi, el a trimis vorbă surorii sale să se întoarcă iar la scaunul său şi nu a încetat din rugăminte şi stăruinţă până când Pulheria nu s-a întors în palatele împărăteşti. De îndată ce s-a întors ea la stăpânirea împărătească, a încetat eretica vijelie şi s-a făcut linişte în Biserica lui Hristos, iar împărăţia mergea ca înainte, cu pace.

Când împăratul Teodosie s-a apropiat de sfârşitul lui pământesc, a chemat-o pe Pulheria şi i-a vorbit despre o descoperire dumnezeiască care i s-a făcut lui în Biserica Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan din Efes. Stând el la rugăciune în biserică, i s-a arătat că, după moartea lui, o să vină la cârma împărăţiei Marchian, unul dintre ostaşii lui, şi a rugat-o pe ea ca să-i ajute lui a stăpâni. Marchian era însemnat încă din tinereţe că va purta purpură împărătească, despre acest lucru mărturisind diferite întâmplări de moarte din care a fost scăpat prin pronie dumnezeiască, ca şi oameni care au văzut deasupra lui zburând un vultur, asemenea celui de pe însemnele împărăteşti bizantine.

 

Cugetari 42-3

Monedă bizantină, care o înfăţişează pe împărăteasa Pulheria

 

După moartea fratelui său, Sfânta Pulheria s-a sfătuit cu boierii şi mai-marii oştilor şi l-au aşezat pe Marchian împărat, ca fiind vrednic de aceasta şi ales de Dumnezeu. Împărăteasa Pulheria a vrut din nou să se retragă pentru a-I sluji lui Dumnezeu, dar noul împărat şi sfetnicii lui au stăruit pe lângă ea să le ajute pentru a ocârmui şi, pentru aceasta, au rugat-o să devină soţie împăratului. Şi cu bun sfat, pentru apărarea Bisericii lui Hristos şi pacea împărăţiei creştine, fiindcă Pulheria făgăduise lui Dumnezeu să-şi păzească fecioria, iar împăratul de asemenea, s-au însoţit unul cu altul, urcând pe tronul împărătesc fecioreasca curăţie.

Apoi, împărăteasa Pulheria s-a făcut din nou mijlocitoarea adunării unui Sinod Ecumenic, cel de-al IV-lea de la Calcedon, din 451, împotriva răucredinciosului Dioscor şi a arhimandritului Evtihie. Ea a luat parte şi la acest sinod, fiind plină de râvnă pentru apărarea dreptei credinţe în Dumnezeu.

Vieţuind cu totul 54 de ani şi împărţindu-şi toate averile Bisericii şi săracilor, s-a mutat la Dumnezeu, căruia I-a slujit cu toată osârdia, fecioria păstrându-şi, împărăţia stăpânind vreme de aproape 40 de ani cu înţelepciune desăvârşită, pacea Bisericii păzind, lăsându-ne nouă pildă de adevărată viaţă împărătească, după cele lumeşti, ca şi după cele duhovniceşti.

 

Sfintele care au petrecut în chip bărbătesc

Printre femeile sfinte sunt o seamă care au petrecut în chip bărbătesc, adică au vieţuit ca bărbaţi, necunoscându-li-se lor firea femeiască. Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt: Sfânta Cuvioasă Teodora din Alexandria (11 septembrie) - care a vieţuit în mânăstire de monahi sub numele de Teodor şi nu a cunoscut nimeni până la moartea ei că are fire femeiască, Sfânta Cuvioasă Mucenică Evghenia (24 decembrie) - care, luându-şi numele de Evghenie, s-a dus într-o mânăstire al cărei egumen a fost, şi şi-a descoperit singură firea femeiască înaintea oamenilor, spre apărarea credinţei creştine, Sfânta Cuvioasă Pelaghia (8 octombrie) - care mai înainte a fost desfrânată, s-a botezat şi a mers la Ierusalim, unde s-a ostenit sub numele de Pelaghie, neştiind nimeni Cugetari 42-4până la adormirea ei că este femeie, Sfânta Cuvioasă Eufrosina (25 septembrie) - care a vieţuit într-o mânăstire de călugări sub numele de Smarald, iar după 38 de ani de viaţă monahicească, la sfârşitul vieţii sale, s-a arătat că este femeie şi nu bărbat, Sfânta Cuvioasă Matroana (9 noiembrie) - care mai întâi a vieţuit într-o mânăstire de monahi, având numele de Vavila, iar mai apoi a devenit stareţa unei mânăstiri de maici din Emesa, Sfânta Cuvioasă Apolinaria (4 ianuarie) - care şi-a luat numele de Dorotei, şi altele.

 

Sfânta Cuvioasă Eufrosina

 

Evghenia, care s-a nevoit în chip bărbătesc sub numele de Evghenie

În vremea împăratului Commodus (180-192), a fost ales eparh al Egiptului un bărbat vestit, pe nume Filip, care avea 2 fii, Avit şi Serghie, şi o fiică Evghenia. Evghenia era frumoasă la faţă, împodobită cu curăţia fecioriei, înţeleaptă, ascuţită la minte şi cu osârdie la învăţătură, deprinzând vorbirea cea frumoasă, retorica, ca şi latina şi greaca.

Ea L-a cunoscut pe Dumnezeul cel adevărat prin purtarea de grijă a Lui, care a rânduit ca în mâinile ei să ajungă o carte ce cuprindea epistolele Sfântului Apostol Pavel. Apoi, trecând pe lângă o mânăstire, i-a auzit pe monahi cântând: Toţi idolii păgânilor sunt lucruri de mâini omeneşti, iar Domnul cerurile au făcut. Şi a grăit către cei care erau cu dânsa: ,,Eu nu mă voi mai numi doamnă a voastră, ci soră şi împreună slujitoare, pentru că toţi Îl avem ca Dumnezeu pe Domnul cel de obşte şi Părintele. Să fim ca nişte fraţi cu un cuget şi un suflet şi cu sfatul nostru cel de obşte să mergem la creştini. Am auzit că Elen, episcopul creştinesc, a zidit aici o mânăstire, în care monahii neîncetat ziua şi noaptea laudă pe Dumnezeu cu cântări şi a încredinţat-o unui preot, anume Teodor, despre ale cărui lucruri minunate se povesteşte că şi orbilor le dă vedere, cu rugăciunile sale, apoi izgoneşte diavolii şi orice boală tămăduieşte cu cuvântul. Se mai spune că în acea mânăstire, nicidecum nu-i liber ca să intre femei. Însă voi să tundeţi aceşti peri ai capului meu, să mă îmbrăcaţi în haine bărbăteşti şi să mă duceţi acolo noaptea. Apoi vom rândui ca întoarcerea voastră în cetate să fie noaptea târziu. Pe toţi ceilalţi robi îi vom pune să meargă înaintea caretei şi voi amândoi veţi urma după caretă. Iar eu mă voi pogorî încetişor din caretă şi, tăinuindu-ne de toţi, ne vom ascunde şi careta va merge la locul ei; iar noi ne vom duce către robii lui Dumnezeu”.

Aceste cuvinte ale Evgheniei au plăcut celor doi fameni cărora le-a vorbit şi, după cum grăise sfânta, au pornit toţi trei către mânăstire. În cale, ei se întâlniră cu mulţimea de popor care mergea alături de episcopul locului, care se îndrepta către aceeaşi mânăstire. Pe drum, Evghenia a intrat în vorbă cu un bărbat, al cărui nume era Evtropie, pe care l-a rugat să-i vorbească episcopului despre ei, că doresc să se facă creştini şi să petreacă în chip monahicesc. Episcopul a fost înştiinţat de Dumnezeu printr-o vedenie de venirea Evgheniei, descoperindu-i-se că este parte femeiască. Căreia i-a grăit în acest fel:

,,Cu dreptate te numeşti Evghenia, pentru că numele se potriveşte cu duhul tău, căci ai suflet cu bărbăţie şi te arăţi ca un bărbat în toate. Apoi, cu hotărârea pe care o ai în minte ai să biruieşti firea femeiască, căci te va întări Hristos şi te vei îmbărbăta, pentru care, acum fiind femeie, te vei face ca un bărbat, schimbându-ţi numele cel femeiesc şi chipul, pentru dragostea lui Dumnezeu. Îţi vorbesc acestea, nu mustrându-te şi defăimându-te pentru firea ta femeiască, nici voind a te întoarce de la scopul tău, ci ca să ştii câtă purtare de grijă are Dumnezeu de tine şi cum mi-a descoperit toate cele pentru tine, netăinuind nimic, ci arătându-mi cine eşti şi cum ai venit la mine şi cine sunt cei ce vor să vină cu tine. Deci sârguieşte-te, Evghenio, a te arăta nu mai mică cu bărbăţia duhului, decât cu chipul, pentru că şi aceasta mi-a arătat Domnul meu, că te-ai pregătit sălăşluire curată a Lui, păzindu-ţi fecioria şi lepădându-te de înşelăciunea vieţii acesteia”.

Iar celor doi fameni, arhiereul le-a zis: ,,Fericiţi sunteţi mai ales pentru prietenia şi unirea cu Hristos, căci aţi gândit cu un cuget a lua jugul Lui asupra voastră şi n-aţi făcut nici o împiedicare fericitei acesteia în scopul ei, ci împreună cu dânsa ardeţi cu duhul a sluji pe Dumnezeu şi când ea va ieşi din viaţa aceasta, împreună cu dânsa şi voi vă veţi învrednici a primi de la Domnul aceleaşi cununi şi răsplătire, cărora se va învrednici şi ea”. Şi nimeni altcineva, în afară de episcop şi cei trei, nu a cunoscut taina Evgheniei.

Şi a vieţuit fecioara în acea mânăstire de monahi, iar firea ei cea femeiască era cu totul acoperită prin puterea lui Hristos. În scurt timp, ea a sporit atât de mult în dumnezeiasca învăţătură, încât în doi ani a învăţat toată Sfânta Scriptură pe de rost şi, pentru viaţa sa bineplăcută lui Dumnezeu, a primit darul tămăduirii, că orice bolnav ar fi cercetat, îndată prin venirea ei se izgonea boala şi se dădea celui bolnav desăvârşită sănătate. Iar cei doi fameni ai ei, Protan şi Iachint, erau împreună vieţuitori cu ea şi următori ai vieţii ei şi de-a pururea robi şi prieteni.

După trei ani de la întoarcerea ei către Dumnezeu, egumenul mânăstirii a trecut la Domnul, iar fraţii, adunându-se, cu toţii, într-un glas şi un cuget, au rugat pe Evghenia să le fie lor egumen. Căci ea covârşea cu viaţa ei frumoasă şi pe pustnicii ce erau în mânăstire. Fiindu-i teamă să nu săvârşească ceva necuvenit, adică fiind femeie să stăpânească peste bărbaţi, dar nevrând nici să nesocotească rugămintea prea cinstiţilor părinţi, Evghenia a spus: ,,Rogu-mă, fraţilor, aduceţi-mi aici Sfânta Evanghelie. Se cuvine ca pentru orice alegere, mai întâi pe Hristos să-L întrebăm. Deci să vedem întru această alegere a voastră ce ne va porunci Hristos şi ne vom supune voinţei Lui”. Şi deschizând Sfânta Evanghelie înaintea tuturor, s-a aflat locul unde era scris aşa: Cel ce voieşte între voi să fie mai mare, acela să fie vouă slugă şi care voieşte să fie vouă mai întâi, să fie rob vouă. Atunci sfânta a spus: ,,Iată, că mă supun şi poruncii lui Hristos şi cererii voastre; deci voi fi dragostei voastre şi slugă şi rob”. Şi a primit Evghenia să fie egumenul mânăstirii.

Însă a venit vreme prielnică pentru a se descoperi celorlalţi taina sfintei. Şi a rânduit Dumnezeu ca o femeie din Alexandria, pe nume Melantia, să prindă drag de egumenul Evghenie şi să se aprindă de poftă asupra lui. Aceasta, pentru a-l atrage spre păcat pe monahul poftit de ea, s-a prefăcut bolnavă şi l-a chemat la căpătâiul ei ca să o tămăduiască. Deci a venit Evghenia şi a şezut lângă patul celei bolnave, care a început să-i grăiască cuvinte deocheate. Dar sfânta nu s-a lăsat abătută în nici un fel de la calea sa şi, sculându-se, îndată a plecat din casa acelei femei.

Umplându-se de ruşine şi mânie, Melantia s-a dus la eparhul Cetăţii Alexandriei, tatăl Evgheniei, şi i-a spus că egumenul Evghenie, cel socotit a fi cinstit şi drept, a încercat s-o siluiască. Auzind acestea, eparhul a trimis să fie aduşi Evghenie şi toţi cei ce petreceau împreună cu el în mânăstire, să fie puşi în lanţuri şi închişi în temniţă, urmând a fi judecaţi. Şi s-a rânduit o zi pentru judecată, iar Evghenia a fost adusă înaintea tuturor. Eparhul a început a vorbi către ea şi a o defăima pentru fapta de care era acuzată pe nedrept. Iar sfânta, ,,ca să nu dănţuiască fărădelegea asupra nevinovăţiei şi necurăţia cea păgânească să-şi bată joc de viaţa creştinească cea dreptcredincioasă şi curată şi nici să nu fie ea de râs şi întru defăimare”, deoarece creştinii erau de acum ocărâţi pretutindeni din pricina clevetelilor Melantiei, a descoperit înaintea tuturor taina ei.

Şi a spus: ,,Deci voi arăta adevărul, nu spre slava deşartă, ci spre slava numelui lui Hristos Iisus. Pentru că atât de mare este puterea numelui Său, încât şi femeile cele ce vieţuiesc întru dumnezeiasca Lui frică, se învrednicesc cinstirii celei bărbăteşti şi nici nu poate fi unul mai mare decît altul cu credinţa”. Acestea zicând şi-a rupt haina sa de sus şi şi-a descoperit o parte a trupului ei şi s-a arătat că este de parte femeiască. Apoi a grăit către tatăl şi fraţii săi spunându-le că ea este Evghenia, pe care o pierduseră cu multă vreme în urmă şi după care se tânguiseră cu mult amar.

Mai târziu, eparhul, tatăl Sfintei Evghenia, a lăsat dregătoria lumească şi a fost ales episcop al Alexandriei, iar mai apoi a fost ucis mişeleşte de nişte năimiţi ai celui care a venit după el la conducerea eparhiei. Iar Evghenia, cunoscută de acum ca fiind de fire femeiască, a adunat fecioare creştine şi le învăţa să petreacă în curăţie. După moartea tatălui ei, sfânta împreună cu mama şi fraţii ei s-au întors la Roma, în patria lor. Aici, Sfânta Evghenia şi fericita ei maică după trup Claudia, ca şi cei doi fameni ai ei, care au urmat-o la Roma, erau ajutor şi scăpare fecioarelor şi văduvelor, săracilor şi bolnavilor.

Printre fecioarele care au venit la credinţă cu ajutorul Sfintei Evghenia s-a numărat şi Vasila, care era făgăduită spre nuntă unui tânăr de neam bun, Pompie. Şi înştiinţându-se Pompie că Vasila a devenit creştină şi nu mai vrea să se însoţească cu el, s-a mâniat şi a pârât-o împăratului. Iar împăratul a poruncit ca Vasila fecioara sau să-l primească pe logodnicul ei, sau să fie omorâtă cu sabia, iar Evghenia, pricinuitoarea acestui rău, sau să jertfească zeilor, sau să fie supusă la munci şi să moară. Aşa Vasila a fost înjunghiată cu sabia, iar Evghenia a fost muncită în felurite chipuri: i-a fost legată o piatră mare de grumaz şi a fost aruncată în Tibru, apoi a fost aruncată într-un cuptor aprins, închisă într-o temniţă întunecoasă şi adâncă şi lăsată să moară de foame, unde a fost cercetată de Însuşi Hristos care i-a vestit că va muri în ziua în care El S-a născut om pe pământ. Şi aşa a fost, că în 25 decembrie, păgânii au trimis un năimit care a înjunghiat-o în temniţă.

Iată cu adevărat fire bărbătească în trup femeiesc !

 

Sfintele nebune pentru Hristos

Dintre sfintele care s-au nevoit luând asupra lor nebunia pentru Hristos nu ne sunt cunoscute decât două: Isidora (10 mai) din Mânăstirea Tabenisioţilor, din Tebaida Egiptului, şi încă o sfântă, al cărei nume nu se cunoaşte, pomenită în Proloage în ziua de 25 iulie, la un cuvânt din Pateric despre avva Daniil cel de la Schit. Ruşii socotesc o seamă de sfinte ca fiind nebune pentru Hristos, însă ele sunt doar cuvioase, care au dus o viaţă foarte aspră şi au dat dovadă de multă râvnă către Dumnezeu, dar n-au purtat nevoinţa nebuniei, care presupune, mai înainte de orice, multă defăimare şi prigonire din partea celor din jur, care nu ştiu că cea dinaintea lor se nevoieşte făcând pe nebuna, ci chiar o socotesc nebună sau îndrăcită.

Fiindcă viaţa Sfintei Isidora este mai cunoscută, o vom prezenta pe cea a sfintei cu nume necunoscut. Mergând avva Daniil la Ermupoli, a vrut să poposească la o mânăstire de maici, care se numea a lui avva Ieremia şi în care vieţuiau ca la 300 de surori. Şi bătând ucenicul lui la poarta mânăstirii şi spunând că este avva Daniil cel de la schit cu el, egumena i-a deschis şi tot soborul de maici s-au plecat înaintea lor.

Pe când obştea de maici slujea bătrânului, în mijlocul curţii zăcea una din surori dormind. Şi a întrebat bătrânul: cine este aceasta care doarme ? Şi i-a răspuns una din maici: este beţivă şi nu ştim ce să facem cu ea. Că şi să o scoatem din mânăstire, ne temem de osândă, şi de o vom lăsa, sminteşte surorile. Atunci a zis bătrânul ucenicului său: ia vasul şi aruncă apa peste ea. Iar acesta făcând aşa, s-a sculat sora ca dintr-o beţie. Deci a zis stareţa: stăpâne, aşa este totdeauna.

După ce au stat la masă, bătrânul a grăit către ucenicul său: du-te de vezi unde doarme beţiva aceea, care zăcea în mijlocul curţii. Şi s-a dus ucenicul şi a văzut-o pe ea şi a venit şi i-a spus lui unde este. Iar bătrânul a zis: priveghează cu mine în noaptea aceasta. Şi după ce au adormit toate surorile, a luat bătrânul pe ucenicul său şi s-au dus să vadă pe beţivă, care se deşteptase şi îşi întinsese mâinile sale spre cer şi lacrimile ei ca pârâul erau şi metaniile le făcea până la pământ; iar când simţea că se apropie vreo soră, se arunca jos, prefăcându-se că doarme.

Avva Daniil a spus ucenicului său: cheam-o pe egumenă. Şi mergând, a chemat-o pe ea şi pe cea de-a doua după dânsa. Şi toată noaptea au privit cele ce se făceau. Iar egumena plângea, zicând: o, câte rele i-am făcut ei. Şi au aflat toate surorile taina ei. Şi a cunoscut ea ce se întâmplă şi a scris un bilet pe care l-a lăsat la poarta mânăstirii, în care zicea: rugaţi-vă şi mă iertaţi de orice v-am făcut şi v-am greşit. Şi s-a făcut nevăzută.

După ce s-a făcut ziuă, surorile au căutat-o, dar n-au mai găsit-o. Şi n-au mai aflat decât biletul ei de la poartă. Şi s-a făcut plângere mare în mânăstire şi a zis avva Daniil: eu, pentru dânsa am venit aici, că acest fel de oameni sunt iubiţi de Dumnezeu. Şi toate surorile au mărturisit bătrânului cele ce i-au făcut ei. Şi rugându-se bătrânul pentru ele, s-a dus fiecare la chilia sa, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu, Aceluia ce ştie, numai El, câţi robi ascunşi are.

Iată nevoinţă peste măsură de închipuit pentru mintea de lut a oamenilor de astăzi, iată bărbăţie arătată de parte femeiască: înstrăinare desăvârşită de toţi şi de toate, încununată de defăimare şi prigonire pentru numele lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Iată cum o seamă de femei atât din Vechiul Testament, cât şi din Noua Lege ocupă locuri de mare cinste în Biserica Ortodoxă. Ele au dovedit că firea femeiască, atunci când este înaripată de credinţă, dragoste şi nădejde nu este cu nimic mai prejos ca firea bărbătească. Căci precum spune Sfântul Apostol Pavel: ,,Nu este iudeu nici elin, nu este rob nici slobod, nu este partea bărbătească nici femeiască; că voi toţi unul sunteţi întru Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).

Acestea sunt rânduieli preaminunate, dumnezeieşti, ce se găsesc aşezate în Biserica lui Hristos, unde oricine, bărbat sau femeie, din orice colţ al lumii, orice slujire ar avea în această viaţă pământească, îşi poate găsi un loc de cinste şi se poate învrednici de un loc în Împărăţia Cerurilor, potrivit înălţimii virtuţilor sale.

Nu există discriminare sau intoleranţă în Biserica lui Hristos, există doar bună rânduială, nu după mintea omenească nestatornică, care astăzi doreşte un lucru, iar mâine opusul lui, ci după o cugetare dumnezeiască, care-l socoteşte pe om şi cele ale lui după nobleţea care i-a fost dăruită, ca purtând chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi după nobleţea la care este chemat, a fi fiu prin înfiere al Dumnezeului celui veşnic.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 42/mai-iunie 2008

 

Ioachim Arnăutu

 



[1] http://www.cncd.org.ro/ - Comunicat de presă al Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, Bucureşti, 21 noiembrie 2006.

[2] http://www.humanism.ro/ - Petiţia adresată Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, privind retragerea simbolurilor religioase din unităţile publice de învăţământ, 12 august 2006.

[3] http://www.humanism.ro/ - Declaraţia de principii, 6 martie 2004.

[4] http://www.humanism.ro/ - Manifestul umanist III – succesor al Manifestului Umanist din 1933.

[5] http://www.humanism.ro/ - O declaraţie a umanismului secular. Publicată în 1980 de Consiliul pentru Umanism Democratic şi Secular (acum Consiliul pentru Umanism Secular).

[6] Articol apărut în Journal for the Study of Religions and Ideologies, nr. 7, Spring 2004.

[7] Articol apărut în Journal for the Study of Religions and Ideologies, nr. 6, Winter 2003.

[8] Omul este, potrivit învăţăturii ortodoxe, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În ,,Tratat apologetic contra celor care atacă sfintele icoane”, Sfântul Ioan Damaschin scrie: ,,O altă icoană este omul, creat de Dumnezeu prin imitare, precum zice Scriptura: ,,Să facem omul după chipul şi asemănarea noastră” (Facerea 1, 26). ,,Iar după cum Tatăl, care este minte, Fiul, care este Cuvântul, şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu, tot astfel şi mintea, cuvântul şi duhul formează un singur om”.”

,,Cadru didactic cere eliminarea simbolurilor religioase din şcoli”, Altermedia România (http://ro.altermedia.info), 14.03.2006.

[10] http://www.humanism.ro/ - Declaraţia de principii, 6 martie 2004.

[11] http://www.humanism.ro/ - O declaraţie a umanismului secular. Publicată în 1980 de Consiliul pentru Umanism Democratic şi Secular (acum Consiliul pentru Umanism Secular).

[12][12] ,,Microsoft Encarta Encyclopedia Deluxe 2001”, ,,The New Oxford Dictionary of English”, Oxford University Press 2001, ,,Mic dicţionar enciclopedic”, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti 1972.

[13] Deismul este o orientare filozofico-religioasă care recunoaşte existenţa lui Dumnezeu numai ca o cauză primară, impersonală a lumii, respingând însă ideea întruchipării lui într-o persoană şi a intervenţiei sale în desfăşurarea ulterioară a fenomenelor din univers.

[14] http://www.humanism.ro/ - Educaţia morală şi religioasă: o perspectivă umanistă, 6 martie 2004. Cităm: ,,Umaniştii se opun credinţei de stat sau instituţiilor religioase de învăţământ – care pot crea prejudicii comunităţii, deţinând un statut aparte faţă de şcolile normale de stat. Oricât de diverse pot fi credinţele elevilor, şi oricât de lipsiţi de prejudecăţi ar fi ei, simpla existenţă a acestor şcoli divizează sistemul educaţionale şi favorizează prejudecăţile celor dinafară”.

[15] Deşi Emil Moise are dreptate să critice diferitele abuzuri făcute de preoţi în calitate de profesori de religie, nu considerăm că acestea sunt revelatorii pentru a aduce acuze învăţăturii Bisericii. Neîndoios, astfel de atitudini şi comportamente aduc prejudicii imaginii Bisericii Ortodoxe, iar cei care le înfăptuiesc ar trebui să răspundă pentru ele.

[16] Cei care doresc să se convingă de cele afirmate de noi, în special de lipsa de etică a lui Emil Moise, îi rugăm să citească în întregime articolele lui la adresa http://hiphi.ubbcluj.ro/JSRI, unde se află numerele revistei ,,Journal for the Study of Religions and Ideologies”. Din lipsă de spaţiu, nu putem expune toate concluziile pe care le-am avut în urma analizării scrierilor lui şi, în consecinţă, imaginea oferită de noi poate fi considerată de unii incompletă sau poate chiar trunchiată şi tendenţioasă.

[17] Aici, Emil Moise vorbeşte despre o conferinţă a preoţilor din parohia Unguriu, aşadar de o consfătuire în afara orelor de religie şi de opiniile unor persoane particulare. Referatul conferinţei în cauză a fost citit de Emil Moise, fiind înregistrat la Episcopia Buzăului, cu nr. 2408/21.06.1991.

[18] Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, prejudecata este o opinie preconcepută, de cele mai multe ori eronată şi defavorabilă, impusă de mediu sau de educaţie.

[19] Comentariile lui pe tema slujbei cununiei în Biserica Ortodoxă nu se opresc defel aici. El continuă prin a afirma că relaţia dintre femeie şi bărbat ,,nu este complet simetrică şi reciprocă de la început” şi comentează rugăciunile din cadrul slujbei cununiei; subliniază în repetate rânduri exprimări pe care le consideră discriminatorii, afirmând că în Scriptură există atât pasaje discriminatorii, cât şi nediscriminatorii, iar Biserica Ortodoxă ar putea face, cu uşurinţă, apel la acest ultim set de pasaje pentru a ,,îmbunătăţi” situaţia existentă.

Considerând, din nou, că Emil Moise face abstracţie de realităţile cotidiene, ca şi de interpretarea pe care Sfinţii Părinţi ai Bisericii o dau diverselor rânduieli şi învăţături ortodoxe, nu insistăm în a discuta afirmaţiile lui. Vom reveni, însă, în finalul acestui serial, pentru a aminti adevărata preţuire şi cinste de care se bucură femeia în Ortodoxie.

[20] El nu se limitează la a-şi da cu părerea sau a vehicula opiniile unor diverşi cu privire la necurăţia femeii, ci continuă să comenteze cu înverşunare faptul că Biserica a reţinut selectiv texte din epistolele Sfântului Apostol Pavel, că ,,molitfelnicul ortodox plăteşte un tribut excesiv Leviticului menţinând ideile sângelui spurcat, a lăuziei ca perioadă necurată (păcatul naşterii de prunci ?!), inaccesul la altar” etc.

Din cauza unor astfel de personaje precum Emil Moise, care comentează lucruri despre care nu ştiu mai nimic, se iscă adesea tulburare, confuzie şi incoerenţă în apărarea şi susţinerea învăţăturii Bisericii. Oamenii ca el apar aduşi de vremuri de încercare, în care creştinul înţelept stă liniştit, îşi vede de rânduielile lui şi aşteaptă să treacă furtuna.

[21] Din nefericire, am întâlnit în periodicele Bisericii Ortodoxe Române mai multe voci, atât clericale, cât şi mireneşti, care afirmă că necurăţia femeii este doar o problemă de igienă şi, în consecinţă, canoanele care fac referire la ea se merită cel puţin a fi ignorate. Am mai scris despre acest fenomen, de introducere a unor inovaţii în rânduielile bisericeşti, profitându-se, poate, de necunoştinţa sau ignoranţa multora în acest domeniu, în articolul ,,Aggiornamento sau ignoranţă ?”, din numărul 30 (2/2004) al revistei noastre.

[22] Presupunem că apariţia acestei cărţi la Editura Mitropoliei Banatului se înscrie în demersurile mitropolitului Nicolae Corneanu de a introduce noi şi noi concepte moderniste în sânul Bisericii Ortodoxe. Iar dacă socotim această nouă ieşire la rampă - nouă pentru noi, căci ea datează deja de 13 ani ! -, printre cele anterioare (colaborarea cu regimul comunist, afirmaţia că înfiinţarea Bisericii Greco-Catolice este un fapt pozitiv, ,,o necesitate de ordin istoric”, manifestările ecumeniste ,,deocheate” etc), nici nu ni se pare ceva ieşit din comun !

[23] Este, într-adevăr, o realitate tristă faptul că oamenii zilelor noastre pierd din ce în ce mai mult cunoştinţa unor fenomene, atât din lumea înconjurătoare, cât şi din societatea omenească; dispare din memoria generaţiilor tinere cunoaşterea regulilor de ordin sociologic, psihologic, filozofic etc care guvernează comunitatea umană, şi s-a ajuns astăzi pur şi simplu la un fel de agramare – dacă se poate spune astfel – în ce priveşte rânduiala intimă a relaţiilor inter-umane. Iar această acivilizare, agramare umană este cauzată, mai înainte de orice, de îndepărtarea de Dumnezeul cel viu şi de izgonirea Lui din cugetul omului contemporan.