Reînvierea iconoclasmului ca prim pas

în prigonirea creştinismului în România (III)

Despre ce este vorba în articolele lui Emil Moise ?

Două sunt articolele scrise de Emil Moise, în care acesta aduce acuze Bisericii Ortodoxe Române şi susţine că învăţătura ortodoxă discriminează femeia, prin rânduielile sale. În articolul ,,Relaţia Stat-Biserică în privinţa educaţiei religioase în şcolile publice din România”, apărut în revista ,,Journal for the Study of Religions and Ideologies”, nr. 7, el comentează şi analizează problema educaţiei religioase, respectiv a disciplinei Religie, în şcolile publice din România.

Al doilea articol, ,,Interpretarea Bibliei, sursă a discriminărilor în practica religioasă. O analiză de gen a trei dintre practicile religioase creştine din România”, apărut în acelaşi periodic, nr. 6, are ca scop evidenţierea câtorva ,,aspecte ale tipurilor religioase de discriminare aplicate femeilor în diferite practici ortodoxe”.

Vom încerca să facem, la rându-ne, o analiză a obiecţiilor sale.

În ce priveşte problema educaţiei religioase în şcolile publice din România, Emil Moise militează pentru eliminarea disciplinei Religie din programa şcolară

În primul articol, Emil Moise ia în discuţie legislaţia românească cu privire la studierea religiei în şcoli. El aduce diverse critici legii învăţământului şi modului în care aceasta este aplicată, profitând de ambiguităţi ale legii, deciziilor, adreselor Ministerului Învăţământului, pentru a construi o poziţie. Ia în discuţie obligativitatea legală a orelor de religie din punct de vedere al libertăţii de conştiinţă şi religioase, şi, în contextul creat, comentează situaţia catedrei, disciplinei şi profesorului de religie.

Având în vedere că aceste date sunt nişte convenţii între statul român şi instituţia Bisericii, care ţin de înţelegerea dintre cele două puteri, laică şi ecleziastică, şi nu de învăţătura Bisericii, ele nu fac obiectul analizei noastre.

Ulterior, Emil Moise aduce diverse acuze profesorilor de religie, în cea mai mare parte preoţi, semnalând abuzuri (1), care, de asemenea, nu ţin de învăţătura Bisericii, ci doar de carenţe de comportament şi proastă înţelegere a misiunii Bisericii. În plus, el susţine că, în realitate, elevii şi elevele nu sunt interesaţi de orele de religie, afirmaţie care reiese din interpretarea tendenţioasă a informaţiilor care i-au parvenit: ,,În privinţa ,,interesului larg” acordat de eleve/elevi disciplinei Religie, diriginta unuia dintre liceele din Buzău a solicitat acestora (clasa a XI-a), după începerea anului şcolar 2002-2003, să scrie pe o foaie de hârtie opţionalele pe care le-ar fi ales dacă li s-ar fi dat această posibilitate (de regulă opţionalele sunt deja alese - dar nu de eleve/elevi sau părinţii acestora - atunci când începe şcoala). Fiecare trebuia să aleagă trei opţionale. Nici un/o elev/ă nu a ales Religia”.

Două rânduri mai jos, se demască singur, scriind că, de fapt, elevii nu au cunoştinţă de faptul că disciplina Religie este opţională (n.r.: prin urmare, neştiind că este opţională, este logic că ea nu s-a aflat deloc printre preferinţele elevilor): ,,De asemenea, un aspect la fel de important este şi faptul că nici un/o elev/elevă nu ştiau că Religia este disciplină opţională”, scrie el.

În articol se întâlnesc mai multe situaţii în care Emil Moise speculează informaţiile de care dispune, dintre care vom mai da un exemplu grăitor: ,,În şcoala unde predau, după ce am anunţat, la toate clasele unde am ore, că frecvenţa acestei discipline nu este obligatorie, aproximativ 30 de elevi/eleve şi-au anunţat intenţia de a nu mai participa. Este uşor de imaginat de ce intenţiile lor nu s-au regăsit în practică. Doi dintre elevi (în vârstă de peste 18 ani) au anunţat însă renunţarea la această disciplină. Ambii au fost însă determinaţi, de majoritatea cadrelor didactice care le predau, să reia frecventarea orelor de Religie. Ceea ce s-a şi întâmplat, după nici trei săptămâni (nota 70). Din discuţii cu elevi/eleve de la diverse şcoli a reieşit teama acestora de a alege să nu frecventeze ora de religie; cu alte cuvinte, varianta aleasă de legiuitor poate fi încadrată în formula ,,Scapă cine poate !” în locul celei corecte ,,Beneficiază cine doreşte !”

În nota 70, el scrie: ,,Adus în discuţie, mai mult tangenţial, în Consiliul Profesoral, subiectul a fost evitat, sau a fost susţinut în termeni care vizau mai mult imaginaţia preotului/profesorului de religie decât prevederile legale; deşi eram buni prieteni (ne scriam mesaje periodic), unul dintre elevi mi-a transmis că ar fi mai bine să întrerupem legăturile (din cauza presiunilor la care este supus), ceea ce s-a şi întâmplat; de asemenea, situaţia se reflectă şi în notele mai mici şi dezinteresul lui pentru disciplina pe care o predau, elevul încercând să mă evite, cerându-şi scuze, deşi i-am arătat aceeaşi deschidere pentru prietenie”.

Ce reiese din această situaţie descrisă de Emil Moise ? Că el, în calitate de apărător al drepturilor omului, i-a anunţat pe elevii săi că sunt liberi să aleagă sau nu dacă vor să studieze disciplina Religie. Din nefericire, lipsa de etică care rezidă în modul în care pune problemele (2), ne obligă la a ne ridica următoarea întrebare: cine sau ce ne dă certitudinea că Emil Moise nu a manipulat informaţia şi nu a prezentat elevilor săi situaţia într-un mod subiectiv, favorabil scopurilor sale ? Şi ca urmare a acestui fapt, elevii s-au hotărât să opteze pentru renunţarea la studiul disciplinei Religie ?

Mai mult, afirmă că cei doi elevi, în vârstă de peste 18 ani, au fost ,,determinaţi” să reia frecventarea orelor de religie. Cine ne asigură că el nu a căutat, la rândul său, să-i ,,determine” folosind diverse sofisme, în încercarea de a contracara fenomene nedorite de el ? De asemenea, se poate afirma că Emil Moise a provocat un conflict lăuntric în cei doi elevi ai săi şi i-a somat, la nivel psihologic, să aleagă, într-un mod neplăcut, între ,,majoritatea cadrelor didactice” şi profesorul de filozofie, alegere care, poate, nu a fost uşoară, având în vedere că ei apreciau orele de filozofie ale lui.

În fine, deşi articolul, în ansamblu, vizează problematica disciplinei Religie în învăţământul public, autorul atinge probleme delicate legate de învăţătura Bisericii. Astfel, el scrie: ,,Pentru fiecare clasă, de la clasa I până la clasa a XII-a, programa începe cu Semnul Sfintei Cruci (semn specific Bisericii Ortodoxe şi care, în cadrul altor confesiuni creştine este neacceptat). În ,,Abecedarul micuţului creştin”, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1992, apărut cu aprobarea Comisiei Patriarhale Române pentru Învăţământ şi cu avizul Ministerului Educaţiei Naţionale nr. 32530/17.06.1990, se prezintă explicit, cu detalii în imagini, cum se face semnul crucii, caracteristic confesiunii ortodoxe”.

Aşadar, el critică Biserica Ortodoxă pentru că a introdus în programa şcolară a disciplinei Religie semnul Sfintei Cruci şi a discriminat alte confesiuni creştine şi continuă, în următorul paragraf, prin a afirma că ,,acceptarea, de către conducerea şcolilor publice, a icoanelor pe pereţii claselor şi ai cancelariilor este o încălcare a libertăţii religioase şi o promovare a intoleranţei, sancţionate prin Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului, la care România este parte”.

Însă, forma cea mai avansată de iconoclasm care este manifestă în articolele sale este cea cu privire la învăţătura dumnezeiască a Bisericii. Astfel, el comentează, evident în necunoştinţă de cauză sau chiar cu răutate: ,,Un asemenea exemplu de sexism în limbaj îl putem întâlni şi în practica predării acestei discipline - la una din şcolile din Buzău la clasele a doua, profesoara de religie le-a explicat elevelor şi elevilor, la lecţia „Iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de lume” că Dumnezeu se poartă cu noi ca un tată cu fiii lui (nota 73)”.

La nota 73, scrie următoarele: ,,Textul este preluat din caietul unei eleve de clasa a doua, care nu a putut înţelege prea bine cum stau lucrurile cu iubirea Domnului: pe de o parte pentru că ea este fiică şi nu fiu, iar pe de altă parte nu vedea cum profesoara (ca femeie) putea înţelege, şi totodată transmite, iubirea unui tată pentru fiii lui - profesoara neputând fi nici tată nici fiu”.

O altă interpretare răutăcioasă este următoarea: ,,În referatul conferinţei din 20.06.1991, parohia Unguriu, se dau ca exemple de educaţie pasajul din Vechiul Testament în care femeia este citată printre proprietăţile bărbatului, alături de boul, asinul şi alte dobitoace ale acestuia şi pasajul în care este promovată metoda răzbunarii - „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte…” - sugerându-se că „influenţele educative” ale profeţilor asupra poporului evreu ar putea fi transpuse în „adevărate manuale de educaţie” (3).

Asupra acestor din urmă exemple vom reveni, în contextul mai larg al celui de-al doilea articol al său.

În articolul ,,Interpretarea Bibliei, sursă a discriminărilor în practica religioasă”, Emil Moise acuză făţiş Biserica Ortodoxă de discriminare a femeii

Dintru bun început, el scrie: ,,Scopul acestei lucrări este de a evidenţia una dintre sursele subordonării femeilor de către bărbaţi: practica religioasă (în privinţa femeilor), manifestată, în unele dintre confesiunile creştine, într-un mod discriminatoriu. Bazele interpretărilor care au dus la astfel de manifestări provin din texte ale Bibliei (atât din Noul Testament cât şi din Vechiul Testament) şi din Scrierile Părinţilor Bisericii”.

Imediat după definirea scopului său, afirmă: ,,Motivele pentru care consider că o astfel de abordare este necesară sunt multiple: în primul rând, practicile discriminatorii în general, şi cele religioase în cazul prezentat, trebuie eliminate prin intervenţia statului, în baza acordurilor internaţionale la care este parte şi în baza legislaţiei interne în domeniu; în acest context, întrucât alegerea religiei este un aspect cultural şi deci personal, paradigma de interpretare ar fi cea sugerată de feminismul valului al doilea, de achiziţiile căruia România nu a putut beneficia din cauza instaurării regimului comunist: ,,ceea ce este personal este politic”; în al doilea rând, practicile religioase discriminatorii pot primi critici din interiorul religiei (şi al confesiunii) respective, argumentele aduse în susţinerea acestor critici fiind unele în direcţia demonstrării incorectitudinii interpretărilor biblice; în al treilea rând, aşa cum voi demonstra în lucrare, eliminarea practicilor religioase discriminatorii se poate face prin alegerea altor pasaje, nediscriminatorii, din Biblie, sau prin interpretarea nediscriminatorie a pasajelor alese, lucru realizat şi pus în practică de unele dintre confesiunile creştine analizate”.

Aşadar, potrivit celor de mai sus, în primul rând, se impune o imixtiune a puterii laice în viaţa lăuntrică a Bisericii, în scopul de a reglementa unele neajunsuri semnalate de el; în al doilea rând, se poate ţine cont de opiniile unor persoane care fac afirmaţii în necunoştinţă de cauză şi, conform părerilor acestora, se pot opera modificări în învăţătura Bisericii; în al treilea rând, se poate opta pentru ambiguitate şi echivoc în ce priveşte interpretarea Scripturilor şi, prin urmare, a învăţăturii Bisericii. Cu alte cuvinte, se poate opta pentru relativizarea învăţăturii dumnezeieşti a Bisericii şi, în aceeaşi linie, pentru absolutizarea unui sistem de referinţă necreştin, sau chiar anticreştin, precum cel al umanismului secular.

După ce şi-a expus cu fermitate poziţia, Emil Moise vorbeşte pe larg (n.r.: pe aproximativ 5 pagini) despre discriminarea femeii în lume, expunere în care foloseşte exemple tari, precum cel al circumciziei feminine practicate de diverse triburi de pe întreg continentul african, din Brazilia, estul Mexicului etc, în scopul de a impresiona cititorul, ca în finalul prezentării să concluzioneze: ,,În acord cu Mihaela Miroiu, consider că dacă o persoană (femeie sau bărbat) este conştientă de existenţa discriminărilor de gen ar trebui să fie ,,măcar simpatetic apropiată de feminism, ori de una din formele sale”, asta în situaţia în care ,,forţa tradiţiei, conservarea prejudecăţilor sau postura socială extrem de convenabilă în care împrejurările vieţii s-a întâmplat să o aşeze” nu sunt atât de puternice încât să rămână  ,,surdă la ,,o voce diferită” şi închisă la orice înclinaţie spre simpatie cu ceea ce pare a-i leza confortul propriei imagini”.

Prin cele scrise mai sus, el face din nou dovada unei viclenii în cuvânt, în primul rând prin faptul că prezentarea făcută pe larg, exemplele tari folosite şi concluzia finală au avut rolul de a induce cititorului o anume stare de spirit, în care cititorul sau aderă de bunăvoie la scopurile lui, sau o face din jenă sau ruşine că nu consimte la acestea. Mai mult, prin concluzia sa, autorul jigneşte pe cei care nu sunt într-un asentiment cu el, afirmând, odată cu Mihaela Miroiu, că cei care nu simpatizează cu feminismul fac dovada faptului că fie se află sub forţa tradiţiei - în opinia autorului, eventual robiţi de tradiţie -, fie îşi conservă prejudecăţile - o altă afirmaţie tendenţioasă (4) -, fie se află într-o postură socială extrem de convenabilă, de unde îşi permit să nu ia în seamă astfel de aspecte ale vieţii care nu îi ating sau vizează direct.

Ioachim Arnăutu

Note

1. Deşi Emil Moise are dreptate să critice diferitele abuzuri făcute de preoţi în calitate de profesori de religie, nu considerăm că acestea sunt revelatorii pentru a aduce acuze învăţăturii Bisericii. Neîndoios, astfel de atitudini şi comportamente aduc prejudicii imaginii Bisericii Ortodoxe, iar cei care le înfăptuiesc ar trebui să răspundă pentru ele.

2. Cei care doresc să se convingă de cele afirmate de noi, în special de lipsa de etică a lui Emil Moise, îi rugăm să citească în întregime articolele lui la adresa http://hiphi.ubbcluj.ro/JSRI, unde se află numerele revistei ,,Journal for the Study of Religions and Ideologies”. Din lipsă de spaţiu, nu putem expune toate concluziile pe care le-am avut în urma analizării scrierilor lui şi, în consecinţă, imaginea oferită de noi poate fi considerată de unii incompletă sau poate chiar trunchiată şi tendenţioasă.

3. Aici, Emil Moise vorbeşte despre o conferinţă a preoţilor din parohia Unguriu, aşadar de o consfătuire în afara orelor de religie şi de opiniile unor persoane particulare. Referatul conferinţei în cauză a fost citit de Emil Moise, fiind înregistrat la Episcopia Buzăului, cu nr. 2408/21.06.1991.

4. Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, prejudecata este o opinie preconcepută, de cele mai multe ori eronată şi defavorabilă, impusă de mediu sau de educaţie.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 33/ianuarie-februarie 2007