Omul – marfa cea mai căutată,

cea mai traficată şi cea mai batjocorită (I)

Societatea în care trăim se metamorfozează profund, se transformă - asemenea unui mutant din filmele ştiinţifico-fantastice - dintr-o societate care a fost cândva normală în norme, conduită generală şi caracteristici, într-o societate aberantă, ale cărei reguli depăşesc hotarele sociologiei umane. Acest fenomen conduce la o alterare dramatică a ceea ce reprezintă colectivitatea umană şi firescul existenţei ei.

Procesul primar care generează această alterare îl constituie răcirea relaţiilor dintre oameni, până la cote inimaginabile, cauzat, printre altele, de curentele ideologice actuale care au la bază concepte filozofice care minimalizează sau chiar desconsideră respectul faţă de fiinţa umană. Societatea creştină, construită pe o anumită perspectivă cu privire la rostul existenţei omului pe pământ, este erodată din temelii de astfel de ideologii; noţiuni precum ’aproapele’ şi ’dragostea de aproapele’ şi-au pierdut cu totul înţelesul; nu numai dragostea creştinească dintre oameni a dispărut, dar şi cele mai firave simţăminte de înţelegere şi compasiune faţă de omul de lângă noi.

’Aproapelui’ sau ’seamănului’ nostru i-a luat locul impersonalul rece ’individ’, ’ins’ sau ’cetăţean’, un simplu număr într-o statistică. Tot aşa, sentimentele de dragoste creştinească şi apropiere omenească, cuprinse în cuvinte precum ’aproapele’ (cel apropiat mie) sau ’seamăn’ (cel asemenea mie), sunt înlocuite cu o indiferenţă rece, crasă, născută dintr-o izolare de restul oamenilor. Fiindcă ’individul’ nu se mai simte relaţionat cu ceilalţi membri ai societăţii din care face parte, el duce o viaţă individuală, doar cu el şi pentru el, plină de dispreţ, egoism şi cruzime faţă de alţi oameni, dar mai înainte de orice faţă de el însuşi.

Urmarea firească a unei asemenea rupturi de realitatea ce caracterizează societatea omenească este faptul că oamenii din zilele noastre ajung să se trateze unii pe alţii într-un mod de-a dreptul inuman. Cruzimea predomină în relaţiile dintre oameni, dar mai cu seamă în tratamentul celor bolnavi, infirmi, vulnerabili fizic şi psihic, a copiilor ne- şi nou-născuţi. Iar aceasta nu este decât traducerea în faptă a curentelor ideologice actuale, a noilor concepte filozofice cu privire la fiinţa umană şi rostul ei pe pământ, care L-au exclus pe Dumnezeu din această ecuaţie; astfel de concepte, întemeiate pe darwinism – socotit cea mai bună soluţie pentru a-L elimina pe Dumnezeu nu numai din viaţa omului, ci din întregul univers –, au transformat medicina într-o unealtă de selecţie naturală. Aşa prind rădăcini în societatea omenească fenomene care depăşesc orice imaginaţie.

Astăzi, omul a ajuns să fie, în mâinile omului, o marfă extrem de căutată, vânată, preţuită şi dispreţuită în acelaşi timp. Lipsa de valoare a acestei ’mărfi’, nepreţuite în ochii Ziditorului ei, dar dispreţuite de neguţătorii ei, este relevată de plăgile societăţii de astăzi: traficul de carne vie, traficul de organe umane, genocidele din ultimul secol, avortul, infanticidul, eutanasia şi multe altele. Ale căror rădăcini în societatea omenească cresc pe zi ce trece ...

Eutanasia: ieri ’marginalizată’, astăzi considerată tratament !

La 19 februarie a.c., deputaţii luxemburghezi au adoptat un proiect de lege ce va dezincrimina eutanasia, Marele Ducat al Luxemburgului devenind astfel cea de-a treia ţară din Uniunea Europeană care nu-i va mai pedepsi pe medicii care pun capăt vieţii pacienţilor la cererea acestora. Proiectul de lege a fost luat în discuţie prima oară de către parlament în 2001, însă a generat dezbateri aprinse în rândul populaţiei, catolică în proporţie de 87 %, fapt ce a determinat amânarea lui.

Potrivit noii legi, care va intra în vigoare cel mai probabil la începutul acestei veri, eutanasia va fi permisă doar pentru bolnavii aflaţi în ultimul stadiu sau pentru cei care suferă de boli incurabile şi şi-au manifestat în mod expres dorinţa de a muri. Acceptul trebuie dat de doi medici, iar o comisie de specialişti, alcătuită din medici şi reprezentanţi ai societăţii civile, va verifica dacă au fost îndeplinite toate condiţiile legii.

Este notabil faptul că lumea medicală, ca şi societatea luxemburgheză s-a opus în mare parte introducerii unei asemenea legi. Cu toate acestea, legiuitorii au încercat să liniştească opinia publică, argumentând că reglementarea strictă a chestiunii va garanta că legea nu va pricinui o ,,omorâre nestăvilită”.

În alt colţ al lumii, două state din federaţia australiană avansează legislaţie care ar reintroduce eutanasia voluntară asistată medical. În teritoriul de nord, senatorul Robert Brown, liderul Partidului Verde, intenţionează să introducă un proiect de lege care să restabilească Actul cu privire la drepturile bolnavilor aflaţi în ultimul stadiu. Votat prima oară în 1995, Actul a fost anulat un an mai târziu. De asemenea, în statul Victoria, în următoarele 6 luni se preconizează introducerea Actului de tratament medical 2008, care să permită moartea asistată medical.

În vreme ce conducerile diferitelor ţări avansează acte legislative favorabile eutanasiei, lumea medicală este îngrijorată de turnura pe care ar putea-o lua acest fenomen şi trage semnale de alarmă asupra consecinţelor cumplite ale acestuia. În octombrie 2005, mai mulţi medici şi avocaţi de la universităţi şi centre spitaliceşti din Statele Unite ale Americii, Canada şi Marea Britanie au emis o declaraţie comună, în care îşi exprimau îngrijorarea cu privire la problemele pe care le ridică această măsură medicală controversată, aducând argumente de ordin practic şi exemple din ţările în care eutanasia este legală.

Printre altele, ei susţin că ,,eutanasia, odată legalizată, nu va putea fi controlată din motive filozofice, raţionale şi practice. Pacienţii vor muri fără şi împotriva dorinţei lor dacă o astfel de legislaţie ar fi introdusă”. Trei rapoarte ale cercetătorilor danezi arată că ,,în Olanda, ţară în care eutanasia a fost legalizată, cel puţin 1.000 de pacienţi sunt ucişi în fiecare an prin eutanasiere fără consimţământul sau dorinţa lor”.

Ei evidenţiază faptul că ,,medicii olandezi au plecat de la omorârea pacienţilor bolnavi în ultimul stadiu şi au ajuns la omorârea bolnavilor cronici care au cerut-o, a depresivilor care nu aveau nici o suferinţă fizică, dar au cerut să moară, a nou-născuţilor pentru simplul fapt că aveau infirmităţi, chiar dacă, prin definiţie, aceştia nu ar fi putut cere să moară (...) În 2002, în Belgia, a fost legalizată eutanasia pentru adulţii care suferă de afecţiune fizică sau psihică permanentă şi insuportabilă”.

După cum subliniază autorii declaraţiei, în acest mod se face trecerea de la uciderea bolnavilor în ultimul stadiu către uciderea celor care suferă ,,de o afecţiune fizică sau psihică permanentă şi insuportabilă”. Însă cine decide dacă afecţiunea este insuportabilă ? Un sistem de sănătate care vrea să minimalizeze cheltuielile pentru marea masă a populaţiei şi luptă pentru restrângerea fondurilor acordate domeniului sanitar ?

O altă temere este aceea că ,,legalizarea eutanasiei sau a sinuciderii asistate medical ar crea o presiune asupra celor bolnavi şi a celor care simt că, din cauza bolii, infirmităţilor sau a tratamentului scump, au devenit nefolositori pentru societate şi în special pentru familie”.

De asemenea, ,,legalizarea eutanasiei va aduce modificări profunde în atitudinile sociale faţă de boală, infirmităţi, moarte, vârsta înaintată şi rolul profesiei medicale. Odată ce eutanasia este legalizată, va deveni din ce în ce mai mult o ,,opţiune de tratament” printre celelalte tratamente medicale şi chirurgicale obişnuite. Eutanasia va deveni acceptată pentru condiţii ca depresie, stres, singurătate, frica de îmbolnăvire sau frica de declin, dar şi pentru copiii sau adulţii cu infirmităţi”.

,,Legalizarea eutanasiei va submina, în cele din urmă, îngrijirea medicală, îndeosebi îngrijirea paliativă, şi va submina serios relaţiile medic-pacient, căci - afirmă ei - este mult mai uşor şi ieftin să omori un pacient decât să-l tratezi”. În plus, eutanasia ,,nu reprezintă o moarte aşa de bună după cum se speră”, în unele cazuri pacienţii chinuindu-se vreme de câteva zile pentru a muri.

Temerile autorilor declaraţiei sunt validate de diferite cazuri concrete care se petrec sub ochii noştri. Am ales doar câteva cazuri din ultimele luni, pentru a exemplifica faptul că eutanasia este doar o dovadă de insensibilitate şi o cruzime faţă de semeni, nicidecum un ajutor acordat lor; de asemenea, se poate remarca evoluţia pe care o are procedura medicală în sine, drepturile medicilor şi sistemul sanitar care refuză tratarea unor pacienţi, pe motiv că nu sunt utili societăţii.

Va veni o zi în care ’a beneficia de îngrijiri medicale’ va fi privilegiul celor aleşi ?

În 2003, Samuel Golubchuk, un evreu ortodox (n.r.: adică, dreptcredincios în religia mozaică, nu creştin ortodox) în vârstă de 84 de ani a suferit o traumă cerebrală în urma unei căderi, dar simţurile nu i-au fost afectate şi putea comunica. În octombrie 2007, el a fost dus la Spitalul general Grace din Winnipeg, Manitoba, după ce a contractat o pneumonie, iar ,,medicii au încercat să-i grăbească moartea prin înfometare şi deshidratare”. Familia a dat în judecată spitalul pentru a-i apăra viaţa lui Samuel, folosind ca argumente credinţa lor religioasă în sfinţenia vieţii.

La începutul lunii ianuarie a.c., pacientul şi-a recăpătat cunoştinţa şi se pare că starea sa de sănătate se îmbunătăţeşte. După ce decizia tribunalului a fost amânată, la 13 februarie, judecătorul de la Curtea din Queen’s Bench a hotărât că pacientul şi familia sa au dreptul la un proces civil şi a ordonat spitalului să nu îndepărteze aparatura care-l menţine în viaţă.

În această perioadă, Colegiul Medicilor şi Chirurgilor din Manitoba a emis o serie de reguli, potrivit cărora medicii, şi nu pacienţii sau familiile lor, au dreptul de a decide când poate fi întrerupt tratamentul care susţine viaţa. Secretarul colegiului, medicul Bill Pope, afirmă: ,,Decizia finală se află în mâna medicului şi nu este deloc nevoie să se ţină seama de dorinţele pacienţilor sau familiilor. Medicii trebuie să comunice decizia sa pacientului sau reprezentantului său legal, pentru a face această situaţie mai clară. Cu toate acestea, medicii sunt autorizaţi să ia această decizie”.

Interesată să introducă eutanasia în sistemul medical, Asociaţia Medicală Canadiană susţine Spitalul general Grace din Winnipeg în bătălia sa judecătorească. Un avocat al spitalului a afirmat în tribunal că medicii ,,au dreptul exclusiv de a lua decizii cu privire la tratament, chiar dacă acestea sunt împotriva credinţelor religioase ale pacientului”.

Un alt caz cu urmări importante pentru extinderea practicării eutanasiei în lume este cel al britanicului Leslie Burke, de 46 de ani, care suferă de o boală neurologică degenerativă. El a cerut unui tribunal britanic să-i dea asigurări că nu va fi înfometat şi deshidratat până la moarte când boala îl va face incapabil de a vorbi. Tribunalul a decis în defavoarea lui Burke, deoarece Consiliul Medical General din Marea Britanie a susţinut că ,,medicul trebuie să aibă dreptul de a înfometa şi deshidrata pacienţii până la moarte”.

Ulterior, Burke s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), care a decis că ,,există protecţii adecvate în legea britanică împotriva îndepărtării premature a alimentaţiei şi hidratării artificiale” şi nu este nevoie de asigurări în acest sens. Se pare că această decizie judecătorească nu a ţinut cont de numărul din ce în ce mai mare de cazuri de ucidere a pacienţilor prin înfometare din Marea Britanie şi alte state şi a creşterii influenţei mişcării pro-eutanasie în această ţară europeană.

Deşi a pierdut procesele intentate, activiştii culturii morţii au fost extrem de iritaţi de acţiunile lui Leslie Burke. Un specialist în bioetică al Departamentului de sănătate britanic, Elizabeth Woodeson, a depus o scurtă expunere la curtea de apel, în care susţinea că ,,cererea lui Leslie Burke de garanţie subminează autoritatea medicilor de a face o «judecată clinică»”.

Ea a afirmat că guvernul a înfiinţat Institutul Naţional pentru Sănătate şi Calitate Clinică, ca să stabilească reguli pentru cazuri medicale ca cel al lui Burke; institutul ,,face o evaluare a costului tratamentului per an suplimentar de viaţă care se aduce, şi per an de viaţă ajustată calitativ, (…) care ia în considerare calitatea vieţii pacientului pe parcursul oricărei perioade suplimentare pe care viaţa lui va fi prelungită. Eficacitatea clinică şi ca preţ de cost al tratamentului este utilizată apoi ca bază pentru o recomandare dacă (…) tratamentul ar trebui sau nu asigurat de sistemul naţional de sănătate”.

Concluzia guvernului britanic a fost aceea că medicii ar trebui să fie liberi să urmeze regulile institutului ,,fără a fi obligaţi să subscrie la cererile pacientului”. Înfrângerea lui Burke a fost privită ca o înfrângere a pacienţilor din întreaga Europă în faţa sistemului medical: ,,Leslie Burke a luptat nu numai pentru el, ci şi pentru alţii. El a încercat să stabilească un precedent ca persoanele care refuză eutanasia să nu fie obligate să accepte această practică”.

În Belgia, o ţară unde statisticile oficiale afirmă că există 170 de cazuri de eutanasie pe an, deşi cifrele reale ar putea fi de 2-3 mai mari, deoarece medicii nu raportează toate cazurile, partidul de guvernământ vrea să impună tuturor spitalelor să introducă protocoale de eutanasiere pentru pacienţii care doresc aceasta.

Ca într-un lanţ interminabil al morţii, după eutanasie urmează infanticidul

Această plagă, a uciderii persoanelor nefolositoare sau împovărătoare pentru societate, se extinde cu repeziciune la alte categorii: nou-născuţi, copii, adolescenţi. Actualmente, în Olanda este în vigoare Protocolul Groningen, care permite uciderea nou-născuţilor bolnavi, infirmi, dar şi a celor care … ,,vor suferi în viitor” (a se vedea articolul ,,Decembrie 2007. Ştiri, 5 decembrie 2007. Război aprig între ‘apostolii’ morţii şi susţinătorii vieţii”). În 2005, susţinătorii eutanasiei afirmau că ,,din 200.000 de copii născuţi în Olanda în fiecare an, circa 1.000 mor în primul an de viaţă. Pentru aproximativ 600 dintre ei (n.r.: ceea ce înseamnă 60 % dintre ei), moartea este precedată de o decizie medicală cu privire la sfârşitul vieţii”.

Opinia publică i-a înfierat pe olandezi pentru această politică a sistemului lor sanitar, ajungând să-i compare cu naziştii, însă percepţia fenomenului se modifică treptat la nivel mondial. Una dintre cele mai prestigioase reviste de bioetică din lume, The Hastings Center Report, a publicat, în numărul ianuarie-februarie 2008, un articol intitulat ,,Întrerupând viaţa unui nou-născut”. Articolul, care prezintă în detaliu situaţia din Olanda, vine să apere Protocolul Groningen, socotind că este ,,uman şi perfect etic” şi are doar cuvinte de laudă despre natura etică a dispoziţiilor protocolului.

Autorii articolului vădesc o cruzime şi o lipsă de simţăminte fireşti faţă de semenii lor care ţin de patologie, de vreme ce susţin că ,,natura radicală şi cuprinzătoare a protocolului este un semn al superiorităţii sale etice” ... Ei afirmă că, deoarece copiii se nasc într-o societate atât de grijulie, care face tot ce poate pentru a asigura cele necesare cetăţenilor ei, încheierea vieţii acestor copii care vor suferi este ,,răspunsul cel mai grijuliu”.

Bioeticianul conservator Wesley Smith a comentat acest articol care, în opinia sa, ,,plasează în mod categoric infanticidul în curentul principal de gândire”. Iată ce scrie acesta: ,,Nu în urmă cu mulţi ani, aproape oricine admitea că infanticidul este în mod intrinsec şi firesc greşit. Astăzi nu mai e aşa. Cu teoria persoanei şi etica ’calităţii vieţii’ pătrunzând din ce în ce mai mult la nivelele cele mai înalte ale intelectualităţii medicale şi bioetice, ne îndreptăm către un sistem medical în care copiii sunt ucişi precum câinii şi a ucide este redefinit ca fiind compasiune. Dar intoleranţa este intoleranţă chiar dacă o numeşti compasiune”.

După ce, în urmă cu câţiva ani, Protocolul Groningen a stârnit oroarea opiniei publice, astăzi el este promovat de revistele de specialitate ca fiind ,,uman şi perfect etic”. Cel mai probabil, această tendinţă în gândirea contemporană va avea traiectoria pe care au avut-o multe ideologii umaniste din zilele noastre: ea va cuprinde, încetul cu încetul, pătura superioară a elitei societăţii, la nivel de specialişti şi reviste de specialitate; apoi, va ’transpira’ către cotidienele şi periodicele de mare tiraj şi către canalele de ştiri; iar printr-un proces de suprasaturare şi normalizare, se va înrădăcina în minţile oamenilor de rând, individualişti şi neatenţi, nepăsători faţă de problemele reale cu care se confruntă sau se vor confrunta într-un viitor apropiat.

O altă plagă: avortul

Cruzimea şi dezumanizarea caracterizează modul în care este privită o altă plagă a lumii contemporane, avortul. Acesta este promovat la nivel mondial şi se duce o campanie fără precedent pentru ridicarea la nivel de ’dogmă’ a ideii de eugenie.

În februarie a.c., în Camera Lorzilor a Marii Britanii s-a dezbătut un amendament la legea fertilizării şi embriologiei umane, propus de Lady Swinton, baroneasa Masham de Ilton. Dacă ar fi fost acceptat, ceea ce nu s-a întâmplat, amendamentul ar fi interzis avortarea copiilor cu infirmităţi după termenul limită de 24 săptămâni.

În contextul dezbaterii din Cameră, baroneasa Molly Meacher a declarat cu seninătate: ,,Copiii născuţi cu infirmităţi grave nu sunt persoane viabile (...) Va fi spre binele lor dacă vor fi avortaţi”. De asemenea, baroneasa Tonge, o susţinătoare importantă a Societăţii de eutanasie voluntară, a spus că nou-născuţii la care face referire amendamentul nu sunt ,,fiinţe umane infirme”, ci ,,fiinţe umane complet anormale”, iar cei suferinzi de anencefalie (n.r.: anencefalia constă în lipsa sau reducerea creierului la nou-născuţi) ,,au o mică asemănare cu fiinţele umane”.

Diferite rapoarte din Canada, Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie dezvăluie că, adeseori, copiii care supravieţuiesc tentativelor de avort sunt lăsaţi literalmente să moară. Potrivit unui raport guvernamental al Institutului Naţional pentru Sănătate şi Calitate Clinică, cel puţin 66 copii au supravieţuit după avort, în decurs de un an. În raport se menţionează că jumătate dintre ei au trăit o oră, în timp ce unul a supravieţuit 10 ore respirând fără ajutor.

Conform legii britanice, un copil poate fi avortat până la vârsta de 24 săptămâni, dacă nu se detectează vreo anormalitate. Însă un copil considerat anormal poate fi ucis în mod legal până în momentul naşterii naturale. În plus, raportul dezvăluie că dacă un copil, trecut pe lista de a fi avortat, se naşte viu, nu i se oferă ajutor medical.

Din contră, Colegiul Regal al obstetricienilor şi ginecologilor a recomandat medicilor - ca regulă - ca feţii care au mai mult de 22 săptămâni şi supravieţuiesc avortului să fie ucişi prin injecţie letală. Daily Telegraph notează că această instrucţiune de a ucide un copil viu ,,poate fi o procedură dificilă pentru medici”.

Pe de altă parte, în 2004, delegaţii de la conferinţa anuală din Llandudno a Asociaţiei Medicale Britanice au votat în majoritate de 65 % în favoarea unei moţiuni, care spunea că nou-născuţii vii după o tentativă de avort ar trebui să primească aceeaşi îngrijire medicală ca ceilalţi copii.

De asemenea, medicii de la 4 universităţi din Roma au emis o declaraţie comună, afirmând că este de datoria medicilor să salveze şi să aibă grijă de copiii născuţi vii după o tentativă de avort, chiar împotriva dorinţei mamelor. Medicii obstetricieni reprezintă atât viziunea seculară, cât şi pe cea religioasă a sistemului universitar italian, deoarece două din universităţi sunt publice, La Sapienza şi Tor Vergata, iar celelalte două sunt catolice, Campus Biomedico şi Sacro Cuore.

Potrivit publicaţiei spaniole El Pais, declaraţia medicilor şi recenta campanie a Vaticanului pentru un moratoriu al avortului în Italia (care a devenit acum o campanie globală) ,,a căzut asemenea unei bombe printre oamenii de ştiinţă şi politicieni”. Emma Bonino, ministrul italian pentru politică europeană, s-a plâns cotidianului spaniol El Pais că ,,elita politică nu ar trebui să permită altora să le stabilească agenda”. Ministrul italian al sănătăţii, Livia Turco, a spus aceleiaşi publicaţii că ,,protejarea vieţii unor astfel de copii este o cruzime lipsită de sens”. Un medic cunoscut a sugerat ca avorturile să se facă prin otrăvirea copilului cu clorură de potasiu, care să asigure moartea acestuia înainte de ieşirea din pântece.

Iată câte mărturii ale lipsei de sensibilitate faţă de fiinţa umană, care vorbesc despre o degenerare a perspectivei asupra vieţii omului. Prin asemenea cuvinte şi fapte, tendinţe şi cugete, aşa-zisa civilizaţie contemporană depăşeşte în cruzime şi barbarie o mare parte din lumea încă necivilizată de pe glob. De fapt, se îndreaptă cu repeziciune undeva mai jos pe scara moralităţii şi eticii decât triburile păgâne de astăzi.

Adrian Popovici