Ce se întâmplă cu sufletul din ceasul morţii până în ziua a 40-a

- O învăţătură a Bisericii Ortodoxe explicată pe înţelesul tuturor de arhimandritul Serafim Alexiev († 1993) -

 
 
 

I. Judecata particulară a lui Dumnezeu şi vămile văzduhului

Odată cu încheierea acestei scurte vieţi pământeşti, sufletul intră într-o altă lume, unde trebuie să fie judecat – la aşa-numita judecată particulară a lui Dumnezeu. Acolo se hotărăşte starea lui vremelnică, după trecerea din această viaţă, până la cea de-a Doua Venire a lui Hristos.

Există două judecăţi ale lui Dumnezeu: judecata particulară şi judecata de obşte. Între acestea constatăm următoarele deosebiri:

»   Judecata particulară are loc îndată după moartea fiecărui om în parte, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea judecata (Evrei 9, 27). Iar judecata de obşte se desfăşoară după sfârşitul acestei lumi, cuprinzând pe toţi oamenii în acelaşi timp – atât pe cei vii, cât şi pe cei morţi, care vor învia.

»   Judecata particulară se săvârşeşte doar pentru suflet, căci trupul se află în mormânt în acea vreme, aşteptând învierea sa. Judecata de obşte se săvârşeşte atât asupra sufletului, cât şi asupra trupului înviat şi reunit din nou cu acesta, ca să ia fiecare după cum a făcut, cele ce s-au lucrat prin trup, ori bine, ori rău (II Corinteni 5, 10).

»   Judecata particulară se desfăşoară vreme de 40 zile, interval în care sufletele păcătoşilor trec prin aşa-numitele vămi ale văzduhului, la care demonii cercetează cu multă atenţie păcatele omeneşti. Iar la judecata de obşte sentinţa se pronunţă pe loc, fără cercetare, căci înaintea Judecătorului lumii nu există taine, totul este descoperit înaintea ochilor Lui (potrivit Psalmi 138, 15-16).

»   Judecata particulară determină vremelnic starea omului care trece din această lume. Pentru păcătoşi, după această judecată, este cu putinţă o oarecare îmbunătăţire a stării de dincolo de mormânt prin puterea rugăciunilor pentru cei adormiţi făcute de Biserică şi prin milosteniile săvârşite spre pomenirea lor. Iar la judecata cea de obşte a lui Dumnezeu este hotărâtă pentru veşnicie soarta oamenilor care au plecat de pe pământ. Fără drept de apel.

Învăţătura despre judecata particulară este cunoscută încă din Vechiul Testament. Preaînţeleptul Isus, fiul lui Sirah scrie: Că lesne este înaintea Domnului, în ziua sfârşitului să dea omului după căile lui. (...) şi la sfârşitul omului se vor descoperi lucrurile lui (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 11, 28-29). De vreme ce înţeleptul din Vechiul Testament vorbeşte despre răsplata fiecăruia în ziua morţii sale, este limpede că el are în vedere judecata particulară şi nu pe cea de obşte.

Adevărul exprimat aluziv în Vechiul Testament despre judecata particulară a lui Dumnezeu este vădit pe de-a întregul în Noul Testament. Domnul Iisus Hristos a spus că drepţii nu vor veni la judecata particulară, pentru că diavolul nu are pentru ce să-i învinuiască (potrivit Ioan 14, 30). Amin, amin, grăiesc vouă: cel ce ascultă cuvintele mele şi crede celui ce m-au trimis pre mine, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte în viaţă (Ioan 5, 24). A cunoscut aceste cuvinte ale Domnului şi Sfântul Apostol Pavel, care mărturiseşte corintenilor: Nădăjduim şi binevoim mai bine să fim depărtaţi de trup, şi să petrecem cu Domnul (II Corinteni 5, 8).

 

Cuv duh 68 1

Judecata de Apoi

Mâna lui Dumnezeu ţinând sufletele drepţilor

Frescă de la Mânăstirea Gracanica, Serbia

 

Această petrecere cu Domnul se împlineşte cu cei drepţi îndată după ce sufletul părăseşte trupul. Acelaşi apostol scrie filipenilor: Dorinţă având a mă slobozi şi împreună cu Hristos a fi; mai bine cu mult mai vârtos (Filipeni 1, 23). Principalul sens al acestor cuvinte este următorul: apostolul preferă moartea îndată decât continuarea vieţii pământeşti, căci este încredinţat că sufletul lui se va uni cu Hristos, care îi va aduce fericirea mult râvnită chiar înainte de învierea din morţi.

Adventiştii resping judecata particulară. Însă nedreptatea învăţăturii lor este limpede vădită de îndată ce se compară poziţia acestora cu cuvintele mai sus amintite ale Sfântului Apostol Pavel: Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea judecata (Evrei 9, 27). Urmarea imediată a judecăţii după moarte este exprimată aici atât de categoric, că nu se poate ca prin cuvântul ‘judecată’ să se înţeleagă judecata cea înfricoşătoare – Judecata de Apoi a lui Hristos. Judecata de Apoi va avea loc la sfârşitul vremurilor, iar judecata particulară se săvârşeşte îndată după moartea fiecăruia dintre noi.

Nu se referă la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos expresia că oamenii trebuie o dată să moară, după care să fie judecaţi, deoarece la Înfricoşătoarea Judecată se vor arăta nu doar adormiţii de acum împreună cu trupurile lor înviate, ci şi toţi cei vii cu trupurile lor schimbate (potrivit I Corinteni 15, 51); pentru că e limpede că până în clipa Înfricoşătoarei Judecăţi vor fi oameni vii care vor locui pe pământ şi vor fi surprinşi pe neaşteptate de cea de a Doua Venire a lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel descrie aceasta foarte exact: Cei morţi întru Hristos vor învia întâi; după aceea, noi cei vii care vom fi rămaşi, împreună cu dânşii ne vom răpi în nori, întru întâmpinarea Domnului în văzduh (I Tesaloniceni 4, 16-17).

Cum vor fi răpiţi cu trupurile lor cei vii pe nori, aceasta apostolul o lămureşte destul de clar prin cuvintele: Iată, taină vouă zic: că nu toţi vom adormi, iar toţi ne vom schimba. Într-o cirtă, întru clipeala ochiului, întru trâmbiţa cea de apoi; pentru că va trâmbiţa, şi morţii se vor scula nestricaţi, şi noi ne vom schimba. Că se cade stricăciosul acesta să se îmbrace întru nestricăciune şi muritorul acesta să se îmbrace întru nemurire (I Corinteni 15, 51-53).

Şi întâmplarea cu tâlharul răstignit de-a dreapta lui Hristos, care s-a pocăit, ne vorbeşte de asemenea despre trecerea prin moarte la viaţa de pe cealaltă lume înainte de Judecata cea Înfricoşătoare din ziua de apoi. Prin ce cuvinte se adresează Mântuitorul tâlharului ? El nu-i spune: ,,Deoarece te pocăieşti şi crezi în Mine, Eu îţi voi stabili, după mulţi şi mulţi ani, la cea de-a Doua Venire a Mea, un loc minunat în Împărăţia cerurilor”, ci, dimpotrivă, îl încredinţează prin scurte şi categorice cuvinte că-l va duce în locul veşnicei fericiri îndată după moartea lui: Amin zic ţie: astăzi împreună cu mine vei fi în rai (Luca 23, 43).

Sfântul Apostol Petru mărturiseşte şi el despre judecata particulară a lui Dumnezeu, făcând o paralelă înte oamenii păcătoşi şi îngerii căzuţi. Despre cei din urmă el scrie că Dumnezeu i-a aruncat în iad, legându-i cu lanţurile întunericului (desigur, după ce i-a osândit ca vrednici de o asemenea stare) şi i-au dat spre judecată a se păzi (II Petru 2, 4), adică spre Judecata cea Înfricoşătoare, spre judecata zilei celei mari, după cuvintele Sfântului Apostol Iuda (1, 6).

După ce a spus aceasta despre mai dinainte osândiţii demoni, Sfântul Apostol Petru trece la tema judecăţii oamenilor. Despărţind pe cei drepţi de cei păcătoşi, el rosteşte aceste cuvinte extrem de însemnate: Ştie Domnul pe cei binecredincioşi a-i izbăvi de ispită, iar pe cei nedrepţi a-i păzi la ziua judecăţii ca să se muncească (II Petru 2, 9). Cum şi unde sunt ţinuţi în chinuri nu se spune clar. Dar e vădit că ei sunt ţinuţi în chinuri nu în această viaţă vremelnică, de acum, unde cei necuraţi, de obicei, sunt bine rânduiţi şi întru ostenelile oamenilor nu sunt, şi cu oamenii nu vor lua bătăi (Psalmi 72, 5), ci în iad, care este loc al chinurilor.

Paralela dintre demoni şi oamenii nedrepţi este foarte potrivită şi de la sine grăitoare. Starea unora şi a altora este asemănătoare. Încă mai înainte de sosirea Înfricoşătoarei zile a Judecăţii, asemenea îngerilor căzuţi, oamenii care mor în necurăţie sunt osândiţi mai dinainte închisorii celei întunecoase şi chinurilor celor nespuse. Această vremelnică închisoare şi aceste vremelnice chinuri din lumea de dincolo, înainte de veşnicele chinuri, ţin de judecata particulară a lui Dumnezeu.

Şi astfel, după dumnezeiescul cuvânt, sufletele, după ce se despart de trup, nu se vor afla în stare de nerânduială, nici întru adormire, după cum cugetă adventiştii, ci primesc la judecata particulară o sentinţă vremelnică, potrivit stării lor duhovniceşti şi morale. Judecata particulară asupra păcătoşilor se săvârşeşte (în limbajul nostru pământesc) pe parcursul a 40 zile. Aceasta este vreme de cercetare, de ispitire a conştiinţei, având scopul ca toţi să-şi vadă cu de-amănuntul grelele lor păcate înaintea lui Dumnezeu – păcate atât de înfricoşătoare, prin care singuri şi-au pregătit chinurile. Dumnezeu, ca un Atotvăzător, ar fi putut ca într-o clipă să hotărască soarta de după moarte a fiecărui om. El a îngăduit însă o cercetare în amănunţime a faptelor omeneşti – după cum bine grăieşte în legătură cu aceasta Sfântul Vasilie cel Mare – ,,ca să nu fie judecata lui tiranică; ca şi omul, văzându-şi faptele lui în chip limpede, să-şi dea seama singur de pedeapsa cea dreaptă a judecăţii lui Dumnezeu, fiind de acord că pedeapsa lui este pe deplin îndreptăţită. Iar la miluirea lui să vadă că iertarea i-a fost dată după lege şi rânduială”.

Judecata particulară este însă expresie nu doar a asprimii lui Dumnezeu, ci şi a milostivirii lui Dumnezeu. Ca nedefinitivă, aceasta dă posibilitatea celui răposat să primească folos prin rugăciunile pentru cei adormiţi, prin prinoasele Bisericii, cât şi prin milosteniile făcute pentru pomenirea şi uşurarea stării lui de după moarte.

Credincioşi cuvântului lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au învăţat întocmai în acest chip despre judecata particulară şi judecata cea de obşte ale lui Dumnezeu.

Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Nimeni dintre cei ce au vieţuit pe pământ, dacă nu a primit iertare pentru păcate, după strămutarea pe cealaltă lume nu poate să mai fugă de cercetarea pentru acestea. Şi, după cum aici cei vinovaţi sunt duşi în lanţuri din temniţă la judecată, tot astfel după părăsirea acestei vieţi, sufletele păcătoase vor fi conduse la judecată împovărate de lanţurile feluritelor lor păcate”.

Aici sfântul propovăduitor ne vorbeşte despre o audiere preliminară, care precede osândirii. Ca urmare a acestei cercetări, cei condamnaţi sunt legaţi în lanţuri şi aruncaţi în temniţă. Această stare este însă vremelnică, până ce va avea loc Înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu, unde se va pronunţa o sentinţă definitivă asupra celor vinovaţi. La judecata particulară, cei condamnaţi vor fi aduşi înlănţuiţi, sub strajă, din temniţa în care au fost închişi vremelnic. Cercetarea va fi prin trecerea prin aşa-numitele vămi, despre care vom vorbi mai departe. După ce se stabileşte vinovăţia sufletului, acesta va fi lipsit de libertatea sa şi înlănţuit (cu lanţurile propriilor păcate), va fi azvârlit în temniţă, unde se va chinui şi cu înfricoşare va aştepta sentinţa definitivă (potrivit II Petru 2, 9).

 

Cuv duh 68 2

Judecata de Apoi

Cumpăna dreptăţii. Două duhuri rele (din partea de jos) adaugă păcate

sufletului care este judecat: unul aşează un hrisov suplimentar pe talger

şi celălalt trage talgerul păcatelor în jos

Frescă de la Mânăstirea Gracanica, Serbia

 

Fericitul Augustin numeşte dreaptă şi mântuitoare ,,credinţa că sufletele vor fi judecate îndată ce ies din trupuri, mai înainte de a veni acea (Înfricoşătoare) Judecată, unde vor fi condamnate, împreună cu trupurile, la iad”.

La cercetarea de la vămi vor fi cruţaţi, după cum am subliniat deja, doar cei drepţi. Sfântul Chiprian al Cartaginei scrie că sufletele celor evlavioşi, după plecarea din trup, vor fi cu Hristos, cu El vor începe să împărăţească, în veşminte albe, pregătindu-se pentru slava cea desăvârşită. Ele se vor afla în veşnicie, deasupra oricărei mâhniri şi întristări.

,,Aş fi vrut să ştiu – a întrebat cineva pe Sfântul Grigorie Dialogul – dacă sunt primite încă de pe acum, în ceruri, sufletele celor drepţi, mai înainte de învierea trupurilor”. Sfântul Grigorie a răspuns: ,,Una ca aceasta nu se poate spune despre toţi drepţii. (...) Căci există suflete ale drepţilor care sunt departe de Împărăţia cerurilor. Această depărtare ce altceva arată decât neatingerea dreptăţii desăvârşite ! Dar este limpede că va veni o zi în care sufletele desăvârşite ale drepţilor vor fi primite în locaşurile Împărăţiei cerurilor după despărţirea lor de trup”.

Mulţi au văzut cum sufletele sfinţilor, înconjurate de îngeri, s-au înălţat la cer îndată după venirea morţii. În viaţa Sfântului Serafim de Sarov citim următoarea întâmplare: când minunata dreaptă, marea nevoitoare Elena Manturova a părăsit viaţa pământească, toţi plângeau nemângâiaţi împrejurul ei. Atunci Sfântul Serafim a spus: ,,Nimic nu înţelegeţi ! Plângeţi ! ... Dacă aţi fi văzut însă sufletul ei cum se înalţă ! Ca o pasăre şi-a luat zborul ! Heruvimii şi serafimii îi croiau cale ca să poată înainta ! Ea s-a învrednicit, ca fecioară, să stea nu departe de Sfânta Treime !”

În zadar, adventiştii şi alţi sectanţi resping învăţătura despre judecata particulară a lui Dumnezeu. Ei nu pot să dovedească nimic convingător în apărarea poziţiei lor. Pentru noi, ortodocşii, învăţătura despre judecata particulară nu numai că are temeiuri trainice în Sfânta Scriptură, ci despre aceasta grăieşte orice minte omenească sănătoasă. Căci ne întrebăm: unde merg sufletele celor răposaţi în intervalul de timp din ziua morţii lor până la Judecata de Apoi ? În rai ori în iad ? Şi cum poate să le fie hotărâtă lor una ori cealaltă stare, fără să fie judecate ? Ori, iarăşi, se află acestea într-o a treia stare, nelămurită ? Despre această a treia stare nu există însă nici o mărturie în Cuvântul lui Dumnezeu ! În ce stare se află atunci aceste suflete ? Într-o stare de inconştienţă ? Dar cum este cu putinţă să fie îngăduit ca sufletul să fie în stare de inconştienţă, când după firea lui este conştient de sine însuşi şi fără o asemenea conştiinţă nu ar fi un suflet raţional ?

Adventiştii cugetă că sufletele se află într-o stare de somn până la cea de-a Doua Venire a lui Hristos. Însă aceasta nu este în concordanţă cu Apocalipsa, în care citim că sufletele celor jertfiţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu se află sub cerescul jertfelnic, strigând cu mare glas: Până când, Stăpânul cel sfânt şi adevărat, nu judeci şi nu izbândeşti sângele nostru de la cei ce locuiesc pre pământ ? (Apocalipsa 6, 10)

Şi în pilda despre bogat şi săracul Lazăr, cel bogat nu doarme, ci vorbeşte cu Avraam (potrivit Luca 16, 24-31).

Aceste mărturii limpezi din Sfânta Scriptură sunt tâlcuite greşit de către adventişti, deşi nici prin această tâlcuire adventismul nu are salvare din contradicţiile sale lăuntrice. Căci ne întrebăm: care este sensul ca cei răposaţi să-şi petreacă vremea până la cea de-a Doua Venire într-un somn adânc, într-o stare de inconştienţă ? Din moment ce sufletele dorm, ele nu pot nici să se bucure, nici să se întristeze. Una ca aceasta este potrivnică însă veşnicei dreptăţi dumnezeieşti. Făcătorul, în loc să răsplătească fiecăruia după faptele lui (potrivit Romani 2, 6; Apocalipsa 2, 23), îi face egali pe cei buni cu cei răi, dând fiecăruia ,,fericită odihnă” şi un somn adânc până la cea de-a Doua Venire, când, după adventişti, în loc să fie pedepsiţi, cei păcătoşi vor fi nimiciţi pe deplin. În acest caz, când vor primi ei pedeapsa cuvenită (potrivit Marcu 9, 42-48) ? Cu adevărat, nimicirea se va arăta ca o binefacere pentru aceştia !

Tot cu referire la sufletele drepţilor să aducem aici cuvintele mitropolitului Ştefan Iavorski: ,,Să fie lipsiţi pentru vreme îndelungată cei adormiţi întru Hristos de răsplata fericirii nu îngăduie însăşi dreptatea lui Dumnezeu. Domnul Dumnezeu spune: Să nu rămână simbria slugii tale la tine până dimineaţă (Leviticul 19, 13). Şi dacă Domnul a poruncit să plătim la timp plata şi să nu rămână nerăsplătiţi până dimineaţa, atunci cu atât mai mult cum ar putea El Însuşi să oprească plata sfinţilor Săi până la sfârşitul lumii ? Nădejdea care multă vreme nu se împlineşte aduce chinuri. Tot astfel, dorinţa care nu se împlineşte întristează sufletul. Pentru acest motiv, dacă sufletele celor evlavioşi nu primesc îndată după părăsirea trupului fericirea jinduită, ele suportă chin şi greutate, şi aceasta fără nici un fel de vină ! Atunci şi apostolul în zadar a dorit ca degrabă să se slobozească şi să fie cu Hristos (potrivit Filipeni 1, 23)”.

Dacă se spune însă că sufletele drepţilor petrec după această viaţă într-o stare de somn, drept pentru care nu simt nici un chin, vom spune şi noi: atunci ele, neîncercând nici bucurie, nici întristare, sunt ca şi moarte şi nu pot nicicum să se arate asemenea oamenilor vii şi lucrători. Şi cum se face că la Schimbarea la Faţă a Domnului s-au arătat de pe lumea cealaltă marii prooroci cei de demult Moisi şi Ilie ? Şi cum au stat ei de-a dreapta şi de-a stânga lui Hristos şi vorbeau cu El despre apropierea morţii Lui în Ierusalim (potrivit Luca 9, 31) ?

Adventiştii mărturisesc că Moisi şi Ilie fac excepţie de la regulă, fiind printre puţinii drepţi. Iată însă că în Apocalipsă se vorbeşte nu despre drepţi ca excepţie, ca puţini la număr, ci despre o mulţime nenumărată de credincioşi, slujind Domnului ziua şi noaptea în cer. Despre aceştia, Văzătorul în taină scrie: Iată gloată multă, pre care să o numere nimeni nu putea, din tot neamul şi seminţiile şi noroadele şi limbile, stând înaintea Scaunului, şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi finici în mâinile lor. Şi strigau cu glas mare, zicând: mântuirea Dumnezeului nostru celui ce şade pre Scaun şi Mielului (Apocalipsa 7, 9-10). Cei mântuiţi erau îmbrăcaţi în haine albe şi aşteptau să primească răsplata făgăduită, când Dumnezeu va sta cu ei şi va şterge orice lacrimă din ochii lor (potrivit Apocalipsa 7, 9-17). Ultimele cuvinte despre veacul viitor grăiesc limpede că va veni o fericire deplină pentru aceştia – însă doar după Judecata definitivă a lui Dumnezeu.

 

Cuv duh 69

Judecata de Apoi

Mulţimile de sfinţi din ceruri: cete de drepţi împăraţi,

ierarhi, sfinte femei, prooroci, cuvioşi şi mucenici

Frescă de la Mânăstirea Gracanica, Serbia

 

Prin urmare, sufletele celor drepţi nu dorm, ci Îl slăvesc pe Dumnezeu în ceruri şi îi ajută pe cei ce se află în necazuri pe pământ. Aceasta o ştim din miile de întâmplări – care se repetă până astăzi – când sfinţii vin în ajutorul creştinilor credincioşi care îi cheamă pe ei. Minunile Sfântului Nicolae al Mirelor Lichiei săvârşite după ce a părăsit viaţa pământească ar fi îndestulătoare ca să vădim învăţătura mincinoasă a adventiştilor.

Nu stau în adormire nici păcătoşii după părăsirea acestei lumi, ci se chinuie neîncetat în flăcările mustrărilor de conştiinţă, aşteptând sentinţa definitivă a Înfricoşătoarei Judecăţi. Toţi cei răposaţi sunt conştienţi şi întru simţire: unii – întru bucuria izbăvirii lor din veşnicele necazuri, iar alţii – îngroziţi de începutul chinurilor de iad.

Această învăţătură a Sfintei Biserici Ortodoxe este limpede formulată în Mărturisirea de credinţă ortodoxă, unde citim: ,,Sufletele drepţilor, deşi se află în ceruri (...), nu primesc până la Judecata de Apoi răsplată desăvârşită, tot astfel cum nici sufletele celor osândiţi nu au parte de o pedeapsă deplină, ci după Judecata de Apoi sufletele împreună cu trupurile vor primi pentru totdeauna fie cununa slavei, fie pedeapsa”.

Încă din vremea agoniei, felurite vedenii ale lumii de dincolo încep să se arate celor care se află în pragul morţii. Pe câtă vreme drepţii văd în acele clipe îngeri şi sfinţi proslăviţi venind înspre ei de Sus şi sărindu-le în ajutor, cei păcătoşi se cutremură înfioraţi de arătarea neaşteptată a demonilor, care până în acele clipe stăteau ascunşi cu străşnicie, răspândind pierzătoarea înşelare cum că nu există nicidecum tainice duhuri întunecate.

Sfântul Efrem Sirul, cunoscând prea bine tainele vieţii duhovniceşti, descrie expresiv atât chinurile de dinainte de moarte şi groaznicele arătări către cei păcătoşi care mor, cât şi cele hărăzite sufletelor acestora după ce şi-au dat ultima suflare. Despre chinurile lor de mai înainte de moarte, el grăieşte astfel: ,,Când se apropie ceasul cel de pe urmă, se arată îngerii care iau sufletul ca să-l ducă înaintea dumnezeiescului pristol. Şi, îndată ce vede că se apropie, omul – fie el chiar împărat ori mare stăpânitor – se cutremură nemaivăzut, ca la un cutremur de pământ, ori precum o frunză în vânt care tremură, zgribulindu-se precum o pasăre în mâinile celui ce a prins-o pe ea, înlemneşte şi se înfioară, privind la înfricoşătoarele puteri; atunci el vede chipuri nevăzute”.

Şi aceste vederi înfricoşătoare de mai dinainte de moarte pentru cei păcătoşi vestesc moartea. Ce se întâmplă atunci ? Sfântul Efrem explică aceasta, zugrăvind primele scene care răzbat de pe lumea cealaltă: ,,Îngerii iau sufletul şi zboară cu el în văzduh, unde stau începătoriile şi puterile, adică stăpânitorii întunericului, duhurile răutăţii, care sunt în văzduh (potrivit Efeseni 6, 12). Aceşti răi vrăjmaşi ai noştri, care au fost aici pentru noi smintitori şi au scris faptele noastre cele rele, acolo se prefac în învinuitori. Ei întâmpină sufletul în calea lui, îl cercetează pe el şi îi numără din zapisele lor păcatele tinereţilor şi ale bătrâneţii, cu voie sau fără de voie, săvârşite cu fapta, cu cuvântul ori cu gândul. O, ce înfricoşare, ce cutremurare încearcă sărmanul suflet ! Este de nedescris nefericirea pe care el o simte în acele clipe din partea mulţimii nenumărate a vrăjmaşilor, care-l înconjoară pe el şi care nu-i dau voie să se înalţe către cer, ca să intre în împărăţia Vieţii şi să se sălăşluiască în lumina celor ce se desfată în veci”.

După Sfântul Chiril al Alexandriei, care descrie acelaşi înfricoşător tablou la vremea despărţirii sufletului de trup, păcătosul aflat în agonie caută ocrotire la îngerii lui Dumnezeu, însă aceştia, deşi poartă sufletul lui pe aripile lor, nu pot să-l izbăvească de vămile văzduhului, loc în care demonii îl împiedică în drumul său către Împărăţia cerurilor.

Foarte viu şi de un dramatism impresionant este descrisă trecerea sufletului prin vămi în Viaţa prea cuviosului Vasilie cel Nou. Slujnica devotată a Sfântului Vasilie, fericita Teodora, după sfârşitul ei, s-a arătat în descoperire prea cuviosului Grigorie, ucenic al sfântului, şi i-a vădit multe lucruri tainice în legătură cu calea pe care a mers după despărţirea sufletului de trup. Îndată ce şi-a dat ultima suflare, ea şi-a privit mirată trupul cel fără de suflet stând nemişcat, ca o oarecare haină de care s-ar dezbrăca omul. Fericitei i s-au arătat îngerii şi demonii. Puterile întunericului au început să strige: ,,Multe păcate are acest suflet !”

Însă îngerii au început să caute faptele ei bune şi au aflat multe dintre acestea: hrănirea celor înfometaţi, apă pentru cei însetaţi, îmbrăcarea celor săraci, primirea de străini, cercetarea bolnavilor şi a celor din temniţă, mersul cu osârdie la biserică, ascultarea cu atenţie a cântărilor bisericeşti şi a celor ce se citesc acolo, sărutarea cu evlavie a sfintelor icoane, rugăciunile de acasă, postul, închinăciunile, privegherile de toată noaptea, pocăinţa cu suspine înaintea lui Dumnezeu, plânsul pentru păcate, lepădarea patimilor şi săvârşirea virtuţilor potrivnice acestora – răbdarea insultelor şi dosădirilor, iertarea vrăjmaşilor, întoarcerea răului cu bine şi a blestemului cu binecuvântare, smerirea de sine –, pătimirea cu cei aflaţi în necazuri, mângâierea celor întristaţi, ajutor grabnic către cei aflaţi în nevoi, plecarea ochilor dinaintea vederilor celor păcătoase, înfrânarea limbii de la cuvinte rele şi multe asemenea.

Cu aceste fapte bune îngerii au trecut sufletul fericitei Teodora prin vămi. Cu rugăciunile marelui său binefăcător, Sfântul stareţ Vasilie cel Nou, şi cu ajutorul faptelor bune, ea a trecut – deşi cu teamă din destul – prin toate vămile, primind îndurare de la Domnul.

Pentru noi este nespus de ziditor să ştim ce păcate se cercetează la fiecare vamă, ca să ne ferim de ele ori, dacă le-am săvârşit, să ne pocăim de acestea cât încă mai avem vreme. Căci, dacă se află la o oarecare vamă că ne facem vinovaţi de păcatele cercetate acolo, îndată demonii capătă putere asupra sufletelor noastre şi ne târăsc în temniţele iadului … O descriere cu de-amănuntul a vămilor este, credem, folositoare, pentru că aceasta ne aduce aminte de toate păcatele pe care trebuie să le mărturisim înaintea duhovnicului, ca să nu alunecăm din pricina lor sub bolţile întunecate ale plânsului celui veşnic !

Vămile sunt în număr de douăzeci.

La prima vamă se cercetează păcatele săvârşite cu limba: grăirea în deşert, vorbele urâte, vorbele de ruşine, hulele, blestemul, râsul necuviincios, cântecele neruşinate şi altele asemenea.

La cea de-a doua vamă se cercetează feluritele chipuri ale minciunii: mărturia mincinoasă, chemarea numelui lui Dumnezeu pentru a ascunde înşelarea, încălcarea jurământului, neîmplinirea făgăduinţelor date lui Dumnezeu, ascunderea cu bună ştiinţă a păcatelor la spovedanie – fie din ruşine, fie de frică – şi altele asemenea.

La cea de-a treia vamă sunt cercetate feluritele chipuri ale osândirii şi clevetirii. Aici sunt cercetate următoarele păcate: hulele şi batjocura, pătarea numelui şi a cinstei aproapelui, denunţul, vorbele rele la adresa cuiva care nu este de faţă şi altele.

Cea de-a patra vamă este legată de îmbuibarea pântecelui. De ea ţin: multa mâncare, lăcomia, beţia, ospeţele păcătoase, mâncarea pe ascuns, nerespectarea posturilor etc.

Cea de-a cincea vamă este vama leneviei. Aici sunt cercetaţi oamenii leneşi, care şi-au petrecut viaţa lor în zadar, fără să lucreze ceva, cât şi paraziţii, cei ce vor totul de-a gata, folosindu-se de truda străină cu o cruzime nemaivăzută şi cu nedreptate, cei care dau ori primesc mită şi, de asemenea, nepăsarea pentru preaslăvirea numelui celui sfânt al lui Dumnezeu; cei ce se lenevesc întru viaţa duhovnicească, cei care nu vin la slujbele Bisericii, cei care se îngrijorează de multe, cei ce deznădăjduiesc etc.

La cea de-a şasea vamă sunt opriţi răpitorii. Cei care îşi însuşesc în felurite chipuri lucruri străine: neîntoarcerea datoriei, ciuntirea avutului cuiva etc.

La cea de-a şaptea vamă sunt cercetate păcatele iubirii de argint şi zgârceniei, cât şi ale risipirii şi cheltuirii fără rost.

La cea de-a opta vamă sunt opriţi cămătarii, cei care practică jocurile de noroc, exploatatorii şi îmbogăţiţii în chip nedrept.

La cea de-a noua vamă sunt cercetate feluritele chipuri ale nedreptăţii săvârşite de către judecătorii care cer mită ca să-i îndreptăţească pe cei vinovaţi şi să-i osândească pe cei nevinovaţi. La această vamă cad şi cei care vând cu măsură mincinoasă şi îi înşeală pe cumpărători.

La cea de-a zecea vamă se întreabă despre zavistie, ură, ura de fraţi, neiubirea prietenilor şi orice alt chip al răutăţii.

La cea de-a unsprezecea vamă se cercetează măsura mândriei în feluritele ei chipuri: slava deşartă, părerea de sine, trecerea cu vederea, neruşinarea, îngâmfarea, dispreţul, lauda de sine, iubirea de cinste, cârtirea şi, de asemenea, necinstirea părinţilor şi nesupunerea către întâistătători.

La cea de-a douăsprezecea vamă sunt cercetate păcatele mâniei şi furiei.

Cea de-a treisprezecea vamă este vama pomenirii de rău. Aici sunt osândiţi toţi aceia care ţin în inima lor simţăminte rele şi uneltesc împotriva aproapelui, care sunt neiertători şi care întorc răul cu rău.

Cea de-a paisprezecea vamă împiedică drumul către veşnica odihnă al ucigaşilor, al celor care îşi iau singuri viaţa, al tâlharilor şi bătăuşilor, cât şi al tuturor acelora care cu mânie au lovit ori au rănit pe cineva. Precum ucigaşii vor fi judecate aici şi acele femei care şi-au ucis cu bună ştiinţă copiii în pântecele lor, lipsindu-i pe ei, mai înainte de a se naşte, de viaţa aceasta, care este un dar de la Dumnezeu.

La cea de-a cincisprezecea vamă sunt opriţi vrăjitorii, cei ce se ocupă cu magia, spiritiştii, medium-urile, astrologii, ghicitorii în stele, cei care practică chiromanţia, cei care ghicesc în palmă, descântătorii de orice fel, ,,clarvăzătorii” care umblă cu diavolul şi toţi păcătoşii care cheamă în ajutor duhurile întunericului.

La cea de-a şaisprezecea vamă sunt cercetaţi desfrânaţii – nu doar aceia care au desfrânat cu fapta, ci şi cei care au adăstat în gânduri ale dezmierdării, în închipuiri, în dorinţe, fără a fi mărturisit cu pocăinţă toate acestea şi fără să fi luptat împotriva acestui păcat; cei care au petrecut multă vreme în gânduri necurate, îndulcindu-se cu acestea, învoindu-se cu păcatul, ori care se fac vinovaţi de îndulciri păcătoase, săruturi pline de păcat ori atingeri necurate.

Cea de-a şaptesprezecea vamă are în vedere preadesfrânarea, însoţirea cu necredincioşi şi păcatele desfrânării la oamenii căsătoriţi.

Cea de-a optsprezecea vamă osândeşte feluritele chipuri ale păcatelor împotriva firii, precum păcatul sodomiei.

La cea de-a nouăsprezecea vamă se cercetează eresurile, punctele de vedere greşite în credinţă, încălcarea mărturisirii de credinţă ortodoxă, cât şi necredinţa, îndoiala în credinţă, hula cu bună ştiinţă a celor sfinte şi altele asemenea.

Cea de-a douăzecea vamă este ultima dintre vămi. La ea sunt oprite sufletele care au fost neîndurătoare şi pline de cruzime. Chiar dacă cineva a postit din destul, chiar dacă şi-a petrecut viaţa în aspră nevoinţă, chiar dacă şi-a păzit fecioria, dacă însă a fost neîndurător cu aproapele lui, unul ca acesta nu poate să treacă cu bine prin cea de pe urmă vamă şi va fi azvârlit pentru nemilostivirea lui în afundul iadului după hotărârea cea dumnezeiască: Că judecată fără de milă este celuia ce nu face milă; şi se laudă mila asupra judecăţii (Iacov 2, 13).

 

După ce sufletul trece prin vămi, în cea de-a 40-a zi Dumnezeu îi hotărăşte locul unde va petrece până la cea de-a Doua Venire a lui Hristos. Mulţi Sfinţi Părinţi au vorbit despre vămi. Cele spuse de ei se deosebesc poate în parte, însă esenţa rămâne aceeaşi.

Sfântul Macarie cel Mare scrie: ,,Când sufletul omenesc iese din trup se săvârşeşte o taină măreaţă. Dacă el este învinuit de păcate, vin cete de demoni (...), iau acel suflet şi îl duc în locul lor. Nimeni nu trebuie să se minuneze de una ca aceasta, căci dacă sufletul li s-a supus lor şi a fost rob al lor, cu atât mai mult ei îl ţin în puterea lor, când el iese din această lume. (...) Iar sfinţilor robi ai lui Dumnezeu li se arată îngerii şi sfinţii, îi înconjoară şi îi păzesc, iar când sufletele ies din trupurile lor, mulţime de îngeri îi primesc în ceata lor, în viaţa cea binecuvântată şi, în acest chip, îi duc la Domnul”.

Într-alt loc, Sfântul Macarie spune: ,,Aşa cum cei care adună impozitele, şezând în trecători înguste, îi opresc şi îi cercetează pe cei ce trec, tot astfel şi demonii se năpustesc asupra sufletelor la ieşirea din trup. Şi dacă sufletele nu sunt curate pe deplin, atunci, la plecarea dinCuv duh 70 1 această lume, ele nu vor avea voie să intre în cereştile lăcaşuri şi să stea înaintea Domnului Dumnezeu, ci vor fi conduse şi cercetate de demonii văzduhului. Câtă vreme oamenii sunt încă în trup, ei pot cu nevoinţă şi mare sforţare să-şi pregătească har de sus, de la Domnul. Şi astfel, ei se vor alătura celor ce au ajuns la odihnă prin virtuţile lor, încă din viaţă, la Domnul, după cum a făgăduit El Însuşi: Unde voiu fi eu, acolo şi sluga mea va fi (Ioan 12, 26) şi vor împărăţi în vecii nesfârşiţi cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfântul Duh”.

Citim la Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Viaţa aceasta este vreme de nevoinţă, iar după moarte vin judecata şi pedeapsa”.

Sfântul Grigorie Teologul scrie: ,,Este mai bine ca aici să fim certaţi şi curăţiţi decât să avem parte de cercetare acolo, când va veni vremea pedepsei, şi nu a curăţiei. (...) Dumnezeu a hotărât vreme de făptuire în această viaţă a noastră, iar după aceasta a fost hotărâtă cercetarea celor săvârşite aici”.

 
Sfântul Grigorie, de Dumnezeu Cuvântătorul
Frescă de la Mânăstirea Curtea de Argeş, secolul al XIV-lea
 

Fericitul Ioan cel Milostiv a spus: ,,Când sufletul iese din trup şi voieşte să se înalţe la cer este întâmpinat de mulţime mare de demoni care îl opresc pe el pentru felurite păcate: înverşunare, zavistie, înşelăciune, mânie, clevetire, mândrie, cuvinte neruşinate, nesupunere, cămătărie, iubire de argint, beţie, pomenire de rău, magie, îmbuibare, ură, ucidere, hoţie, asprime, desfrânare şi preadesfrânare. Când un astfel de suflet vrednic de plâns pleacă de pe pământ la cer, el este înconjurat de sfinţii îngeri, însă aceştia nu-i ajută lui. Sufletul singur trebuie să dea răspuns pentru pocăinţa lui şi mai cu seamă pentru milostenie. Căci, dacă pentru Cuv duh 70 2un oarecare păcat sufletul nu s-a pocăit din uitare, el trebuie să se izbăvească de silnicia vameşilor demoni prin fapte de milostenie”.

 
Sfântul Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei
Frescă de la Biserica Săcuieni, secolul al XIV-lea
 

Chiar şi marii drepţi s-au temut înainte de moarte de cercetarea de la vămi. Pentru aceasta le-au poruncit fraţilor să se roage cu osârdie pentru sufletele lor. Aşa, de pildă, Sfântul Mitrofan de Voronej, la părăsirea acestei lumi, cu rugăminte plină de râvnă s-a adresat atât sfinţiţilor slujitori, cât şi păstoriţilor săi să se roage fierbinte pentru el, iar ca testament a scris următoarele: ,,Să se săvârşească pentru mine dumnezeieşti liturghii în toate bisericile Voronejului şi să se citească Psaltirea timp de 40 zile”. El a hotărât cum şi ce anume să se dea pentru această trudă din cele rămase după moartea lui.

Înfricoşătorul tablou al vămilor şi al judecăţii particulare află oarecare îmblânzire în cugetările mângâietoare ale Sfântului Ioan Damaschin, care scrie: ,,Bun fiind Dumnezeu, va mântui plămada mâinilor Lui, cu excepţia celor care de bunăvoie s-au adăugat numărului celor respinşi, care au încălcat rânduielile credinţei şi a căror parte de-a stânga, a celor întunecaţi, înclină foarte mult prin comparaţie cu dreapta. Luminaţii de Dumnezeu bărbaţi spun că, după ultima suflare, faptele omului se măsoară în acest chip:

» Dacă partea de-a dreapta a cumpenei dreptăţii atârnă mai mult decât cea de-a stânga, atunci omul îşi va da sufletul său îngerilor buni.

» Dacă cele două părţi sunt egale, atunci, fără nici o îndoială, va ieşi biruitoare iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

» Dacă se apleacă greutatea către partea cea de-a stânga, însă nu mult, îndurarea cea dumnezeiască împlineşte şi atunci cele neajunse. Acestea sunt cele trei dumnezeieşti chipuri de măsură ale celui Preaînalt: dreapta judecată, iubirea de oameni, bunătatea cea fără de margini.

» Dar dacă faptele cele rele atârnă cu prea mare greutate în partea cea de-a stânga, atunci Cuv duh 70 3Judecătorul hotărăşte pe bună dreptate o judecată pe potriva celor osândiţi – şi aceasta este cea mai dreaptă judecată”.

 
Sfântul Ioan Damaschin
Frescă de Manuel Pansellinos, de la Mânăstirea Protaton, Muntele Athos, secolul al XIV-lea
 

Cea mai înfricoşătoare pedeapsă pentru acei oameni va fi să vadă în acele clipe cum Dumnezeu Îşi întoarce chipul bunătăţii Lui de la ei. Acest fapt este scos în evidenţă de următoarele cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur: ,,Noi trebuie să ne temem nu într-atât de focul cel nestins al gheenei, de straşnicele pedepse şi chinurile cele fără de sfârşit, cât pentru faptul că am scârbit pe preabunul nostru Domn şi ne-am făcut nevrednici de bunăvoinţa Lui. Tot astfel, şi înaintea Împărăţiei cerurilor trebuie să ne smerim, conduşi de dragostea cea dumnezeiască, ca să ne îndulcim de bunătatea Lui. Căci pe cât bunăvoinţa Domnului nostru cel iubitor de oameni este mai de dorit decât Împărăţia cerurilor, tot pe atât, lipsirea de bunăvoirea Lui este mai înfricoşătoare decât gheena”.

În multe cântări bisericeşti şi rugăciuni este cuprinsă învăţătura despre vămi. În Cercetare la ieşirea cu greu a sufletului citim: ,,Miluiţi-mă pe mine, îngeri preasfinţi ai lui Dumnezeu Atotţiitorul, şi mă izbăviţi de toate vămile … căci fapte nu am” (Cântarea a 7-a a canonului, troparul al doilea). Iar în Canonul de rugăciune către îngerul păzitor se cântă: ,,În toată viaţa mea, prin multă deşertăciune trecând, de sfârşit m-am apropiat; ci te rog, păzitorul meu, fii mie ajutător şi apărător nebiruit când voi trece vămile judecăţii” (Cântarea a 9-a, troparul al treilea). Şi în rugăciunea după cea de-a patra catismă a Psaltirii sunt cuprinse următoarele cuvinte: ,,Că prin înfricoşătoare şi groaznice locuri va să trec, despărţindu-mă de trup, şi mulţime de diavoli înfricoşători şi fără omenie mă vor întâmpina şi nimeni nu va călători împreună cu mine, ca să-mi ajute sau să mă scoată”.

Deşi în Scriptură nu este pomenită limpede învăţătura despre vămi, aceasta a ajuns până la noi pe calea Sfintei Tradiţii; această învăţătură nu se împotriveşte Sfintei Scripturi, ci este în deplină concordanţă cu ea. Din faptul că Sfinţii Părinţi din veacul al IV-lea, dar şi cei mai dinaintea lor o pomenesc, rezultă limpede originea ei apostolică. Privitor la concordanţa învăţăturii despre vămi cu Cuvântul lui Dumnezeu vom primi încredinţare din deplina conglăsuire a Sfintei Tradiţii şi a Sfintei Scripturi, din următoarele mărturii:

1. Potrivit învăţăturii despre vămi, îngerii şi demonii se arată celui ce pleacă din această lume. Aceasta o spune Mântuitorul Însuşi: Şi a fost că a murit săracul şi s-a dus de îngeri în sânul lui Avraam (Luca 16, 22). Iar în pilda despre bogatul cel nebun auzim cuvintele Domnului, adresate lui: Nebune, întru această noapte sufletul tău vor să-l ceară (în slavonă, ‘istiajut’) de la tine (Luca 12, 20). Cuvântul slavon ‘istiajut’ este tradus prin ‘va fi cercetat’, ‘va fi chinuit’, ‘va fi anchetat’ sufletul tău. Tocmai acesta este rostul demonilor care stau la vamă. Duhurile răutăţii (potrivit Efeseni 6, 12) iau aminte încă din această viaţă ca să ne prindă în cursele lor, ca să împlinim voia lor (II Timotei 2, 26). Aceşti lei setoşi de sânge care ne înconjoară şi caută să ne înghită (potrivit I Petru 5, 8) se străduiesc întru răutatea lor ca să ne prindă în momentul cel mai potrivit – ceasul morţii omului – pentru a ne răpi sufletul sub puterea lor.

2. Potrivit învăţăturii despre vămi, sufletul ieşit din trup apucă spre cer prin spaţiul văzduhului, unde este întâmpinat de demoni. Şi Cuvântul lui Dumnezeu grăieşte că satana şi îngerii săi, din mândrie, au căzut din cer, fiind aruncaţi pe pământ, unde înşeală întreaga lume (potrivit Apocalipsa 12, 7-9). Ei umplu spaţiul văzduhului. Pentru aceasta au fost numiţi duhuri ale răutăţii întru cele cereşti (Efeseni 6, 12), iar începătorul lor este numit domnul stăpânirii văzduhului (Efeseni 2, 2).

3. Învăţătura despre vămi îi prezintă pe demoni ca cercetători şi judecători aspri, care opresc sufletul din calea lui către cer de cum află în el păcate de care nu s-a pocăit şi pe care nu le-a mărturisit. ,,Este pe deplin firească – spune Mitropolitul Macarie al Moscovei – o asemenea faptă a duhurilor răutăţii. Ele nu au cum să nu cunoască şi să nu ne amintească toate păcatele noastre, nu au cum să nu-şi întrebuinţeze toate puterile lor în a ne osândi, câtă vreme, după învăţătura Sfintei Scripturi, demonii sunt ispititori şi părtaşi la toate nelegiuirile noastre în fiecare clipă (potrivit I Tesaloniceni 3, 5; I Ioan 3, 8) şi se străduiesc către un singur ţel: a ne lipsi de veşnica mântuire (potrivit Luca 8, 12; I Petru 5, 8). Şi tot aşa de firesc este şi înscrisul faptelor îngerilor celor buni, care, ca învăţători ai noştri […] şi conducători către veşnica mântuire (potrivit Evrei 1, 14), fără nici o îndoială, ştiu faptele noastre bune şi după dragostea lor nu pot să nu intervină întru apărarea noastră”.

4. După învăţătura despre vămi, Dumnezeu nu săvârşeşte singur şi nemijlocit judecata particulară. El Se foloseşte însă nu doar de îngeri, ca slujitori credincioşi ai Lui, ci şi de demoni, care devin fără de voie instrumente ale dreptăţii dumnezeieşti. Şi Sfânta Scriptură mărturiseşte că înainte de Înfricoşătoarea Judecată a Domnului va trimite Fiul Omului pe îngerii săi şi vor aduna dintru împărăţia lui pe toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea. Şi îi vor arunca pe ei în cuptorul cel de foc (Matei 13, 41-42). Desigur, nimic nu se petrece fără Dumnezeu şi fără sfânta Lui voie. Fiind omniprezent, El participă la judecata particulară, iar hotărârea de pe urmă este a Lui atât la judecata particulară, cât şi la Judecata cea de obşte.

Aceasta este pe scurt învăţătura ortodoxă despre vămi, exprimată în chip limpede, prin mijloacele limbii omeneşti, despre starea tainică de neexprimat a sufletului după trecerea din această lume, care – să luăm aminte bine la aceasta – nu este o stare materială. ,,Trebuie să subliniem – scrie mitropolitul Macarie – că pentru noi, oameni îmbrăcaţi în trup, sunt de neînlăturat simţirile şi trăsăturile omeneşti la zugrăvirea lucrurilor din lumea cea duhovnicească; din aceeaşi pricină, ele sunt îngăduite şi în învăţătura despre vămi prin care trece sufletul omenesc după despărţirea lui de trup. Învăţătura pe care un înger a lăsat-o Sfântului Cuvios Macarie Alexandrinul, când acesta a început cuvântul său despre vămi, a fost următoarea: ‘Înţelegerile omeneşti trebuie avute în vedere aici ca fiind cea mai slabă zugrăvire a celor cereşti’. Trebuie să ne închipuim vămile nu în sens material, ci, pe cât ne este cu putinţă, în sens duhovnicesc”.

Îndrumările despre această învăţătură bisericească a Tradiţiei referitoare la vămi sunt limpezi: trăieşte aşa încât să nu dai demonilor prilej ca să te învinovăţească la judecata particulară a lui Dumnezeu ! Pocăieşte-te de toate păcatele cât încă mai este vreme, ca să poţi trece fără nici o supărare după moarte de duhurile din văzduh ale răutăţii şi, precum tâlharul care s-a pocăit, să te învredniceşti să intri în rai.

 

 

II. Morţii sunt vii şi pot să se învoiască şi să ne ajute

Între cei vii şi cei adormiţi există, la prima vedere, o separare absolută, care îi împiedică să aibă o comuniune. Cu toate acestea, nu s-ar putea spune că este exclus orice chip de comuniune. Posibilitatea legăturilor se întemeiază pe următoarele fapte:

1. Dumnezeu cel Preaînalt stăpâneşte atât asupra celor vii, cât şi a celor morţi (potrivit Matei 22, 32). Pentru El, despărţirea dintre lumea văzută şi cea nevăzută nu există. El este pretutindeni, atât ,,sub vremi”, cât şi în veşnicie. El este Stăpân atât asupra vieţii, cât şi asupra morţii (potrivit Înţelepciunea lui Solomon 16, 13). Pentru aceasta, Sfântul Apostol Pavel spune: Că de viem, Domnului viem, şi de murim, Domnului murim, deci sau de viem sau de murim, ai Domnului suntem (Romani 14, 8). În învăţătura lui – cum că cei vii şi cei morţi sunt ai Domnului –, Sfântul Apostol Pavel nu-i desparte pe ei, ci îi uneşte.

2. În sânul binecuvântat al Bisericii sunt prezenţi atât viii, cât şi cei adormiţi. Deşi aceasta este alcătuită din două părţi: Biserica de pe pământ, luptătoare, şi Biserica din cer, triumfătoare, ea nu este împărţită în două Biserici, ci este un unic Trup al lui Hristos, cu mai multe mădulare (potrivit I Corinteni 12, 27). Aceiaşi credincioşi care au fost membri ai ei pe pământ vor fi membri ai acesteia în cer. Ierusalimul cel de sus […] este maică nouă tuturor (Galateni 4, 26). Cei care trăiesc întru credinţă şi mor întru credinţă sunt, prin urmare, membri ai unei unice Biserici, de pe pământ şi din cer.

3. Capul Bisericii este Hristos, conducând şi unind toate cele cereşti şi pământeşti (potrivit Efeseni 1, 10). Mulţumită Lui, locuitorii cei cereşti şi credincioşii de pe pământ pot să se afle în comuniune între ei prin intermediul rugăciunii şi iubirii reciproce. Prin dragostea Mântuitorului, şi unii, şi alţii au acces la Tatăl într-Unul Duh Sfânt, ca împreună cetăţeni cu sfinţii deja plecaţi de aici şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, fiind piatra cea din capul unghiului Însuşi Iisus Hristos; întru care toată zidirea alcătuindu-se, creşte întru lăcaş sfânt întru Domnul (Efeseni 2, 20-21).

Şi astfel, membrii Bisericii pământeşti pot într-un anume fel – mai cu seamă prin rugăciune – să se afle în comuniune cu cei plecaţi la Dumnezeu. Nu este vorba de o comuniune fizică, ci de o comuniune tainică, duhovnicească. Comuniunea credinţei, a nădejdii şi a dragostei. Ne rugăm pentru dragii noştri adormiţi, ca să le dăruiască lor Domnul în Împărăţia Lui un loc de odihnă, un loc plin de lumină. Iar pe sfinţii proslăviţi de Dumnezeu, care au atins desăvârşirea prin viaţa lor de pe pământ bineplăcută Domnului (potrivit Evrei 12, 23), noi îi rugăm să ne ajute cu cererile lor înaintea Domnului întru necazurile şi nevoile noastre pământeşti şi în năzuinţa noastră către cer. Iar ei, într-adevăr, ne răspund şi ne ajută.

Rugăciunea – iată singurul mijloc autentic de comuniune cu cei răposaţi. Dorinţa multora de a intra în legătură prin şedinţe spiritiste cu vieţuitorii lumii de dincolo este zadarnică, fiind cu asprime oprită de Dumnezeu orice încercare de a pătrunde în lumea celor morţi. Dumnezeu o interzice (potrivit A Doua Lege 18, 10-12), deoarece aceasta este o comuniune cu demonii. Sufletele celor răposaţi sunt în mâna lui Dumnezeu (potrivit Înţelepciunea lui Solomon 3, 1) şi nimeni nu este în stare, prin vreo putere spiritistă, să-i cheme de acolo.

Prin rugăciunea şi pomenirea celor adormiţi, noi ne manifestăm credinţa în nemurire şi în dragostea noastră către apropiaţii noştri trecuţi la cele veşnice, şi prin toate acestea le ajutăm lor să-şi îmbunătăţească starea de după plecarea din această viaţă. Despre aceasta vom avea însă prilejul să vorbim mai pe larg în capitolul următor.

Cei ce cred în Hristos îi iubesc pe cei adormiţi ca pe nişte apropiaţi ai lor, cu care nu au întrerupt legătura, ca şi cum ar fi plecat într-o ţară îndepărtată, ca şi cum s-ar afla pe un alt continent. Noi suntem legaţi de sufletele nemuritoare luate de Dumnezeu şi nădăjduim ca, după puţină ori după mai multă vreme, să ne întâlnim iarăşi cu ele.

La această iubire cei adormiţi răspund adesea în felurite chipuri, însă nu orice răspuns trebuie să fie crezut. Căci foarte adesea, aşa cum am mai spus, se amestecă puteri ale întunericului, care năzuiesc să-i îndepărteze pe cei vii de la adevărata credinţă şi să-i conducă spre felurite superstiţii. Aşa, de pildă, unii, care au pierdut de curând pe cei apropiaţi, aud în camera lor cum trosneşte mobila în miez de noapte ori ciocănituri, ori chiar simt respiraţia celui adormit în apropierea lor. Una ca aceasta se petrece în lipsa unei raţiuni duhovniceşti sănătoase şi conduce spre un misticism bolnăvicios. Cel ce crede în asemenea arătări şi vede în ele semnale ale răposaţilor, acela lesne poate să alunece spre felurite rătăciri şi din credincios să devină superstiţios ori chiar să cadă într-o nevroză înspăimântătoare şi să nu mai poată suporta întunericul şi singurătatea. Dreptcredinciosul care cunoaşte vicleniile şi obrăzniciile demonilor nu le acordă acestora nici o atenţie, ci îşi îndreaptă fierbinte rugăciunile către Dumnezeul cel viu, făcându-şi semnul crucii, respingând astfel năvălirile vrăjmaşului.

Dar sunt şi cazuri când cei adormiţi, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, se arată cu adevărat celor vii, ca să-i încredinţeze că ei sunt vii şi după moartea lor.Cuv duh 71

Sfânta Cuvioasă Mucenică Fevronia (secolul al IV-lea), după ce a suferit muceniceşte pentru Hristos, în fiecare an, în ziua adormirii ei, se arăta surorilor din mânăstire în timpul privegherii de toată noaptea şi stătea la locul ei obişnuit din biserică, alături de ele. Când s-a arătat pentru prima oară, egumena Vrienia s-a întors către ea ca s-o îmbrăţişeze, însă sfânta, într-o clipită, s-a făcut nevăzută de la faţa lor.

 
Sfântul Întâi Mucenic Arhidiacon Ştefan
Frescă din Biserica Sfântul Nicolae din Bălineşti, secolul al XV-lea
 

Mulţi plăcuţi ai lui Dumnezeu s-au arătat celor vii în vise, ca să le poruncească lucruri însemnate. Interesantă în legătură cu aceasta este istorisirea despre descoperirea moaştelor Sfântului Arhidiacon Ştefan, cel ucis cu pietre de către iudei (potrivit Faptele Apostolilor 7, 58-60). După moartea sa mucenicească, preacinstitul învăţător al legii evreieşti, Gamaliil l-a îngropat pe proprietatea lui. Gamaliil era cinstit de întregul norod, iar ca membru al sinedriului i-a apărat pe sfinţii apostoli, izbăvindu-i pe ei de moarte (potrivit Faptele Apostolilor 5, 34-40). Aplecat către credinţa în Hristos, el a îmbrăţişat-o pe aceasta pe faţă, botezându-se cu întreaga lui familie. Nu după multă vreme, fiul lui mai tânăr, de 20 ani, pe nume Aviv, a murit. Creştin fiind, a fost îngropat în acelaşi mormânt (peşteră) unde se aflau moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan.

După mai mulţi ani, când credinţa creştină, după o prigoană îndelungă, a ieşit biruitoare, dreptul Gamaliil, care răposase, s-a arătat unui preot creştin pe nume Luchian şi i-a spus unde sunt îngropaţi Sfântul Întâi Mucenic Arhidiacon Ştefan, fiul său, cât şi el însuşi. Preotul Luchian s-a bucurat de descoperirea tainei, însă a hotărât să nu meargă îndată să caute moaştele, temându-se ca nu cumva să fie la mijloc vreo înşelăciune diavolească. Atunci Gamaliil i s-a arătat în 3 rânduri, certându-l pentru necredinţa sa şi dându-i indicaţii precise despre locul în care se afla peştera şi despre moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan. După aceste îndrumări, Luchian a aflat moaştele şi a povestit totul arhiepiscopului Ierusalimului, care, în procesiune solemnă, a strămutat sfintele moaşte în biserica cetăţii. Minunile care s-au petrecut la racla cu moaştele Sfântului Ştefan au fost şi ele o mărturie despre veridicitatea acestora şi despre mijlocirea lui Dumnezeu în această neobişnuită întâmplare.

Sunt cunoscute arătări de pe lumea cealaltă prin pronia lui Dumnezeu nu doar către sfinţi, ci şi către creştinii de rând.

Fiul unui procuror militar – generalul Anghel Iankov – ne-a povestit următoarele despre tatăl său: ,,La Vrăbniţa, în 1925, s-au strâns într-o seară în casa noastră Ivan Vrănekov, preşedintele unui departament al Înaltei Curţi de Casaţie, împreună cu soţia sa, Anghel Karaghiozov, preşedintele Curţii de Casaţie, cu soţia sa, domnul Lazăr Văzbăzov, avocat, mare orator, liber-cugetător, şi Mitropolitul Ştefan al Sofiei. Discuţiile s-au purtat pe tema dacă există viaţă după moarte. Mitropolitul Ştefan a dezvoltat convingător teza cum că există suflet şi o altă lume după această viaţă. Doctorul Văzbăzov a replicat. Fiind ocupat, mitropolitul Ştefan a trebuit să plece, dar şi după plecarea lui discuţia a continuat pe aceeaşi temă, disputele fiind şi mai vii. Au durat până la ora două după miezul nopţii. În cele din urmă, tatăl meu a încheiat în felul următor: ‘Să facem legământ, cine moare primul dintre noi să se arate celorlalţi, ca să ştim dacă există viaţă după moarte !’

Toţi au căzut de acord cu această propunere şi aşa ne-am despărţit.

După câteva zile, în Joia Paştelui, a avut loc un atentat la Biserica Sfânta Nedelea din Sofia, în care a murit şi tatăl meu. A fost o zarvă de nedescris. Nu s-a aflat imediat cu exactitate cine a murit.

Seara, acasă la Anghel Karaghiozov, s-a întâmplat ceva neobişnuit. Soţia lui se afla în bucătărie şi, dintr-odată, a ţipat plină de înfricoşare.

- Anghel !

- Ce este ? a răspuns soţul acesteia din camera lui.

- Generalul Iankov este înaintea uşilor vestibulului.

- Şi eu l-am văzut în acelaşi loc, a spus Karaghiozov. Însă, cum m-ai strigat, a dispărut. Ce să fie oare asta ?!

Karaghiozov a venit îndată cu soţia lui la noi acasă, povestindu-ne cele văzute. Au aflat de la noi că tata deja murise.

În aceeaşi seară, i-a văzut sufletul tatălui meu şi familia Vrănekov, fără să ştie că el murise. Sub impresia celor văzute, ei au adus ziua următoare o floare la noi acasă şi ne-au spus:

- L-am văzut pe el şi ne-am dat seama că a murit !”

Există, cu adevărat, o strânsă legătură între cei vii şi cei adormiţi. Ca legătură duhovnicească ea nu ar putea fi însă concepută dacă oamenii ar fi numai trup şi nu ar avea suflet. Dar pentru că noi avem rânduit odată cu trupul şi un suflet viu, putem să acceptăm arătarea sufletelor adormite de pe cealaltă lume. Aceasta, desigur, se petrece – fie aievea, fie în vis – doar atunci când Dumnezeu ne deschide ochii cei duhovniceşti, pe de o parte, iar, pe de altă parte, când El îngăduie unui adormit să ni se arate. Altfel, oricât de mult ai dori să vezi, fie măcar în vis, nu vei putea să vezi pe nici un adormit.

Vecina mea, bătrâna Maria Gaceva, povesteşte că şi-a pierdut mama în anul 1928. Soacra ei, grecoaică la origine, şi-a iubit mult cuscra şi mergea adesea, mai cu seamă în primele zile după ce a răposat aceasta, ca să-i stropească mormântul. Nu a trecut însă nici o săptămână şi cea răposată i s-a arătat în vis cuscrei sale, spunându-i:

- Îţi mulţumesc că îmi porţi de grijă, dar tu, din nebăgare de seamă, stropeşti un mormânt străin, nu pe al meu.

Soacra era analfabetă, neputând să citească înscrisul de la mormânt. Cu toate acestea, ea a început să se certe în vis cu cea care i se arătase:

- Nu fac nici o încurcătură, cuscră, a spus ea. Mormântul tău îl stropesc. Însă cum poţi tu să vezi ce fac eu, dacă ai murit ?

- Am o ‘ferestruică’ în partea de sus şi prin ea te văd, a spus categoric cea adormită.

Când grecoaica i-a povestit visul nurorii sale, aceasta a devenit curioasă şi a vrut să meargă şi ea la mormânt. Şi, într-adevăr, s-a dovedit că grecoaica nu stropea mormântul cuscrei sale, ci un mormânt nou din apropiere …

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cei răposaţi se arată celor vii ca să-i ajute pe aceştia în anumite împrejurări grele.

Amintesc aici o întâmplare grăitoare povestită de nişte părinţi care şi-au pierdut fiul.

Acesta fusese bine crescut, îngrijit, cu obiceiuri frumoase. A terminat gimnaziul cu rezultate minunate. Nu s-a amestecat în nebunia tinereţii. Mereu aplecat către credinţa în Dumnezeu şi către viaţa de dincolo, el a rămas foarte credincios chiar după ce şi-a încheiat studiile superioare. Toţi îl stimau pentru înaltele lui calităţi intelectuale şi morale.

Pace nu era însă în acea familie. Părinţii nu trăiau în înţelegere. Mamei lui îi era din ce în ce mai greu să suporte manifestările soţului ei, mai cu seamă băutura şi prietenia cu o cunoştinţă de-a lor, un om cu o purtare uşoară şi aplecări boeme, lucru ştiut de toţi.

De îndată ce simţea că bărbatul ei miroase a vin, ea se umplea de furie şi începea o ceartă grozavă. Scandalurile din casă, întotdeauna pe acelaşi motiv, erau fără sfârşit.

Fiul suferea mult şi a încercat să-i împace pe părinţi, îndemnându-i să nu se mai certe, dar în zadar. Tatăl nu s-a lăsat de patima lui de a se întâlni cu prietenul ce-şi ducea viaţa în neorânduială.

- Tată, îl ruga copilul, nu mai bea ! Vezi câte certuri sunt în casă !

- Nu o să mă fac sfânt, era răspunsul obişnuit al tatălui.

Pe neaşteptate, fiul a murit într-un accident. Necazul a lovit ca un fulger acea casă. Mama, care până atunci trăia în deşertăciuni, ca o femeie de lume, s-a îmbrăcat în negru, s-a zăvorât în casă şi, lepădându-se de toate plăcerile pământeşti, şi-a luat de bunăvoie nevoinţa de a nu mai consuma carne şi peşte. A trăit ca o pustnică, cu gândul doar la fiul ei şi la Dumnezeu …

Într-o zi, tatăl a avut un vis: şedea la biroul său şi a venit prietenul amintit, care i-a spus:

- Hai să bem !

Tatăl a trimis după vin. Cei doi prieteni au ridicat paharul să ciocnească. În aceeaşi clipă a intrat, pe neaşteptate, fiul lui răposat, şi a strigat cât a putut de tare:

- Tată, nu mai bea !

Tatăl a amuţit şi s-a trezit din vis. De atunci nu a mai pus nici o picătură de vin pe limba lui. De Paşti, apropiaţii i-au adus cel mai bun vin de casă. Soţia lui l-a îndemnat:

- Bea în cinstea praznicului.

- Nu, a replicat el tăios, şi nu s-a atins de vin …

Uimitor în acest caz este faptul că, în timpul vieţii, fiul lui nu a putut să-l ajute, iar după moarte l-a ajutat. Dacă în viaţă nu a fost în stare să-l îndepărteze pe tatăl lui de pahar, cum a reuşit el, în ,,nefiinţă” fiind, una ca aceasta ? Este limpede că sufletul există şi după moarte şi, dacă este drept, capătă îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu şi prin rugăciunile sale poate să mijlocească înaintea dumnezeiescului Pristol spre ajutorul apropiaţilor lui de pe pământ, cu care este legat prin dragoste.

Nu există suflete mai pline de iubire şi mai împreună pătimitoare cu noi ca cele ale sfinţilor. Aşa cum au fost în timpul vieţii lor pământeşti, tot astfel acestea sunt pline de dragoste către noi şi acum. Şi este firesc. Căci, dacă oamenii buni, obişnuiţi, şi după ce merg în alt loc se îngrijesc de-ai lor, cu atât mai mult cei drepţi poartă în inimă necazurile noastre şi ne sar în ajutor.Cuv duh 72

Citim în Sfânta Scriptură următoarea întâmplare, demnă de reţinut. Împotriva lui Iuda Macaveul s-a ridicat păgânul Nicanor cu oştire multă. Ca să întărească cu duhul pe căpetenia evreilor, Dumnezeu i-a trimis un vis însemnat: Iuda vedea pe răposatul arhiereu, dreptul Onia, cu mâinile ridicate la rugăciune pentru întreg poporul iudeu. Apoi s-a arătat un alt bărbat, împodobit cu plete dalbe, strălucitor şi înconjurat de nespusă slavă. Onia l-a lămurit pe Iuda: Acesta este iubitorul de fraţi Proorocul lui Dumnezeu Ieremia, care mult se roagă pentru popor şi pentru sfânta cetate (II Macavei 15, 14).

 
Sfântul Prooroc Ieremia
Frescă din biserica Mânăstirii Gracanica, Serbia
 

Convingerea credincioşilor ortodocşi că sfinţii ne ajută de pe lumea cealaltă s-a întemeiat dintru început pe Cuvântul lui Dumnezeu şi pe credinţa vechi-testamentară. Dumnezeu le-a dat sfinţilor darul de a săvârşi minuni, după cum este spus într-o cântare bisericească: ,,Negrăită este puterea mucenicilor Tăi, Hristoase, căci, deşi cu trupul odihnesc în mormânt, duhurile cele rele le izgonesc”.

Duhovnicul şi învăţătorul nostru Serafim Sobolev a răposat pe data de 26 februarie (13 februarie, după calendarul iulian) 1950; şi a fost îngropat în cripta bisericii ruse din Sofia, fiind cunoscut prin viaţa sa de sfinţenie şi prin rugăciunea lui făcătoare de minuni încă din viaţă. Prin harul dat lui de Dumnezeu, el săvârşeşte minuni şi astăzi, spre slava Celui Preaînalt.

O doamnă stomatolog, M.H, din Sofia, ne-a povestit următoarele: ,,Prietena mea E.D., fiica unui cunoscut stomatolog din capitală, s-a căsătorit. Iar soţii aveau multă dragoste între ei, dar se şi certau mult pentru lucruri mărunte. Nu puteau să vieţuiască însă unul fără celălalt. Certurile au început de îndată ce s-au căsătorit. Acestea o torturau pe prietena mea, care s-a îmbolnăvit. Întunericul i-a cuprins sufletul. A încetat orice relaţie cu apropiaţii. Bărbatul ei a apelat la un doctor, care a venit să o trateze, şi, înaintea acestuia, ea s-a plâns permanent de bărbatul ei. Profesorul Şupkovenski a stabilit că are nevroză acută şi trebuie să o trateze la un spital de psihiatrie, situat la 4 km de Sofia. Într-o zi, pe când se odihnea, E.D. a ţipat:

- Vreau să vină Marceto !

M-a rugat să merg la ea. M-am dus. Este interesant că dintre toţi apropiaţii ei doar pe mine m-a cunoscut. Cum m-a văzut, mi-a spus:

- Marce, vreau să mă duci la bătrânelul cu toiag ! El mă va lecui ! Mi s-a arătat azi-noapte în vis şi mi-a spus: ‘Copilă dragă, vino la mine ! Te voi ajuta. Sunt îngropat la subsolul unei biserici de lângă bulevard’. Spune-mi, unde este îngropat acest bătrân ? Vreau să mă duci la el !

- Te voi duce neapărat. Voi afla şi te voi duce, i-am făgăduit eu.

Am aflat că în biserica rusă, la subsol, sub altar, este îngropat arhiepiscopul rus Serafim, care a răposat la Sofia, în 1950. Am dus-o acolo pe prietena mea cu o maşină.

De îndată ce am deschis uşa bisericii, în locul unde coboară scara către gropniţă, E.D. a văzut pe peretele din faţă portretul arhiepiscopului Serafim şi a strigat:

- Iată-l pe bătrânul cu toiag ! La fel cum l-am văzut în vis !

S-a repezit către el, şi-a pus capul pe masa de dinaintea portretului şi a plâns îndelung. După ce a ajuns la mormântul arhiepiscopului Serafim, a continuat să se roage îndelung. La mormânt, ea s-a liniştit şi s-a tămăduit pe deplin. Aceasta am văzut-o cu ochii mei”.

Şi iată o altă întâmplare, şi mai grăitoare, despre o arătare a unui sfânt de pe lumea cealaltă, cu scopul de a ajuta creştinilor într-un moment crucial.

Întâmplarea despre care vom povesti s-a petrecut în anul 362, cu împăratul Iulian Apostatul, numit astfel pentru faptul că, deşi a fost creştin, s-a lepădat de credinţa creştină şi a încercat să readucă păgânismul în Imperiul Roman. El a fost un om foarte viclean, căutând să spurce şi să-şi bată joc de postul creştin. Chiar la începutul Păresimilor – în prima săptămână a marelui post –, a poruncit unui dregător antiohian să aducă la piaţă marfă stropită în taină cu sânge de animale jertfite idolilor, ca cei ce vor cumpăra-o să se spurce şi să încalce porunca apostolică prin care este interzis creştinilor să mănânce jertfe idoleşti (potrivit Faptele Apostolilor 15, 29). Dregătorul a împlinit îndată cele poruncite.

Dumnezeu însă, în chip minunat, i-a păzit pe creştini de această spurcăciune, trimiţând pe Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron, care a pătimit pentru Hristos în anul 306, ca să-l prevină pe episcopul locului de cele pregătite creştinilor. Sfântul Teodor s-a arătat de pe cealaltă lume arhiereului, nu în vis, ci aievea, şi i-a spus ca fără nici o zăbavă să-i adune pe credincioşi şi să le vestească despre ceea ce se unelteşte împotriva lor şi să-i povăţuiască să nu cumpere nici un fel de hrană de la piaţă, ci să se hrănească în acea săptămână cu grâu fiert îndulcit cu miere, numit colivă. Astfel, creştinii au fost feriţi de acea spurcăciune. De atunci a rămas obiceiul ca în sâmbăta primei săptămâni din postul mare să se fiarbă colivă şi să se cinstească pomenirea Sfântului Mare Mucenic Teodor ca nimicitor al idolilor şi ocrotitor al adevăraţilor urmaşi ai lui Hristos.

În viaţa Sfântului Ioan Mult-pătimitorul, nevoitor la Lavra Pecerska din Kiev, citim că el suferea cumplit de patima desfrânării, dar s-a luptat plin de bărbăţie cu aceasta. În ciuda împotrivirii lui, inima sa curată era neîncetat asaltată de vrăjmaşi astfel încât el nu avea linişte nici ziua, nici noaptea. S-a dedat atunci la cele mai mari nevoinţe – post aspru, rugăciune şi priveghere de toată noaptea, stat în ger, purtare de lanţuri de fier –, însă nimic nu i-a ajutat. Vreme de 30 ani a petrecut într-o asemenea luptă, dar fără nici o izbândă. Atunci nevoitorul s-a hotărât pentru o asceză nemaiauzită: s-a zăvorât într-un mormânt-peşteră, a săpat o groapă, a intrat în pământ până la piept, rămânându-i doar mâinile şi capul slobode. Şi, deşi simţea dureri şi nespuse chinuri fizice, tot nu a aflat uşurare.

Diavolul a turbat, văzându-l neplecat în lupta lui cu o asemenea patimă şi a început atunci să-l înfricoşeze cu vedenii înfiorătoare. Odată, chiar de Paşti, necuratul duh a luat chip de balaur şi s-a apropiat ca să-l înghită. Cu ultimele lui puteri, mult-pătimitorul Ioan a strigat către Mântuitorul: ,,Doamne, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit ? Unule, singur fără de păcat, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul ! Izbăveşte-mă pe mine de patima desfrânării, ca să nu cad în veac în cursele celui viclean !” Abia şi-a încheiat rugăciunea şi a văzut deasupra lui că străluceşte o lumină minunată. Diavolul s-a făcut nevăzut. Hristos Însuşi i S-a arătat în peşteră şi nevoitorul a strigat cu durere: ,,Doamne, de ce m-ai lăsat atâta timp să mă chinui ?”

Iar Mântuitorul i-a răspuns: ,,După puterea răbdării tale s-a îngăduit asupra ta această ispită aprinsă, ca să fii curăţit precum aurul. Dumnezeu nu îngăduie omului ispită mai mare decât puterea lui, ca să nu fie, din neputinţă, batjocorit de şarpele cel viclean. Până acum te-ai rugat tu singur pentru tine. De acum însă roagă-te adormitului care se află înaintea ta, ca el să-ţi dea uşurare de patima desfrânării ! Căci acesta a săvârşit o nevoinţă mai mare chiar decât aceea a preaînţeleptului Iosif şi poate să ajute pe cei ce suferă de această patimă”.

Ioan nu cunoştea numele sfântului, însă îndată s-a rugat: ,,Doamne, miluieşte-mă pe mine pentru rugăciunile acestui drept !” Abia mai apoi a cunoscut că în acea peşteră era îngropat vestitul nevoitor împotriva patimii desfrânării, Sfântul Moise Ungurul. Cu binecuvântatul lui ajutor, Ioan s-a izbăvit de năvălirile cele necurate şi, mai apoi, a fost proslăvit el însuşi ca plăcut al lui Dumnezeu, ca sfânt care ajută la izbăvirea de năvălirile diavolului desfrânării.

Demn de remarcat în acest caz este faptul că Mântuitorul, care S-a arătat lui Ioan, nu l-a vindecat El Însuşi de patima desfrânării, ci l-a îndemnat să se roage Sfântului Moise Ungurul, care fusese om ca şi el ! De ce oare Domnul a procedat în acest chip ? Din următoarele pricini:

» Ca să se arate adevărul cuvintelor Sale, spuse încă din Vechiul Testament: Pre cei ce mă vor mări pre mine îi voiu mări (I Împăraţi 2, 31);

» Ca să se întărească prin faptă făgăduinţa Lui: Cel ce crede întru mine, lucrurile care eu fac şi acela va face; şi mai mari decât acestea va face (Ioan 14, 12);

» Ca să-i înveţe pe oameni să se smerească nu doar înaintea Domnului, lucru care nu este atât de greu, ci şi înaintea aproapelui, socotindu-l pe acesta mai mare decât pe sine (potrivit Filipeni 2, 3);

» Ca şi sfinţii Săi să poată arăta dragoste către fraţii lor mai mici aflaţi în pătimiri, ca prin aceasta să strălucească şi mai mult întru sfinţenia lor binecuvântată.

Fiecare drept, plecat de aici cu mare dragoste de Dumnezeu şi de oameni, continuă şi după plecarea din lumea aceasta să aibă dragoste de oameni, să se milostivească de ei şi să-i ajute. Şi câţi dintre plăcuţii lui Dumnezeu nu au spus ucenicilor care se tânguiau şi de la care îşi luau rămas bun în ceasul morţii: ,,Dacă voi afla îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, nu vă voi lăsa, ci mă voi ruga pentru voi !”

Sfântul Apostol Petru tocmai în acest chip s-a rugat pentru fiii săi întorşi de curând la credinţă. El i-a avut în grija sa părintească nu doar în viaţa lui de aici, ci şi după moartea sa. Pentru aceasta scrie: Mă voiu nevoi şi pururea a vă avea pre voi după ieşirea mea, ca să faceţi pomenire de acestea (adică de mântuitoarele sale învăţături) (II Petru 1, 15).

Tâlcuind aceste cuvinte, Fericitul Teofilact scrie: ,,Sfinţii – după plecarea din această lume – îi ajută pe cei rămaşi aici şi se roagă pentru cei vii. Adevărul privitor la aceasta îl înţeleg aceia care cheamă harul cel dumnezeiesc al sfinţilor”.

 

 

III. Prin pomeniri şi binefaceri cei vii pot să ajute celor răposaţi

Aşa cum drepţii care au plecat de pe pământ, cuprinşi de dragoste, pot să ne ajute nouă, celor care trăim pe pământ, tot astfel şi noi, cei vii, putem să ajutăm celor adormiţi. Cum anume ? Prin liturghii pentru cei adormiţi, prin panihide, prin rugăciuni personale şi prin milostenii din inimă, săvârşite cu dragoste pentru cei adormiţi.

Factorul principal în acest caz este dragostea. Aceasta ne leagă de cei adormiţi încă din vremea când ei erau printre noi. Tot ea poate să ne lege şi după moartea lor, căci dragostea nu moare odată cu omul. După cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Dragostea niciodată nu cade (I Corinteni 13, 8). Ce înseamnă aici cuvântul niciodată ne explică foarte limpede Fericitul Teofilact, care scrie: ,,Dragostea nu are sfârşit, nu încetează nicicând (nici la moarte), nu se desfiinţează, ci continuă şi după această viaţă”. Cât despre proorocii, se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi, în conformitate cu cele spuse de Sfântul Apostol Pavel (potrivit I Corinteni 13, 8). Dragostea însă va fi necurmată în veşnicie ! ,,Pentru că – după cuvintele Fericitului Teofilact – dacă proorociile şi limbile există pentru mai buna primire a credinţei, ele, după răspândirea acesteia pretutindenea, de prisos făcându-se, vor înceta şi în viaţa aceasta, şi mai cu seamă în veacul ce va să vină”.

Dragostea nu se va sfârşi niciodată, deoarece ea este necesară atât în viaţa cea vremelnică, cât mai ales în cea viitoare. Odată dobândită, ea rămâne o însuşire neschimbată pentru adevăratul creştin. Prin dragoste, creştinul este şi aici fericit, dar mai cu seamă în vecii fără de sfârşit, când el va simţi fericirea dragostei şi unde ea nu va mai fi pătată vreodată de vreo ură, răutate ori vrajbă. Pentru aceasta creştinul trebuie cu orice preţ să şi-o însuşească încă de aici, ca să o aibă şi acolo ! Şi cu atât mai mult ea îi va aduce bucurie pe cealaltă lume, unde va fi aflat însuşi Izvorul dragostei, Dumnezeu. Altfel, dacă nu are dragoste, omul va fi pierdut. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi – spune Hristos –, de veţi avea dragoste întru voi (Ioan 13, 35). Această dragoste este semn al adevăraţilor ucenici ai lui Hristos nu doar aici, pe pământ, ci şi în cer. Ea este raiul sufletelor fericite.

Adevărata, neinteresata dragoste este o putere atât de mare, încât prin Dumnezeu, care este dragoste (potrivit I Ioan 4, 8), ea depăşeşte graniţele dintre viaţă şi moarte şi se revarsă atât din partea drepţilor plecaţi în lumea cealaltă asupra celor de aici, cât şi din partea celor ce vieţuiesc pe pământ cuprinşi de dragoste, asupra adormiţilor lor iubiţi.

Omul moare cu trupul, însă dragostea lui nu moare, căci ea este o însuşire a sufletului său şi este nemuritoare, la fel ca şi acesta. Dragostea este mai puternică decât moartea. Despărţirea morţii nu este o piedică în calea iubirii dintre cei vii şi cei adormiţi, în a-şi sări în ajutor unii altora; şi chiar de a cere, în anumite condiţii, de către cei vii, iertare pentru cei răposaţi ai lor.

Unii vor spune că aceste cuvinte, pe cât de mângâietoare se arată, sunt totuşi omeneşti şi că în Sfânta Scriptură nu există temei pentru nădejdea celor vii de a cere iertare pentru cei adormiţi. Aşa ceva nu este însă adevărat. Există atât de multe temeiuri ! Încă din Vechiul Testament s-au făcut pomeniri pentru cei adormiţi (a se vedea Ieremia 16, 5; Tovit 4, 10-11; Isus Sirah 7, 36). Despre acest lucru vom vorbi însă mai departe. Iar în Noul Testament, Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos mărturiseşte: Tot păcatul şi hula se va ierta oamenilor (…) Oricine va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; iar oricine va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie (Matei 12, 31-32).

Cum sunt iertate păcatele în această lume e limpede – prin cererea personală de iertare, prin pocăinţa personală şi prin mărturisire. Însă cum sunt iertate păcatele pe lumea cealaltă nu este limpede, ci doar se poate intui. Iar prin intuiţie rezultă limpede că sunt păcate care pot fi iertate şi după moartea omului. Şi, pentru că după această viaţă pocăinţa personală nu mai este lucrătoare, rămâne să credem că iertarea se dă celor răposaţi la rugăciunile celor vii pentru ei, făcute către Maica Domnului şi către ceilalţi sfinţi, ca mijlocitori înaintea Unicului Mijlocitor la Tatăl – Iisus Hristos (potrivit I Timotei 2, 5), despre care Sfântul Apostol Ioan Teologul scrie: Dacă cineva va păcătui, mângâietor avem către Tatăl, pre Iisus Hristos cel drept; şi acesta este curăţire de păcatele noastre (I Ioan 2, 1-2).

Ce înseamnă, oare, faptul că Iisus Hristos mijloceşte pentru noi (potrivit Romani 8, 34) ? După Fericitul Teofilact, din aceasta rezultă că şi după ce a săvârşit răscumpărarea prin jertfa Sa, vărsându-şi sângele Său pentru noi, Mântuitorul continuă să-Şi manifeste dragostea Sa către noi. ,,Deşi a împlinit mântuirea Lui după trup, El nu a întrerupt iubirea Sa faţă de noi”. Prin mijlocirea pentru noi, Mântuitorul Îşi arată nespusa dragoste pe care ne-o poartă, dragoste care începe în această lume şi care continuă în veşnicie.

Dumnezeu-Tatăl a dat întreaga Sa judecată Fiului (potrivit Ioan 5, 22). Oare Fiul va osândi, dintr-odată, la veşnicele chinuri pe aceia pentru care a răbdat de bunăvoie chinuri pe Golgota ? Oare nu-i va izbăvi El de veşnica moarte prin mijlocirea Sa înaintea Tatălui pe aceia pentru care a răbdat moartea pe Cruce, văzând întru ei măcar germenii pocăinţei ? Oare îi va pierde pe aceia pentru care a venit să le dea mântuire ?! Nu, nu-i va pierde, numai să nu fi ajuns ei la atâta nepocăinţă şi cruzime. Pe lumea cealaltă vor fi iertate toate păcatele, numai hula împotriva Sfântului Duh nu va fi iertată. Iar hula împotriva Sfântului Duh constă în îndrăzneala, în demonica împotrivire faţă de Dumnezeu, în respingerea adevărurilor dumnezeieşti revelate, în vrăjmăşia plină de cruzime împotriva a tot ceea ce este sfânt, cât şi în deplina deznădejde.

Pentru demoni nu există iertare întru nepocăinţa lor. Tot astfel şi pentru cei care hulesc Duhul harului (potrivit Evrei 10, 29) nu există iertare în această lume; de vreme ce nu s-au pocăit aici, dincolo ei nu vor mai putea să se căiască (potrivit Ioan 9, 4). Însă pentru toţi păcătoşii care au pus început al adevăratei pocăinţe până ce s-au mutat de aici există nădejde de mântuire prin rugăciunile Sfintei Biserici şi prin milosteniile săvârşite pentru cei răposaţi.

Biserica lui Hristos s-a rugat încă din timpurile apostolice pentru iertarea păcatelor credincioşilor adormiţi. Ea a săvârşit şi săvârşeşte aceasta, deoarece este încredinţată de folosul rugăciunilor şi milosteniilor pentru cei plecaţi din această lume.

În sinaxarul sâmbetei lăsatului sec de carne, când se săvârşeşte, de pildă, pomenirea morţilor, citim că un mare folos se aduce celor adormiţi prin săvârşirea pentru ei de rugăciuni, liturghii şi milostenii. Acestea le avem păstrate din tradiţia sfinţilor apostoli, după cum mărturiseşte Sfântul Dionisie Areopagitul. Pentru întărirea folosului rugăciunilor pentru cei adormiţi, în sinaxar sunt aduse câteva întâmplări trăite. Sfântul Macarie cel Mare († 390) a aflat pe cale o tigvă a unui închinător la idoli din eresurile de demult. El a întrebat atunci dacă în locaşurile iadului există vreo oarecare mângâiere şi a auzit răspunsul: ,,Da, cei de acolo simt o mare mângâiere când tu, părinte, te rogi pentru ei”. În secolul al IX-lea, evlavioasa împărăteasă Teodora l-a izbăvit din locul veşnicelor chinuri pe răposatul ei soţ, Teofil, cunoscut ca luptător împotriva icoanelor, prin rugăciunile unei mulţimi de sfinţi bărbaţi şi mărturisitori. Cu atât mai mult pentru creştinii dreptcredincioşi care până la sfârşitul vieţii lor nu s-au lepădat de credinţă, dar au murit în păcate pentru care nu s-au pocăit, este cu putinţă să ne rugăm lui Dumnezeu, pentru uşurarea stării lor de dincolo şi pentru veşnica mântuire.

De ce să socotim greu şi cu neputinţă să ne rugăm pentru iertarea păcatelor celor adormiţi, dacă Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos prin Crucea Sa a deschis calea către slobozirea din iad a acelor păcătoşi care au crezut în El şi L-au mărturisit acolo ca Mântuitor ? Cum şi când s-a petrecut aceasta ne lămureşte Sfântul Apostol Petru, care scrie: Hristos o dată pentru păcate au pătimit, cel drept pentru cei nedrepţi, ca pre noi să ne aducă la Dumnezeu, omorându-se cu trupul şi înviind cu Duhul. Întru care şi duhurilor ce erau în temniţă pogorându-se, au propovăduit (I Petru 3, 18-19), adică în iad. Din aceste cuvinte se vede limpede că dumnezeiasca purtare de grijă îi cuprinde pe toţi – şi pe evrei, şi pe păgâni, după cum minunat tâlcuieşte episcopul Mihail. Din iad au fost scoşi de Hristos drepţii Vechiului Testament, care aveau în inima lor o credinţă de mai dinainte în El, o îndelungă aşteptare a lui Mesia, cât şi toţi aceia care au primit adevărul lui Hristos vestit lor în iad despre Răscumpărare, fie ei păgâni ori evrei.

Aceasta a subliniat-o în chip minunat monahul Mitrofan prin cuvintele: ,,Hristos a biruit iadul şi a scos de acolo pe toţi cei care aşteptau venirea Lui. Şi, precum a făcut atunci, tot astfel şi acum El poate să scoată pe cei păcătoşi din iad, dacă ei sunt, desigur, vrednici de aceasta. Este de ajuns să existe un oarecare temei, căci Dumnezeu doreşte pururea să mântuiască pe cel păcătos, după cum El Însuşi mărturiseşte: Nu voiesc moartea păcătosului (Iezechiil 33, 11)”.

Prilej de mântuire a adormiţilor noştri, care se află în întunericul de dincolo, pot să fie rugăciunile noastre pentru ei, cât şi liturghiile pentru cei adormiţi şi milosteniile săvârşite pentru pomenirea lor. O astfel de dragoste curată şi bineplăcută lui Dumnezeu poate, într-adevăr, să le ajute.

În Sfânta Scriptură, există multe pilde privitoare la această rugăciune de mijlocire. Mântuitorul Iisus Hristos a iertat păcatele slăbănogului pentru credinţa şi rugăciunea celor apropiaţi ai săi: Iisus văzând credinţa lor, au zis slăbănogului: fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele tale (Marcu 2, 5). Pentru rugăciunea dregătorului din Capernaum, Mântuitorul a vindecat pe fiul său (potrivit Ioan 4, 46-53). La rugăciunea femeii hanaanence, Domnul a izgonit demonii din fiica ei (potrivit Matei 15, 22-28). Iar pilda smochinului neroditor a dezlegat în chip minunat chestiunea atât de importantă asupra rugăciunii mijlocitoare: acolo se arată limpede că, prin mijlocirea cuiva, Dumnezeu îi rabdă pe alţii. Deşi ani la rând smochinul nu şi-a dat rodul său şi trebuia tăiat, Stăpânul l-a mai îngăduit pentru încă o vreme la mijlocirea slugii sale credincioase (potrivit Luca 13, 8-9).

Vă rugaţi unul pentru altul – ne sfătuieşte Sfântul Apostol Iacov (5, 16). Cât de importante sunt legăturile de rugăciune între cei vii, tot pe atât de importante sunt ele şi în privinţa rugăciunii între cei vii şi cei morţi, căci pentru Dumnezeu toţi Lui viază (Luca 20, 38).

Sfântul Ioan Teologul învaţă: De va vedea cineva pre fratele său păcătuind păcat nu spre moarte să ceară, şi va da lui viaţă celor ce păcătuiesc nu spre moarte. Este păcat spre moarte; nu pentru acela zic ca să se roage (I Ioan 5, 16). Aceste cuvinte amintesc de cele ale lui Hristos în privinţa deosebirii între păcatele de iertat şi de neiertat: Tot păcatul şi hula se va ierta oamenilor, iar hula care este împotriva Duhului, nu se va ierta oamenilor. Şi oricine va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; iar oricine va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie (Matei 12, 31-32). Cererea pentru milostivirea celor decedaţi este posibilă doar mulţumită mijlocirii la veşnicul Mijlocitor – Iisus Hristos (potrivit I Timotei 2, 5).

Pocăinţa personală în această viaţă – până ce suntem încă pe drumul către judecată (potrivit Matei 5, 25) – este cel mai sigur mijloc de mântuire. Însă, şi în lipsa unei pocăinţe îndestulătoare, iertarea lui Dumnezeu este lucrătoare – atrasă fiind aceasta către îndurare (omeneşte vorbind) de rugăciunile noastre şi de dragostea noastră vie către cei plecaţi de pe pământ, numai ca aceştia să nu fi păcătuit de moarte şi să nu fi plecat de aici fără nici măcar un început de pocăinţă.

Ce semnifică toate acestea în oglinda chestiunii pe care o cercetăm ? Aşa cum un bun creştin poate să ceară iertare pentru altul, care a păcătuit, dar care nu a ajuns încă la adevărata pocăinţă, tot astfel un creştin adânc îndurerat, mai cu seamă dacă el însuşi năzuieşte către dreptate şi este condus de o dragoste sinceră, poate să ceară iertare – pentru nepreţuita şi sfânta şi cea fără de sânge Jertfă a lui Hristos –, prin rugăciuni fierbinţi şi cu milostenii, pentru cei adormiţi aflaţi în chinuri – nu însă iertarea păcatelor de moarte. Dumnezeu ţine seama de dragostea oamenilor. El poate şi de la Sine să ierte, dar se bucură când vede cum credincioşii întru El se străduiesc să urmeze porunca Lui: Să vă iubiţi unul pre altul (Ioan 13, 34). Dumnezeu împlineşte dorinţa celor care-L iubesc pe El. Ca şi cum le-ar spune: ,,Întrucât voi împliniţi voia Mea, şi Eu o voi împlini pe a voastră”.

Folosul rugăciunilor pentru cei adormiţi este unul îndoit – atât pentru noi, cât şi pentru ei. Iată în ce constă folosul pentru noi:

1) ,,Rugăciunile pentru cei adormiţi aduc mântuire celor vii, căci îndreaptă sufletul lor către cer şi îl despart de cele vremelnice, deşarte. Rugăciunile aprind inima către porunca pomenirii morţii şi prin aceasta o feresc pe ea de rău. Ele dau putere omului să se înfrâneze de la păcatele samavolnice. Un astfel de om se umple în inima lui de nădejdea bucuriei întâlnirii cu cei apropiaţi, pentru mântuirea cărora a săvârşit tot ceea ce ţine de el”[1].

2) Când ne rugăm fierbinte pentru scumpii noştri răposaţi ori când facem milostenie pentru ei, noi săvârşim, fără doar şi poate, o faptă a dragostei. Iar dragostea, după cuvântul lui Dumnezeu şi din experienţa duhovnicească, ne sfinţeşte şi ne apropie de Dumnezeu. Căci este spus: Dumnezeu dragoste este; şi cela ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru dânsul (I Ioan 4, 16). Desăvârşindu-ne în dragostea către aproapele – fie viu, fie adormit –, vom umple sufletul nostru cu virtuţi, pentru care îndrăznire să avem în ziua judecăţii (I Ioan 4, 17).

Iar folosul pentru cei adormiţi, din rugăciunile şi milosteniile făcute pentru ei, constă în următoarele: rugăciunile şi milosteniile pline de iubire pentru cei adormiţi fără nici o îndoială se arată binefăcătoare pentru sufletele lor, numai să fie săvârşite cu credinţă şi cu dragostea faţă de Întrutotmilostivul Dumnezeu. Faptul că aceste rugăciuni şi milostenii sunt plăcute lui Dumnezeu se vede din următoarele paragrafe, întâlnite încă din Vechiul Testament:

» În Cartea lui Tovit citim: Că milostenia din moarte izbăveşte, şi nu-l lasă să intre întru întuneric. Pune pâinile tale preste mormântul drepţilor (Tovit 4, 11, 23). Aici, după părerea părinţilor îmbunătăţiţi, Sfânta Scriptură rânduieşte la îngropare – ori când se face pomenire pentru cel adormit – să se aşeze masă pentru săraci, ca ei să se roage pentru sufletul celui adormit. Acest obicei a trecut din Biserica vechi-testamentară în cea a Noului Testament şi se păstrează până în zilele noastre.

» În Cuvântul lui Dumnezeu se socotesc la pedepse răposaţii pentru care nu se va frânge pâine întru plângerea lor spre mângâiere (Ieremia 16, 6).

» Isus, fiul lui Sirah, scrie: Harul dării înaintea a tot cel viu, şi de la cel mort, să nu opreşti darul (Isus Sirah 7, 35), adică roagă-te pentru ei şi dă pentru ei milostenii (potrivit II Macavei 12, 39-45).

În perioada Noului Testament a continuat această învăţătură a purtării de grijă pentru cei adormiţi. Chiar în prima liturghie apostolică, alcătuită de Sfântul Apostol Iacov, sunt cuprinse rugăciuni pentru cei care mor în credinţă. Acolo citim: ,,Doamne, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, adu-Ţi aminte de toţi drepţii de care ne-am adus aminte şi de care nu ne-am adus aminte, de la Avel până în ziua cea de astăzi. Dă-le lor odihnă în lăcaşurile cereşti ale Împărăţiei Tale, în desfătările raiului, în sânul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, sfinţii noştri părinţi, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, unde străluceşte totdeauna lumina feţei Tale”.

Din liturghia Sfântului Iacov rugăciunile pentru cei adormiţi au trecut atât în liturghia Sfântului Vasilie cel Mare, cât şi în liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. În acestea, în trei locuri importante, sunt cuprinse rugăciuni pentru cei adormiţi în sfânta şi dreapta credinţă:

» La proscomidie, după scoaterea celor nouă miride pentru feluritele cete de sfinţi şi mulţime de părticele pentru cei vii, se spune: ,,Pentru pomenirea şi iertarea păcatelor (…) ctitorilor sfântului lăcaşului acestuia, (…) ale preabinecinstitorilor împăraţi, domnitori şi dregători, ale fericiţilor patriarhi (…)”. Apoi se pomenesc numele din pomelnice ale creştinilor dreptmăritori adormiţi, iar la fiecare pomenire se scoate o miridă şi se aşază în partea de jos a discosului. Această pomenire de la proscomidie se încheie cu rugăciunea: ,,Pomeneşte Doamne, Iubitorule de oameni, pe toţi, care întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci, cu împărtăşirea Ta au adormit, dreptmăritori părinţi şi fraţi ai noştri”.

» La ectenia cererilor stăruitoare citim: ,,Încă ne rugăm pentru fericiţii şi pururea pomeniţii (…) patriarhi (…), conducători (…), ctitorii acestui sfânt lăcaş (…); şi pentru cei mai înainte adormiţi, părinţi şi fraţi ai noştri, care odihnesc aici şi pretutindenea”.

» La axion, preotul slujitor se roagă în taină: ,,Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci şi-i odihneşte pe dânşii, Dumnezeul nostru, acolo unde străluceşte lumina feţei Tale”.

 

Cuv duh 75 1

Sfinţii Ierarhi Vasilie cel Mare şi Ioan Gură de Aur săvârşind Jertfa cea nesângeroasă

Frescă din biserica Mânăstirii Gracanica, secolul al XIV-lea

 

La sfânta liturghie, dacă aceasta se săvârşeşte pentru adormiţi, se adaugă osebite cereri pentru creştinii dreptmăritori pomeniţi, trecuţi la cele veşnice. Rugăciunea stăruitoare, unită, a tuturor celor prezenţi este asemenea unui val puternic care ajunge până la malurile veşniciei şi Îl face pe Dumnezeu îndurător, ca să curăţească păcatele creştinilor dreptmăritori adormiţi. Cum să nu fie minunată o astfel de rugăciune, când ea se înalţă de pe temelia de neclătinat a ,,celui mai puternic mijloc de curăţire a păcatelor – Jertfa cea nesângeroasă, adusă pentru păcatele tuturor, prin urmare şi pentru ale celor adormiţi, de vreme ce şi ei aparţin Bisericii lui Hristos !

Cei ce se află aici, pe pământ, ca şi cei care au plecat dincolo – toţi credincioşii – Îl au pe Însuşi Hristos ca Mijlocitor înaintea lui Dumnezeu, după mărturia Sfântului Apostol Pavel: Că unul este Dumnezeu, unul şi mijlocitor între Dumnezeu şi între oameni, omul Iisus Hristos (I Timotei 2, 5). El este Mijlocitor înaintea lui Dumnezeu pentru toţi care îi sunt credincioşi Lui. El este şi Jertfă, şi Arhiereu (potrivit Evrei 9, 11-14). Sângele Lui nepreţuit se varsă pentru oamenii păcătoşi ca un strigăt neîncetat de milostivire către Dumnezeu-Tatăl … El ne-a împăcat cu Dumnezeu şi ne-a răscumpărat din orice păcat, aducându-Se pe Sine Însuşi pe cruce ca jertfă de împăcare – jertfa propriului Său Trup şi Sânge (potrivit Evrei 9, 14-26; 10, 10).

În chip tainic, până astăzi euharistia aduce lui Dumnezeu tot aceeaşi jertfă de împăcare, frângându-se tot acelaşi preacinstit Trup al Răscumpărătorului nostru pentru viaţa lumii şi vărsându-se tot acelaşi preacinstit Sânge al Său pentru iertarea păcatelor (potrivit Matei 26, 26-28). Că spre aceasta Hristos şi au murit şi au înviat şi au vieţuit, ca să stăpânească şi pre cei morţi şi pre cei vii (Romani 14, 9).

Există sectanţi care, fără să cunoască cele privitoare la sfânta euharistie, auzind că pe sfântul disc, în jurul sfântului agneţ, se pun părticele scoase pentru cei vii şi pentru cei adormiţi, cred că cu aceste părticele se împărtăşesc credincioşii. O sectantă, care mărturisea că este ortodoxă, la întrebarea mea – de ce nu se împărtăşeşte în Biserica Ortodoxă – mi-a răspuns astfel: ,,Pentru că nu vreau să mă împărtăşesc cu sufletele morţilor !” Această clevetire, cum că în bisericile ortodoxe credincioşii, chipurile, s-ar împărtăşi cu părticele scoase pentru cei adormiţi, a fost concepută ca să-i înstrăineze Sfânta Ortodoxie. Ea are o origine îndepărtată şi se întinde până în zilele noastre.

Iată însă ce citim într-o lucrare de liturgică: ,,Părticelele, care închipuie pe membrii Bisericii, se scot nu pentru împărtăşirea noastră, ci ca semn al comuniunii acestora cu Domnul şi între ei. Aceste părticele nu reprezintă jertfa cea curată. Această jertfă o constituie doar Trupul şi Sângele Dumnezeului-Om, Iisus Hristos, aduse pe cruce şi acum aduse la sfântul pristol în chipul pâinii şi al vinului, pentru curăţirea păcatelor întregii lumi. Părticelele închipuie însă pe acei oameni, pentru care ele se aduc; ele nu se prefac în Trupul Domnului şi nu se dau oamenilor la împărtăşirea lor. (...) Aceste părticele (abia după ce darurile se prefac în sfânta împărtăşanie) sunt vărsate în sfântul potir, ca astfel: 1) sfinţii să primească o mai strânsă comuniune cu Dumnezeu, iar împreună cu aceasta o mai mare slavă şi bucurie în ceruri, şi 2) viii şi adormiţii, curăţiţi prin preacinstitul Sânge al Fiului lui Dumnezeu, să primească iertare pentru păcatele lor şi să moştenească viaţa cea veşnică pe care o arată şi cuvintele preotului care însoţesc această lucrare: Curăţeşte, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit acum, prin preascump Sângele Tău”.

Prin rugăciunea de milostivire pentru cei adormiţi, Sfânta Biserică a hotărât să se săvârşească liturghii pentru cei adormiţi în fiecare zi de sâmbătă. Sâmbăta are înţelesul de odihnă. Sâmbetele s-au închinat tuturor sfinţilor care şi-au aflat veşnica odihnă în Dumnezeu, cât şi credincioşilor de rând care au răposat şi care au nevoie de veşnica odihnă. Cu osebită osârdie, pentru pomenirile celor adormiţi au fost stabilite şi aşa-numitele sâmbete ale morţilor. Acestea sunt zile de sâmbătă rânduite în timpul anului special pentru liturghiile pentru cei adormiţi, pentru panihide şi pentru rugăciuni la mormintele celor plecaţi de pe pământ. Cele mai importante pomeniri ale morţilor sunt următoarele două: înaintea lăsatului sec de carne – în sâmbăta de dinaintea duminicii lăsatului sec de carne – şi înainte de Sfânta Treime – în sâmbăta de dinaintea marelui praznic al Cincizecimii.

Sfânta Biserică a rânduit pomenirea morţilor la lăsatul secului de carne pentru pomenirea tuturor celor care ,,de la Adam şi până astăzi au adormit întru evlavie şi dreaptă credinţă – protopărinţi, părinţi şi fraţi (...), toţi cei înecaţi, care au pierit în războaie, cutremure, ucişi fără urmă, arşi de foc (...), pe aceia care s-au făcut hrană fiarelor, păsărilor şi sălbăticiunilor, care au pierit trăsniţi şi îngheţaţi de ger (...), toţi cei care pe neaşteptate au murit şi au rămas fără îngropare după rânduială” (Triodul).

 

Cuv duh 75 2

Înfricoşătoarea Judecată, zugrăvită pe unul

din pereţii exteriori ai Mânăstirii Râşca

 

Pomenirea morţilor la lăsatul secului de carne este legată de pericopa evanghelică despre Înfricoşătoarea Judecată, care se citeşte în ultima zi din săptămâna lăsatului de sec de carne. Întrucât cei vii şi cei morţi vor sta înaintea Înfricoşătoarei Judecăţi a lui Hristos şi vor avea nevoie de îndurarea cea dumnezeiască, în scopul acesta s-a stabilit pomenirea morţilor, ca, prin binefaceri şi rugăciuni pentru cei adormiţi, să se uşureze sentinţa care va fi pronunţată de Dreptul Judecător asupra celor vii şi asupra celor morţi. Aceste pomeniri ale morţilor stau sub semnul nădejdii că se va primi milă pentru mila arătată (potrivit Iacov 2, 13). Cea mai înţeleaptă milă către cei adormiţi ai noştri, care nu au izbutit să aducă roade de pocăinţă, o arată aceia care se roagă pentru ei şi care întru pomenirea lor fac binefaceri. Iar Hristos primeşte mila arătată către aproapele nostru ca una arătată Lui Însuşi (potrivit Matei 25, 35-40).

A doua pomenire importantă a morţilor – înainte de Sfânta Treime – cinsteşte, de asemenea, ,,pomenirea tuturor creştinilor adormiţi binecredincioşi din veac, părinţi şi fraţi ai noştri”. În acea zi Biserica se roagă: ,,În locaşurile celor aleşi şi în latura celor vii, aşază pe cei ce au adormit cu bună credinţă, pe care i-ai luat, Iisuse, ca un Dumnezeu lesne împăcat, şi-i umple de lumina cea neînserată şi bucuriei Tale celei duhovniceşti îi învredniceşte” (Penticostarul, Utrenia, Slavă, a morţilor).

Scopul principal al acestor rugăciuni pentru cei adormiţi constă în: iertarea păcatelor, izbăvirea de chinurile veşnice ale iadului şi învrednicirea celor adormiţi întru credinţă de veşnica mântuire. Într-una dintre stihiri sunt îndemnaţi toţi către trezvie duhovnicească prin următoarele cuvinte: ,,Veniţi, fraţilor, cu înfricoşare înaintea mormintelor, priviţi şi luaţi aminte la deşertăciunea acestei lumi ! Unde sunt acum frumuseţea cea trupească şi slava celor bogaţi ? Unde este semeţia celor mândri ? Totul este deşertăciune. Pentru aceasta să ne rugăm Mântuitorului: după mila Ta cea mare, fă odihnă, Doamne, sufletului adormitului robului Tău, cu duhurile drepţilor, celor ce s-au săvârşit” (Triodul).

La vecernia plecării genunchilor, din Marea Duminică a Pogorârii Duhului Sfânt, se citesc rugăciunile pentru cei vii şi cei adormiţi – pentru toţi fraţii de credinţă ori rude după trup –, mărturisind adevărul că Dumnezeu este Cel care pogoară în iad şi ridică din iad, Cel care leagă cu neputinţă şi slobozeşte cu putere, că El este Cel care binevoieşte să primească de acest mare praznic rugăciunile noastre pentru cei închişi în iad şi Care ne dă mare nădejde că le va da slobozire din faptele lor cele rele. La sfârşit se spune:

,,Primeşte deci, Stăpâne, cererile şi rugăciunile noastre şi odihneşte [...] toate sufletele care au adormit mai înainte în nădejdea învierii şi a vieţii de veci; şi aşază sufletele lor [...] în latura celor vii, în Împărăţia cerurilor, în raiul desfătării [...], ridicând împreună şi trupurile noastre, în ziua în care ai hotărât, după făgăduinţele Tale cele sfinte şi adevărate. Căci nu este, Doamne, moarte pentru robii Tăi, când ieşim din trup şi venim la Tine, Dumnezeule, ci mutare de la cele mai pline de întristare la cele mai bune şi mai vesele, şi odihnă şi bucurie. Iar de am şi greşit Ţie ceva, fii milostiv şi nouă şi acelora, pentru că înaintea Ta nimeni nu este curat de întinăciune, chiar de ar fi viaţa lui doar o singură zi. Că numai Tu singur Te-ai arătat pe pământ fără de păcat, Domnul nostru Iisus Hristos, prin care toţi nădăjduim să dobândim milă şi iertare de păcate”.

 

Cuv duh 75 3

Pogorârea Sfântului Duh

Frescă din biserica Mânăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava

 

În afară de aceste două importante date de pomenire a morţilor după rânduiala bisericească se fac osebite slujbe pentru cei adormiţi în cea de-a doua, cea de-a treia şi în cea de-a patra sâmbătă din Postul Mare. În Biserica Ortodoxă Bulgară a intrat în practică şi aşa-numita pomenire de Sfinţii Arhangheli – în sâmbăta de dinaintea Sfinţilor Arhangheli. Tot o astfel de rânduială există şi în Biserica Ortodoxă Rusă – pomenirea morţilor de Sfântul Dimitrie –, care se face în sâmbăta de dinaintea prăznuirii Marelui Mucenic Dimitrie, spre pomenirea celor căzuţi pe câmpul de luptă. În vremea tuturor acestor pomeniri, Biserica cere de la Dumnezeu, pentru sufletele creştinilor dreptmăritori sălăşluite pe lumea cealaltă, veşnică odihnă din mulţimea nevoinţelor pământeşti, a grijilor, tulburărilor şi războaielor.

Aici apare o mare întrebare: cum pot cei adormiţi în păcate şi care au plecat de aici fără să facă pocăinţă îndeajuns să se învrednicească să primească dumnezeiasca iertare şi har, şi să se bucure de aceasta ?

Sfântul Efrem Sirul lămureşte cu o minunată pildă şi această nedumerire a noastră, spunând: ,,Milosteniile făcute de cei vii îi ajută pe cei adormiţi. Nu am băgat oare de seamă că, atunci când începe să se formeze roada viţei (strugurii), vinul fermentează în vasele cele de argilă ? Şi dacă butucii care scot grea duhoare au simţire (căci până ce aceştia cresc în câmpie, vasele, acasă, au altă lucrare), cu atât mai mult trebuie să simtă cei adormiţi (viind ei cu duhul) când se săvârşeşte pentru ei pomenire !”

Sensul pildei Sfântului Efrem este următorul: precum dătătoarea de viaţă lege dumnezeiască se manifestă şi în butaşul cel viu, care slujeşte în câmp, şi în vasul cel mort, care se află acasă, aşa încât şi una, şi cealaltă sunt lucrătoare, tot astfel şi în viaţa duhovnicească Domnul lucrează binecuvântat şi printre cei vii, şi printre cei adormiţi.

La rugăciunile noastre pentru cei adormiţi se adaugă şi dumnezeiasca îndurare. Deşi se spune: Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea judecata (Evrei 9, 27), această judecată nu este definitivă, ci vremelnică. Cea definitivă, aşa cum am subliniat deja, va avea loc la cea de-a Doua Venire a lui Hristos. Până atunci mai este încă vreme pentru arătarea îndurării lui Dumnezeu asupra multor păcătoşi şi în privinţa multor păcate.

Despre Sfântul Serafim de Sarov se istoriseşte că prin rugăciunea sa a izbăvit de iad mai multe suflete nefericite de dreptmăritori creştini şi că le-a adus lor mântuire.

Unii, pe temeiul pildei lui Hristos despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, resping posibilitatea ajutorului mântuitor către cei adormiţi în păcate. Argumentul lor este următorul: bogatul se roagă lui Avraam să-l trimită pe Lazăr să-i umezească puţin gura cu un deget înmuiat în apă, însă aude răspunsul: Între noi şi între voi prăpastie mare s-a întărit; ca cei ce vor vrea să treacă de aici către voi, să nu poată, nici cei de acolo la noi să treacă (Luca 16, 26). Aceasta înseamnă, spun cei ce se îndoiesc în credinţă, că nu este cu putinţă să se arate nici un fel de ajutor pentru păcătoşii care au căzut pe neaşteptate în iad.

Însă această concluzie nu este una dreaptă. Ce spune Avraam ? Cei ce vor vrea să treacă. El nu spune că nu pot să treacă aceia pentru care s-au făcut rugăciuni fierbinţi, căci Însuşi Hristos, prin puterea dragostei Sale, doreşte să-i scoată din iad. Avraam spune doar că nu poate să-l scoată pe acela care singur doreşte aceasta. După moarte nu există pocăinţă (potrivit Ioan 9, 4). Aceasta înseamnă că nimeni nu poate să iasă singur din întunericul care îi desparte pe cei drepţi de cei păcătoşi. Poate oare, de pildă, cineva care stă înaintea unui râu mare şi adânc, dar care nu ştie să înoate, să treacă de pe un mal pe altul singur, fără ajutorul cuiva, fără barca cuiva ? Nu ! Rugăciunile Bisericii şi rugăciunile celor vii pentru cei adormiţi sunt acea barcă a dragostei, care a trecut pe mulţi în Împărăţia veşnicei desfătări. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos este primul care Se pogoară la iad şi scoate de acolo pe cei care au crezut în El şi îi trece prin prăpastia de netrecut (potrivit I Petru 3, 19; 4, 6) care desparte iadul de rai.

Cuvintele lui Avraam din pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr nu sunt în contradicţie cu adevărul despre scoaterea de către Hristos, din fundul iadului, a sufletelor care cred în El, căci dreptul din Vechiul Testament spune că doar aceia care voiesc nu pot să treacă singuri din iad în rai. Atunci ar dori aceasta chiar şi mulţi dintre apostaţi, mulţi dintre hulitorii Sfântului Duh, văzând cât de înfricoşătoare sunt chinurile celor din gheenă. Aceasta ar fi voit-o chiar şi demonii, dar în zadar ! Însă, în starea lor, într-o inimă plină de ură, care luptă împotriva lui Dumnezeu, nu poate să pătrundă dumnezeiasca şi mântuitoarea milă. Tocmai în aceasta constă marea nefericire a veşnicilor osândiţi, că, de una singură, dorinţa păcătosului de a se slobozi din necaz nu poate să-i ajute lui cu ceva.

El ar fi trebuit la timpul cuvenit să împlinească sfatul lui Hristos: Faceţi-vă vouă prieteni din mamona nedreptăţii; că dacă veţi fi lipsiţi, să vă primească pre voi în corturile cele veşnice (Luca 16, 9). Aceasta vrea să spună: cu bogăţia care ţi-a fost dată ţie de Dumnezeu pentru binefaceri şi mulţumiri şi pe care cu nedreptate şi cu aspră socoteală ai folosit-o doar pentru tine; cu această nedreaptă bogăţie, prin milostenii şi fapte bune către cei săraci, puteai fi ajutat la mântuire, căci rugăciunile acestora pot să treacă prin prăpastia cea de netrecut care se află între rai şi iad !

Dumnezeu a rânduit astfel ca cei vii să dea ajutor celor adormiţi şi prin aceasta ei înşişi să sporească din ce în ce mai mult în dragoste.

Către cei vii noi putem să ne arătăm dragostea prin mulţime de milostenii: hrănind pe cei săraci, dând să bea celor însetaţi, îmbrăcând pe cei sărmani, făcându-ne primitori de străini şi altele asemenea. Dar cum să ne arătăm dragostea noastră către cei adormiţi, care nu au nevoie de unele ca acestea ? Iată cum: când noi, întru pomenirea lor, săvârşim aproapelui aflat la nevoie amintitele fapte bune; atunci este ca şi cum am face acestea pentru scumpii noştri adormiţi. Căci oare Mântuitorul avea nevoie de noi ca să-L hrănim, să-I dăm apă, să-L îmbrăcăm şi să-L primim în casa noastră ? Însă când vom face toate acestea întru numele Lui pentru cei sărmani, pe care El îi numeşte fraţi mai mici ai Săi, El va primi aceasta ca fiind făcută Lui Însuşi (potrivit Matei 25, 35-40).

O femeie din satul Ţinga, raionul Drianovo, l-a visat pe fiul ei răposat care i-a spus:

- Mamă, ai atâţia pui de găină frumoşi şi nu te înduri măcar unul să-mi trimiţi.

- Dar cum, fiule, să-ţi trimit ? Oare n-ai murit ?! s-a mirat femeia.

El i-a răspuns:

- Să tai cel mai frumos pui, să-l cureţi şi să-l trimiţi văduvei cu 3 copii, la Mânăstirea Drianovo. Ea îl va pregăti şi eu voi cina împreună cu ea.

Mama a împlinit repede cele rânduite, dând crezare fiului ei, cu toate că nu ştia nimic despre acea văduvă. Când soţul ei a dus puiul tăiat la Mânăstirea Drianovo, s-a dovedit că, într-adevăr, acolo, de ceva vreme, trăia o văduvă cuprinsă de nevoi împreună cu 3 copii.

O cunoştinţă din oraşul Bazargic mi-a povestit un vis însemnat pe care l-a avut şi pe care-l redau aici cuvânt cu cuvânt:

,,Am visat-o pe sora mea răposată. Mi-a arătat baticul de pe cap şi a spus: ‘Vezi cât este de ponosit ! Dă în numele meu un batic nou Ruskăi Nikolcinata. Ea este sărmană. Are nevoie de un batic nou’. Dimineaţa am povestit mamei mele visul. Şi aceasta îndată a chemat-o pe Ruska şi i-a dat un batic nou ca să zică bogdaproste pentru sora mea”.

Iată cum putem să ne arătăm dragostea lucrătoare către adormiţii noştri.

Credincioasă Cuvântului lui Dumnezeu, Sfânta Biserică Ortodoxă îi învaţă dintru început pe fiii ei despre dragostea lucrătoare către cei trecuţi la cele veşnice. Biserica însăşi, din partea ei, după cum vedem, face mulţime de rugăciuni fierbinţi pentru sufletele plecate din această lume, cu scopul de a îmblânzi aspra judecată a lui Dumnezeu. Rugăciunile pentru cei adormiţi încep încă de la ultima suflare a credinciosului. Cuprinsul acestor rugăciuni se sprijină pe una şi aceeaşi temelie: pe cerinţa de a ierta Dumnezeu păcatele cele de voie şi cele fără de voie ale celor plecaţi dintre noi. Atât la îngropare, care stă sub semnul unor rugăciuni puternice pentru cel adormit, cât şi la pomenirile care urmează pentru acesta, se fac mese de pomenire şi se împart milostenii pentru sufletul răposatului. Cei care primesc cu mulţumire milostenia, răspund cu aceeaşi rugăciune pentru cel adormit: ,,Dumnezeu să-l ierte !”, care nu este nimic altceva decât cea mai scurtă rugăciune pentru cel adormit. Alţii spun: ,,Dumnezeu să-i aşeze sufletul lui în locaşurile drepţilor !” Iar alţii blagoslovesc: ,,Dumnezeu să-i lumineze sufletul lui cu lumină şi pace !” şi altele asemenea. Acestea sunt tot rugăciuni pentru mântuirea sufletului celui răposat.

Prin aceasta însă nu se încheie comuniunea plină de iubire a celor vii cu cei adormiţi. Cei apropiaţi ai celui răposat, dacă sunt buni creştini, se roagă pentru el nu doar până în cea de-a 40-a zi, când se hotărăşte soarta lui vremelnică după această viaţă, ci până la sfârşitul vieţii lor – atât ei, personal, cât şi prin păstorii Bisericii. Ei scriu în pomelnice, la adormiţi, numele apropiaţilor lor, astfel încât preoţii să-i pomenească la sfânta liturghie după cuvenita rânduială a slujbei. Singur Dumnezeu ştie în ce stare este fiecare dincolo. Dacă unii sunt bine acolo şi nu au nevoie de rugăciunea noastră, aceasta ne foloseşte nouă înşine pentru dragostea lucrătoare arătată celor răposaţi ai noştri. Dar dacă ei se află la rău, rugăciunea noastră le este de folos. Ea le luminează lor precum un sfeşnic în întunericul iadului.

Sfântul Serafim de Sarov ne-a sfătuit să ne rugăm astfel pentru cei adormiţi în rugăciunile noastre particulare: ,,Odihneşte, Doamne, sufletele adormiţilor robilor tăi – strămoşi, părinţi şi fraţi ai noştri, care odihnesc aici, şi ale binecredincioşilor creştini adormiţi de pretutindeni; şi ale robilor Tăi (numele celor apropiaţi ai noştri) ! Dă-le lor, Doamne, Împărăţia Ta cea cerească şi fă-le parte de viaţa Ta cea nesfârşită şi fericită şi iartă-le lor, Doamne, toate păcatele cele de voie şi cele fără de voie !” Putem să spunem şi următoarea rugăciune: ,,Doamne, Tu, care ai luat asupra Ta toate păcatele oamenilor, primeşte-i pe toţi în sălaşurile cele sfinte ale Împărăţiei cerurilor. Tu, care eşti nespusă dragoste, ridică păcatele aproapelui meu adormit (numele), iartă nelegiurile lui şi-l învredniceşte de desfătarea mântuirii întru mare mila Ta !”

Însă, rugându-ne astfel, nu trebuie să uităm că, pentru a avea rugăciunile noastre putere înaintea Domnului, trebuie să ne căim noi înşine de păcatele noastre, să ne îndreptăm purtarea şi să ne străduim să ducem o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Căci s-a spus: Mult poate rugăciunea dreptului cea fierbinte (Iacov 5, 16). Oricare ar fi fost acela care ar fi voit mai dinainte să-şi îngroape pe tatăl său, iar după aceea să meargă după Hristos, adică să înceapă adevărata viaţă duhovnicească, Domnul i-ar fi spus: Vino după mine (Luca 9, 59). ,,Iată, singurul mijloc de a ajuta celor trecuţi la cele veşnice: să urmăm lui Hristos !”, spune monahul Mitrofan.

Dacă nu trăim în Hristos, dacă nu respirăm binecuvântatul lui văzduh, să nu ne gândim că vom îmbunătăţi prin rugăciunile noastre starea celor plecaţi la cele veşnice.

În Proloage citim despre fericitul şi dreptul episcop Carp, că s-a afierosit lui Dumnezeu întru totul, că slujea în fiecare zi sfânta liturghie şi cu râuri de lacrimi aducea sfânta jertfă pentru fiii săi duhovniceşti, vii sau adormiţi. Odată, pe când se împărtăşea în sfântul altar, a auzit Cuv duh 76următoarele cuvinte: ,,Slujeşte-Mi, episcope, aşa cum Mi-ai slujit şi până acum. Picioarele tale să nu obosească şi mâinile tale să nu slăbească. Iar în ziua Adormirii Maicii Domnului vei veni la Mine şi-ţi voi da plata ta în Împărăţia cerurilor împreună cu cei pentru care tu te-ai rugat !” Exact după un an, în ziua Adormirii Maicii Domnului, după ce a slujit sfânta euharistie şi s-a împărtăşit, episcopul Carp i-a sărutat pe rând pe toţi cei prezenţi, dându-şi cu pace şi linişte sfântul său suflet în mâinile Domnului. În aceeaşi clipă faţa lui a strălucit ca soarele.

 
Sfântul Ioan Gură de Aur
 

Multe frumoase cugetări despre cum trebuie să ajutăm celor răposaţi întâlnim la Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Să ne străduim să le sărim în ajutor după puterile noastre ! Să ne gândim prin ce mijloace le putem ajuta ! În ce chip ? Fie rugându-ne singuri, fie îndemnându-i şi pe alţii să se roage pentru ei şi împărţind la cei săraci milostenii pentru ei. Aceasta le va aduce uşurare. Ascultă ce spune Domnul: Te voiu mântui pre tine şi cetatea aceasta, şi te voiu scuti pentru cetatea aceasta, pentru mine şi pentru David robul meu (IV Împăraţi 20, 6). Dacă doar pomenirea dreptului are atâta putere, atunci cum să nu aibă putere faptele săvârşite pentru cel adormit ! Nu în zadar apostolii au rânduit ca la săvârşirea Înfricoşătoarelor Taine să fie pomeniţi cei plecaţi la cele veşnice. Ei au ştiut că pentru adormiţi există mare folos din acest lucru. Când întregul popor şi soborul preoţilor stă cu braţele ridicate, atunci când înainte este aşezată înfricoşătoarea Jertfă, cum să nu devină îndurător Dumnezeu când ne rugăm pentru adormiţi ! Aceasta o spun despre adormiţii care şi-au săvârşit viaţa lor întru credinţă”.

După acelaşi sfânt părinte nu este de folos să plângem fără încetare pentru cei adormiţi în păcate, ci trebuie să facem ceva pentru sufletele lor. Orice om care şi-a sfârşit calea lui pământească în nelegiuiri va fi trimis la chinuri. ,,Dar există posibilitatea să uşurăm chinul lui, numai să voim. Astfel, dacă facem adesea rugăciuni şi împărţim milostenii pentru el, chiar dacă nu a fost vrednic, Dumnezeu ne aude … Sari lui în ajutor, dacă nu din averile sale, atunci din ale tale … Nu poate el să-şi arate propriile fapte de milostenie ? Atunci măcar faptele rudelor ! … Cu cât de mai multe şi de mai mari păcate este el vinovat, cu atât mai mult milostenia este mai de trebuinţă pentru el. Să ne îngrijim nu într-atât de monumente şi de înfrumuseţări ale mormintelor. Adună văduvele – iată cel mai bun monument ! Spune-le lor numele celui răposat ! Fiecare să facă pentru el rugăciuni şi cereri. Acestea Îl vor face îndurător pe Dumnezeu. Mulţi au primit folos din milosteniile săvârşite pentru ei. Dacă însă unii nu au fost miluiţi, ei vor primi totuşi oarece mângâiere.

Şi, astfel, să ajutăm cu osârdie apropiaţilor noştri răposaţi prin rugăciuni şi milostenii săvârşite pentru ei, din care vom avea mare folos atât noi, cât şi ei !

 

 

IV. Nedumeririle în legătură cu rugăciunile pentru cei trecuţi la cele veşnice

În Teologia dogmatică a mitropolitului Macarie citim: ,,Rugăciunile noastre pot să ajute celor răposaţi în acelaşi chip în care ele ajută creştinilor de pe acest pământ care sunt despărţiţi de noi […], fie că se află în călătorie, fie prizonieri, fie în surghiun ori în temniţă – tot aşa cum ajută rugăciunile părinţilor pe copiii lor bolnavi. [...] Să se îndoiască omul că sunt lucrătoare rugăciunile pentru cei răposaţi este totuna cum s-ar îndoi că sunt lucrătoare rugăciunile pentru cei care nu sunt de faţă”.

Astfel de cugetări nu sunt originale, ci au temelie la Sfinţii Părinţi. Încă Sfântul Epifanie al Ciprului a scris: ,,Ce poate să fie mai de folos pentru cei răposaţi decât să fie pomenite la rugăciune numele lor ? Cei vii cred că cei adormiţi nu sunt lipsiţi de viaţă, ci trăiesc în Dumnezeu. Aşa cum Sfânta Biserică ne învaţă să ne rugăm pentru fraţii care călătoresc cu credinţă şi cu nădejde, căci săvârşind pentru ei rugăciuni, acestea le sunt de folos, tot astfel trebuie să fim încredinţaţi şi de folosul rugăciunilor săvârşite pentru cei plecaţi din această lume”.

 

Cuv duh 77

Sfântul Ierarh Epifanie al Ciprului

Frescă din biserica Mânăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava

 

Bătrâna Minka mi-a povestit următoarele: ,,Aveam o mătuşă la Cirpan, pe E.F.. În timpul Războiului Balcanic (1912), fiul ei a fost mobilizat şi a dispărut. Luat prizonier, el nu a dat nici un semn de viaţă 1 an şi 7 luni. Autorităţile i-au comunicat oficial că el fie a dispărut fără urmă, fie a murit. Mama lui plângea, nemângâiată. Socotind că a murit, ea i-a făcut în toată această vreme pomeni, după soroacele de pomenire, socotind o anume dată a morţii lui. Astfel, în cea de-a 40-a zi, la 3, la 6 şi la 9 luni şi la 1 an, a dat să se slujească liturghie pentru cei adormiţi, aducând pâine, pregătind colivă, făcând pomană şi împărţind haine ,,de bogdaproste”, pentru păcatele celui adormit.

După 1 an şi 7 luni, el s-a întors acasă, pe neaşteptate, viu şi nevătămat. Mama lui şi-a ieşit din fire de atâta bucurie. Şi i-a povestit cum l-a pomenit, câte liturghii a dat să se facă pentru el şi câte a împărţit pentru sufletul lui. Iar el i-a spus că în prizonieratul său i-a fost foarte greu, însă, în acele zile când era pomenit, simţea o mare uşurare sufletească !

Asta înseamnă că pomenile nu sunt fără rost !”, a încheiat bătrâna Minka.

Foarte vrednice de crezare sunt multe asemenea întâmplări păstrate de Biserică în Vieţile Sfinţilor. Ele demonstrează adevărul că legătura prin rugăciune – fie între cei vii, fie între cei vii şi cei adormiţi – este una reală, lucrătoare şi mult folositoare. ,,Pentru că nimic din cele pe care le dăm împrumut lui Dumnezeu – după cuvintele Sfântului Ioan Damaschin – nu se pierde, ci se întorc toate de la El cu cea mai mare dobândă”.

Iată că există însă o serie de neînţelegeri în legătură cu rugăciunile pentru cei adormiţi. Să acordăm puţină atenţie celor mai însemnate dintre acestea:

 

1) Unii întreabă: cum poate lucrarea rugăciunii să se extindă atât de mult, încât să treacă dintr-o lume în alta şi să meargă din lumea văzută în cea nevăzută ?

La această întrebare Mitropolitul Filaret al Moscovei răspunde astfel: ,,La rândul meu, eu am pus celor ce cugetă în acest chip întrebarea: este de înţeles oare pentru mintea obişnuită cum lucrează rugăciunea unui om viu asupra altui om viu, mai cu seamă dacă rugăciunea se face pentru cineva care nu este de faţă [...], şi cum se poate cere pentru el ceva moral şi duhovnicesc, ca de pildă iertarea păcatelor, îndreptarea din vicii, îmblânzirea patimilor, luminare, întărirea întru virtuţi ? Doi oameni – fiecare cu propria lui minte şi voie, cu aplecările proprii, în mod liber – nu sunt oare unul pentru altul două lumi diferite, despărţite una de alta, cu atât mai mult că sunt mărginiţi de trup ? Atunci cum rugăciunea unui om îşi întinde lucrarea sa asupra altuia ?”

În viaţă există multe asemenea întâmplări, despre care pomeneşte mitropolitul Filaret: ca unul să se roage pentru altul şi să primească cele cerute. Şi Cuvântul lui Dumnezeu socoteşte lucrătoare rugăciunea între doi oameni, ea fiind cu putintă de îndată ce şi-au asumat datoria de a se ruga unul pentru altul. Nu s-ar fi spus una ca aceasta dacă o asemenea rugăciune ar fi fost nelucrătoare şi fără obiect. Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi – citim la Sfântul Apostol Iacov –, că mult poate rugăciunea dreptului cea fierbinte (Iacov 5, 16). Iar Sfântul Apostol Ioan Teologul scrie: De va vedea cineva pre fratele său păcătuind păcat nu spre moarte să ceară, şi va da lui viaţă celor ce păcătuiesc nu spre moarte. Este păcat spre moarte; nu pentru acela zic ca să se roage (I Ioan 5, 16).

Şi, dacă este cu putinţă lucrarea rugăciunii unui suflet asupra altuia în această lume, este cu putinţă şi această lucrare a rugăciunii celor vii de aici asupra celor plecaţi pe cealaltă lume, cu atât mai mult, cu cât sufletele celor vii şi ale celor morţi nu s-au rupt unele de celelalte, ci se află sub acelaşi acoperiş – acoperişul uneia cereşti şi pământeşti Biserici, al cărei Cap este Hristos (potrivit Efeseni 1, 10). ,,Adu-ţi aminte – scrie Sfântul Teofan Zăvorâtul – că rugăciunea pentru cei adormiţi este puternică în comuniune, prin faptul că se face în numele întregii Biserici. Biserica respiră prin rugăciune. Aşa cum o femeie însărcinată – prin puterea firii – respiră, iar acţiunea respiraţiei se transmite şi copilului, tot astfel, prin puterea harului Biserica respiră unită la fiecare rugăciune, iar lucrarea rugăciunii se întinde şi asupra celor adormiţi care se află în sânul Bisericii, care îi cuprinde atât pe cei vii, cât şi pe cei adormiţi, pe cei luptători şi pe cei triumfători”.

Spunând aceasta, Sfântul Teofan conchide: ,,De aceea, nu vă leneviţi să pomeniţi la fiecare rugăciune pe toţi cei strămutaţi de la noi, părinţi şi fraţi ai noştri, dreptcredincioşi ! Aceasta va fi socotită drept milostivire a voastră pentru ei”.

 

2) Unii întreabă: de ce în Scriptură nu ni s-a descoperit nicăieri limpede faptul că trebuie să ne rugăm pentru cei răposaţi şi pentru izbăvirea lor de iad ?

Le răspundem: Într-adevăr, în Sfânta Scriptură o asemenea idee nu este limpede exprimată, însă ea este clar subliniată, fără a fi dezvoltată cu de-amănuntul. Ceea ce nu este fără adânci temeiuri dumnezeieşti. Iar temeiurile sunt următoarele:

» Dacă Hristos ar fi dezvăluit adevărul cu de-amănuntul că pentru rugăciunile fierbinţi făcute pentru aproapele, şi mai cu seamă de cei drepţi, Dumnezeu va ierta pe lumea cealaltă păcatele celor care au greşit, cine s-ar mai fi străduit în slăbirea morală, de obşte, să se nevoiască singur ca să ajungă la adevărata stare de virtute pe pământ şi, prin frică şi cutremur, să-şi lucreze mântuirea lui (potrivit Filipeni 2, 12) ?

» Nu există aceeaşi fericire pentru păcătosul iertat şi pentru cel drept, care s-a ridicat până la înălţimea sfinţeniei, care s-a trudit de bunăvoie, din dragoste către Dumnezeu, întru virtute. Precum stea de stea se deosebeşte în strălucire (potrivit I Corinteni 15, 41), tot astfel şi fericirea celor mântuiţi va fi felurită. Domnul Iisus Hristos voieşte de la noi să fim desăvârşiţi întru virtute (potrivit Matei 5, 48), şi să fim desăvârşiţi întru bucurie (potrivit Ioan 16, 24). Dumnezeu ne va ierta dincolo multe păcate la rugăciunile Bisericii şi ale celor apropiaţi nouă, însă numai dacă noi ne-am străduit atât cât ne-au ţinut puterile să facem pocăinţă în această viaţă. Dar dacă noi am cedat şi ne-am îngăduit să săvârşim chiar şi păcate de moarte, pentru care nici nu ne-am gândit să ne pocăim, nu vom fi iertaţi nici acum şi nici în veacul viitor (potrivit Matei 12, 32).

 

3) O altă întrebare importantă este dacă noi, cu toţii, putem să fim, prin rugăciunile noastre particulare, lucrători la uşurarea stării celor care au răposat în păcate ?

Răspunsul este: Nu toţi ! Dacă noi înşine suntem foarte păcătoşi şi nu ne căim pentru păcatele noastre, dacă nu ne curăţim de ele prin mărturisire, cum vom cere iertare pentru păcătoşii plecaţi dintre noi ? Un mort nu poate să-i ajute unui alt mort. Orice mare păcătos este un om mort duhovniceşte. Pentru acela care se roagă fără să se căiască de păcatele lui, Dumnezeu grăieşte: Ai nume că trăieşti, şi eşti mort (Apocalipsa 3, 1). Şi încă: Apropie-se de mine poporul acesta cu gura sa, şi cu buzele sale mă cinsteşte, iar inima lor departe este de la mine (Isaia 29, 13; a se vedea şi Matei 15, 8). Aceasta înseamnă: acest popor puţin credincios şi rob al patimilor sale, chipurile, plânge pentru pieirea celor răposaţi ai săi care au murit în păcate, dar el însuşi merge cu păcatele sale către aceeaşi pieire la sfârşitul acestei vieţi. Chipurile, voieşte de la Mine să arăt milă către cei adormiţi, dar el însuşi Îl nesocoteşte pe Fiul lui Dumnezeu şi sângele Legământului (potrivit Evrei 10, 29), cu păcatele lui de fiecare zi. Pre păcătoşi Dumnezeu nu-i ascultă; ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu, şi face voia lui, pre acesta îl ascultă (Ioan 9, 31).

Pentru aceasta, dacă voim să ajutăm cu adevărat răposaţilor noştri, mai întâi noi înşine să ne lepădăm de obiceiurile păcătoase şi să arătăm prin pocăinţa noastră că-L iubim pe Dumnezeu, şi El va împlini rugăciunile noastre după făgăduinţa lui Hristos: De veţi rămâne întru mine, şi cuvintele mele de vor rămâne întru voi, orice veţi vrea veţi cere, şi se va face vouă (Ioan 15, 7).

Sfântul Dimitrie al Rostovului scrie: ,,Nu există un asemenea bine pe care să fie cu neputinţă să-l cerem de la Dumnezeu, numai să cerem ceva într-adevăr bun şi să ne rugăm aşa cum trebuie [...]. Nu primesc cele cerute aceia care, fiind ei înşişi răi, nu caută să se îndepărteze de rău şi să înceapă să săvârşească binele ori care cer de la Dumnezeu ceva nefolositor [...]. Omul cel rău, care nu caută să-şi lase nelegiuirile lui, nu poate să ceară nimic de la Dumnezeu”.

De aici rezultă următoarele: Dumnezeu ascultă atât rugăciunile celor drepţi (potrivit Psalmi 33, 18), cât şi pe ale celor păcătoşi, care se roagă cu adâncă pocăinţă, cu frângerea inimii şi cu hotărârea puternică de a-şi îndrepta starea lor păcătoasă.

O minunată ilustrare a acestor cuvinte o aflăm în următoarea pildă din Vieţile Sfinţilor: ,,O mamă şi-a luat copilul bolnav şi a pornit către minunatul Sfânt Stâlpnic Teodor al Edesei. Pe drum însă copilul a murit. Mama lui a căzut într-o tristeţe de nemângâiat. Şi a întâlnit-o pe ea o desfrânată. În deznădejdea ei, mama a pus copilul mort în braţele celei păcătoase şi cu multe lacrimi a început să o roage să ceară ea de la Dumnezeu viaţă pentru copilul ei. Cea desfrânată s-a minunat că o asemenea cerere îi este adresată tocmai ei, cea mai nevrednică pentru a face o asemenea rugăciune, şi a spus că ea este o mare păcătoasă, întinată cu multe nelegiuiri trupeşti şi că nu are îndrăzneală nici măcar să se uite spre cer. Mama copilului însă a căzut la picioarele acesteia şi nu s-a oprit nicicum din rugămintea ei.

Atunci cea desfrânată s-a întors cu faţa la răsărit, a oftat din adâncul inimii sale, a lăcrimat şi a început să-şi bată pieptul şi să se roage astfel: ‘Doamne, nu sunt vrednică nici să privesc spre înălţimea cerului din pricina mulţimii păcatelor mele, nici să chem preasfântul Tău nume cu buzele mele cele necurate. Nu îndrăznesc să cer iertare pentru nelegiuirile mele. Te rog însă pentru acest prunc nevinovat. Mama lui curată m-a îndemnat către aceasta. Tu, Mântuitorule, Dătătorule de viaţă, poţi să întorci sufletul acestui copil. Dacă mie, ca o cumplită şi nemilostivă păcătoasă, îmi este milă de el, cu atât mai mult Ţie, care eşti milostiv din fire şi iubitor de oameni, Îţi va fi milă de zidirea Ta !’

La această sinceră şi smerită rugăciune copilul a înviat ! Mama lui s-a umplut de nespusă bucurie şi neîncetat Îi mulţumea lui Dumnezeu. Iar desfrânata, cutremurată de această întâmplare, a mers într-o mânăstire şi acolo şi-a săvârşit viaţa ei pământească în adâncă pocăinţă”.

 

4) Oare toţi păcătoşii care se află în iad pot să primească folos prin mijlocirea rugăciunii celor vii ?

Răspunsul este: nu toţi ! Biserica se roagă doar pentru fiii săi care au răposat în pocăinţă şi în credinţa ortodoxă, care, chiar dacă au făcut rău, nu s-au lepădat de mărturisirea dreptei credinţe, ori, dacă s-au lepădat, iarăşi s-au întors către ea cu adâncă frângere a inimii. Este adevărat: cât este încă viu, omul trebuie să se îngrijească de viaţa lui veşnică, întrucât, dacă face păcate de moarte şi dacă moare fără pocăinţă în ele, singur îşi încheie calea către veşnica mântuire. ,,Mijlocirea celor vii este folositoare pentru acei răposaţi pentru care viaţa pământească a fost o luptă cu patimile şi care, cu toate că nu au reuşit să scape de păcatele către care au fost atraşi, ei au murit însă în credinţă şi în pocăinţă”.

Sfântul Ioan Damaschin lămureşte minunat cât este de folositoare mijlocirea celor vii pentru cei adormiţi: ,,Orice om care a avut în sine fie şi puţin aluat al virtuţii, dar nu a reuşit să-l prefacă în pâine, voind el una ca aceasta, dar nereuşind să o îndeplinească, fie din lene, fie din nepurtare de grijă, fie pentru faptul că a lăsat lucrurile de azi pe mâine şi pe neaşteptate a fost aflat de moarte – un astfel de om nu va fi uitat de Dreptul Judecător şi Stăpân. Însuşi Domnul după moartea acestuia va îndemna pe rudele sale, pe apropiaţi şi pe prieteni să-i ajute”, prin rugăciunile şi milosteniile lor.

Şi, astfel, nu este zadarnică rugăciunea pentru cei adormiţi în păcate dacă nu este vorba de hulă împotriva Duhului Sfânt (Matei 12, 32). ,,Zadarnică este rugăciunea – după cuvintele Mitropolitului Filaret al Moscovei – pentru cei morţi cu moartea cea duhovnicească [...], pentru aceia care s-au rupt desăvârşit de la trupul duhovnicesc al Bisericii lui Hristos şi de la viaţa cea în credinţă, pentru cei căzuţi în necredinţă şi care nu s-au căit de hotărârea şi împotrivirea lor până la capăt împotriva harului lui Dumnezeu. Acolo unde în privinţa învăţăturii şi a dreptăţii sunt limpezi semnele acestei morţi prea amare, acolo nu este loc pentru rugăciunea cea mântuitoare”. Şi apostolul grăieşte: Este păcat spre moarte; nu pentru acela zic ca să se roage (I Ioan 5, 16).

În toate celelalte cazuri noi putem şi suntem datori să ne rugăm. Biserica nu ne interzice, ci, dimpotrivă, încurajează acest fel de rugăciune. ,,Atotpătrunzătoarea înţelepciune a lui Dumnezeu – spune mitropolitul Filaret – ne îngăduie să respingem pe cei care se rup de matca vieţii vremelnice fără nici o legătură mântuitoare, fără nici o nădejde, însă în multe rânduri mult ajută acelor suflete care nu au ajuns la limanul cel veşnic, ci se leagănă deasupra prăpastiei între moartea trupească şi ultima judecată a lui Hristos”.

Însă cei care mor fără nici o pocăinţă sunt asemenea seminţelor putrezite, lipsite de posibilitatea de a încolţi. ,,Când în pământ este aruncată o sămânţă care şi-a pierdut puterea de viaţă [...], care este coruptă într-atâta pe dinăuntru, nu este de folos să fie înfiptă în pământ, căci, oricât de mult o astfel de sămânţă putrezită ar fi stropită, oricât ar fi ea aşezată sub influenţa dătătoare de viaţă a soarelui şi a binefăcătorului văzduh, aceasta nu va creşte şi nu va deveni un răsad minunat. Tot astfel, şi rugăciunile prietenilor şi rudelor nu pot să ajute sufletul unui răposat care în timpul vieţuirii pământeşti, prin păcatele sale şi prin necurăţia sa, a stins întru sine duhul lui Hristos (I Tes. 5, 19) şi care, numindu-se pe sine creştin, a fost în sufletul lui păgân. Rugăciunile nu pot să ajute unui astfel de om să treacă din întunericul cel veşnic în Împărăţia sfinţilor, unde străluceşte lumina feţei lui Dumnezeu”.

Prin urmare, de la rugăciunile pentru cei adormiţi făcute de Biserică sunt excluşi toţi hulitorii Sfântului Duh care nu s-au căit de păcatul lor, necredincioşii, sinucigaşii în deplină cunoştinţă, ereticii şi cei ce s-au lepădat de Hristos, adică toţi cei care au murit în păcate de moarte, fără să arate nici cea mai mică pocăinţă. Iar printre cei care se folosesc de rugăciunile şi de binecuvântatele taine şi rânduieli ale Bisericii se află nu doar creştinii desăvârşiţi, ci şi cei păcătoşi care se căiesc. Aici sunt toţi fiii stăruitori ai Bisericii – nu doar cei buni, ci şi cei răi (a se vedea Matei 22, 10). Aici sunt cei care prin viaţa lor pământească au cugetat cu osârdie la viaţa de după moarte şi aceia care s-au ocupat puţin cu asemenea gânduri, dar care nu au respins credinţa în nemurire.

Aici sunt şi aceia care au trăit în rânduială şi s-au căit de toate păcatele lor, chiar şi de cele mai mici, cât şi aceia care – fie din nebăgare de seamă, fie din patimi şi neputinţe pământeşti – nu şi-au plâns păcatele lor îndeajuns, însă în permanenţă le-au recunoscut, s-au căit şi nu au deznădăjduit de mântuirea lor. Aici sunt şi aceia care au luptat vârtos cu patimile lor, cât şi aceia care nu le-au biruit şi s-au robit de ele până la sfârşitul vieţii, însă în taină, în conştiinţa lor, au suspinat plini de durere pentru starea lor vrednică de plâns şi s-au rugat lui Dumnezeu pentru iertare. Toate aceste suflete bolnave, deşi au credinţă şi o oarecare tainică năzuinţă de mântuire, dacă au rămas până la sfârşitul vieţii lor mădulare ale Bisericii, nu-şi vor pierde dreptul lor, iar Biserica, asemenea unei maici pline de grijă, se roagă pentru ei şi după moartea lor.

Este cunoscut, în general, că după moarte nu mai există pocăinţă, după cuvintele lui Hristos: Vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze (Ioan 9, 4). Întemeindu-se pe aceasta, mulţi nu recunosc rugăciunile pentru cei răposaţi care au murit în păcatele lor. Însă ştim noi, oare, starea sufletului celui care pleacă la cele veşnice în ultimul ceas al vieţii sale ? Poate că nu se întâlneşte la acesta o pocăinţă vădită, însă înaintea ochiului Atotvăzătorului Dumnezeu stau rugăciunile tainice ascunse de noi, suspinele şi adânca părere de rău pentru păcatele săvârşite şi necurăţite. Biserica nu lipseşte pe asemenea credincioşi de rugăciunea mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunile acesteia ajută oricărui suflet care, chiar în ultimele clipe ale vieţii pământeşti, şi-a adus aminte şi s-a întors către Dumnezeul cel viu.

Şi pentru că noi nu ştim cu ce gânduri şi în ce stare şi-a predat sufletul lui Dumnezeu cineva, suntem datori să ne rugăm pentru toate mădularele Bisericii trecute în cealaltă viaţă. Iar Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după cum a lucrat. Dacă cei răposaţi nu au avut nici măcar un început al pocăinţei, rugăciunile noastre pentru ei, într-adevăr, nu le vor folosi şi vor fi doar pentru noi folositoare şi se vor întoarce înapoi către noi, în sânul nostru, după cum mărturiseşte psalmistul (a se vedea Ps. 34, 13; Matei 10, 13). Dumnezeu ne va răsplăti atunci pentru truda dragostei. Dar, dacă cei adormiţi au arătat înaintea lui Dumnezeu – fără ca noi să ştim – o pocăinţă sinceră, fie şi de puţină vreme, rugăciunile noastre vor fi pentru ei o mare binecuvântare. Pentru aceasta este mai bine să ne rugăm decât să ne ascundem lenea noastră de a ne ruga sub binecuvântatul motiv că cei răposaţi nu au arătat credinţă îndestulătoare şi pocăinţă !

Să ne amintim de o întâmplare nespus de ziditoare petrecută în Grecia. O familie evlavioasă căuta să răsădească frica lui Dumnezeu în sufletul singurului fiu. Însă acesta nu era deloc ascultător, nu primea nici un sfat şi mergea pe calea cea mai rea. Părinţii îi aduceau aminte mereu de Dumnezeu, iar el, plin de răutate, fugea de ei. A mers într-un port şi a hotărât să se facă marinar. Cu acest gând s-a îmbarcat pe un vapor. Căpitanul l-a cercetat ce ştie să facă şi la sfârşit i-a pus întrebarea: ,,Tu crezi în Hristos ?” Tânărul a recunoscut că nu crede, dar a fost primit pe vapor să slujească ca muncitor de rând în toate cele de trebuinţă.

El era cel mai rău dintre tinerii marinari. Se certa, se bătea cu aceştia, se îmbăta, înjura şi se purta necuviincios. Într-o zi, pe când vasul se afla în largul mării, el trebuia să spele puntea. A vrut să ia apă din mare cu o găleată şi nu se ştie cum a alunecat, şi-a pierdut echilibrul şi a căzut în gol. A crezut că va pieri, pentru că era convins că nimeni nu l-a văzut şi, chiar dacă l-ar fi văzut, nu-i va sări în ajutor. Însă una ca aceasta nu s-a întâmplat; a fost zărit şi a fost salvat.

Adus pe punte, cel ce fusese gata să se înece era pe jumătate mort şi fără cunoştinţă. Respiraţia artificială l-a readus la viaţă. Când tânărul şi-a venit în sine a povestit cele petrecute. De cum a alunecat către fundul apei, el a văzut într-o clipă ca într-un film întreaga lui viaţă, amintindu-şi de părinţii săi şi de grija lor de a-l face un om credincios şi cu rânduială şi, plin de înfricoşare, a strigat: ,,Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă !” ,,Deodată – a povestit el – L-am văzut pe valurile mării pe Hristos, care mă aştepta cu braţele deschise. Aceasta m-a cutremurat. M-am îngreţoşat de mine însumi şi am recunoscut că nu sunt vrednic să primesc milostivire. În aceeaşi clipă am făgăduit că, dacă voi fi salvat, voi deveni un alt om ! Apoi mi-am pierdut cunoştinţa şi cu siguranţă m-aş fi înecat dacă nu m-aţi fi observat şi nu m-aţi fi salvat”.

Din acea zi tânărul s-a schimbat. A devenit liniştit, gânditor, tăcut, blând, smerit, ascultător şi iubitor. Nu se mai certa cu nimeni, nu se mai bătea, nu se mai îmbăta. Schimbarea vieţii lui dovedea adevărul întâlnirii cu Hristos. Dacă tânărul, după întoarcerea lui într-o clipită la credinţă şi după neaşteptata lui pocăinţă, ar fi murit, noi am fi ,,ştiut” că el a ieşit din această lume ca unul care se îmbăta, se bătea şi era necredincios, şi astfel l-am fi osândit. Mulţumită însă izbăvirii lui de la moarte, am înţeles că el s-a întors cu toată fiinţa sa către Dumnezeu. De aceea nu trebuie să ne lepădăm de a face pomeniri şi pentru acei dreptcredincioşi creştini care, după noi, nu au fost oameni îmbisericiţi şi, la vedere, nu au arătat o pocăinţă îndestulătoare.

 

5) Există şi alţii care argumentează împotriva pomenirii celor răposaţi. Încă din vremurile de demult au existat oameni, şi există şi astăzi, care spun că în textele Scripturii nu este rânduită pomenirea pentru cei plecaţi din această lume, căci în Vechiul Testament se spune: Că nu este întru moarte cel ce te pomeneşte pre tine, şi în Iad cine se va mărturisi ţie ? (Psalmi 6, 5). Iar în Noul Testament citim: Ce va semăna omul, aceea va şi secera (Galateni 6, 7). Voiu da vouă unuia fiecăruia după faptele voastre (Apocalipsa 2, 23) etc.

Greşeala acestor mărturisitori este aceea că nu fac deosebirea între judecata particulară şi Judecata cea de obşte ale lui Dumnezeu. Aceste citate se referă la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos şi nu la vremea dintre judecata particulară şi Judecata cea de obşte, vreme în care, după mila lui Dumnezeu, poate să aibă loc o schimbare a stării celui răposat – pentru cei ce au ochii credinţei închişi. Până la cea de-a Doua Venire pot să se facă pomeni, să se împartă milostenii şi să se dea liturghii pentru sufletele celor adormiţi. După aceasta toate devin fără nici un folos. Odată cu Înfricoşătoarea Judecată, vremea rânduită omului de a dobândi mântuirea pentru sine şi pentru cei apropiaţi adormiţi ai săi se va sfârşi.

,,Până la sosirea acelui ceas – spune Sfântul Ioan Damaschin – să ne străduim să ne ajutăm unul altuia [...] şi să aducem jertfe de iubire frăţească pentru suflete, înaintea iubitorului de oameni şi îndurătorului Dumnezeu”.

 

Cercetând până aici învăţătura ortodoxă despre ajutorul prin rugăciune arătat către cei adormiţi de către cei vii, observăm că aceasta nu are nimic în comun cu falsa învăţătură romano-catolică despre purgatoriu. Aceasta poate fi dovedită prin următoarele:

a) Catolicii îşi închipuie purgatoriul ca pe un loc situat între rai şi iad, ca pe un loc de după moarte, hotărât pentru curăţirea sufletelor de păcate. Pentru acest ,,loc de mijloc” nu există însă nici o referire în Sfânta Scriptură, în care se vorbeşte peste tot doar despre rai şi iad.

b) După romano-catolici, sufletele celor răposaţi întru pocăinţă merg în purgatoriu ca să satisfacă personal prin suferinţa lor dumnezeiasca dreptate, căci ele nu au împlinit-o pe aceasta pe pământ. După învăţătura ortodoxă, nimeni nu poate să împlinească dumnezeiasca dreptate (a se vedea Ps. 142, 2), în afară de Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, care a împlinit-o o dată pentru totdeauna pe Golgota pentru păcatele tuturor oamenilor, din toate vremurile. Credinciosul nu are, prin urmare, pentru ce să meargă în purgatoriu ca să-şi răscumpere, chipurile, acolo păcatele sale, răscumpărate o dată pentru totdeauna de către Răscumpărător. Credinciosul fie s-a folosit în viaţă prin credinţa sa de roadele răscumpărării lui Hristos, fără de care pentru el, cel vinovat înaintea lui Dumnezeu, nu ar fi fost cu putinţă să existe mântuire, fie nu s-a folosit de acestea şi în acest caz merge în iad.

Trimiterea în purgatoriu ar fi fost de conceput dacă şi după moarte, chipurile, ar fi fost cu putinţă să se acumuleze merite personale prin suferinţele de după moarte şi dacă pocăinţa personală mărginită la viaţa pământească ar fi putut să continue şi după trecerea vremii de pocăinţă. Însuşi Dumnezeu însă a aşezat hotar pocăinţei celei mântuitoare, spunând: Căutaţi pre Domnul, şi dacă îl veţi afla, să-l chemaţi pre el (Isaia 55, 6), căci vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze (Ioan 9, 4). Fecioarele cele neînţelepte, care au întârziat, nu au mai fost îngăduite în cămara Mirelui (potrivit Matei 25, 11-12), oricât au bătut cu pocăinţă la uşă. În viaţa de dincolo nu mai există loc nici pentru pocăinţă, nici pentru merite.

În morala evanghelică nu poate fi vorba, în general, ,,despre merite”, după cuvintele Domnului: Aşa şi voi, când veţi face toate cele ce vi s-a poruncit vouă, ziceţi, că slugi netrebnice suntem; că ce am fost datori a face, am făcut (Luca 17, 10). Credincioşii îşi însuşesc roadele Răscumpărării lui Hristos prin credinţă, pocăinţă şi fapte bune. Cu darul sunteţi mântuiţi prin credinţă; şi aceasta nu de la voi; al lui Dumnezeu este darul. Nu din fapte, ca să nu se laude cineva (Efeseni 2, 8-9). Prin credinţă, pocăinţă şi faptele lui bune, omul doar îşi pregăteşte sufletul pentru fericita comuniune cu Dumnezeu şi nu ,,satisface” dumnezeiasca dreptate, împlinită o dată pentru totdeauna pe Golgota; adică nu aduce satisfacţie dumnezeirii, ci doar Îl face îndurător pe Dumnezeu, arătându-şi ascultarea de voia cea dumnezeiască.

c) După romano-catolici, chiar dacă şi-a spovedit cineva păcatele, trebuie neapărat să suporte pentru ele pedeapsa cuvenită, în conformitate cu aspra teorie juridică romano-catolică. Rezultă, prin urmare, că Dumnezeu este răzbunător, că El nu poate să ierte păcatele, schimbând starea vremelnică şi pedeapsa păcătoşilor, chiar dacă ei se pocăiesc. Însă, dacă nu Cuv duh 79 1au suportat pe pământ o pedeapsă pentru greşeala lor, atunci ar trebui, chipurile, să treacă prin purgatoriu. Întâmplarea cu tâlharul care s-a pocăit, răstignit fiind el împreună cu Hristos, arată că Hristos este puternic să ducă în rai pe cei care se pocăiesc, chiar şi pe cei mai mari păcătoşi, ceea ce face de prisos orice purgatoriu ! La Sfântul Ioan Gură de Aur citim: ,,Acolo unde se află har, acolo există şi iertare, iar unde există iertare nu mai există nici o pedeapsă”.

 
Tâlharul în rai, în sânul lui Avraam
Frescă din biserica Mânăstirii Gracanica, Serbia
 

d) După învăţătura romano-catolicilor Dumnezeu hotărăşte felurite chinuri vremelnice în purgatoriu, în funcţie de treapta diferitelor păcate, după care, în urma pedepsei, îi îngăduie pe păcătoşi în rai. Însă această slobozire de chinurile purgatoriului este întru totul mecanică şi formală. Protoiereul Malinovski o aseamănă cu slobozirea călcătorilor de lege din închisoare după ce şi-au ispăşit pedeapsa, fără a ţine seama dacă în această scurtă vreme ei s-au îndreptat ori nu. El socoate că ,,această curăţire pe dinafară, această măsură juridică, nu este conformă cu viaţa moral-religioasă”.

Chestiunea despre îmbunătăţirea stării de dincolo a păcătoşilor aflaţi in iad – lucru pe deplin cu putinţă după Sfânta Scriptură (Matei 12, 32) – este rezolvată de Biserica Ortodoxă în acest mod: sufletele acelor oameni care la moartea lor nu au deznădăjduit şi care au adus oarecare început de sinceră pocăinţă, dar care, după sentinţa dreaptă a văzătorului de inimi Dumnezeu, au mers în iad pentru credinţa lor slabă şi pentru neîndestulător de adâncă pocăinţă, pot să nădăjduiască în îndurarea lui Dumnezeu la uşurarea stării lor de dincolo. ,,Asemenea uşurare vor primi, în virtutea bunătăţii fără margini a lui Dumnezeu, prin rugăciunile preoţilor slujitori şi prin binefacerile săvârşite pentru cei adormiţi, dar mai cu seamă prin puterea Jertfei celei nesângeroase, pe care preoţii slujitori o aduc pentru fiecare creştin şi pentru apropiaţii lor şi, în general, pentru toţi, întotdeauna. Crezând în aceasta, Sfânta Biserică nu îngăduie o stare de mijloc între cei mântuiţi şi cei osândiţi şi este încredinţată că mulţi dintre păcătoşi se izbăvesc de lanţurile iadului nu prin pocăinţa personală (după plecarea din această viaţă), căci dacă nu este adusă în această viaţă, pe lumea cealaltă nu este cu putinţă, ci prin binefacerile celor apropiaţi”.

 

 

V. Cea de-a 40-a zi de după moarte

Ne este cunoscut tuturor că Sfânta Biserică Ortodoxă marchează în chip deosebit cea de-a 40-a zi de la moartea creştinului. Până în cea de-a 40-a zi, rudele celui răposat săvârşesc stăruitor slujbe şi panihide, iar în cea de-a 40-a zi, în afară de liturghie şi panihide, se face rugăciune şi la mormânt şi se aşază masa de ,,bogdaproste”. Este bine ca tot atunci să se împartă la oamenii săraci hainele rămase de la cel răposat, iar în numele lui să se facă milostenii.

Unii creştini mai râvnitori, necrezând că după moartea lor rudele apropiate se vor îngriji prin rugăciuni şi milostenii să le ajute pe calea înfricoşătoare a vămilor care îi aşteaptă după această viaţă, se îngrijesc ei înşişi să trimită la mânăstiri ori la vreo biserică parohială o oarecare sumă de bani cu rugămintea de a fi slujite 40 de liturghii după moartea lor.

Ne întrebăm: de ce se socotesc nici mai mult, nici mai puţin, ci exact 40 de zile de la moartea creştinului pentru pomeniri osebite, rugăciuni pentru adormiţi, milostenii şi liturghii ? Răspunsul este: în cea de-a 40-a zi se hotărăşte starea vremelnică a celui răposat, până la cea de-a Doua Venire a lui Hristos. Prin pomenirile şi milosteniile în numele celui adormit se caută îndurarea lui Dumnezeu asupra sufletului trecut dincolo şi se cere pentru el milă şi lumină în lumea cealaltă.

Obiceiul pomenirii stăruitoare în cea de-a 40-a zi a celui adormit îşi are rădăcinile în unele vechi rânduieli şi obiceiuri însemnate în Sfânta Scriptură. Astfel, despre patriarhul Iacov citim că, după ce a murit şi a fost uns cu balsamuri în cea de-a 40-a zi, a fost îngropat (Fac. 50, 3). În Vechiul Testament exista legea conform căreia un copil nou-născut împreună cu cea care l-a născut trebuia să aibă în primele 40 de zile după naştere un regim osebit: să stea departe de Casa lui Dumnezeu până în cea de-a 40-a zi, când erau aduşi la Casa Domnului, ca să aducă prima jertfă pentru pruncul nou-născut (Ieş. 34, 19; Lev. 12, 6-8). În virtutea acestei rânduieli şi Mântuitorul nostru a fost adus în cea de-a 40-a zi, după naşterea Sa, la Templul din Ierusalim, ca să fie aşezat înaintea Domnului, aducându-se pentru El ca jertfă două turturele ori doi pui de porumbel (Luca 2, 22-24). Acest obicei a trecut în Biserica lui Hristos, unde s-a acceptat ca pruncul nou-născut să fie îmbisericit în cea de-a 40-a zi după naşterea sa, atunci când se săvârşeşte şi rugăciunea de curăţire a mamei pruncului.

Biserica priveşte fiecare moarte ca pe o naştere din nou în viaţa veşnică. Prin urmare, între îmbisericirea pruncului nou-născut, săvârşită în cea de-a 40-a zi, şi prezentarea sufletului înaintea lui Dumnezeu, tot în cea de-a 40-a zi, există o legătură simbolică. În Vechiul Testament, până ce treceau 40 de zile de la naşterea pruncului nu era voie ca acesta să fie adus la templu. În acelaşi mod, până ce trec 40 de zile, sufletul nu intră în sanctuarul ceresc al lui Dumnezeu şi nu-şi primeşte răsplata. Aceasta se petrece în cea de-a 40-a zi după moarte.

Orice patruzecime, după moarte, închipuie încheierea definitivă a faptelor fiecărui om în parte şi înălţarea sufletului credincios de pe pământ la cer. Cea de-a 40-a zi a fost sfinţită prin Înălţarea trupului lui Hristos la cer (Faptele Apostolilor 1, 3-9), faptă care s-a petrecut în cea de-a 40-a zi după Învierea Lui din morţi. Această legătură este subliniată şi de Sfântul Simeon al Tesalonicului, care scrie: ,,Cele 40 de liturghii se săvârşesc (pentru adormit) amintind de Înălţarea Domnului, care s-a petrecut în cea de-a 40-a zi după Înviere”.

Având în vedere faptul că în cea de-a 40-a zi după moarte se hotărăşte starea vremelnică a celui răposat, monahul Mitrofan spune: ,,Aşa că tu, omule, care te scârbeşti de moartea aproapelui în inima ta, în cea de-a 40-a zi ridică cu credinţă mintea şi inima ta la Înălţarea din cea de-a 40-a zi de după Înviere a Începătorului Vieţii şi Îl roagă să Se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu (potrivit Evrei 9, 24) – pentru vii şi pentru adormiţi ! Oare Se va lepăda Dumnezeu să primească mijlocirea Lui ca un Tată preaîndurător, văzând înaintea Sa pe preaiubitul Său Fiu rănit pe de-a întregul pe cruce pentru noi ? Îndrăzneşte cu credinţă spre această dragoste a Domnului, care şi în slava Sa Se preocupă de starea noastră cea veşnică – de starea ta şi de aceea a celui adormit al tău –, şi fă-L îndurător, ca prin harul Său să lecuiască la cel răposat cele de care suferă sufletul celui care se înalţă, să împlinească cele neîndestulătoare, să-i ierte toate păcatele şi să-l numere cu cei miluiţi. Credinţa şi rugăciunile tale, întărite de Sfânta Biserică, mult îl vor ajuta pe cel răposat în hotărârea stării lui la judecata particulară a lui Hristos”.

Sfinţii Părinţi au ştiut ce mare folos are sufletul din cele 40 de zile de pomenire şi de aceea au recomandat fierbinte acest lucru. Dar unii, oricât ar fi fost de drepţi şi, prin urmare, dacă nu ar fi avut nevoie ca cineva să se roage pentru ei, cu adâncă smerenie se roagă ca cei apropiaţi să săvârşească la cele 40 de zile de la moartea lor rugăciuni stăruitoare şi liturghii. Aşa, de pildă, Sfântul Efrem Sirul, înainte să moară, i-a rugat pe ucenicii săi: ,,Când se vor împlini 40 de zile de la moartea mea, să faceţi pomenire pentru mine, fraţii mei, căci milosteniile făcute de cei vii mult ajută celor răposaţi. [...] Macaveii, deşi nu aveau decât o umbră a adevărului prin jertfe, după cum este scris, căutau să îndrepte păcatele acelora care s-au spurcat cu prinoasele de jertfă ale neamurilor şi ale celor căzuţi în războaie (potrivit II Macavei 12, 40-46). Cu atât mai mult preoţii, fiii lui Dumnezeu, prin sfintele jertfe şi prin rugăciunile buzelor lor pot să curăţească păcatele celor răposaţi !”

Sfântul Efrem adaugă: ,,Când va veni rânduiala pomenirii mele, nimeni dintre voi să nu săvârşească nelegiuire ori păcat, ci întru curăţie şi sfântă rugăciune, fraţi ai mei, staţi în priveghere”. Sfântul Efrem încheie testamentul său prin astfel de cuvinte: ,,Vă rog cu lacrimi, preaiubiţii mei fraţi [...], în numele lui Dumnezeu, la despărţirea de voi, să mă pomeniţi şi pe mine împreună cu voi, care staţi la rugăciune. Rugaţi-vă pentru mine tot cu o astfel de frângere de inimă, cu care eu acum vă rog pe voi – şi cu stăruinţă !”

 

Cuv duh 79 2

Adormirea Sfântului Efrem Sirul

Mânăstirea Iviron, Muntele Athos, secolul XV

 

Şi Sfântul Epifanie al Ciprului ne încredinţează că nimic nu este mai folositor pentru cei răposaţi decât pomenirea lor la rugăciune.

Însemnate învăţături în legătură cu trebuinţa de a se face pomenirea şi de a se împărţi milostenii în cea de-a 40-a zi de la moartea creştinului aflăm din viaţa minunatei drepte, preacuvioase egumene Atanasia. Ea a răposat pe data de 14 august 860, în ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului. După moartea ei, noua egumenă era mereu la mormânt cu plâns şi rugăciune. Nu mult după aceasta i s-a arătat în vis Sfânta Atanasia, care i-a spus: ,,Să ştii că după ce vor trece 40 de zile de la moartea mea, voi primi cele pe care Dumnezeu mi le-a pregătit”.

Zilele au trecut una după alta şi a venit cea de-a 40-a zi. Însă, în acea zi, surorile nu au adus nimic pe potriva cinstirii celei adormite – cu rugăciuni, pomeniri şi milostenii –, căci, aşa cum se întâmplă adesea, ele s-au încurcat în numărarea celei de-a 40-a zile, socotind că aceasta va fi peste două zile şi două nopţi. În ajunul pomenirii, Sfânta Atanasia s-a arătat din nou egumenei şi i-a spus: ,,Pentru ce nesocotiţi cea de-a 40-a zi de la moartea mea ? Pentru ce nu pregătiţi nimic pentru pomenirea mea, nici pentru a împărţi la săraci, nici pentru primirea de străini ?” Egumena nu a ştiut ce să răspundă şi, plină de înfricoşare, s-a trezit.

Îndată a început să numere cu atenţie zilele, dându-şi seama că exact atunci era ajunul celei de-a 40-a zile. Şi îndată a rânduit panihidele de trebuinţă, iar ziua următoare a fost slujită o liturghie solemnă pentru cea adormită. În timpul liturghiei, două dintre cele mai vrednice monahii – care conduceau stranele din partea cea de-a dreapta şi cea de-a stânga – s-au învrednicit prin mila lui Dumnezeu să aibă o vedenie precum aceasta: doi preacuvioşi şi cinstiţi bărbaţi, îmbrăcaţi în odăjdii preastrălucitoare, au intrat în biserică, având la mijloc pe preacuvioasa Atanasia. Ei s-au îndreptat spre sfântul altar şi au îmbrăcat-o pe ea în hlamidă împărătească înfrumuseţată pe de-a întregul cu pietre şi diamante preţioase şi au pus pe capul ei diademă împărătească, având cruci pe dinainte şi dinapoi, şi i-au înmânat un toiag de aur împodobit de asemenea cu pietre scumpe. Apoi au luat-o de braţ şi au trecut-o solemn prin uşile împărăteşti ale sfântului altar. Aceasta simboliza intrarea ei în Împărăţia cerurilor.

Aşa s-au împlinit cele spuse mai dinainte privitoare la răsplata lui Dumnezeu, în cea de-a 40-a zi de la moartea ei, pentru viaţa plină de virtuţi a sfintei.

Iar în Proloage, unde este povestită pe scurt viaţa aceleiaşi sfinte, se spune şi faptul că, răposând, ea a rânduit surorilor să se aşeze în fiecare zi masă pentru cei săraci până în cea de-a 40-a zi. Surorile au împlinit aceasta, însă doar vreme de 9 zile, iar apoi au încetat. Şi, iată, li s-a arătat Sfânta Atanasia împreună cu doi îngeri, spunând: ,,Pentru ce aţi încălcat rânduiala mea ? Nu v-am spus că până la 40 de zile, cu orice preţ, trebuie să faceţi milostenii, să-i hrăniţi pe cei înfometaţi şi nu li s-a dat poruncă preoţilor să facă rugăciuni în biserică ? Atunci sufletele celor răposaţi, deşi păcătoase, primesc de la Dumnezeu iertare pentru păcate. Iar, dacă sunt drepte, atunci aceia care fac pomenirea se vor îmbogăţi cu fapte bune”. Cu aceste cuvinte sfânta răposată s-a făcut nevăzută.

Nu doar în Vieţile Sfinţilor întâlnim asemenea pilde, ci adesea şi în viaţa obişnuită. Am citit despre un rus foarte evlavios, pensionar, pe nume H., că el se ruga fierbinte pentru un prieten din copilărie B., răposat, şi a împărţit pentru sufletul acestuia milostenie vreme de 40 de zile. Chiar în cea de-a 40-a zi, pe când stătea în camera sa, H. a auzit uşa deschizându-se. Şi-a ridicat ochii şi a văzut intrând în camera lui pe răposatul B.

- Îţi mulţumesc, prietene al meu, a grăit acesta cu glas liniştit. Îţi mulţumesc pentru rugăciunile fierbinţi şi pentru milostenii. Mult m-ai ajutat. După mila lui Dumnezeu, eu am fost izbăvit de iad şi am fost aşezat la loc de odihnă.

H. l-a ascultat plin de uimire pe cel ce se arătase, fără să îndrăznească să-l întrerupă.

- Iar acum rămâi cu Dumnezeu, prietene, până ce ne vom vedea din nou în veşnicie, a grăit cel răposat. Nădăjduiesc că ne vom revedea în curând. Să vieţuim împreună. Acum tu încă te mai nevoieşti pentru veşnica ta mântuire !

Cu aceste cuvinte, cel răposat s-a făcut nevăzut din faţa ochilor prietenului său. Evlaviosul H. şi-a înteţit binecuvântatele lui nevoinţe, lăsând toate grijile vieţii fiilor săi şi începând să se pregătească de moarte. După 2 ani, cu pace, şi-a dat duhul lui Dumnezeu, în vremea rugăciunii.

Faptul că starea de dincolo se hotărăşte în cea de-a 40-a zi de la moarte este ilustrat în chip deosebit de următoarea întâmplare din viaţa minunatului drept rus, înainte-văzător din secolul al XIX-lea, Sfântul Ambrozie al Optinei. Una din devotatele sale fiice duhovniceşti povesteşte că soţul ei, grav bolnav, a răposat, după ce la rugăciunile preacuviosului Ambrozie s-a mărturisit, s-a împărtăşit şi s-a săvârşit pentru el sfântul maslu. A plecat din această lume fiind bine pregătit. Înainte să-şi dea ultima suflare, în chinurile sale dinainte de moarte, el şi-a întors capul către soţia lui şi i-a spus liniştit: ,,Soseşte monahul”.

Auzind de această moarte, preacuviosul Ambrozie i-a scris întristatei femei, rămasă singură cu fiica ei, următoarea scrisoare: ,,Pace vouă şi binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu voi ! Iar cel adormit să aibă parte de Împărăţia cerurilor. El a zăcut îndelung şi mult s-a chinuit în boala lui, dar pentru răbdarea bolii i s-a dat lui îndurare şi iertare de păcate. Voi acum sunteţi orfane, dar este spus: Dumnezeu Însuşi este Tată al orfanilor şi ocrotitor al văduvelor. Puternic este Domnul să vă apere şi să vă poarte de grijă fiecăreia dintre voi, să vă dăruiască şi slujire şi să vă hrănească. Chemând asupra voastră pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, vă las cu sincere bune doriri, mult păcătosul ieromonah Ambrozie”.

În cea de-a 40-a zi de la moartea soţului ei, femeia a mers la Mânăstirea Optina, la părintele Ambrozie. În ajunul celei de-a 40-a zile, mai înainte de vecernie, ea a mers la stareţ cu rugămintea ca acesta să se roage pentru cel adormit. Înaintea chiliei preacuviosului, ca întotdeauna, era multă lume. Mulţimea şi discuţiile de acolo i-au acaparat atenţia femeii într-atât, că a uitat cu totul pentru ce venise. Pe neaşteptate, stareţul a ieşit înaintea mulţimii, şi-a întors faţa către ea şi a privit-o cu asprime:

- O, înfricoşător ! a spus el. A sosit pronunţarea sentinţei ! Cât mai repede mergi şi te roagă în biserică !

Femeia a înţeles bine ce i-a spus înainte-văzătorul stareţ şi mult s-a înfricoşat atât de cuvintele, cât şi de expresia feţei lui. În biserică, ea s-a rugat fierbinte în timpul vecerniei, cerând să fie slujită o panihidă după terminarea slujbei, iar pentru ziua următoare o liturghie cu panihidă.

A doua zi, după dumnezeiasca liturghie, ea a mers la preacuviosul Ambrozie. Stareţul a întâmpinat-o cu faţa luminată. Bucuria strălucea în ochii săi. Mai înainte ca ea să se închine la picioarele lui, el a binecuvântat-o în 3 rânduri şi i-a spus:

- Este în Împărăţia cerurilor ! Este în Împărăţia cerurilor !

Ea a simţit că i-au fost descoperite tainele lumii de dincolo. Toată faţa lui strălucea de bucurie cerească. Şi această bucurie a pătruns şi în inima ei.

Fără doar şi poate, mult ajută sufletului celui păcătos pomenirile şi milosteniile în timpul în care el trece prin vămi şi este cuprins pe de-a întregul de o înfricoşare de nedescris în aşteptarea sentinţei. Atunci nu ajută nici plânsul celor apropiaţi, nici mergerea fără mângâiere la mormânt, ci doar rugăciunile, sfintele liturghii şi milosteniile împărţite oamenilor nevoiaşi. Dacă dintr-o pricină ori alta cea de-a 40-a zi este uitată, nimic nu-i împiedică pe cei apropiaţi care l-au iubit pe cel trecut la cele veşnice ca şi după cea de-a 40-a zi să înceapă rugăciuni stăruitoare şi pomeniri pentru acesta.

Dacă s-ar deschide înaintea noastră străfundurile veşniciei şi dacă am vedea pe cei de aproape ai noştri răposaţi, atunci, într-adevăr, primul lor cuvânt şi prima lor rugăciune ar fi aceasta: să ne rugăm pentru ei. Este adevărat că ei ar spune: ,,Fraţilor, nu vă puteţi închipui pe de-a întregul cât de folositoare ne este pomenirea la rugăciune ! Nu vă puteţi închipui cât folos avem prin rugăciunile voastre pentru noi ! Prin pomeniri voi deschideţi porţile tainice prin care ajung până la noi viaţa şi bucuria !”

Minunata egumenă din Rusia, dreapta Taisia (secolul al XIX-lea), în însemnările sale, ne transmite cum l-a văzut pe îmbunătăţitul ei stareţ, părintele Veniamin, în cea de-a 40-a zi după moartea sa. Ea scrie:

,,Când am intrat în mânăstire, părintele Veniamin m-a îndrumat cu învăţături scrise. Până la moartea lui, el a fost îndrumătorul meu duhovnicesc. Deosebit de mişcător a fost pentru mine folosul din înţeleapta lui experienţă în timpul când eu am fost egumenă. El a simţit pe viu necazurile stăreţiei mele şi de aceea a cunoscut bine starea mea lăuntrică şi fără de greşeală m-a condus prin sfaturile şi mângâierile sale. Pierderea acestui om a fost pentru mine uriaşă. Eu m-am întristat foarte mult pentru el şi după neputincioasele mele puteri l-am pomenit la rugăciune. Nu puteam concepe că legăturile noastre s-au întrerupt şi că el m-a lăsat fără rugăciunile sale după ce a plecat dincolo, dacă a primit îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Însă acest gând era doar o presupunere, şi nu o încredinţare deplină …

În chiar cea de-a 40-a zi de la moartea lui, după ce m-am rugat, m-am aşezat în pat, încercând să adorm. Şi iată că în vis am văzut că toţi făceau pregătiri pentru utrenia praznicului de Paşti. În aşteptarea orei de la miezul nopţii, cu uşile închise, eu mă îmbrăcam în chilia mea; am aprins candela, am aranjat totul. Deodată, a ciocănit cineva la uşă cu obişnuita rugăciune a lui Iisus şi mi-a spus cu glas tare: Gata cu somnul ! Părintele Veniamin a sosit deja ! Auzind aceasta, m-am grăbit să răspund că nu dormeam deloc şi că eram deja îmbrăcată şi pregătită să ies, însă îndată mi-a venit în minte că este încă devreme ca să înceapă slujba şi că, între timp, aş fi putut să vorbesc cu părintele Veniamin. Am deschis uşa ca să trimit pe cineva să-l cheme, dar afară nu se afla nimeni. Am mers într-o cameră, apoi în alta, însă nu am aflat; doar din biserică răzbătea o cântare domoală.

M-am grăbit într-acolo, am intrat în biserică, am urcat pe solee, m-am apropiat de iconostas şi … ce să văd ! Uşile împărăteşti erau deschise şi din amândouă părţile, înaintea lor, într-un semicerc mare, erau preoţi slujitori, cum se face atunci când este slujbă în sobor, cu singura deosebire că la o astfel de împreună-slujire cel mai în vârstă stă singur în mijlocul slujitorilor celor două părţi ale semicercului, iar aici ei stăteau laolaltă cu cel ce era în mijloc şi din acest motiv semicercul părea alungit. În mijloc stătea părintele Veniamin, şi cei ce se aflau în jurul lui parcă ar fi vrut să-l conducă şi să-l susţină de braţe din amândouă părţile. Părintele, cât şi ceilalţi, care erau foarte mulţi, purtau odăjdii aurite şi aveau pe capetele lor care coroană, care camilafcă monahală cu văl, iar unii aveau capul descoperit.

Deodată toţi preoţii slujitori au cântat împreună şi nespus de frumos: Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos ! Şi, odată cu începerea cântării, toţi au pornit către altar, mai întâi cei care stăteau chiar lângă uşile împărăteşti şi apoi ceilalţi. Doi dintre ei îl aveau la mijloc pe părintele Veniamin. Am văzut aceasta foarte limpede. Intrând în altar, ei au cântat mai departe stihul amintit. Însă eu m-am minunat, pentru că ei îl cântau nu aşa cum cântăm noi: ‘Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu’, ci ‘Ne-ai mântuit pe noi, Fiul lui Dumnezeu, pe cei ce-ţi cântăm Ţie: Aliluia !’ Cu aceste cuvinte toţi cădeau înaintea locului preaînalt [adică înaintea tronului arhieresc, care se află în spatele sfântului prestol], ca şi cum ar fi fost înaintea Domnului, şi am văzut o mână care însemna cu semnul crucii pe părintele Veniamin, în vreme ce ceilalţi cântau Aliluia. Acest Aliluia răsuna din glasuri nenumărate, ca şi când ar fi trecut dintr-o gură în alta. Era atât de dulce şi de minunat, cum nu mai auzisem vreodată.

Când, în cele din urmă, cântarea a încetat, un glas din altar s-a auzit răspicat la începutul liturghiei: Binecuvântată este Împărăţia … Cântăreţii, care nu ştiu cum apăruseră în dreapta stranei, au răspuns Amin şi îndată au cântat Heruvicul. Aceasta m-a mirat, şi eu mă întrebam pentru ce a fost trecută cu vederea întreaga primă jumătate – liturghia celor chemaţi. Nu-mi amintesc dacă am întrebat despre aceasta ori însuşi diaconul, care a ieşit în acea vreme din altar ca să cădească, mi-a spus: Aici nu sunt cei chemaţi ! S-a săvârşit doar liturghia celor credincioşi.

Atunci m-am trezit. Sufletul meu se simţea uşor. Mai întâi mi-am amintit de părintele Veniamin. Privind ceasul, am văzut că era 2 noaptea. În urmă cu 40 de zile, el murise chiar la ora 2 noaptea”.

Fără nici o îndoială că şi pe lumea cealaltă clericii plecaţi de aici stau înaintea dumnezeiescului prestol. Această veche credinţă ortodoxă se sprijină pe Cuvântul lui Dumnezeu, unde se vorbeşte despre cerescul cort (Apoc. 21, 3), după al cărui chip este făcut cel pământesc (Evr. 8, 5), şi unde se pomeneşte că robii credincioşi ai Domnului Îi vor sluji în cer veşnic (Apoc. 22, 3). Sfinţii Părinţi au crezut profund în aceasta. Aşa, de pildă, Sfântul Grigorie Teoloul, în cuvântul său la înmormântarea Sfântului Vasilie cel Mare, spune: ,,Acum el este în ceruri şi acolo aduce pentru noi jertfe şi se roagă pentru popor, căci, cu toate că ne-a părăsit, el nu ne-a lăsat”.

De mirare în aceste cuvinte ale marelui sfânt este următorul fapt: el afirmă că Sfântul Vasilie, deşi a murit cu trupul, se află în ceruri şi acolo, în locaşul cel dumnezeiesc, încă slujeşte liturghia şi se roagă pentru popor ! Aceasta ne arată că doar pentru creştinii obişnuiţi este important sorocul – cea de-a 40-a zi – în care sufletul s-a înălţat treptat la cer, trecând prin felurite vămi. Însă pentru sfinţi nu există vămi ! Ei merg de-a dreptul la cer, însoţiţi de puterile cele cereşti care dănţuiesc.

Când a trecut la cele veşnice Sfântul drept Serafim de Sarov, Mânăstirile Sarov şi Diveevo au căzut în întristare nemângâiată, însă în cer a fost sărbătoare de nedescris printre îngeri şi sfinţi, la întâmpinarea noului locuitor al cerului. Dreptul stareţ Filaret, egumen al Sfintei Mânăstiri Glinski, care petrecea departe de Sarov, s-a învrednicit să contemple una ca aceasta. În ziua şi în ceasul în care Sfântul Serafim a închis ochii, stareţul Filaret ieşise din chilia sa şi a surprins la răsărit o vedere neobişnuită. În razele minunate ale acesteia el a observat cum îngerii lui Dumnezeu purtau către cer cu cântări sufletul Sfântului Serafim. Stareţul Filaret a contemplat îndelung această vedenie şi la sfârşit a strigat către fraţii care s-a întâmplat să fie acolo:

- Iată cum sufletele drepţilor se înalţă la cer ! Acesta este sufletul părintelui Serafim !

Toţi priveau în direcţia arătată, însă doar doi dintre ei s-au învrednicit de acea vedere. Ceilalţi n-au văzut nimic. Părintele Filaret a însemnat după ceas când a avut loc vedenia şi, mai târziu, a aflat că în chiar acea vreme Sfântul Serafim şi-a dat duhul său lui Dumnezeu.

O asemenea întâmplare a trăit şi Sfântul Antonie cel Mare. El a fost în comuniune harică cu un frate duhovnicesc al său, Avva Amon, care avea mulţime de virtuţi. Odată, şezând pe un loc înalt, Sfântul Antonie a văzut că cineva se înalţă în văzduh către cer pe o cale de foc, iar de sus coboară îngeri ca să-l întâmpine. Uimit de această vedenie, Sfântul Antonie a început să se roage lui Dumnezeu ca să-i descopere însemnătatea acesteia şi a auzit glas: Acesta este sufletul lui Amon, monahul din Nitria !

În jurul Sfântului Antonie, în acea vreme, se aflau şi alţi monahi. Aceştia l-au întrebat de ce s-a minunat, iar el le-a povestit cele văzute şi auzite despre Amon chiar atunci. După 30 de zile, au sosit la Sfântul Antonie fraţii din pustia Nitriei şi i-au vestit lui că preacuviosul a plecat din această lume exact în urmă cu 30 de zile. Şi s-a vădit că Sfântul Amon a răposat anume în ziua şi în ceasul în care Avva Antonie i-a văzut sufletul înălţându-se la cer.

 

- Sfârşit -

 


[1] Sfântul Dimitrie al Rostovului, Slovo o molitv – Tvorenia v russkom perevod, vol. I, p. 358, 361.