DESPRE TAINA MÂNTUIRII

 

PARTEA I

Ce este mântuirea ?

Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu de răscumpărare a omului, căzut în robia păcatului, prin biruinţa asupra diavolului, biruinţă dobândită de Însuşi Creatorul nostru care S-a făcut asemeni omului. Ea este expresia iubirii lui Dumnezeu pentru creaţia Sa, care a greşit.

Mântuirea este lucrarea Sfintei Treimi în unitatea Sa, prin întruparea, moartea, învierea şi înălţarea Fiului lui Dumnezeu, dragostea Tatălui şi harul Duhului Sfânt.

 

De ce a fost nevoie de mântuire?

Pentru a putea înţelege taina mântuirii, trebuie să ne întoarcem în Vechiul Testament la Facere, la crearea lumii şi a omului de către Dumnezeu. Facerea lumii se desfăşoară într-un mod ordonat începând cu crearea celor neînsufleţite şi culminând cu crearea omului, apogeul creaţiei şi scopul acesteia deoarece omul a fost creat spre a stăpâni lumea.

Dumnezeu l-a creat pe om desăvârşit, după chipul şi asemănarea Sa, dar cu o desăvârşire într-un proces continuu de împlinire. Omul a fost creat din nemărginita dragoste a Tatălui său ceresc pentru a participa, a se bucura şi a se împărtăşi de toate cele ale Dumnezeirii.

În rai, omul nu a avut de împlinit decât o singură poruncă: să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului ,,că ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri”, pe care iată, strămoşii noştri, Adam şi Eva, au călcat-o ascultând şoaptele viclene ale diavolului, preschimbat în şarpe. Datorită neascultării, omul a căzut în întunericul morţii şi sub robia diavolului, şi, rupând armonia cu Dumnezeu şi înstrăinându-se de El, a pierdut strălucirea dumnezeirii, devenind stricăcios şi cu fire căzută.

Căzut fiind omul, Dumnezeu, în marea Sa milostivire, nu l-a uitat şi i-a dat omului durerea şi moartea, nu spre osândire, ci ca un leac pentru vindecarea sufletului rănit de neascultare, căci moartea a venit pentru ca păcatul să nu fie nemuritor. Păcatul neascultării a pus între om şi bunătăţile raiului sabia de foc a Heruvimului pus de pază, ca nici un om să nu treacă până ce Dumnezeu nu-i va fi răscumpărat pe strămoşii noştri din robia iadului. Dumnezeu nu l-a lăsat pe om pradă păcatului, ci, prin poporul Său, Israil, a lăsat lege şi păstori ai legii – prorocii şi ocârmuitorii acestui popor, dând prin aceştia făgăduinţa răscumpărării neamului omenesc din robia păcatului.

 

Ce înseamnă această făgăduinţă?

Dumnezeu cel atotputernic, a ştiut încă dinainte de a-l crea pe om că acesta va păcătui şi, de aceea, în marea Sa dragoste pentru creaţia Sa, a pregătit şi leacul pentru vindecarea omului, căci omul, odată căzut nu mai avea nici o şansă de a se mântui prin forţe proprii, prins fiind în robia păcatului strămoşesc. Acest leac a fost chiar El, căci, fără de păcat întrupându-se de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria s-a făcut om, Dumnezeu fiind, şi a venit pentru a ne izbăvi de moartea cea veşnică.

 

Cum a lucrat Dumnezeu pentru a-şi ţine promisiunea dată poporului lui Israil ?

Orbit fiind de păcat, omului îi era aproape cu neputinţă a înţelege taina mântuirii prin Iisus Hristos. De aceea, Dumnezeu i-a dat omului mai întii legi pentru ca respectându-le să i se deschidă ochii şi mintea să priceapă lucrarea Lui prin Fiul lui Dumnezeu.

Dumnezeu şi-a făcut simţită prezenţa prin prorocii Săi, prin minunile făcute cu aceştia şi cu poporul lui Israil, toate acestea preînchipuind venirea Sa în trup de Fecioară, petrecerea Sa pe pământ, răstignirea şi învierea Sa a treia zi. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea pe bună dreptate că ,,harul Noului Testament era ascuns tainic în litera Vechiului Testament”, acestea făcându-le pentru ca oamenii să fie pregătiţi spre a înţelege venirea Fiului pe pământ în chip omenesc. ,,Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3, 16)

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 2/mai 1999

 

 

 

PARTEA A II-A

 

Maica Domnului: Uşa tainei celei de cinste

 

Cum s-a împlinit făgăduinţa făcută de Dumnezeu lui Israil ?

Dumnezeu a arătat omului, în chip tainic, prin proorociri, modul în care urma să se împlinească făgăduinţa de mântuire din păcatul strămoşesc. Omul, în neputinţa lui de a ieşi singur din noaptea păcatului, avea nevoie de o lumină care să-i călăuzească paşii spre Adevăr.

Lumina călăuzitoare avea să fie chiar Fiul lui Dumnezeu, născut dintr-o Fecioară preacurată: ,,Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel”, prooroceşte Isaia.

Ca omul să-L priceapă şi să-L recunoască, Dumnezeu a luat chip de om, îmbrăcând haină de carne, şi smerindu-Se în trup. Pentru a Se întrupa, Fiul născut din Tatăl fără de mamă, în veşnicie, avea nevoie de o mamă fără de tată care să-l nască sub timp. Înălţimea vredniciei de a fi Maica lui Dumnezeu nu poate fi nici cugetată, nici explicată; şi sfinţii Părinţi se minunează şi o trec sub tăcere. Chiar îngerii de-ar voi să ne-o explice, ar rămâne fără glas.

 

Cine a mijlocit mântuirea neamului omenesc ?

Dumnezeu a ales ca mijlocitoare între dumnezeire şi omenire o fecioară preacurată, născută din părinţi cu viaţă înaltă, sfinţii Ioachim şi Ana. În înţelepciunea Sa nemărginită, Dumnezeu a rânduit ca însoţirea acestor sfinţi să fie fără de copii multă vreme, pentru ca în zămislirea şi naşterea Fecioarei alese să se arate puterea lui Dumnezeu, deosebita cinste a naşterii Preasfintei Fecioare şi vrednicia născătorilor.

Prin naşterea Maicii lui Dumnezeu a început împlinirea făgăduinţei, hotărâtă de Dumnezeu, atât de dorită de oameni, atât de înfricoşătoare iadului; zi în care dispare litera şi prisoseşte duhul, în care piere blestemul şi se iveşte harul.

,,Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta”, zice psalmistul despre Maica Domnului, căci într-adevăr Fecioara Maria, la vârsta de trei ani a fost dusă de părinţii săi la templu, închinând-o Domnului. Şi vreme de 12 ani a stat Fecioara la dreapta altarului în Sfânta Sfintelor, socotită cu adevărat a fi de-a dreapta lui Dumnezeu. Ea întrece în sfinţenie chiar cetele îngerilor, iar prin îndreptarea cugetului şi prin rugăciunea dumnezeiască neîncetată, primind hrană chiar din mâna arhanghelului, s-a ridicat mai presus decât orice fiinţă şi s-a învrednicit să fie Maica Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu. ,,Înfrumuseţată de găteală în multe culori” a fost Maica preacurată, frumuseţe împodobită de fapte bune şi cuvinte dumnezeieşti, cu totul după voia lui Dumnezeu.

 

Care au fost proorocirile despre Maica Domnului ?

Dumnezeu a arătat poporului lui Israil cine va fi mijlocitoarea mântuirii neamului omenesc prin cuvintele proorocilor şi prin alcătuirea dumnezeiască a Templului lui Solomon. În Templul lui Solomon erau nouă obiecte mai sfinte şi mai cinstite: sfeşnicul cel cu şapte lumini, masa punerii înainte a pâinilor, cădelniţa de aur, vasul de aur cu mană, plăcile Testamentului pe care era scris decalogul, toiagul lui Aaron, chivotul legii, heruvimii care umbreau ilastiriul şi sfânta sfintelor. Toate acestea erau preînchipuiri, simboluri şi umbre ale Maicii Domnului, căci ea a fost Biserică vie în care s-a sălăşluit Fiul lui Dumnezeu. Astfel, ea era sfeşnicul cel cu şapte lumini al celor şapte daruri ale Sfântului Duh, era masa purtătoare de viaţă a pâinii vieţii, era cădelniţa de aur care ţinea nestins focul Dumnezeirii, era vasul cel de aur care păstra mana cerească, era placa care a adus în trup pe Cuvântul lui Dumnezeu, era toiagul care a odrăslit în chip minunat floarea nestricăciunii, era chivotul care a mântuit de potopul păcatului neamul omenesc, era dumnezeiescul ilastiriu pe care nu îl umbreau heruvimii, ci puterea Celui Preaînalt, era sfânta sfintelor în care a intrat fără sămânţă şi a ieşit nestricăcios Arhiereul cel nemuritor.

 

Cum S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu ?

Sfântul Arhanghel Gavriil a fost trimis să aducă Fecioarei vestea cea bună a întrupării Fiului lui Dumnezeu: ,,Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine !”. Îi spune ,,bucură-te” spre a nimici întristarea dintâi prin căderea în păcatul strămoşesc şi spre a slăvi darul cel nou făcut oamenilor, iar ,,plină de dar” din pricina bogăţiei podoabelor Fecioarei şi a harului care a venit peste ea, har mai înalt decât toate harurile, pe care mintea nu-l poate pătrunde şi limba nu-l poate rosti. ,,Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău !”.

Dumnezeu a rânduit tainic întruparea lui Hristos din fecioară, ascunzând întruparea Fiului Său cel prea iubit prin însoţirea Mariei cu bătrânul Iosif. ,,Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea dinafară a templului, spre răsărit, şi aceasta era închisă. Şi mi-a zis Domnul: Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă”, spune proorocul Iezechiel, încă o dată proorocind că Mântuitorul lumii se va naşte din Fecioară.

Iar Împăratul David adaugă: ,,Pomeni-vor numele tău în tot neamul; Pentru aceasta popoarele te vor lăuda în veac şi în veacul veacului”, căci într-adevăr cine este mai vrednică de laudă decât Fecioara care L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii ?

 

De ce este atât de cinstită Maica Domnului ?

După cum maica Eva a necinstit pe Domnul şi stăpânirea Lui prin nesupunere şi a mărit pe diavolul şi puterea lui, aşa trebuia ca, dimpotrivă, fiica Evei, Maria, să mărească pe Domnul şi tăria Lui prin mijlocirea ascultării ei de Dânsul şi să micşoreze pe diavolul şi împărăţia sa, pentru ca fiica să vindece păcatul strămoaşei sale.

Maica Domnului, prin naşterea Izbăvitorului celor robiţi, a adus toate neamurile pământului la cunoaşterea lui Dumnezeu. Ea este mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, căci toţi îngerii şi sfinţii laolaltă nu au adus atâta slavă lui Dumnezeu şi nici n-au mărit atât stăpânirea Sa, pe cât singură Născătoarea.

Preacurata Fecioară a născut în timp pe Fiul Unul-Născut, pe care Dumnezeu şi Tatăl îl naşte în afară de timp; aceasta este o cinste care o face asemenea cu Dumnezeu. Câtă slavă a adus întregii omeniri prin faptul că ne-a înrudit pe noi, oamenii, cu sfânta Treime, fiind Fiică Tatălui, Mamă Fiului şi Mireasă prea Sfântului Duh ! Cinstită a fost Maica preacurată prin întreaga sa viaţă: ,,Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la Viaţă, fiind Maica vieţii şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre”.

 

De ce este Maica Domnului mijlocitoarea noastră în faţa lui Dumnezeu ?

Vrednică fiind să nască pe Judecătorul cel drept, tot aşa, datorită iubirii şi smereniei sale desăvârşite, Hristos a ales-o să fie Maica creştinilor. Mijlocitoare mântuirii neamului omenesc fiind prin naşterea Ziditorului vieţii, Maica Domnului stă de-a dreapta tronului împărătesc, rugându-se neîncetat cu lacrimi fierbinţi Fiului ei pentru noi păcătoşii, şi mijlocind încă o dată mântuirea noastră.

În timp ce toate cetele îngerilor şi ale sfinţilor Îl roagă pe Dumnezeu ca pe un Stăpân să se milostivească spre creştini, Preacurata Maică a Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu îl roagă pe Dumnezeu ca pe fiul ei, cu dragostea pe care o are o mamă spre copiii ei. O lacrimă, un cuvânt, o mijlocire a Maicii Domnului sunt de ajuns să ne şteargă păcatele noastre şi să stingă mânia dumnezeiască, pornită cu dreptate asupra noastră.

Maica Domnului, mamă a tuturor creştinilor, stă în genunchi înaintea Fiului ei pentru ca acesta să aibă milostivire de oameni. Fără lacrimile ei, izvorâte din nemărginita dragoste pe care o poartă copiilor ei, Dumnezeu ar arde pământul cu focul dreptăţii.

 

Cuv duh 03

,,Nu ne vom depărta de la tine, Stăpână, că tu mântuieşti pe robii tăi pururea din toate nevoile”

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 3/iunie 1999

 

 

 

PARTEA A III-A

 

Iisus Hristos: Biruitorul iadului

 

Ce semnifică cu adevărat venirea lui Iisus Hristos pe pământ ?

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit pe pământ pentru a dărui omului mântuire, desăvârşind făgăduinţa făcută de Dumnezeu poporului lui Israil prin cele trei taine: Întruparea, Învierea şi Înălţarea Sa.

Fiul lui Dumnezeu se face om, întrupându-se de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara. Prin împreună-lucrarea Sfântului Duh, Iisus Hristos se naşte om fără de păcat, sfinţind această cale; se naşte sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere şi astfel să-i facă pe ei fii ai lui Dumnezeu prin har, ceea ce El este prin fire.

În Persoana lui Iisus Hristos s-au unit cele două firi, cea dumnezeiască şi cea umană: ,,De o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o fiinţă cu noi după omenitate; întru toate asemenea nouă afară de păcat; înainte de veci născut din Tatăl, după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă, din Născătoarea de Dumnezeu după omenitate”, spun Sfinţii Părinţi.

Taina întrupării este expresia iubirii nemărginite a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa, căci pentru noi Dumnezeu S-a făcut om şi sărac, smerindu-Se pe Sine în chip desăvârşit. Sfântul Apostol Pavel spune: ,,ci S-au deşertat pre Sine, chip de rob luând, întru asemănarea oamenilor făcându-se” şi a sărăcit pentru ca noi să ne îmbogăţim, să ne împărtăşim de harul şi dumnezeirea Sa.

 

Ce reprezintă întreaga viaţă a lui Iisus Hristos pe pământ ?

Iisus Hristos, prin întreaga Lui viaţă pe pământ, desăvârşeşte – fiind El Însuşi desăvârşit – calea spre Împărăţia Cerurilor. ,,Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” El este, în acelaşi timp, Calea şi deschizătorul Căii, primul şi ultimul, alfa şi omega – cel ce păşeşte primul pe această cale şi cel ce se află la capătul ei.

Dacă proorocii Vechiului Testament propovăduiau cuvântul lui Dumnezeu despre om şi mântuire, Iisus Hristos este El Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu care dăruieşte mântuire omului. El este una cu învăţătura Sa, căci învăţătura izvorăşte din El – el este izvorul şi apa în acelaşi timp, învăţătura şi Învăţătorul, proorocia şi Proorocul. Iar învăţătura este nesfârşită şi de necuprins, precum Învăţătorul ei.

Învăţător şi Prooroc, Împărat şi Arhiereu, Iisus Hristos este slăvit prin crucea şi patimile pe care le-a răbdat pentru ca omul să fie slăvit. Crucea este pomul vieţii care eliberează omul din blestem şi moarte, aşa cum pomul cunoştinţei binelui şi răului a devenit pricină a morţii lui Adam şi a Evei. Hristos, al doilea Adam, a fost pironit cu mâinile pe cruce pentru a curăţi mâinile lui Adam, ce au atins rodul, şi I s-au străpuns picioarele ca răscumpărare a celor ce au mers pe calea neascultării. Iar pentru că a gustat din rodul acestui pom, Adam s-a făcut pricinuitor al blestemului pentru urmaşii săi, fiind răscumpărat de Hristos, prin gustarea fierii şi a oţetului, şi smuls din stricăciunea morţii. Izgonindu-l pe Adam, Dumnezeu a pus înger cu sabie de foc să păzească porţile raiului, iar Hristos, cu coasta străpunsă de lance, a îndepărtat sabia cea veche deschizând astfel uşa mântuirii. Şi mai mult, El a sădit pomul vieţii şi a dat şi omului să sădească zilnic acest pom ce creşte îndată şi dăruieşte viaţă veşnică tuturor celor ce gustă din el.

Purtându-şi trupul omenesc ca pe un veşmânt stricăcios şi material, dar neprihănit şi dumnezeiesc, El a suferit pe cruce cele ale trupului, a murit şi a fost pus în mormânt, ca unul care era mort. Şi prin însăşi moartea Sa, a distrus moartea care apăsa asupra omului, zdrobind cu totul osândirea atrasă de neascultarea lui Adam, renăscând, recreând şi dezrobind cu totul omul, făcându-l liber şi redându-i cinstea libertăţii sale.

 

Ce înseamnă Învierea lui Iisus Hristos pentru om ?

Învierea lui Iisus Hristos se vede în împărtăşirea patimilor Sale pe cruce, căci, după ce a fost răstignit pe cruce şi a pironit pe ea păcatul lumii gustând moartea, S-a pogorât în iadul cel mai de jos. Învierea şi slava lui Hristos sunt slava omului, căci şi omul părăseşte lumea, luând asupră-şi suferinţele Mântuitorului, şi intră în mormântul pocăinţei şi al smereniei. Astfel, el Îi lasă loc lui Hristos să Se pogoare în el ca într-un mormânt şi, din mort cum era, să-l învieze, făcându-l pe cel înviat împreună cu El vrednic ca de acum înainte să vadă slava învierii sale.

Prin moarte şi înviere, Dumnezeu a vrut să dăruiască omului Împărăţia, nestricăciunea şi plinătatea vieţii veşnice şi astfel el să fie om prin fire şi dumnezeu după har. Iar după ce a înviat întru nestricăciune, Hristos a înviat în acelaşi timp şi trupul Său în stare duhovnicească, cu totul îndumnezeit şi nematerial, nerupând peceţile mormântului Său. Acesta este Hristosul celei de A Doua Veniri, Noul Adam, cel ce este Adevărul şi Viaţa !

 

Dar Înălţarea Domnului ?

Înălţarea este încununarea tainelor lui Iisus Hristos, împlinirea mântuirii omului, căci prin înălţare se deschid larg, pentru copiii izgoniţi ai Evei, porţile Ierusalimului ceresc.

Taina mântuirii se desăvârşeşte prin înălţare, prin restabilirea noului Israil în Împărăţia cea cerească când cel căzut se înalţă mai presus de Serafimi, iar plămădeala cea muritoare se învredniceşte de îndoită cinste: prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, omul a ajuns părtaş firii celei dumnezeieşti, iar prin înălţarea Sa el ajunge părtaş slavei Lui.

,,Eu, spune Însuşi Hristos, am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; dar iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl meu”, dând omenirii cel mai fericit semn al mântuirii şi vieţii veşnice pentru neamul omenesc îmbolnăvit şi mort în păcat. Acesta a fost scopul venirii Cuvântului lui Dumnezeu; aceasta a fost ţinta iconomiei Întrupării.

Înălţarea lui Iisus Hristos a ruşinat cu totul pe vânătorul viclean, ce întindea cursa nimicitoare a morţii pe pământ. Hristos, precum un vultur, a zdrobit cu dumnezeiasca Sa putere cursa şi, dezlegând legăturile morţii, a zburat, înviind a treia zi, şi împreună cu el au zburat şi sufletele drepţilor. ,,cursa s-a sfărâmat şi noi ne-am izbăvit”, spune Împăratul David. Şi iarăşi, după cum vulturul voind să arate micilor săi pui drumul plin de necunoscut al văzduhului, Hristos Se înalţă la Ceruri şi ,,suindu-Se la înălţime a robit robia”, deschizând calea omului.

,,Împăratul Solomon spune că trei sunt acelea pe care nu le înţelegem: drumul corăbiei pe mare, drumul şarpelui pe piatră, şi drumul vulturului spre cer, apoi acea semeaţă minte cu mai multă dreptate poate să spună că nu înţelege deloc trei taine în iconomia întrupării Cuvântului dumnezeiesc. Mai întâi că după cum corabia străbate valurile mării şi nu lasă nici o urmă a trecerii ei, tot aşa şi trupul prea fericit al lui Hristos a trecut prin pântecele neispitit de bărbat al Fecioarei şi nu a lăsat semn de stricăciune în naşterea cea fără de sămânţă. Al doilea nu înţelege drumul şarpelui pe piatră, adică acelaşi trup, care a fost înmormântat, care a fost închis într-un mormânt nou, tăiat în piatră, care a fost acoperit cu o piatră mare, aşezată pe uşa mormântului, cu toate acestea a străbătut-o şi lăsând ca şarpele vechea îmbrăcăminte a stricăciunii, a înviat din morţi cu o îmbrăcăminte nouă a nestricăciunii, fără să lase vreun semn. Şi al treilea nu înţelege drumul vulturului spre cer, adică că acest trup se înalţă deasupra celor netrupeşti, că cel pământesc străbate cerurile, că firea omenească stă pe tronul slavei dumnezeieşti”.

 

Vrând să mântuieşti lumea, Răsăritule al răsăriturilor, venind către apus la
firea noastră cea întunecată Te-ai smerit până la moarte; pentru aceea
s-a preaînălţat numele Tău mai mult decât tot numele

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 4/iulie 1999

 

 

 

PARTEA A IV-A

 

Sfântul Duh - Vistierul bunătăţilor

 

A treia Persoană a Sfintei Treimi

Sfântul Duh este a treia Persoană a Sfintei Treimi, care împreună cu Tatăl şi cu Fiul, săvârşeşte lucrarea de eliberare a omului din păcatul strămoşesc. El este de o natură cu Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul, Iisus Hristos, de o singură strălucire, slavă şi putere. Într-o unitate de iubire, Persoanele Sfintei Treimi sunt de neseparat, dar ele nu Cuv duh 05se confundă, împlinind fiecare şi totuşi împreună lucrarea: ,,darurile sunt felurite, dar Duhul este acelaşi, şi felurite slujiri sunt, dar este acelaşi Domn, şi felurite lucrări sunt, dar este acelaşi Dumnezeu, Care lucrează toate în toţi”.

Sfântul Duh împreună-lucrează cu Tatăl în creaţie, căci ,,la început când Dumnezeu au făcut cerul şi pământul, Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” şi împreună-lucrează cu Fiul în mântuire, fiind ,,Mângâietorul pe care Hristos îl va trimite de la Tatăl”.

 

Sfânta Treime

 

Sfântul Duh a vorbit părinţilor prin prooroci, s-a pogorât asupra apostolilor şi S-a unit cu Tatăl şi cu Fiul în Tainele Bisericii. El S-a revărsat în suflete şi S-a strecurat în simţiri pentru a adăpa setea de veacuri a omului. Duhul săvârşeşte două lucrări: lucrarea universală şi lucrarea specială.

 

Ce înseamnă lucrarea universală a Sfântului Duh ?

Duhul în Sfânta Treime creează - ,,trimite-vei Duhul tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului”. Împreună cu Tatăl şi cu Fiul, El dăruieşte viaţă, o sprijină, o hrăneşte, o întăreşte şi o călăuzeşte prin harul Său. Dreptul Iov spune ,,Duhul cel dumnezeiesc este cel ce m-au făcut pe mine şi suflarea Atotţiitorului este ceea ce mă învaţă pe mine”. Dătătorul de viaţă susţine viaţa întregii creaţii dumnezeieşti, El este cel care păstrează ordinea şi armonia universală, în El ,,toate sunt aşezate”. Făpturile cele cereşti, Heruvimii, Serafimii, Domniile, Stăpâniile, Arhanghelii, Puterile cereşti, Scaunele, Căpeteniile, Îngerii şi făpturile pământeşti, plante, animale şi oameni, toate deopotrivă viază prin darurile Sfântului Duh.

Duhul lui Dumnezeu este cel ce revarsă darurile Sale asupra întregii creaţii. El îi dă omului darul de a vedea cât este de căzut. Prin acest dar, omul conştientizează treptat că este prins în legăturile patimilor, fiindu-i cu neputinţă a se elibera singur.

 

Când a început lucrarea universală a Sfântului Duh ?

Lucrarea Duhului Sfânt nu începe odată cu Pogorârea Sa, ci la facerea lumii, a lui Adam şi a Evei, dar prezenţa Sa înainte de Rusalii nu a fost atât de vizibilă precum în Adam sau în Biserică. Cu toate acestea, semnele prezenţei Sale în lume erau cunoscute oamenilor. Harul Său s-a revărsat asupra tuturor proorocilor Vechiului Testament şi asupra sfinţilor lui Israil. Simeon, cel care L-a ţinut în braţe pe Iisus Hristos, sfinţii părinţi Ioachim şi Ana şi nenumăraţi alţi cuvioşi ai lui Dumnezeu, Isaia, Zaharia, dreptul Iov, Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului au avut revelaţii dumnezeieşti şi au făcut minuni prin puterea harului Duhului.

Deşi nu cu aceeaşi putere, Sfântul Duh a lucrat şi asupra celor care nu Îl cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, chemându-i pe păgâni la adevăr.

 

Asupra cui se revarsă lucrarea universală a Duhului ?

Harul este dăruit tuturor şi nu îl ocoleşte nici pe evreu, nici pe grec, nici pe păgân, nici pe cel liber, nici pe rob, nici pe bărbat, nici pe femeie, nici pe vârstnic, nici pe tânăr, ci îi cheamă pe toţi cu aceeaşi chemare. Această chemare este cântarea iubirii lui Dumnezeu către toată creaţia, iar cei ce nu se bucură de darurile Duhului, trebuie să se învinovăţească pe ei înşişi, cu bună dreptate, de orbirea în care zac; pentru că atunci când poarta este deschisă tuturor, toţi cei ce rămân afară pier din propria voinţă. Fiecare om este un vas al lucrării lui Dumnezeu în iconomia Sa mântuitoare. Pe fiecare îl cheamă Dumnezeu să se împărtăşească şi să se bucure de darurile Sale.

Lucrarea universală înseamnă chemarea pe care Sfântul Duh o dăruieşte tuturor oamenilor de a-L cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, de a-L urma şi slăvi cu toată fiinţa în Biserică.

 

Ce înseamnă lucrarea specială a Sfântului Duh ?

Lucrarea specială a Sfântului Duh se revarsă numai asupra celor ce se află în Biserică, mădularele Bisericii. După Înviere, Iisus Hristos a suflat asupra apostolilor, redându-le suflarea de viaţă pierdută prin păcat şi harul Duhului de care s-a bucurat şi Adam.

Iisus Hristos le-a promis apostolilor, şi prin ei tuturor fiilor Bisericii că le va trimite ,,alt Mângâietor, care îi va povăţui la tot adevărul şi le va vesti lor cele viitoare”. Acesta îi va învăţa toate, le va aminti cuvintele Sale şi, mai mult, îi va învăţa şi lucrurile pe care nu li le-a spus Hristos, umplându-le inimile de iubirea lui Dumnezeu.

După Înălţarea Sa la Tatăl, Fiul L-a trimis pe Sfântul Duh, întemeind Biserica. Şi ,,s-a făcut fără de veste din cer sunet ca de suflare de vifor ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat lor limbi împărţite ca de foc, şi a şezut pre fiecare din ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt, şi au început a grăi într-alte limbi, precum le da lor Duhul a grăi”. Duhul s-a pogorât umplându-i cu puterea arzătoare a harului dumnezeiesc care înrourează şi bucură sufletele ce se împărtăşesc de puterea Sa. Iar acest har arzător se pogoară asupra tuturor fiilor Bisericii.

 

Cum lucrează Sfântul Duh în Biserică ?

Sfântul Duh şterge păcatul, înlătură răul, iartă vinovăţia, revarsă darul cel bun, din prigonitori face apostoli, din necredincioşi preoţi, căci ,,roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţele, înfrânarea poftelor”.

Iar spre a fi lăcaş al Sfântului Duh ,,să punem mai întâi în străfundul sufletului nostru temelia credinţei”, spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Apoi, harul Sfântului Duh aprinde sufletul de dragostea dumnezeiască, îi arată omului întunecimea păcatului şi mistuie patimile.

Duhul Sfânt este cel ce ni-L descoperă pe Fiul lui Dumnezeu: El ne luminează mintea şi inima ca să-L cunoaştem pe Hristos. Crezând în Dumnezeu, suntem ,,pecetluiţi în Biserică cu Duhul făgăduinţei, care este arvuna moştenirii noastre”.

Lucrarea universală înseamnă chemarea omului către Biserică, Trupul lui Hristos, luminarea minţii lui, iar lucrarea specială desăvârşeşte mântuirea omului în Biserică: unirea sa cu Dumnezeu în Lumina cea neapropiată, îndumnezeirea.

Peste tot nu este decât o singură lucrare, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh uniţi într-o singură voinţă, o singură chemare şi o singură învăţătură ce nu se pot vedea decât în binefăcătoarea taină a Bisericii.

 

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le
plineşti, vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne
curăţeşte de toată spurcăciunea şi mântuieşte, Bunule sufletele noastre

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 5/august 1999

 

 

 

PARTEA A V-A

 

Biserica - Corabia mântuirii

 

Ce este Biserica ?

Biserica este Împărăţia Cerurilor pogorâtă pe pământ, este puntea credincioşilor către Dumnezeu. Ea îi arată omului obârşia şi demnitatea sa din care singur a căzut prin neascultare, îi arată ţinta şi menirea sa, mijloacele prin care se poate ridica din păcat. Biserica este o taină.

Biserica este o instituţie dumnezeiesco-umană, mai presus de înţelegerea noastră. Precum Hristos a unit în Sine firea dumnezeiască cu cea omenească, Biserica, ca Trup mistic al lui Hristos, are şi ea o alcătuire dumnezeiască şi umană, în acelaşi timp: dumnezeiască - prin sălăşluirea Sfintei Treimi înlăntrul ei şi umană - prin mulţimea credincioşilor, mădularele sale.

Biserica reprezintă împlinirea lucrării din veşnicie a lui Dumnezeu, de mântuire - de reunire a celor cereşti cu cele pământeşti. În Biserică coexistă veşnicia şi timpul, destinat să fie copleşit de veşnicie; coexistă Dumnezeu cel necreat alături de creaţia Lui, omul, destinat să se îndumnezeiască; coexistă duhul şi materia, destinată înduhovnicirii, coexistă cerul şi pământul străpuns de cer.

În Biserică toate sunt unite, dar neconfundate în această unire; toate lucrurile sunt contopite în iubirea dumnezeiască, dar unicitatea fiecăruia nu se ştirbeşte în unitatea dumnezeiască, ci se vede în înfăţişarea reală în care a fost creat.

 

Cum a luat fiinţă Biserica ?Cuv duh 06-1

Prin Întruparea, Învierea şi Înălţarea Sa, Hristos pune temelia Bisericii Sale, iar prin şi din trupul Său izvorăşte mântuirea, viaţa cea dumnezeiască revărsată asupra credincioşilor.

Această revărsare plină de viaţă din trupul Său dă naştere Bisericii, odată cu pogorârea Duhului Sfânt asupra Sfinţilor Apostoli. Apostolii sunt primele mădulare ale Bisericii. Biserica se naşte din sentimentul neţărmurit al iubirii dumnezeieşti şi ea, la rândul ei, dăruieşte copiilor ei iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu.

 

Soborul celor doisprezece Sfinţi Apostoli

 

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte astfel pogorârea Sfântului Duh: ,,Şi s-a produs un lucru nou şi uimitor. Precum la turnul Babel limbile au împărţit lumea, aşa acum limbile au unit-o şi au adus la armonie cele dezbinate”. Limbile de foc ale Duhului Sfânt au ars zidul păcatului ce exista de la Adam între Dumnezeu şi făptura Sa.

 

Cum se regăseşte Sfânta Treime în Biserică ?

Biserica este îmbrăţişată de iubirea Persoanelor Sfintei Treimi: Ea este fiica Tatălui cel ceresc ce pururea Îi aduce jertfă pe Iisus Hristos, Capul Bisericii, iar Sfântul Duh este Mângâietorul şi Sfinţitorul ei, Purtătorul de grijă şi Dătătorul a toate de viaţă.

Biserica înseamnă viaţa în Hristos, prin Sfântul Duh către Tatăl; ea este vie, alcătuind un tot armonios, este Trupul lui Hristos. Hristos este Capul Bisericii din care se revarsă viaţa duhovnicească spre toate mădularele trupului, prin lucrarea Sfântului Duh. Precum Persoanele Sfintei Treimi sunt de o fiinţă, tot astfel şi Biserica există într-o conglăsuire veşnică cu Dumnezeu Tatăl, fiind Mireasa lui Hristos şi păstrătoarea darurilor Duhului Sfânt.

Biserica este vie pentru că Iisus Hristos este Arhiereul ce se aduce mereu pe Sine ca jertfă, mijlocind intrarea noastră la Dumnezeu Tatăl, căci Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Întru Hristos avem apropiere în Duh către Tatăl”. Iar Sfântul Chiril al Alexandriei tălmăceşte frumos că ,,Fiul Se sălăşluieşte în noi prin Duhul Sfânt, noi fiind chemaţi să fim fii duhovniceşti ai Tatălui”.

În Biserică suflă Duhul iubirii dintre Tatăl şi Fiul care sădeşte în oameni iubirea filială faţă de Tatăl şi simţirea iubirii Tatălui faţă de Fiul şi prin El, faţă de cei uniţi cu El în trupul Bisericii. Suflul acestei iubiri, aduse în noi de Duhul Sfânt, a creat lumea şi suflul ei o reface de-a pururea în Biserică.

 

Cuv duh 06-2Cum este zidită Biserica ?

Biserica este casa duhovnicească ale cărei cărămizi sunt credincioşii. Hristos a zidit Biserica din pietre vii, sensibile; ea se va înălţa mereu până la sfârşitul veacurilor. Pietrele Bisericii sunt oamenii, iar ,,piatra cea din capul unghiului este Însuşi Hristos”, care viază întreg edificiul.

 

Iisus Hristos Arhiereu

 

Hristos dăruieşte armonie zidirii şi o ţine vie, unindu-i întreolaltă pe toţi credincioşii prin dragostea Sa. Fiecare credincios trăieşte în această unitate a Bisericii, o unitate în care fiecare primeşte viaţă de la Capul ei şi contribuie cu darurile sale şi toată fiinţa sa la bogăţia şi viaţa trupului întreg.

 

Care este relaţia Bisericii cu lumea ?

Lumea este împărăţia păcatului peste care stăpâneşte vrăjmaşul, în timp ce Biserica este împărăţia harului, a dreptăţii dumnezeieşti şi a sfinţeniei; ea este împărăţia duhovnicească a Sfintei Treimi.

Omul se naşte purtând povara păcatului şi, trăind în lume, este bolnav sufleteşte, fiind neputincios şi necurat, sărac şi orb la cele duhovniceşti. Domnul a întemeiat Biserica pentru ca cei ce se află în întunericul păcatului să fie luminaţi, cei bolnavi sufleteşte şi trupeşte să fie vindecaţi, cei neputincioşi să fie întăriţi, cei necuraţi să fie curăţiţi, cei ce se află în necazuri, nevoi şi sărăcie sufletească să fie izbăviţi; pentru ca omul să se mântuiască.

Biserica este făclia întregii lumi ce îşi revarsă lumina asupra tuturor celor ce plutesc pe marea învolburată a vieţii; zi de zi, ea îl învaţă pe om şi îi luminează mintea, conducându-l către Dumnezeu şi dreptatea Lui, sfinţindu-l şi îndumnezeindu-l.

Biserica hrăneşte sufletele oamenilor cu cuvântul lui Dumnezeu, prin dumnezeieştile slujbe şi Sfintele ei Taine. Întreaga rânduială a Bisericii lucrează la curăţirea sufletească. În timp ce în lume omul se hrăneşte cu hrană vremelnică şi stricăcioasă, în Biserică toate sunt nestricăcioase şi veşnice.

       

Ce reprezintă Biserica cerească şi Biserica pământească ?

Biserica cerească şi Biserica pământească sunt cele două ipostase ale Trupului lui Hristos. Toţi credincioşii, vii şi morţi, păstori şi păstoriţi, sfinţi şi îngeri, formează o singură Biserică, un singur trup, al cărui Cap este Hristos şi al cărui suflet este Sfântul Duh care însufleţeşte mădularele trupului.

Ca într-un trup viu în care există o legătură nevăzută între toate mădularele sale, aşa şi în Biserică toţi fiii ei sunt uniţi prin dragostea şi darurile dumnezeieşti, atât pe pământ cât şi în ceruri.

Biserica pământească – comunitatea tuturor credincioşilor întru Hristos – mijloceşte ziua şi noaptea înaintea lui Dumnezeu pentru fiii ei. Sfântul Ioan de Kronştadt spune: ,,Ce bucurie mai mare putem avea, ce alt sprijin, ce mângâiere, ştiind că suntem mădulare ale Trupului lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Iar stâlpii Bisericii cereşti, Maica Domnului, puterile cereşti şi toţi sfinţii se roagă neîncetat pentru noi.”

Pe pământ trupească, în ceruri netrupească, Biserica este una şi aceeaşi, unită întru Hristos. Cele două ipostase ale Bisericii nu sunt separate una de alta, ci cântă împreună slavă lui Dumnezeu: pe pământ credinţă, în ceruri vederea Domnului faţă către faţă; pe pământ nădejde, în ceruri împlinire, ele fiind unite în dragoste.

Biserica se înalţă clipă de clipă şi ea se va împlini la sfârşitul veacurilor, când toţi cei plăcuţi lui Dumnezeu vor fi în ea.

 

Cum lucrează Biserica taina mântuirii ?

În Biserică se află întreaga iconomie minunată a mântuirii, în dumnezeieştile Taine ce se săvârşesc pentru sfinţirea şi mântuirea noastră. Biserica este laboratorul învierii, unde sufletele se umplu de puterea şi darurile Duhului Sfânt, şi numai astfel, plini de harul Lui, ne putem elibera din lanţurile robiei păcatului.

Sfântul Duh, Mângâietorul şi Sfinţitorul a toate, însufleţeşte Biserica şi mădularele sale, copleşindu-le cu minunate daruri spre mântuire şi vindecare. Omul căzut în păcat reînvie prin unirea cu Sfântul Duh, Cel prin care toţi oamenii renasc şi viază în Hristos.

Sfântul Duh este sămânţa cea duhovnicească, din care răsare, în inima omului, pomul vieţii, făcând din suflet un rai strălucitor, împodobit cu virtuţi. Fără Sfântul Duh, sufletul nu poate păzi poruncile lui Dumnezeu şi nu se poate ridica din prăpastia patimilor.

Harul Sfântului Duh cârmuieşte Biserica prin legile şi canoanele pecetluite cu darurile Lui, iar ocârmuitorii ei pământeşti sunt îndrumaţi la tot adevărul de El.

Biserica cântă şi vorbeşte omului despre Dumnezeu prin întreaga ei Tradiţie, prin harul Sfântului Duh ce domneşte în ea şi o sfinţeşte. Şi ea, la rândul ei, lucrează mântuirea omului şi mijloceşte calea către Împărăţia Cerurilor prin darurile cele de viaţă dătătoare, Sfintele Taine.

 

Ce este o taină ?

Taine sunt lucrurile şi lucrările lui Dumnezeu pe care omul nu le poate înţelege cu mintea. Însuşi Dumnezeu, Unimea în Treime este o taină, precum şi Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Învierea şi Înălţarea Lui. Pogorârea Sfântului Duh şi întemeierea Bisericii – împărăţia lui Dumnezeu, atât în cer cât şi pe pământ, sunt taine.

Biserica, Trupul lui Hristos şi toate lucrările Bisericii sunt taine, căci în ele este prezent Hristos, prin harul Sfântului Duh. Toate acestea nu le putem pricepe cu mintea, ci numai cu inima. Tainele lui Dumnezeu se dezvăluie credinţei nestrămutate în Atotţiitorul şi smereniei desăvârşite în faţa Atotputerniciei Lui.

Parte din tainele Dumnezeirii sunt şi Sfintele Taine ale Bisericii.

 

Ce sunt Sfintele Taine ?

Sfintele Taine sunt lucrări speciale ale Sfântului Duh în Biserică. Omul căzut nu se poate ridica singur din păcat, nici măcar nu poate pricepe cu adevărat ce înseamnă mântuirea, fiindcă ochii săi duhovniceşti sunt întunecaţi de păcat. Sfintele Taine sunt darurile cele de viaţă dătătoare, cele care îl ajută pe om să renască din robia păcatului, să lupte pentru a se elibera de patimi, cele care îl ajută să meargă cu paşi mici către mântuire şi să ridice în sufletul său lăcaş plin de virtuţi, vas ales al Sfântului Duh.

Prin Sfintele Taine ale Bisericii, omul se uneşte cu Dumnezeu în fiecare clipă a săvârşirii lor.

 

Ce se înfăptuieşte printr-o Sfântă Taină ?

O Sfântă Taină se săvârşeşte prin pogorârea harului Sfântului Duh ce uneşte omul cu Hristos. Ea cuprinde o lucrare văzută a slujitorilor Bisericii şi o lucrare nevăzută a Sfântului Duh.

Preotul este săvârşitorul văzut al Sfintelor Taine prin care Însuşi Hristos lucrează în chip nevăzut, prin Sfântul Duh. Pentru că omul nu poate vedea lucrarea Sfintelor Taine, fiind robit de păcat, Dumnezeu a rânduit săvârşirea lor prin slujitorii Bisericii. În realitate, Iisus Hristos este săvârşitorul Tainelor.

O Sfântă Taină mijloceşte unirea întru Hristos, în Biserica Lui, a două persoane: săvârşitorul Sfintei Taine şi cel care primeşte Taina. Taina nu poate fi nici săvârşită, nici primită decât prin credinţă. Cel ce nu crede în Tainele Bisericii nu se împărtăşeşte de ele, Dumnezeu neslobozindu-i aceasta din imensa Lui milostivire.

Prin Sfintele Taine, omul se uneşte nu numai cu Hristos ci, prin Hristos, cu toate mădularele Bisericii Sale. Prin săvârşirea Sfintelor Taine, Sfântul Duh lucrează spre unitatea credincioşilor întru Hristos şi, prin aceştia, spre întărirea unităţii Bisericii.

 

Care sunt Sfintele Taine ?

Sfintele Taine, al căror început a fost pus de Însuşi Hristos, sunt şapte la număr: botezul, mirungerea, mărturisirea, împărtăşania, preoţia, cununia şi maslul. Unele Taine sunt dăruite tuturor credincioşilor, în timp ce de altele nu se pot împărtăşi decât anumiţi membri ai Bisericii, cum sunt preoţia sau cununia. De unele omul se împărtăşeşte o dată în viaţă, ca botezul sau mirungerea, în timp ce de altele de mai multe ori, precum mărturisirea, împărtăşania sau maslul.

Fiecare Taină în parte aduce daruri diferite omului, toate împreună alcătuind un întreg. Botezul este poarta către împărăţia lui Dumnezeu, mirungerea este pecetluirea cu darurile Sfântului Duh, mărturisirea este curăţarea hainei botezului, pătată de păcate, împărtăşania este unirea cu Preasfântul Trup şi Preacuratul Sânge al lui Hristos, taina cununiei uneşte bărbatul şi femeia într-un singur trup, maslul dăruieşte vindecare sufletească şi trupească, iar taina preoţiei este darul de a sluji lui Dumnezeu şi de a-i călăuzi pe oameni către mântuire.

Toate Sfintele Taine cer mărturisirea în cuvânt şi faptă a credinţei într-Unul Dumnezeu în Treime. Ele lucrează asupra sufletului şi asupra trupului deopotrivă.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 6/septembrie 1999

 

Serafim Munteanu