Săptămâna Patimilor şi Învierea Domnului la Ierusalim

O cronică din secolul al XIX-lea

de monah Partenie Agheev

 

PARTEA I

Monahul Partenie Agheev s-a născut în 1807 la Iaşi şi a primit la botez numele Petru. Pe când era copil îi plăcea mult să citească, mai ales cărţi duhovniceşti. La 13 ani a fugit la o mânăstire din apropiere, dar a fost adus înapoi acasă de părinţii lui după 3 luni. Mai târziu a plecat în Rusia şi a vizitat mânăstirea de la Sarov, unde l-a cunoscut pe Sfântul Serafim.

După ce a împlinit 30 ani, a mers la Muntele Athos şi a intrat în Mânăstirea Sfântul Panteleimon. Fiind vieţuitor în acea mânăstire, el a fost confundat cu un preot de rit vechi (lipovean), a fost arestat şi trimis în Siberia unde a petrecut 14 luni. După aceea a revenit în Muntele Athos şi acolo a fost sfătuit de Cuv duh 89 2părintele lui duhovnicesc, fericitul Arsenie, să se întoarcă în Rusia ca misionar printre credincioşii de rit vechi. A petrecut 7 ani cu Episcopul Atanasie la Tomsk, Siberia, a fost făcut egumen la Berlukov şi apoi Sfântul Sinod i-a încredinţat înfiinţarea Mânăstirii Gusliţi. A adormit în Domnul în 1878, la Mânăstirea Sfânta Treime a Sfântului Serghie de Radonej unde se retrăsese, şi a fost înmormântat acolo.

Dintre numeroasele scrieri ale părintelui Partenie (in imagine), cea mai citită este Relatare a peregrinărilor şi călătoriilor în Rusia, Moldova, Turcia şi Ţara Sfântă, în 5 volume. În aceasta sunt descrise diferite întâmplări şi întâlniri cu personalităţi notabile. Patru volume au fost publicate la Moscova în 1855, cel de-al cincilea fiind publicat postum de arhimandritul Nicon, după ce a apărut mai întâi sub formă de serial în revista Lecturi folositoare de suflet între anii 1889-1901.

Părintele Partenie a călătorit în Ţara Sfântă în 1845, cu puţin timp înainte de moartea iubitului său părinte duhovnicesc. Relatarea despre Săptămâna Patimilor şi slujbele pascale de la Ierusalim şi despre minunea Sfintei Lumini din 1846 sunt extrase din cel de-al doilea volum de peregrinări.

 

* * *

 

Se apropiau cele mai mari zile de praznic pentru creştini. Se apropia vremea de bucurie şi întristare. Din această pricină ne-am bucurat că vom primi noul har al Focului[1] ceresc, şi că vom prăznui cea mai strălucită sărbătoare a Sfintelor Paşti în sfânta cetate a Ierusalimului. Cu toate acestea, ne-am mâhnit fiindcă venea vremea să ne despărţim cu toţii. Vieţuisem 6 luni împreună şi ajunsesem să ne cunoaştem. Dar cel mai mult ne temeam de acele clipe amare când va trebui să părăsim sfânta cetate a Ierusalimului, sfântul şi de viaţă purtătorul Mormânt al lui Hristos şi celelalte sfinte locuri. Am mers în chiliile noastre, am mâncat, ne-am odihnit şi apoi am mers să petrecem noaptea în Biserica Învierii. Utrenia de joi a fost solemnă; liturghia de dimineaţă a fost săvârşită pe Mormântul lui Hristos; un episcop a condus liturghia şi au fost mulţi credincioşi care s-au împărtăşit la liturghie.

Ultima liturghie s-a săvârşit la patriarhie; patriarhul însuşi a slujit. Ceremonia spălării picioarelor a avut loc în curtea din faţa sfintelor porţi ale Bisericii Învierii. Acolo era o platformă înălţată de trei paşi; în jurul ei erau balustrade şi pe balustrade erau stâlpi. Pe stâlpi erau puse lumânări mari. Platforma era aşternută cu covoare. În centru se afla o masă cu tăblie aurită şi pe laturi erau 12 scaune. Pe peretele dinspre răsărit ei au atârnat icoane şi înaintea lor ardeau lumânări; lângă acest perete fusese înălţat un amvon pentru citirea Evangheliilor. În jurul amvonului au venit şi s-au aşezat 100 soldaţi.

În curte, la Mânăstirea Sfântul Avraam, la metocul Gethsemani, în mânăstirea patriarhală şi în Biserica Sfântului Mormânt erau mari mulţimi de oameni. Noi am stat în Biserica Sfântului Mormânt. L-am văzut pe patriarh ieşind din mânăstirea patriarhală îmbrăcat cu toate veşmintele, însoţit de episcopi şi de 12 preoţi. Înaintea lor mergeau 12 băieţi în veşminte de slujitori cu sfeşnice şi lumânări; apoi cântăreţii; apoi diaconii cu cădelniţe. Apoi veneau preoţii şi 7 diaconi cu dichere şi trichere. În urma lor venea patriarhul care binecuvânta poporul cu ambele mâini; în urma lui, episcopii în rase. Urcând pe platformă, patriarhul s-a aşezat la locul lui şi a poruncit celorlalţi preoţi să se aşeze potrivit rangului lor. Episcopii au stat de faţă şi au privit. Rânduiala spălării picioarelor a început potrivit Tipicului şi arhimandritul a citit Evanghelia din amvon.

Înainte de asfinţit, în toate mânăstirile, s-a săvârşit binecuvântarea untdelemnului, şi pretutindeni episcopii înşişi i-au uns cu ulei sfinţit pe toţi pelerinii. În acea seară, Biserica Sfântului Mormânt nu a fost deschisă şi nu s-a permis nimănui să petreacă noaptea acolo. Dar o femeie nobilă rusoaică a cerut patriarhului şi consulului să săvârşească privegherea la Golgotha jumătate în limba rusă. Patriarhul a respectat cererea lor şi când era deja seară, au deschis sfintele porţi şi au îngăduit numai ruşilor să intre în biserică. Pavecerniţa s-a citit la Golgotha şi ei au cântat tot canonul Crucii în greacă. Apoi grecii au plecat la culcare şi noi ruşii am mers în peştera unde Împărăteasa Elena a găsit Crucea. Acolo am citit cele 12 Evanghelii ale Patimii şi sinaxarul şi alte lucruri potrivite pentru acea zi, şi am cântat acatistul Cinstitei Cruci.

Când a început să bată toaca pentru utrenie, noi am mers cu toţii la Golgotha şi utrenia a fost slujită potrivit Tipicului. Ei au citit Evangheliile – 6 în greacă şi 6 în rusă. Antifoanele şi canoanele au fost cântate de strana dreaptă în greacă şi de cea stângă în rusă; slujba a durat 6 ore. Ceasurile împărăteşti au fost citite şi cântate la Golgotha în rusă. Dimineaţa porţile bisericii nu erau deschise şi era linişte în biserică. La ceasul 12 din zi, 2 diaconi au fost trimişi la fiecare loc sfânt ca să-l cădească. Întâi au cădit 2 diaconi ortodocşi. Apoi au cădit 2 diaconi armeni purtând mitre. Apoi au trecut şi 2 diaconi copţi purtând mitre. Latinii[2] nu au cădit. Diaconii lor poartă veşminte diferite de cele ale tuturor celorlalte confesiuni. Apoi toţi au făcut procesiuni. La ceasul 1 după-amiază, au deschis sfintele porţi mari ale bisericii. Oamenii au năvălit în biserică, şi era mare zarvă în biserică. Toţi s-au grăbit să ocupe un loc. Noi eram deja la locurile noastre. Într-o clipă, întreaga biserică s-a umplut cu oameni.

Jumătate de oră mai târziu, deodată, lângă Mormântul lui Hristos s-a făcut zgomot şi arabii au început să strige în limba lor stranie; circa 50 de bărbaţi şi-au unit mâinile şi au stat unii pe umerii altora şi şi-au înălţat mâinile către cer şi toţi au început să strige. Ei au început să alerge în jurul Mormântului lui Hristos şi apoi în jurul întregii biserici: ei au alergat şi au strigat până seara. Apoi au venit o mie de bărbaţi din armata turcă şi au făcut de gardă lângă sfintele porţi şi au pus paznici de jur-împrejurul bisericii. Atunci a venit patriarhul cu multă slavă şi a fost întâmpinat în chip maiestuos. Vecernia a fost solemnă; dar ei nu au scos epitaful din Golgotha din pricina posibilităţii de tulburare. După vecernie, arabii şi-au reluat ‘lucrarea’ şi au început din nou să alerge împrejur şi să strige. I-am întrebat pe cei care înţelegeau: ,,Ce spun ?” Ei mi-au spus că laudă credinţa ortodoxă unică şi ponegresc celelalte confesiuni ca fiind false şi distrugătoare de suflet. Ei au mers la armeni şi i-au ponegrit, spunând că ei înşişi au vrut să primească harul, dar în loc de asta au mâncat spurcăciune.

Îngăduiţi-mi să vă vorbesc despre acest lucru: la marile porţi însele, pe partea stângă, este o coloană din marmură cu o crăpătură din care a ieşit harul, adică sfântul foc. Această coloană este cinstită de ortodocşi, ca şi de neortodocşi, şi chiar de armeni. Aş dori să scriu câteva cuvinte despre acest incident, cum creştinii ortodocşi răsăriteni vorbesc într-un glas despre el şi cum înşişi turcii îl adeveresc. Pe perete este o lespede de marmură scrisă şi ei spun că acest incident este scris pe ea; dar noi nu am putut-o citi pentru că este scrisă cu litere siriene, în limba arabă; şi eu doar am auzit despre ea, dar nu am citit-o. Dar incidentul s-a petrecut cam aşa:

Odinioară, când grecii erau oprimaţi cu totul de jugul turcesc, unii armeni bogaţi şi-au pus în cap să-i alunge pe greci din Sfântul Mormânt şi din Biserica Învierii. Ei au strâns o sumă mare de bani şi au mituit Poarta Otomană şi toate autorităţile din Ierusalim, asigurându-i pe necredincioşi că Sfântul Foc nu vine doar de dragul grecilor, ci pentru toţi creştinii, şi ,,dacă noi armenii suntem acolo, noi de asemenea îl vom primi !” Şi turcii, care sunt ahtiaţi după bani, au primit mita şi prin urmare au făcut precum au dorit armenii şi au declarat că numai armenilor li se va îngădui să primească Sfântul Foc.

Armenii s-au bucurat mult şi au scris în toate ţinuturile lor şi credincioşilor lor, astfel încât să vină în pelerinaj cât mai mulţi din ei. Şi a venit o mare mulţime. Se apropia Sâmbăta Mare: armenii s-au adunat cu toţii în biserică şi armata turcă i-a scos pe sărmanii greci afară. O, ce mâhnire şi întristare de nedescris Cuv duh 89 4i-a cuprins pe greci ! Aveau o singură mângâiere, Mormântul Mântuitorului, şi erau ţinuţi departe de el şi sfintele porţi erau încuiate pentru ei ! Armenii erau înăuntru, în biserică, şi ortodocşii erau pe străzi. Armenii se bucurau şi grecii plângeau. Armenii prăznuiau şi grecii se tânguiau cu amar.

Ortodocşii au stat în faţa sfintelor porţi în curte şi în jurul lor stătea armata turcă, veghind ca nu cumva să izbucnească o luptă. Patriarhul însuşi cu toţi ceilalţi stăteau acolo cu lumânări, nădăjduind că cel puţin vor primi Focul de la armeni prin fereastră. Dar Domnul a dorit să rânduiască lucrurile într-un mod diferit, şi să arate adevărata credinţă cu un deget mânios, şi să-i mângâie pe adevăraţii Săi slujitori, smeriţii greci. Venise deja timpul să vină Sfântul Foc, dar nu s-a întâmplat nimic. Armenii erau înspăimântaţi şi au început să plângă şi să-I ceară lui Dumnezeu să le trimită Focul; dar Domnul nu i-a ascultat.

Trecuse deja jumătate de oră şi mai bine şi nici urmă de Sfântul Foc.  Ziua era senină şi minunată; patriarhul stătea în partea dreaptă a sfintelor porţi. Deodată s-a auzit un bubuit de tunet şi în partea stângă a sfintelor porţi ale bisericii coloana de marmură din mijloc a crăpat şi din crăpătură a ieşit o văpaie de foc. Patriarhul s-a ridicat şi şi-a aprins lumânările şi toţi ortodocşii şi le-au aprins pe ale lor de la lumânările lui. Atunci toţi s-au bucurat şi arabii ortodocşi din Iordania au început să salte şi să strige: ,,Tu eşti Unul Dumnezeul nostru, Iisus Hristos; una este credinţa noastră adevărată, cea a creştinilor ortodocşi !” Şi ei au început să alerge în tot Ierusalimul şi să facă larmă şi să strige în toată cetatea. Şi ei fac aceasta până în ziua de astăzi, în amintirea acelui incident, şi saltă şi strigă, alergând în jurul Sfântului Mormânt şi laudă pe Unul adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, şi binecuvântează credinţa ortodoxă.

Văzând această minune, soldaţii turci, care stăteau de pază, au fost foarte uluiţi şi înspăimântaţi. Dintre ei, unul pe nume Omir, care era paznic la Mânăstirea Sfântul Avraam, a crezut pe dată în Hristos şi a strigat: ,,Unul este adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos; una este adevărata credinţă, cea a creştinilor ortodocşi !” Şi el a sărit jos la creştini de la o înălţime de peste 35 picioare[3]. Picioarele lui au aterizat pe marmura solidă ca şi cum ar fi fost ceară moale. Până astăzi se pot vedea urmele picioarelor sale imprimate ca în ceară, deşi neortodocşii au încercat să le şteargă. Le-am văzut cu propriii mei ochi şi le-am pipăit cu propriile mele mâini.

Şi coloana cu crăpătura poartă încă semnele arsurii. În ce-l priveşte pe ostaşul Omir, sărind jos, el şi-a luat arma şi a înfipt-o în piatră ca şi cum ar fi fost ceară moală şi a început să-L slăvească fără încetare pe Hristos. Pentru aceasta, turcii i-au tăiat capul şi i-au ars trupul; grecii au strâns oasele lui, le-au pus într-o raclă şi le-au dus la Mânăstirea de maici a Prea Sfintei Fecioare, unde revarsă mireasmă până în ziua de azi. Armenii din Sfântul Mormânt nu au primit nimic şi au rămas doar cu ruşinea lor. Paşa Ierusalimului şi alte autorităţi turce au fost foarte nemulţumiţi de ei şi au vrut să-i ucidă pe toţi, dar s-au temut de sultan. I-au pedepsit aspru: ei spun că i-au pus pe toţi să mănânce baligă la ieşirea din biserică.

Dar acum să ne întoarcem la slujbele din Biserica Învierii. După ce i-au ponegrit pe armeni, arabii i-au ponegrit pe latini, spunând că ei nu cred în har şi nu primesc Sfântul Foc de la Mormântul Domnului, ci pornesc propriul lor foc. Şi noi am văzut lipsa lor de evlavie din ceea ce s-a întâmplat în săptămâna dinainte. În cea de-a şasea duminică a postului ne-am pregătit să ne împărtăşim. În ajunul Sâmbetei lui Lazăr am mers să petrecem noaptea în biserică la Sfântul Mormânt pentru a primi sfintele taine. Seara s-a citit pavecerniţa la Golgotha; apoi au vrut să citească rânduiala de pregătire pentru sfânta împărtăşanie. Dar latinii începuseră o procesiune: pentru ei era Sâmbăta Mare şi mergeau la Golgotha cu crucea lor. Noi am vrut să aşteptăm până când treceau; dar poporul nostru ortodox, ruşi şi greci, stătea de asemenea la Golgotha să privească procesiunea şi riturile lor. Erau acolo foarte puţini dintre noi; nu erau mai mult de 50 greci, socotindu-i pe cântăreţi. Dar erau acolo peste 500 latini şi aveau cu ei şi circa 50 soldaţi.

Când au venit la Golgotha, latinii au cântat şi au citit mai întâi la propriul loc; apoi au mers la locul ortodox, unde a fost Crucea lui Hristos. Călugării noştri au coborât toate candelele care i-ar fi putut deranja şi au dus toate sfeşnicele şi astfel au eliberat zona. A rămas numai un acoperământ pe sfânta masă. Latinii şi-au pus crucea lor în spatele sfintei noastre mese şi au spus că ar trebui să luăm acoperământul de pe sfânta masă. Grecii au refuzat, spunând: ,,Nu putem face acest lucru, căci acoperământul nu este niciodată îndepărtat şi firmanul nu ne îngăduie; dar voi puneţi-vă propriul acoperământ deasupra”; când latinii au încercat să scoată acoperământul cu forţa, grecii nu i-au lăsat. Atunci a venit arhiepiscopul latin şi a înhăţat în mod scandalos acoperământul sfintei mese.

Erau acolo de faţă doi consuli: unul rus şi unul grec. Imediat grecii au făcut gălăgie mare şi au alergat pe coridor şi au adus multe bucăţi de lemn de la bucătărie şi a început o luptă pe Golgotha. Grecii îi băteau cu bucăţi de lemn şi latinii loveau înapoi cu lumânări, dar mai apoi au adus şi ei bucăţi de lemn. Turcii s-au grăbit să-i oprească, dar le fuseseră luate armele; ei au alergat să salveze Sfântul Mormânt şi Biserica Învierii, fiindcă la acea vreme, pentru că era spre Duminica Stâlpărilor, totul era împodobit cu argint şi aur. Noi nu ştiam unde să alergăm şi am îngheţat de spaimă. Consulul rus îşi salva propriii oameni şi îi conducea către trapeză. Noi, circa 20 dintre noi, am mers către Biserica Învierii şi de frică nu am ştiut unde să mergem, în altar sau chiar sub sfânta masă !

Zgomot, ţipete, strigăte se ridicau la cer, mai ales la Golgotha. Toţi creştinii sunau alarme: ortodocşii la toate toacele, dar şi armenii, latinii şi copţii. Soldaţii stăteau în jurul Sfântului Mormânt, ţinându-se de mâini, având armele cu ei şi, ca să nu fie nici un furt, stăteau la porţile Bisericii Învierii. Lupta se răspândise în toată biserica. Ei l-au aruncat pe patriarhul latin din Golgotha; a fost bine că el a căzut peste oameni, căci altfel ar fi murit. Mitropolitul Meletie a început să-i mustre pentru ca ei să înceteze lupta, dar ei i-au spus: ,,Stai la locul tău, vlădica, dar noi vom muri pentru credinţa noastră aici; căci sunt puţini dintre noi şi mulţi eretici”. Neputând să facă nimic, episcopul a stat alături de turci.

Lupta a continuat timp de o oră şi mai mult, până când a venit armata turcă şi însuşi paşa. Atunci i-au separat unul câte unul şi i-au închis în casele de oaspeţi. Noi, puţinii ruşi, am mers la Biserica Maicii Domnului. Soldaţii au vrut să ne ia şi să ne închidă şi pe noi, dar noi am spus că eram moscoviţi şi atunci ne-au lăsat în pace. Apoi, vreme de o oră, a avut loc un consiliu: arhiepiscopul, paşa şi consulul au discutat chestiunea. În acel răstimp am putut să citesc rânduiala de pregătire pentru sfânta împărtăşanie. După întrunirea cu paşa, arhiepiscopul şi consulii au mers fiecare acasă. Latinii şi-au început din nou procesiunea şi au încheiat-o la Mormântul lui Hristos; apoi soldaţii i-au scos pe toţi afară şi au plecat şi ei. Ei au încuiat porţile bisericii şi i-au trimis pe toţi de acolo. Şi din nou au început să bată toacele pentru utrenie.

Am săvârşit utrenia în Biserica Învierii şi liturghia s-a slujit la Mormântul lui Hristos şi m-am învrednicit să mă împărtăşesc cu sfintele taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Dar Muntele Golgotha era tot acoperit cu sânge; şi în tot cursul utreniei doi bărbaţi l-au spălat cu apă. Trei oameni au fost omorâţi. Nu am văzutCuv duh 89 3 asemenea teroare din ziua în care m-am născut.

Să ne întoarcem din nou la slujbele Săptămânii Sfinte ! Neortodocşii au dat soldaţilor bani pentru ca ei să-i bată pe arabi care ponegreau credinţa tuturor celorlalţi şi să-i alunge. Din această pricină, arabii erau toţi acoperiţi de sânge şi sudoare. Ei şi-au dat jos cămăşile lungi de pe umeri şi mergeau pe jumătate goi. Dacă cineva i-ar bate, nu s-ar îngrijora, ci şi-ar continua misiunea. Când alergau în jurul Mormântului lui Hristos şi a Bisericii Învierii ei tot spuneau un singur lucru şi noi am descoperit că spuneau: ,,Unul este Dumnezeu, Iisus Hristos ! Una este credinţa creştinilor ortodocşi !” Apoi creştinii de toate celelalte confesiuni au purtat epitaful: armenii, copţii şi sirienii. Mai întâi au mers la Golgotha, apoi la coborârea de pe cruce şi apoi de 3 ori în jurul Mormântului lui Hristos, şi apoi au mers în zonele lor.

Astfel am petrecut noaptea până în zori într-un zgomot neîncetat. În biserică era ca într-un bazar sau târg. Până acum pelerinii erau împrăştiaţi în tot Ierusalimul; şi acum toţi creştinii din diferite ţări erau adunaţi într-o biserică, la Mormântul Mântuitorului lor, Iisus Hristos. Balcoanele şi toate galeriile erau pline cu oameni. Toţi cereau, toţi stăruiau în felurile lor diferite. Mulţimi peste tot şi lupte peste tot din cauza aglomeraţiei. Nimeni nu înţelegea limba celuilalt şi soldaţii turci împrăştiau continuu oamenii. Puteai spune că biserica, precum cerul însuşi, aduna în sine întreaga lume. Astfel am petrecut noaptea până în zori.

Atunci a început să bată toaca pentru utrenie şi arabii au încetat de a mai face gălăgie. Patriarhul a început utrenia şi s-au împărţit lumânări tuturor ortodocşilor. S-a cântat toată catisma ,,Fericiţi cei fără prihană” în Biserica Învierii. Au mers la Golgotha să citească Evanghelia. Citind evanghelia, ei au ridicat epitaful şi l-au purtat din Golgotha cu prapuri şi torţe. Era o mare adunare de clerici: pe lângă diaconi, preoţi, stareţi şi arhimandriţi, erau 6 episcopi şi patriarhul şi o mulţime de cântăreţi. Când au purtat epitaful din Golgotha, au mers de jur-împrejur de 3 ori pentru coborârea de pe cruce. Apoi ei l-au aşezat în locul unde Iisus Hristos a fost învelit în giulgiuri şi uns cu mir pentru îngropare. Acolo a fost rostită o predică lungă. Apoi ei au purtat epitaful la Mormântul lui Iisus Hristos şi l-au purtat în jurul Mormântului de 3 ori. L-au dus în Mormânt şi au pus epitaful pe însuşi Mormântul.

Clerul a stat împrejurul lăcaşului Mormântului lui Hristos. Numai clerul a cântat tot canonul (,,Kimati thalasses”) şi stihurile. Poporul ţinea lumânări în mâini. De asemenea, ei au cântat acolo laudele şi slavoslovia mare şi au citit Evanghelia. Şi acolo au încheiat utrenia şi ceasurile. După aceasta au dus epitaful la locul lui şi turcii au pecetluit Mormântul.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 89/ianuarie-februarie 2015

 

 

 

PARTEA A II-A

După slujbă, arabii şi-au reluat misiunea, însă acum numărul lor sporise, fiindcă oamenii din Ierusalim, negustori şi bătrâni, şi-au dat jos turbanele, s-au luat de mână şi au început să strige şi să salte. Când s-au ivit zorile, ei au început să stingă lumânările şi candelele şi nicăieri nu mai era nici o candelă lăsată aprinsă. Turcii au deschis Mormântul lui Hristos şi au stins toate candelele. Apoi au venit autorităţile turce şi paşa însuşi; şi o mulţime de ostaşi înarmaţi a stat în jurul Mormântului lui Hristos. În biserică totul se schimbase; toţi deveniseră trişti şi arabii răguşiseră şi obosiseră. Biserica era neobişnuit de aglomerată şi sufocantă. Sus, toate balcoanele erau îndesate cu oameni pe 4 rânduri. Toate altarele şi cupolele erau pline cu oameni. Toţi ţineau în ambele mâini câte 33 de lumânări în amintirea anilor vieţii lui Hristos. Nu mai era aprins nimic nicăieri.

Patriarhul a mers la altarul principal împreună cu consulul. Mitropolitul Meletie al Trans-Iordaniei a stat în altar împreună cu restul episcopilor, toţi mâhniţi şi cu capetele plecate. În biserică, musulmanii cu armele lor de război dădeau ordine; arabii se opriseră deja din alergarea lor, dar stăteau cu mâinile ridicate către cer scoţând strigăte de jale; toţi creştinii plângeau sau suspinau neîncetat. Şi cine în acel moment şi-ar fi putut reţine lacrimile, văzând o mulţime atât de mare de oameni din toate ţările lumii plângând şi jeluindu-se şi cerând milă de la Domnul Dumnezeu ? Era un motiv de bucurie să vezi că acum, deşi fără voie, ceilalţi creştini arătau oarecare respect faţă de credinţa ortodoxă greacă şi faţă de ortodocşi înşişi, şi se uitau la ortodocşi ca la cel mai strălucit dintre sori, deoarece toţi nădăjduiau să primească harul Sfântului Foc de la ortodocşi. Patriarhul armean a mers în altar cu doi episcopi şi mitropolitul copt, şi s-au înclinat înaintea mitropolitului Meletie şi a celorlalţi episcopi şi au cerut ca atunci când primim harul Sfântului Foc să-l dăm şi lor. Mitropolitul Meletie a răspuns cu smerenie şi le-a spus să se roage lui Dumnezeu. Ei au mers la locurile lor. Atunci au fost scoase uşile împărăteşti şi au fost înlocuite cu altele cu o deschidere specială.

Nu se poate zugrăvi ce se petrecea atunci în biserică. Era ca şi cum toţi aşteptau Cea de-a Doua Venire a Împăratului Cerului. Spaimă şi groază a căzut peste toţi şi turcii au devenit abătuţi. Şi în biserică nu se auzea nimic altceva decât suspinuri şi vaiete. Şi faţa mitropolitului Meletie era plină de lacrimi. Atunci a venit paşa cu celelalte autorităţi şi a mers în Mormântul lui Hristos pentru a se asigura că nimic nu mai rămăsese aprins acolo. Când au ieşit, au pecetluit Mormântul, dar înainte au pus înăuntru o candelă mare, plină ochi cu untdelemn. În ea plutea un fitil mare. Ei au aşezat candela în mijlocul Mormântului lui Hristos. Acum nu mai erau creştini lângă kuvuklion, ci doar autorităţile turce. Şi din balcoane oamenii lăsaseră să atârne în jos pe funii sute de fire cu mănunchiuri de lumânări prinse de ele.

La ora 8 potrivit timpului rus (2 după-amiază), ei au început să se pregătească pentru procesiunea cu Crucea. Episcopii, preoţii şi diaconii îmbrăcaţi în toate veşmintele lor sfinte, au luat fiecare câte 33 de lumânări neaprinse. Apoi din altar, prin uşile împărăteşti, au fost daţi 12 prapuri şi oricine a putut i-a luat. Ostaşii eliberau calea şi cântăreţii mergeau în urma prapurilor. Din altar prin uşile împărăteşti au ieşit diaconii, preoţii, stareţii şi arhimandriţii, doi câte doi, apoi episcopii şi în urma tuturor mitropolitul Meletie. Ei au mers la Mormântul Domnului şi l-au înconjurat de 3 ori cântând: ,,Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri, şi pre noi pre pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te slăvim”.

Încheind procesiunea, toţi clericii au mers repede în altar cu prapurii. Mitropolitul Meletie a rămas singur la intrarea Mormântului în mâinile turcilor. Turcii i-au dat jos veşmintele şi autorităţile l-au percheziţionat. Apoi au pus pe el omoforul, au deschis Mormântul lui Hristos şi i-au îngăduit să intre în el. O, ce spaimă şi groază a căzut peste toţi care erau acolo în acel moment ! Toţi tăceau şi suspinau şi cereau ca Domnul Dumnezeu să nu-i lipsească de harul cerescului Lui Foc. S-a scurs ceva vreme, nu ştiu cât de multă, căci toţi eram copleşiţi de un fel de teamă. Dar deodată lângă Mormântul lui Hristos a strălucit o lumină. Curând, lumina a apărut şi din altar în uşile împărăteşti la intrare. Şi se revărsa ca două râuri de foc, unul dinspre apus, de la Mormântul lui Hristos, şi celălalt de la răsărit, din altar.

O, ce bucurie şi veselie a fost în biserică atunci ! Toţi eram ca şi beţi sau copleşiţi şi nu am ştiut cine ce spunea sau cine alerga încotro ! Şi a izbucnit o larmă mare în toată biserica. Toţi alergau împrejur şi plângeau de bucurie şi recunoştinţă – mai cu seamă femeile arabe. Turcii înşişi, musulmanii, au căzut în genunchi şi au strigat: ,,Allah, Allah”, adică ,,O Dumnezeule, o Dumnezeule !” O, ce privelişte străină şi deosebit de minunată ! Întreaga biserică se făcuse foc. Nimic nu se putea vedea în biserică în afară de Focul ceresc. Deasupra şi dedesubt şi în jurul tuturor balcoanelor se revărsa Sfântul Foc. Şi după aceea a fost fum în toată biserica. Şi mai mult de jumătate din oameni au ieşit afară cu Focul şi l-au dus în tot Ierusalimul la casele lor şi la toate mânăstirile.

În biserica mare a început vecernia şi apoi liturghia Sfântului Vasilie cel Mare. Mitropolitul a slujit cu preoţii şi a hirotonit un diacon. Oamenii au stat la liturghie cu lumânări aprinse. Când Mitropolitul Trans-Iordaniei merge în Mormânt, el găseşte o candelă mare aşezată pe Mormântul lui Hristos care s-a aprins de la sine; uneori se aprinde de la sine în mod neaşteptat cât el se află acolo. Cu toate acestea, el însuşi nu a văzut-o niciodată aprinzându-se. În Ierusalim, eu am auzit de la mulţi oameni cu care mitropolitul însuşi a vorbit despre aceasta deschis: ,,Uneori merg înăuntru şi este deja aprinsă; atunci o scot afară repede. Dar uneori merg înăuntru şi candela nu s-a aprins încă; atunci cad la pământ de teamă şi cu lacrimi încep să cer stăruitor milă de la Dumnezeu. Când mă ridic candela este deja aprinsă şi aprind două mănunchiuri de lumânări şi le scot afară şi le împart”.

 

Cuv duh 90 1

Patriarhul armean, însoţit de 2 diaconi, îndreptându-se către Sfântul Mormânt

 

Mitropolitul duce focul în vestibul[4] şi pune mănunchiurile de lumânări în suporturi de fier şi le scoate din Mormânt prin deschizăturile făcute anume în acest scop, cu mâna dreaptă ortodocşilor şi cu cea stângă armenilor şi celorlalţi. Arabii ortodocşi stau în mulţime lângă deschizătură. De îndată ce mitropolitul arată Sfântul Foc, un arab, punând mâna pe el, aleargă direct către altar şi acolo prin uşile împărăteşti este împărţit oamenilor; dar cineva cu greu poate să-şi aprindă lumânările în deschizături. Apoi mitropolitul se întoarce din nou în Mormântul lui Hristos şi aprinde alte două mănunchiuri şi iese pe uşa Mormântului. Cei mai vânjoşi arabi stau la uşile Mormântului şi îl aşteaptă. De îndată ce iese ţinând în mâini cele 33 de lumânări aprinse, arabii, luându-l pe braţe, îl duc direct către altar. Toţi oamenii se reped către el. Toţi doresc să-i atingă veşmintele. Şi cu mare greutate, ei abia pot să-l ducă în altar. Ei l-au aşezat pe un scaun, şi el a stat aşezat întreaga liturghie ca şi cum ar fi ieşit din sine, cu capul plecat; nu a ridicat ochii şi nu a scos un cuvânt; şi nimeni nu l-a deranjat. De îndată ce l-au scos din Mormânt, oamenii s-au grăbit să i se închine. Şi eu m-am învrednicit să fac acelaşi lucru. Întregul Mormânt al lui Hristos era ud, ca şi cum ar fi fost udat de ploaie; dar nu mi-am putut da seama de unde era. În mijlocul Mormântului era aşezată candela mare care s-a aprins singură şi ardea cu o flacără mare.

După liturghie, fiecare persoană a mers la locul ei şi toţi s-au felicitat între ei pentru primirea harului Sfântului Foc.

Seara am mers cu toţii să petrecem noaptea în biserică la Mormântul lui Hristos. Şi când am intrat în biserică am văzut o privelişte minunată şi preaslăvită: întreaga biserică, îndeosebi Mormântul, era împodobită în chip minunat cu felurite icoane şi chipuri de aur şi de argint, şi deasupra o mulţime de candele de argint şi aurite, arzând cu mare strălucire. O mulţime de lumânări făcute din ceară albă erau aşezate în sfeşnice, dar nu erau încă aprinse. În întreaga biserică erau atârnate candele; unde înainte era o candelă, acum erau 10; am vrut să le număr, dar nu am putut. Pretutindeni era linişte şi pace. Porţile bisericii au rămas descuiate toată noaptea. Ostaşii din curte au făcut un foc. Şi acea noapte a fost cea mai fericită dintre toate: oriunde ai fi mers, era bucurie pretutindeni. Şi această bucurie nu era doar în Biserica Sfântului Mormânt, ci în tot Ierusalimul. Toată noaptea oamenii au mers pe străzi în grupuri; pretutindeni aprindeau focuri şi toate mânăstirile erau deschise. Turcii înşişi deveniseră fericiţi şi blânzi şi mergeau în grupuri să privească Biserica Sfântului Mormânt.

Numai evreii s-au încuiat în casele lor şi nesuferind să vadă lumina adevărului, ei au zăcut putrezind în răul lor. Latinii, cu toate că sunt duşmanii Bisericii Răsăritene, au sărbătorit cu noi. Deşi ostaşii stăteau în biserică în jurul Mormântului lui Hristos, nu au oprit pe nimeni să se apropie de Mormânt. Astfel am petrecut seara până la ora 10. Apoi, la ceasul al treilea înainte de miezul nopţii au început să ne cheme la utrenie bătând diferite toace şi cu diferite ritmuri, toate în cel mai solemn mod. Patriarhul a venit cu tot soborul său şi a fost o întrunire extrem de ceremonioasă pentru el.

 

Cuv duh 90 2

Grup de romano-catolici la Mormântul Domnului

 

Apoi a început utrenia. Au cântat canonul ,,Valurile mării”[5] întreg, stih cu stih, antifonic, cu irmosul şi 14 tropare. Ei au cântat 2 ore. În acea vreme au aprins lumânările şi candelele din toată biserica; în cupole erau aprinse peste o mie de candele. Noi monahii am stat cu toţii în altar. Apoi patriarhul şi mitropoliţii, arhiepiscopii, episcopii, arhimandriţii, stareţii, preoţii şi diaconii şi tot clerul bisericesc, punându-şi toate veşmintele sfinte, au luat 12 prapuri. Prapurii erau bogat împodobiţi; ei au fost dăruiţi de străvechii împăraţi greci şi georgieni. Sunt brodaţi cu aur şi perle, şi sunt scoşi numai de Paşti. În urma patriarhului purtau un prapur care nu putea fi dus de mai puţin de 3 bărbaţi; era brodat numai cu aur şi era o reprezentare a Învierii lui Hristos, săvârşită de meşteşugari ruşi şi oferită de negustori moscoviţi. Apoi au dat tuturor lumânări mari de ceară albă. De asemenea au aprins lumânările şi candelele în toată biserica.

Mormântul părea a fi o candelă de foc. De la lumânările mari din mâinile tuturor, întreaga biserică apărea ca şi cum ar fi fost în flăcări şi cupolele bisericii luminau ca soarele. Cei care erau în procesiunea Crucii au luat Evanghelii, icoane, cruci şi lumânări şi au mers din altarul Bisericii Învierii prin uşile împărăteşti direct la Mormântul lui Hristos, cântând: ,,Învierea ta Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri, şi pre noi pre pământ ne învredniceşte cu inimă curată să te slăvim”. După ce a mers în procesiune în jurul Mormântului de 3 ori, mulţimea clericilor s-a oprit în faţa uşilor Mormântului. Atunci patriarhul însuşi a citit Evanghelia Învierii de la Matei, care se citeşte sâmbătă seara la liturghie. Apoi a luat cădelniţa înăuntru şi a cădit Mormântul lui Hristos.

Când a ieşit, a cădit de jur-împrejurul sfântului lăcaş şi pe toţi fraţii. Apoi împreună cu toţi episcopii a intrat în Mormântul lui Hristos şi acolo, cădind, a rostit: ,,Slavă sfintei şi celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Episcopii au rostit: ,,Amin”. Apoi patriarhul însuşi cu toţi episcopii dinăuntrul Mormântului au cântat: ,,Hristos au înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând, şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”. Şi au cântat aceasta de 3 ori. Ei nu au cântat în rusă, ci numai în greacă, adică: ,,Christos anesti ek nekron, thanato thanaton patisas, kai tis en tis mnemasi zoen charisamenos”. Apoi cântăreţii au cântat şi toţi cei care stăteau în jurul Mormântului lui Hristos au cântat aceasta de multe ori.

O, ce bucurie era atunci şi cine nu ar fi plâns de bucurie, văzând înaintea ochilor lor Mormântul Mântuitorului lor Iisus Hristos stând gol, căci El a înviat din morţi ! Cine ar fi putut să nu mulţumească Ziditorului lor care i-a învrednicit să prăznuiască Sfintele Paşti, Învierea Sa cea slăvită din morţi în sfânta cetate a Ierusalimului, chiar lângă Mormântul Lui şi exact în acelaşi loc unde s-a săvârşit taina mântuirii noastre ? Ce peniţă poate zugrăvi bucuria noastră ? Sau cine ar putea-o tâlcui în cuvinte ? Ce limbă ar putea-o spune ? O poate înţelege doar cel ce gustă această veselie în curăţia inimii lui. Cum este cu putinţă să nu te bucuri sau să nu fii fericit ?

Ne-am adunat din cele 4 colţuri ale pământului, creştini de limbi diferite, toţi adunaţi într-o biserică. Am stat cu toţii în jurul Mormântului Mântuitorului nostru şi am preamărit Învierea Sa cea slăvită din morţi. Cu adevărat, toate s-au umplut acum de lumină; atunci canonul Învierii a devenit pentru noi adevărat şi limpede. Căci ceea ce noi cântam, vedeam cu ochii noştri. Şi cu ce simţăminte am rostit Sionului unde stăteam: ,,Ridică împrejur ochii tăi Sioane şi vezi, că iată au venit la tine, ca nişte făclii de Dumnezeu luminate, de la apus şi de la miazănoapte, şi de la mare, şi de la răsărit fiii tăi, întru tine binecuvântând pre Hristos în veci” (Cântarea a 8-a, troparul 2). ,,Cât este de sfinţită cu adevărat” pentru noi, ,,şi mult prăznuită această noapte de mântuire şi strălucită, a zilei celei purtătoare de lumină a Învierii mai înainte vestitoare fiind, întru care lumina cea fără de ani, din mormânt trupeşte tuturor au strălucit” (Cântarea a 7-a, troparul 3).

A fost o ectenie. Când au început să cânte canonul, au mers în biserica mare; şi la Mormântul lui Hristos un preot cu un diacon au început liturghia devreme. În biserica mare, ei au cântat tot canonul. După utrenie, fără a se opri, au început de asemenea liturghia. Patriarhul a slujit cu tot clerul în modul cel mai măreţ şi solemn cu putinţă. Au citit Apostolul în 3 limbi: greacă, slavonă şi arabă. Evanghelia a fost citită în multe limbi diferite: în slavonă au citit 3, restul în eleno-greacă şi greacă, latină, turcă, georgiană, siriană, arabă, egipteană şi abisiniană, iar în timp ce citeau se bătea toaca. Toţi au stat cu lumânări aprinse la liturghie. Noi am stat la utrenie şi liturghie în altar.Cuv duh 90 3

Când s-a încheiat liturghia, începeau să se ivească zorile. Ortodocşii au mers la patriarhie, şi acolo la porţi, ei au împărţit fiecărei persoane câte 2 ouă roşii; apoi fiecare a mers la locul unde găzduia.

În treacăt toţi pelerinii ortodocşi au fost anunţaţi ca la primul ceas al după-amiezii să meargă la biserica patriarhală pentru vecernie. Şi astfel noi am mers la biserica patriarhală. Aceasta era împodobită cu o mulţime de candele şi lumânări. Au dat fiecărei persoane în mână o lumânare mare făcută din ceară albă şi am stat la toată vecernia cu lumânările aprinse. A fost foarte solemn. Pentru vohod au venit peste 100 de preoţi şi o mulţime de diaconi. În faţă erau 7 diaconi cu lumânări. În urma lor erau purtate 12 ripide. Ei au mers în spatele tuturor coloanelor. Au citit Evanghelia precum au făcut la liturghie, în multe limbi, şi s-au tras clopotele. După vecernie s-a oferit mâncare pelerinilor.

 

Piatra Ungerii

 

Şi apoi au deschis Biserica Sfântului Mormânt şi pelerinii au mers să se închine Mormântului. Acolo – o privelişte tristă: toţi plângeau, toţi se tânguiau. Toţi îmbrăţişau Mormântul Mântuitorului lor Iisus Hristos, îl udau cu lacrimi fierbinţi deoarece venise vremea să se despartă de el şi să-l părăsească pentru totdeauna. Era plâns şi tânguit în toată biserica; şi mai ales femeile scoteau sunete sonore şi se tânguiau. Şi în toate sfintele locuri oamenii erau întinşi la pământ şi nu vroiau să se ridice. Astfel era trist şi dureros a te despărţi de Ierusalim şi de purtătorul de viaţă Mormânt al lui Hristos.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 90/martie-aprilie 2015

 


[1] Aşa este numită adeseori Sfânta Lumină.

[2] Romano-catolicii.

[3]Aproximativ 10 metri.

[4] În Capela Îngerului.

[5] Canonul Sâmbetei celei Mari. Primul irmos începe cu cuvintele: ,,Pre cel ce a acoperit cu valul mării oarecând pre gonaciul tiran …”.