IERURGIILE BISERICII

 

PARTEA I

Pe lângă sfintele taine despre care s-a vorbit în numerele anterioare, Biserica a aşezat, prin hotărâri canonice, săvârşirea şi a altor lucrări sfinte. Biserica Ortodoxă Îl slăveşte pe Dumnezeu, Îl laudă şi Îi mulţumeşte pentru purtarea Sa neîncetată de grijă şi pentru darurile făcute oamenilor printr-o serie de slujbe bisericeşti, adică rânduieli statornicite de tradiţia bisericească, după care se săvârşeşte cultul dumnezeiesc.

 

De câte feluri sunt slujbele bisericeşti ?

După caracterul şi scopul lor, slujbele bisericeşti se împart în trei categorii mari: slujba sfintei liturghii, care reprezintă inima cultului dumnezeiesc de obşte; un al doilea grup de slujbe este alcătuit din Laudele bisericeşti sau Cele şapte laude, care sunt săvârşite zilnic în mânăstiri. Prin acestea, Biserica aduce neîncetat slavă, laudă, cinste şi mulţumire lui Dumnezeu din partea tuturor credincioşilor. Cele şapte laude sunt vecernia, pavecerniţa, miezonoptica, utrenia cu ceasul întâi, ceasul al treilea, ceasul al şaselea cu obedniţa, şi ceasul al nouălea.

A treia categorie de slujbe este reprezentată de slujbele săvârşite de Biserică la cererea şi spre folosul unora dintre credincioşi, atunci când este nevoie. Acestea sunt slujbele celor şapte sfinte taine, precum şi ierurgiile.

 

Ce sunt ierurgiile ?

Ierurgiile sunt slujbe bisericeşti de binecuvântare şi sfinţire a omului în diferite momente şi împrejurări ale vieţii, precum şi de binecuvântare şi sfinţire a firii înconjurătoare şi a unor obiecte sau lucruri de folos omului. Prin aceste slujbe, săvârşite de preoţi sau episcopi, credincioşii se împărtăşesc de harul Sfântului Duh.

 

Cuv duh 31

,,Mergi şi fă şi tu asemenea”

Pilda celui căzut între tâlhari (Luca 10, 30 şi urm.) 

 

Care este originea ierurgiilor ?

Ierurgiile au fost instituite prin lucrarea sfinţilor apostoli şi a altor slujitori ai Bisericii, care au găsit potrivit ca, în anumite împrejurări, credincioşii să se împărtăşească de harul sfinţitor al lui Dumnezeu prin rugăciuni şi binecuvântări deosebite. Aceste rugăciuni speciale, moştenite din tradiţia apostolică şi din lucrarea sfinţilor, au intrat treptat în tradiţia Bisericii.

Binecuvântările apar încă din Legea Veche, dar abia după venirea Mântuitorului, aceste lucrări sfinte şi-au dobândit pe deplin puterea. Unele ierurgii sunt moştenite din Legea Veche, altele au fost doar preînchipuite în Vechiul Testament, pe altele le-a săvârşit Mântuitorul Însuşi (binecuvântarea pruncilor sau binecuvântarea vinului la nunta din Cana Galileei), iar pe altele le găsim în vieţile şi lucrările Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

Există încă din primele veacuri mărturii despre săvârşirea unor asemenea slujbe. Tertulian (cca 160 - cca 240) ne vorbeşte despre sfinţirea vaselor necesare la sfânta liturghie. Astfel de rugăciuni sunt aşezate în cele mai vechi rânduieli de slujbă din Constituţiile Apostolice sau Evhologiul lui Serapion (secolul al IV-lea), ele aparţinând Sfintei Tradiţii.

 

Care este rostul şi scopul ierurgiilor ?

Păcatul primilor oameni, prin călcarea poruncii lui Dumnezeu în rai, a atras după sine stricăciunea, nefericirea şi moartea în viaţa omenească. Greşeala lui Adam şi a Evei a tulburat şi pacea vieţuitoarelor, peste care Dumnezeu îi pusese stăpâni, şi a prihănit pământul pe care trăiau. Blestemul Ziditorului împotriva primilor oameni s-a răsfrânt şi asupra firii înconjurătoare, căreia i-a distrus armonia şi desăvârşirea dintru început, când toate cele zidite de Dumnezeu ,,erau bune foarte” (Facerea 1, 31). Călcarea poruncii a însemnat îndepărtarea omului de Dumnezeu şi căderea acestuia şi a firii înconjurătoare în stăpânirea celui rău, numit de Mântuitorul ,,stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 14, 30).

Prin moartea şi învierea Sa, Mântuitorul a şters păcatul strămoşesc, răscumpărându-i pe oameni din robia morţii. Odată cu aceasta, toată firea înconjurătoare a căpătat putinţa de a fi adusă din nou la curăţia şi armonia dintru început.

Mântuitorul Însuşi a sfinţit firea omenească prin întruparea Sa şi, de asemenea, a sfinţit pământul prin naşterea Sa în peştera din Betleem şi firea apelor la botezul Său în apele Iordanului. El a lăsat sfinţilor apostoli şi urmaşilor lor puterea de a-i sfinţi pe oameni şi firea înconjurătoare şi de a-i sustrage de sub înrâurirea celui rău.

De aceea, Biserica împărtăşeşte firii neînsufleţite, precum şi vietăţilor necuvântătoare harul dumnezeiesc, împlinind cuvintele Sfântului Apostol Pavel: ,,Toată făptura lui Dumnezeu este bună, şi nimic nu este de lepădat, care se ia cu mulţumire; că se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (I Timotei 4, 4-5). Biserica cheamă binecuvântarea şi sfinţirea dumnezeiască asupra omului şi asupra firii înconjurătoare, a apei, caselor, roadelor pământului, turmelor şi a multor lucruri de care omul se foloseşte.

Sfinţii Părinţi au rânduit în Biserică rugăciuni şi slujbe pentru diferite împrejurări, pentru începutul lucrărilor, pentru ferirea de răutăţi, de nenorociri etc. Rostul acestor slujbe, numite ierurgii, este scoaterea credincioşilor, a naturii şi a lucrurilor de sub puterea şi influenţa răului şi a puterilor vrăjmaşului, precum şi curăţirea, binecuvântarea şi sfinţirea lor, prin pogorârea harului Sfântului Duh asupra lor.

 

Prin ce se aseamănă şi se deosebesc ierurgiile de sfintele taine ?

Ierurgiile se aseamănă cu sfintele taine prin faptul că ambele feluri de lucrări mijlocesc binecuvântarea şi sfinţirea omului. Ambele sunt săvârşite de slujitorii Bisericii, fie arhierei, fie preoţi, şi lucrează în chip tainic prin puterea nevăzută a harului dumnezeiesc. De asemenea, atât în ce priveşte sfintele taine, cât şi ierurgiile, nu există nici o deosebire cu privire la natura harului ce se împărtăşeşte, în ambele cazuri lucrând unul şi acelaşi har al Sfântului Duh.

Referitor la timpul săvârşirii lor, în vreme ce slujba sfintei liturghii şi cele şapte laude au termene fixe şi caracter periodic (se repetă în fiecare zi şi la ore stabilite), săvârşirea sfintelor taine şi a ierurgiilor nu este legată de anumite zile sau de ore stabilite, ci aceste lucrări se săvârşesc la cererea credincioşilor, atunci când este nevoie.

Ierurgiile se deosebesc de sfintele taine prin aceea că tainele au fost întemeiate de către Mântuitorul Însuşi şi privesc numai pe om, sfinţind momentele şi împrejurările cele mai de seamă din viaţa acestuia. Ierurgiile au fost rânduite de Biserică pentru om şi viaţa acestuia, dar privesc şi natura înconjurătoare. Astfel, în timp ce sfintele taine sunt dăruite numai credincioşilor vii, binecuvântările şi sfinţirile lucrează atât asupra credincioşilor, cât şi a lucrurilor neînsufleţite: biserici, icoane, vase de cult, case, haine care se dau de pomană, alimente etc.

În al doilea rând, pe când sfintele taine împărtăşesc un har absolut necesar pentru mântuire, fiind neapărat trebuitoare oricărui creştin (de exemplu botezul, mirungerea, pocăinţa, împărtăşirea), ierurgiile nu împărtăşesc un har absolut necesar pentru mântuire, ci sunt ajutătoare în lucrarea mântuirii, aducând binecuvântare şi sfinţire omului şi naturii. De asemenea, unele ierurgii se săvârşesc în biserică, altele în afara ei.

 

Care sunt cele mai importante ierurgii ?

După destinaţia lor, deosebim două feluri de ierurgii şi anume: cele privitoare la credincioşi şi cele privitoare la lucruri şi natură.

Ierurgiile, în ordinea importanţei lor pentru lucrarea mântuitoare a Bisericii, sunt: sfinţirea marelui mir, sfinţirea bisericilor şi antimiselor, hirotesiile, sfinţirea unor obiecte de cult; apoi binecuvântarea momentelor importante din viaţa credincioşilor, cum sunt: ierurgiile legate de naştere, logodna şi alte rugăciuni legate de nuntă, înfierea şi înfrăţirea, sfinţirea caselor sau sfeştaniile, binecuvântarea ţarinilor, bucatelor şi a altor lucruri folositoare omului, dezlegările de jurăminte şi blesteme, înmormântarea şi pomenirea morţilor; şi apoi alte binecuvântări şi rugăciuni la orice trebuinţă şi, de asemenea, tunderea în monahism.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 31 (3/2004)

 

 

 

PARTEA A II-A

Precum o mamă iubitoare îşi înconjoară copiii cu afecţiune şi se străduieşte să îi ocrotească de toate necazurile, primejdiile şi strâmtorările vieţii, ca să nu vadă picătură de lacrimă în ochii lor, aşa şi Biserica îi înconjoară pe creştini cu iubirea şi grija ei maternă. În toate împrejurările vieţii lor, vesele sau triste, în bucurii şi în necazuri, prin lucrările ei mai presus de fire, le stă aproape, îi însoţeşte de la naştere până la moarte, păzindu-le paşii şi căutând să le aline şi să le mângâie supărările şi durerile.

Ierurgiile Bisericii, slujbe de binecuvântare şi sfinţire a credincioşilor şi a lumii înconjurătoare, sunt ca o arvună a sfinţirii şi desăvârşirii depline şi veşnice pe care omul o va dobândi după trecerea pe tărâmul duhovnicesc, ca o prefigurare a vieţii în duh a creştinilor ce se vor afla alături de sfinţi în Împărăţia cea cerească. Şi precum Biserica este Împărăţia cerului pe pământ, aşa şi ierurgiile sunt lucrări care ne apropie şi ne ajută să înţelegem viaţa cea cu adevărat cerească.

Aceste slujbe arată bogăţia şi comoara Bisericii rânduită spre ajutorarea omului în lupta cu firea sa căzută şi cu puterile întunericului, care se străduiesc din răsputeri să-l cucerească de partea sa. Împreună cu sfintele taine şi alte rânduieli ale Bisericii, ierurgiile fac parte din ,,arsenalul” duhovnicesc al creştinului.

 

Cuv duh 45

În Duminica a XVII-a după Pogorârea Sfântului Duh, când se citeşte pilda femeii hananeence (Matei 15, 21-28), cazania ne spune: ,,Decât toate făpturile câte sunt pre lume, nu este mai neputincios decât omul. Sub primejdii în multe chipuri este supus şi de scârbe multe este cuprins, nu numai despre partea bolilor şi neprisosinţelor, ci şi de altă parte, căci nici de duhurile cele necurate nu este slobod trupul omului.

Aceasta ne-o arată nevoia acelei fete, pentru care mama ei foarte cu greu striga şi glăsuia către Domnul Hristos. Ea striga şi El tăcea, nu pentru alt, ci una, pentru ca cu bărbăţia şi cu răbdarea acelei muieri să înveţe pre credincioşii Săi ca să stea şi ei tare întru toate nevoile, să ceară ajutor de la Dumnezeu; alta, pentru ca să se îndemne ucenicii (adică, apostolii şi urmaşii lor, preoţii Bisericii) să se roage pentru dânsa văzând rugăciunea şi lacrimile ei”.

 

De câte feluri sunt ierurgiile ?

Datorită faptului că se referă la momentele importante ale vieţii omului, ca şi la sfinţirea firii, ierurgiile sunt foarte variate, putând fi clasificate în mai multe feluri: după obiect sau destinaţie, după formă şi lungime, după scop şi roade. Diversitatea şi complexitatea acestor slujbe se vădeşte şi din faptul că aceste clasificări se întrepătrund, fiind folosite doar pentru uşurinţa priceperii.

 

Cum se clasifică ierurgiile după obiect sau destinaţie ?

În funcţie de obiect, ierurgiile se împart în două categorii: ierurgii referitoare la persoane şi ierurgii referitoare la lucruri. Prima categorie cuprinde ierurgiile săvârşite pentru creştini, legate de viaţa acestora sau de moartea lor. Printre slujbele legate de momente importante din viaţa omului se numără: rânduieli şi rugăciuni pentru femeia care a născut şi pentru pruncul ei până la botez; ierurgie la înfierea de copii; ierurgii pentru sprijinul omului în lupta cu bolile trupeşti, cu necazurile, cu patimile etc; rugăciuni pentru copiii care merg la şcoală şi tedeum-uri la diferite ocazii solemne.

Printre acestea se mai numără rânduiala pentru facerea catehumenului, care se referă la pregătirea omului matur, necreştin, care vrea să se apropie de Biserică şi să se creştineze. Există o altă rânduială care priveşte întoarcerea heterodocşilor de la credinţa lor la dreapta credinţă, ca şi o rânduială pentru ortodocşii care au săvârşit apostazie.

Un gen aparte de ierurgii, săvârşite numai pentru unii creştini, sunt cele legate de tunderea în monahism: rânduiala la facerea rasoforului, la primirea schimei sau a chipului celui mic şi la primirea schimei celei mari sau a marelui şi îngerescului chip.

Alte ierurgii care privesc creştinii sunt cele referitoare la moarte, înmormântare şi pomenirea morţilor, cu aspecte caracteristice pentru înmormântarea pruncilor, mirenilor, monahilor şi clericilor.

 

Care sunt ierurgiile referitoare la lucruri şi animale ?

O parte dintre ierurgii privesc firea neînsufleţită, spre exemplu rugăciunile pentru ploaie sau încetarea ploilor abundente, la îngrozirea cutremurului sau tunetelor şi fulgerelor. Prin alte ierurgii se binecuvântează roadele pământului sau se cere ajutorul lui Dumnezeu pentru semănăturile atacate de insecte sau alte vietăţi; prin altele se binecuvântează animalele şi este rugat Dumnezeu pentru izbăvirea acestora de boli sau moarte.

O serie de ierurgii se referă la obiectele şi lucrurile de trebuinţă cotidiană ale omului, sfinţindu-le şi binecuvântându-le, pentru ca omul să le folosească cu spor, spre zidire duhovnicească şi spre slava lui Dumnezeu. În această categorie intră sfinţirea locului, a temeliei, a casei, rugăciunile făcute la săparea fântânilor, binecuvântarea corăbiei, a mrejelor etc.

Un loc aparte între ierurgiile referitoare la lucruri îl ocupă cele legate de sfinţirea şi binecuvântarea lăcaşurilor şi obiectelor de cult: cruci, veşminte clericale, odoare, sfinte vase etc.

 

Cum se clasifică ierurgiile după forma şi lungimea slujbelor ?

Potrivit acestui criteriu, ierurgiile pot fi împărţite în trei categorii: rugăciuni, rânduieli şi slujbe. Cele mai scurte ierurgii sunt alcătuite dintr-o simplă rugăciune sau molitfă, de pildă rugăciunea la binecuvântarea salciei (în Duminica Intrării Domnului în Ierusalim), rugăciunea la binecuvântarea strugurilor (în ziua praznicului Schimbării la Faţă a Domnului), rugăciunea la toată neputinţa etc. Acestea sunt citite de preot îmbrăcat numai cu epitrahilul.

 

Din ce sunt alcătuite ierurgiile de tipul rânduielilor şi care sunt acestea ?

Acest tip de ierurgii cuprind nu numai rugăciuni, ci şi cântări, canoane, ectenii, tropare, pe care le citesc şi cântă diaconul şi cântăreţii. Printre acestea se numără: rânduiala în ziua întâi după naşterea pruncului, a parastasului, pentru binecuvântarea colivei. Tunderea în monahism este o ierurgie sub formă de rânduială. O parte dintre ierurgiile referitoare la obiectele din biserică şi sfântul altar sunt, de asemenea, rânduieli.

 

Care sunt ierurgiile care poartă numele de slujbe ?

Ierurgiile cele mai lungi şi mai importante poartă numele de slujbe şi conţin, pe lângă alte elemente, fragmente din Apostol şi Evanghelie. La săvârşirea lor, preotul se îmbracă cu toate veşmintele sau măcar cu epitrahilul şi felonul, ca la sfintele taine. Ierurgii de tipul slujbelor sunt: sfinţirea apei – agheasma mică şi mare, slujba înmormântării, slujba sfinţirii bisericii, slujba sfinţirii crucii care se pune pe biserică etc.

 

Cum se clasifică ierurgiile după scop şi roade ?

După scop, ierurgiile sunt: exorcisme, curăţiri şi dezlegări, binecuvântări, sfinţiri. Exorcismele sunt rugăciuni sau rânduieli pentru eliberarea omului, a naturii şi a lucrurilor de sub înrâurirea şi puterea nefastă a diavolului şi a duhurilor rele. În general, acestea au o formă imperativă, de poruncă sau blestem, puterile răului fiind certate şi poruncindu-li-se, în numele Domnului, să se depărteze şi să plece de la omul sau lucrul exorcizat.

Exorcisme apar, de asemenea, în cadrul tainei botezului, iar dintre ierurgiile de sine stătătoare enumerăm: molitfele sau blestemele Sfântului Vasilie cel Mare pentru cei care pătimesc de la diavol (se citesc în biserici la 1 şi 30 ianuarie), molitfele Sfântului Ioan Gură de Aur sau molitfa Sfântului Trifon pentru protejarea grădinilor, viilor şi holdelor de insecte şi alte vietăţi (se citeşte la 1 februarie, ziua de prăznuire a sfântului).

 

Ce sunt curăţirile şi dezlegările ?

Sunt ierurgii prin care anumite persoane sunt dezlegate sau curăţite de prihana păcatelor sufleteşti şi de întinăciunea păcatelor trupeşti fără de voie, adică cele legate de rânduiala firii, sau sunt rugăciuni prin care lucrurile sunt curăţite de atingerea cu ceva spurcat. Deoarece astfel de păcate îl plasează pe om într-o stare de necurăţie trupească sau sufletească, Biserica a rânduit o seamă de ierurgii care să redea creştinului curăţia pierdută şi harul dumnezeiesc sfinţitor.

Printre curăţiri şi dezlegări se numără: ierurgiile pentru femeia care a născut şi pruncul ei până la botez (rânduiala în ziua întâi la femeia lăuză, rugăciunea când leapădă femeia, molitfa pentru femeie la 40 de zile după naştere etc), molitfele de iertare şi de dezlegare de blestem sau jurământ (molitfa care se săvârşeşte înainte de taina mărturisirii). De asemenea, slujba înmormântării cuprinde dezlegări pentru cel răposat.

 

Ce sunt binecuvântările ?

Binecuvântările sunt rugăciuni sau rânduieli în care, mai ales prin semnul sfintei cruci, se invocă harul şi ajutorul dumnezeiesc asupra unei persoane sau lucru menit pentru hrana, folosul sau mântuirea omului. Binecuvântări sunt: rugăciunea pentru binecuvântarea meselor şi a pomenilor, molitfa ce se citeşte pentru hainele sau lucrurile ce se împart de pomană, rugăciunea pentru temelia casei şi cea pentru casa nouă, rânduiala binecuvântării ogoarelor la începerea semănăturii, binecuvântarea diferitelor obiecte din sfântul altar etc.

În aceeaşi categorie intră rugăciunile pentru diferite trebuinţe, ca şi tedeum-urile, adică rugăciunile pentru invocarea sporului şi ajutorului dumnezeiesc asupra unei persoane sau pentru inaugurarea şi binecuvântarea începutului unei munci sau aşezământ oarecare.

Unele binecuvântări sunt încorporate în rânduiala unor slujbe mai lungi, cum ar fi binecuvântarea tămâiei (cădelniţei) care există în cadrul diferitelor slujbe (liturghie, vecernie, taina sfântului maslu), binecuvântarea anafurii, colivei şi prinoaselor care se cuprind în liturghie, binecuvântarea untdelemnului şi a apei pentru slujba botezului, binecuvântarea paharului de obşte din rânduiala cununiei etc.

 

Ce sunt sfinţirile ?

Dintre ierurgii, sfinţirile se apropie cel mai mult de sfintele taine. După cum le spune şi numele, prin aceste slujbe, anumite persoane sau lucruri nu numai că sunt binecuvântate, ci, mai mult, sunt consacrate, afierosite sau închinate unor scopuri sau întrebuinţări sfinte, fiind scoase din întrebuinţarea profană zilnică sau obişnuită. Printre sfinţiri se numără: sfeştaniile, slujbele de sfinţire a apei, slujbele pentru sfinţirea bisericii şi a obiectelor de cult, sfinţirea sfântului şi marelui mir, hirotesiile şi rânduielile legate de viaţa monahală: rasoforia şi tunderea în monahism.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 45/noiembrie-decembrie 2008

 

 

 

PARTEA A III-A

Exorcismele (I)

 

Ce sunt exorcismele ?

Exorcismele sunt rugăciuni sau rânduieli pentru slobozirea omului, naturii, făpturilor şi lucrurilor de sub înrâurirea şi puterea nefastă a diavolului şi duhurilor rele. Această ierurgie are o formă specială, imperativă, de poruncă şi blestem, puterile întunericului fiind certate şi poruncindu-li-se, în numele Atotputernicului Dumnezeu, să se depărteze de făpturi, lucruri sau locuri.

 

Care este puterea vrăjmaşului asupra omului ?

După ce a căzut din slava în care îl rânduise Dumnezeu şi s-a făcut înger al întunericului, vrăjmaşul a pizmuit fericirea omului aşezat de Dumnezeu în raiul desfătării, darurile primite şi relaţia acestuia cu Făcătorul său. Prin urmare, el a căutat să-i facă rău şi, amăgind-o pe Eva, i-a convins pe primii oameni să încalce porunca dată lor de Dumnezeu.

Călcând porunca dumnezeiască, Adam şi Eva, ca şi toţi urmaşii lor, au căzut în robia vrăjmaşului. Puterea diavolului şi a demonilor săi s-a slobozit şi s-a răspândit pe pământ pretutindeni. Până la venirea Mântuitorului, după moarte toţi oamenii mergeau în iad, în stăpânirea diavolului. Prin răstignirea Sa pe cruce, Mântuitorul ,,a călcat cu moartea pre moarte” şi a deschis raiul cel încuiat pentru greşeala strămoşilor.

Apoi, din cauza firii căzute a omului, care-i pricinuieşte îndepărtarea de harul Sfântului Duh şi aplecarea spre păcat, vrăjmaşul îl poate influenţa pe om. După cum îşi rânduieşte viaţa, omul deschide sau închide porţile sufletului său în faţa uneltirilor vrăjmaşului. Acesta îi strecoară gânduri necurate, îi creează prilejuri favorabile pentru păcat, străduindu-se să-l rupă cu totul de Dumnezeu şi să-l ia în stăpânirea sa. Fără învoirea omului la păcat, diavolul nu are nici o putere asupra acestuia, fiindcă omul, având voinţă liberă, este singurul care îi poate da putere asupra sa şi se poate lăsa prins în mrejele înşelătoare ale îngerului întunericului.

 

Ce este îndrăcirea ?

Potrivit Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, diavolul şi demonii săi se află la originea unor boli. Acţiunea lor se manifestă, de cele mai multe ori, în mod indirect, dar în unele cazuri ia forma directă a posesiunii sau îndrăcirii. În această ultimă situaţie, cu slobozenia lui Dumnezeu, unul sau mai mulţi demoni asediază trupul şi sufletul unui om şi fac din ele sălaşul lor, le pustiesc şi le ruinează sănătatea (Tertulian, Apologeticul, XXXVII, 9), ,,pricinuiesc trupului boli sau alte tulburări grozave, iar sufletului tulburări neaşteptate şi extraordinare, folosind violenţa” (Tertulian, Apologeticul, XXII, 4; Tatian, Cuvânt către elini, 18).

Evangheliştii, Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti relatează, în scrierile lor, o mulţime de cazuri asemenea, în care duhurile necurate iau în stăpânire trupul omului. Un astfel de om este purtat de duh pentru a săvârşi necurăţii şi a înspăimânta oamenii; demonul poate vorbi prin gura sa, iar când este uneori slobozit de această năpastă, omul nu îşi aminteşte cuvintele sau faptele sale, şi când i se spune de ele se sperie şi cade în deznădejde.

 

Care este originea termenului ‘exorcism’ ?

‘Exorcism’ provine din termenul grec εξορχίζω - a pune la jurământ, a jura, din care derivă εξορχίςμος - izgonire de demoni prin jurare; ele au la rădăcină cuvântul ορχος - jurământ. A exorciza înseamnă a jura (afurisi, blestema) un diavol să iasă din zidirea lui Dumnezeu. În vechile molitfelnice româneşti, exorcismele erau numite jurăminte, denumire care se mai păstrează astăzi, pe alocuri, printre credincioşii din Ardeal.

 

Care este originea exorcismelor ?

Prin întruparea Mântuitorului şi lucrarea Sa pe pământ, diavolul este încătuşat şi supus puterii Duhului lui Dumnezeu, căci scrie Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: Spre aceasta s-au arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului (I Ioan 3, 8). Alungarea demonilor de către Hristos este unul dintre semnele mântuirii pe care El ne-o aduce: Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pre demoni, iată, a ajuns la voi Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 12, 28).

Mântuitorul a tămăduit mulţi îndrăciţi, în Evanghelii fiind relatate pe larg sau menţionate precis 7 astfel de vindecări: îndrăcitul din Capernaum (Marcu 1, 21-28; Luca 4, 31-37), îndrăcitul (sau îndrăciţii) din ţinutul Gadarenilor (Matei 8, 28-34), copilul lunatic (Matei 17, 14-21), îndrăcitul mut (Matei 9, 32-34; Luca 11, 14-15), îndrăcitul orb şi mut (Matei 12, 22-24), fiica femeii hananeence (Matei 15, 21-28; Marcu 7, 24-30) şi Maria Magdalena (Marcu 16, 9).

 

Cuv duh 47

Şi răspunzând unul din norod, a zis: Învăţătorule, am adus pre fiul meu la Tine, având duh mut. Şi oriunde îl apucă pre el, îl zdrobeşte, şi face spume, şi scrâşneşte cu dinţii, şi se usucă. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l scoată, şi n-au putut. Iar El răspunzând au zis lui: o neam necredincios ! Până când voiu fi cu voi ? Până când voiu suferi pre voi ? Aduceţi-l pre el la mine ! Şi l-au adus pre el la Dânsul. Şi văzându-l pre Dânsul, îndată duhul l-a scuturat pre el, şi căzând la pământ, se tăvălea spumând. Şi au întrebat pre tatăl lui: câtă vreme este de când i s-a făcut lui aceasta ? Iar el a zis: din copilărie; şi de multe ori pre el şi în foc l-a aruncat şi în apă, ca să-l piarză; ci, de poţi ceva, ajută-ne nouă, fiindu-ţi milă de noi ! Iar Iisus i-au zis lui: de poţi crede, toate sunt cu putinţă credinciosului. Şi îndată strigând cu lacrimi tatăl copilului, a grăit: crez, Doamne, ajută-ne credinţei mele ! Iar văzând Iisus că năvăleşte norodul, au poruncit duhului celui necurat, zicând lui: duh mut şi surd, Eu ţie îţi poruncesc: ieşi dintr-însul, şi de acum să nu mai intri în el. Şi strigând, şi mult scuturându-l pre el, a ieşit. Şi s-a făcut ca un mort, încât mulţi ziceau că a murit. Iar Iisus apucându-l pre el de mână, l-au ridicat, şi s-a sculat (Marcu 9, 17-27).

 

De asemenea, Evangheliile vorbesc la modul general că Domnul a alungat duhurile necurate din oameni: Şi a vindecat pre mulţi, care pătimeau rău de multe feluri de boli şi mulţi draci a gonit; şi nu lăsa să grăiască dracii, că îl ştiau pre el că este Hristos. (…) Şi propovăduia în adunările lor, în toată Galileea, şi dracii scotea (Marcu 1, 34, 39); Iar făcându-se seară, au adus lui pre mulţi îndrăciţi şi au scos duhurile numai cu cuvântul, şi pre toţi bolnavii i-a tămăduit (Matei 8, 16).

Mântuitorul dăruieşte această putere apostolilor şi urmaşilor lor. Mai întâi celor 12: Şi chemând pre cei doisprezece ucenici ai săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată pre ele şi să tămăduiască toată boala şi toată neputinţa (Matei 10, 1), apoi celor 72: Iată dau vouă stăpânire să călcaţi preste şerpi şi preste scorpii şi preste toată puterea vrăjmaşului şi nimic pre voi nu vă va vătăma (Luca 10, 19) şi Bisericii Sale: Şi celor ce vor crede, aceste semne vor urma: întru numele meu draci vor scoate (Marcu 16, 17). Având această putere dumnezeiască, sfinţii apostoli şi urmaşii lor au tămăduit bolnavi şi au alungat duhurile necurate.

 

Sfinţii Părinţi şi scriitori ai Bisericii vorbesc despre existenţa exorcismelor în vremurile de început ale creştinismului

Practica alungării dracilor este foarte veche în Biserică. Ea era foarte răspândită la începuturile creştinismului şi mulţi scriitori – Origen, Lactanţiu, Sfinţii Teofil al Alexandriei, Chiprian al Cartaginei – vorbesc despre ea. În Contra lui Cels, Origen scrie: ,,Din acest Duh Sfânt, apărut în chip de porumbel, există încă urme la creştini; ei alungă demoni, tămăduiesc o mulţime de boli”. Iar în Apologia a doua în favoarea creştinilor, Sfântul Iustin Filozoful spune: ,,Căci în toată lumea, ca şi în cetatea voastră, se găsesc mulţi îndrăciţi, pe care nu i-a putut vindeca nici unul dintre exorciştii, vrăjitorii şi magicienii voştri, dar pe care mulţi dintre oamenii noştri, dintre creştini, exorcizându-i în numele lui Iisus Hristos, Care a fost răstignit sub Ponţiu Pilat, i-au vindecat şi-i vindecă încă şi acum, nimicind şi alungând demonii care-i ţin în stăpânire pe oameni”.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 47/ianuarie-februarie 2009 

 

 

 

PARTEA A IV-A

Exorcismele (II)

 

Ce exorcisme există în Biserică ?

Pentru a izbăvi omul, natura, făpturile şi lucrurile de sub înrâurirea şi puterea nefastă a diavolului şi duhurilor necurate, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au rânduit rugăciuni speciale, numite exorcisme. Astfel de rugăciuni apar în slujba tainei botezului şi ca ierurgii de sine stătătoare.

 

Ce rol au exorcismele de la botez şi cum se săvârşesc ?

Exorcismele alcătuiesc prima parte a rânduielii botezului şi se găsesc descrise încă din perioada apostolică. Sfinţii Părinţi au tâlcuit în scrierile lor rostul acestor rugăciuni şi au explicat necesitatea existenţei lor în taina botezului. În vechime, aceste rugăciuni erau rostite de exorcişti, care erau clerici inferiori, anume hirotesiţi pentru aceasta. Ele erau citite şapte zile la rând de către exorcişti sau preoţii care catehizau înainte de botez. În ziua a opta sau chiar în ziua botezului, erau citite din nou de arhiereul sau preotul care săvârşea taina.

Înainte de botez, păcatul sălăşluieşte în inima omului, căci el este urmaşul lui Adam şi moştenitor al firii căzute. Fiind zămislit întru fărădelegi şi născut în păcate (potrivit Psalmi 50, 6), diavolul are putere asupra lui, înlănţuindu-l în patimi şi lucrând cu tărie împotriva lui. Această robie este înlăturată prin sfântul botez şi exorcismele săvârşite. Preotul citeşte rugăciunile de exorcizare, rugându-L pe Dumnezeu să-l sfinţească pe om şi să-l alunge pe diavol din preajma acestuia: ,,Goneşte de la dânsul pre tot vicleanul şi necuratul duh, care se ascunde şi se încuibează în inima lui”.

Apoi cel care se botează, dacă este matur, sau naşul, dacă este prunc, rosteşte lepădarea de satana şi unirea cu Hristos. Preotul întreabă de 3 ori: ,,Te lepezi de satana ? Şi de toate lucrurile lui ? Şi de toţi îngerii lui ? Şi de toate slujbele lui ? Şi de toată trufia lui ?”, iar cel ce se botează sau naşul răspunde, apoi preotul întreabă de 3 ori: ,,Te-ai lepădat de satana ?” şi celelalte.

În Catehezele sale, Sfântul Chiril al Ierusalimului tâlcuieşte însemnătatea exorcismelor de la botez: ,,Picioarele tale să se grăbească spre cateheze ! Primeşte cu râvnă exorcismele ! Şi dacă ţi se suflă peste faţă şi dacă eşti exorcizat, acestea sunt spre mântuirea ta. (…) Exorcismele sunt dumnezeieşti, căci sunt adunate din dumnezeieştile Scripturi. În chipul în care cei meşteri în lucratul aurului introduc aerul în foc cu ajutorul unor instrumente fine şi, aţâţând focul, scot la iveală aurul care este ascuns în vasul de topit şi găsesc ceea ce caută, tot astfel când cei exorcizaţi primesc în ei înşişi, prin duhul dumnezeiesc, frica şi când sufletul lor se reaprinde în trup, ca în vasul de topit, atunci duşmanul demon fuge, rămâne mântuirea, rămâne nădejdea vieţii veşnice şi deci sufletul, fiind curăţit de păcate, dobândeşte mântuirea”.

 

Care sunt exorcismele ce se săvârşesc pe parcursul vieţii şi ce rol au ?

Exorcismele săvârşite pentru oameni pe parcursul vieţii lor sunt molitfele Sfântului Vasilie cel Mare, molitfele Sfântului Ioan Gură de Aur, rugăciunea Sfântului Sfinţitului Mucenic Chiprian (de dezlegare de farmece, vrăji, magie şi tot felul de lucrări satanice), rânduiala cu rugăciuni pentru cei ce se tulbură şi se supără de duhuri necurate, rugăciuni pentru năjit, deochi şi altele.

Cele mai cunoscute dintre acestea sunt molitfele Sfântului Vasilie cel Mare, mare apărător al creştinilor şi mijlocitor pentru ei la scaunul Preasfintei Treimi. Încă din timpul vieţii, sfântul a ajutat cu rugăciunile sale mulţi Cuv duh 48oameni prinşi în mrejele înşelătoare ale vrăjmaşului. Astfel, odată, sfântul l-a silit pe diavol să înapoieze zapisul semnat de un tânăr ce se lepădase de Hristos şi de botez. Şi pe când era în biserică, împreună cu preoţii, monahii şi credincioşii, făcând rugăciuni de toată noaptea pentru tânăr, ,,iată diavolul, fără ruşine, a venit pe nevăzute cu toată puterea sa pierzătoare, vrând să răpească pe tânăr din mâinile lui”.

Sfântul l-a certat pe diavol, zicându-i: ,,Neruşinat pierzător de suflete, începător al întunericului şi al pierzării, oare nu-ţi ajunge ţie a ta pierzare, pe care ai adus-o ţie şi celor ai tăi ? Nu încetezi a prigoni zidirea Dumnezeului meu ? Să te certe pe tine Domnul, diavole !” Mai apoi, el a alcătuit rugăciunile sau molitfele care-i poartă numele, pe care preoţii să le citească pentru a-i apăra pe oameni de atacurile neruşinate ale duhurilor răutăţii.

Sfântul Sfinţit Mucenic Chiprian a fost un mare fermecător şi cunoscător al meşteşugului vrăjitoriei şi drăceştii înţelepciuni, învăţat în tainele magiei grecilor, egiptenilor, haldeilor, mare prieten şi slugă credincioasă a stăpânitorului iadului, cu care singur a vorbit faţă către faţă. Ştia a schimba văzduhul, a porni vântul, a slobozi tunete şi ploi, a tulbura valurile mării, a face stricăciune în răsaduri, grădini şi câmpii, a aduce vătămări, răni şi farmece asupra oamenilor.

Însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Sfântul Chiprian cunoaşte neputinţa diavolului în faţa Dumnezeului creştinilor şi se face creştin, ajunge episcop şi primeşte cununa muceniciei. Cunoscător al tuturor tainelor drăceşti, el a alcătuit rugăciunea de dezlegare de farmece, vrăji, magie şi tot felul de lucrări satanice.

De asemenea, în alte ierurgii decât exorcismele şi în alte rugăciuni se cere îndepărtarea vrăjmaşului şi păzirea creştinilor de lucrarea necurată a acestuia.

 

Care sunt exorcismele săvârşite pentru lucruri şi animale ?

Pentru a supăra şi face necazuri oamenilor, diavolul se poate sălăşlui în lucruri sau locuri şi chiar în animale, şi a face pagube şi stricăciuni prin acestea. Printre exorcismele rânduite de Biserică spre ajutorul celor ce pătimesc astfel de pe urma duhurilor necurate se numără: rânduiala care se face la casa sau locul ce se supără de farmece sau descântece, rugăciunea pentru casa ce este supărată de duhuri rele, rugăciune ce se face la ţarine, vii sau grădini când se strică semănăturile sau de gadine sau alte vietăţi, lăcuste, gândaci şi altele.

Aşa sunt molitfele Sfântului Trifon pentru vii şi grădini: ,,Blestemu-vă pe voi, fiarele cele de multe feluri, viermii, omizile, gândacii, lăcustele, şoarecii, cârtiţele şi şomâlcii şi multe feluri de muşte şi de molii, de furnici, de viespi şi cele cu multe picioare şi multe feluri de jiganii ce se târăsc pe pământ şi de păsări ce zboară care aduc stricăciune şi pagubă holdelor, viilor, pomilor şi grădinilor, cu Dumnezeu Tatăl cel fără de început şi cu Fiul Lui, Cel împreună fără de început şi de o fiinţă şi cu Duhul Lui cel prea Sfânt şi de viaţă făcător care este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul”.

Sfântul Trifon, născut în părţile Frigiei, a fost bineplăcut lui Dumnezeu încă din pruncie. Dumnezeu a binevoit a sălăşlui în el harul Sfântului Duh şi a-i hărăzi darul facerii de minuni, a tămăduirii bolilor, dar mai ales al stăpânirii asupra diavolilor. Darul său era atât de mare, încât duhurile numai cât auzeau pomenindu-se numele lui fugeau din cei ce pătimeau. El a tămăduit-o pe fiica împăratului Gordian al Romei, care era muncită şi aruncată în foc şi apă de un diavol.

 

Forma deosebită a acestor rugăciuni

Exorcismele au o formă specială, deosebită de a celorlalte rugăciuni ale Bisericii, de blestem sau imprecaţie. În molitfele Sfântului Vasilie cel Mare scrie: ,,Blestemu-te pe tine, începătorul răutăţilor şi al hulei, începătorul împotrivirii, şi izvoditorul vicleniei ...”, iar în cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur: ,,Ceartă-te pe tine Domnul, diavole”.

Această din urmă exprimare există încă în Vechiul Testament, în proorocia lui Zaharia: ,,Şi mi-au arătat Domnul pre Isus Preotul cel mare stând înaintea feţei îngerului Domnului, şi diavolul sta de-a dreapta lui, ca să se împotrivească lui. Şi au zis Domnul către diavol: ceartă-te Domnul pre tine diavole, şi să te certe pre tine Domnul cel ce au ales Ierusalimul, au nu iată acesta este ca un tăciune scos din foc ?” (Zaharia 3, 1-2).

Isus Preotul cel mare Îl preînchipuie pe Mântuitorul şi faptul că avea să fie ispitit de diavol. Omul este chip şi asemănare a lui Dumnezeu şi el este ispitit la rându-i de vrăjmaşul; Dumnezeu îl ceartă pe diavol care l-a făcut pe om să cadă şi nici acum nu-i dă pace, căci ,,potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind umblă căutând pre cine să înghită” (I Petru 5, 8).

Prin exorcisme, diavolul este certat, este legat prin blestem cu numele cel puternic al lui Dumnezeu să se teamă, să fugă, să se depărteze de la zidirea lui Dumnezeu, să o lase şi să nu o mai prigonească, făcându-i necazuri şi supărări: ,,Ceartă-te Domnul, diavole”, ,,juru-te cu Dumnezeu”, ,,teme-te, ieşi şi te depărtează de la zidirea aceasta”.

Fiind în lume, Mântuitorul a certat diavolii, poruncindu-le să iasă din zidirea Sa: ,,Şi în sinagogă era un om, care avea duh de drac necurat, şi a strigat cu glas mare, grăind: lasă, ce este nouă şi ţie Iisuse Nazarineanule ? Ai venit să ne pierzi pre noi ? Te ştim pre tine cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu. Şi l-a certat pe el Iisus zicând: taci şi ieşi dintr-însul. Şi aruncându-l pre el dracul în mijloc, a ieşit dintr-însul, nimic vătămându-l pre el. Şi s-a făcut spaimă preste toţi, şi se întrebau între dânşii: ce este cuvântul acesta ? Căci cu stăpânire şi cu putere porunceşte duhurilor celor necurate şi ies” (Luca 4, 33-36).

 

Când şi de către cine se pot săvârşi aceste rugăciuni de izgonire a dracilor ?

Rugăciunile sunt săvârşite pentru creştinii care pătimesc de pe urma duhurilor necurate, la nevoie. În biserică, aceste rugăciuni se citesc pe 1 (ziua de prăznuire a Sfântului Vasilie cel Mare) şi 30 ianuarie (sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi) pentru toţi credincioşii, fiindcă fiecare creştin, pe drumul lui către Împărăţia Cerurilor, se luptă cu diavolul, vrăjmaşul mântuirii noastre.

Molitfa Sfântului Trifon se citeşte în caz de nevoie şi pentru protejarea grădinilor, viilor şi holdelor de insecte şi alte vietăţi. Există obiceiul ca ea să fie citită în biserică pe 1 februarie, ziua de prăznuire a Sfântului Trifon.

Fiind nişte rugăciuni puternice, molitfele de izgonire a diavolului sunt citite în general de preoţii monahi, în mânăstiri. La nevoie, preotul poate merge acasă la creştinul care pătimeşte, pentru a săvârşi molitfele Sfântului Vasilie cel Mare.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 48/martie-aprilie 2009 

 

Iosif Mocanu