,,CEL CE NU CINSTEŞTE PRE FIUL NU CINSTEŞTE PRE TATĂL, CARELE L-A TRIMIS” (X)

Denumirea de Biserici Ortodoxe Orientale adoptată astăzi de grupările necalcedoniene

ascunde cu desăvârşire erezia monofizită ce a zguduit Biserica lui Hristos în primele secole creştine

Erezia monofizită a fost condamnată într-un mod categoric de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, din 451. Cu toate acestea, în perioada următoare, adepţii ei nu au încetat să tulbure Biserica, generând probleme dogmatice, dar şi politice şi conflicte armate. Susţinătorii monofizismului au refuzat cu încăpăţânare să revină la învăţătura Bisericii, proclamată şi expusă de sinod, şi s-au grupat în jurul episcopilor eretici din patriarhiile tradiţionale, înfiinţând aşa-numitele Biserici monofizite.

Biserica monofizită din Egipt, numită şi coptă, este înfiinţată de Dioscor imediat după Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Ea este întărită de patriarhul monofizit Sever al Antiohiei (512-518) şi episcopul Iulian de Halicarnas, Caria, care s-au refugiat în Egipt din cauza prigoanei la care au fost supuşi de autorităţile imperiale. În această perioadă de început, monofiziţii din Egipt se împart deja în mai multe tabere, dintre care cele mai însemnate sunt severienii şi iulianiştii, numiţi astfel după numele conducătorilor grupărilor. Severienii s-au numit şi teodosieni, după numele patriarhului Teodosie, ales de monofiziţi în 535 († 566).

În Siria, monofizismul avea partizani fanatici, îndeosebi printre monahi. Petru Fullo a fost primul episcop monofizit care a ocupat scaunul Antiohiei, contribuind la răspândirea ereziei în Siria. Un altul a fost episcopul Filoxeniu de Mabug (Hierapolis), care a propovăduit monofizismul în părţile Orientului, Siria şi ţările vecine, în timpul împăratului bizantin Anastasie I (491-518).

Însă, cel care a contribuit în cea mai mare măsură la răspândirea ereziei printre sirieni a fost patriarhul monofizit Sever de Antiohia (512-518), exilat în 518 de împăratul Iustin (518-527) în Egipt, unde a murit în 538. De asemenea, un rol esenţial în întemeierea Bisericii monofizite din Siria l-a avut Iacov Baradai. El a fost hirotonit la Constantinopol, în 543, episcop de Edesa de către patriarhul monofizit Teodosie de Alexandria, aflat atunci la Constantinopol. Apoi, timp de 35 de ani, Iacov a străbătut Siria, Mesopotamia şi ţările vecine hirotonind preoţi, diaconi şi episcopi şi întărind erezia şi Biserica monofizită din Siria, care s-a numit siro-iacobită, după numele lui.

În Armenia, monofizismul a fost introdus în împrejurări diferite de cele din Egipt şi Siria. Armenia era creştinată din secolul al III-lea, prin lucrarea de evanghelizare a Sfântului Grigorie Luminătorul († 332) şi, până spre sfârşitul secolului al V-lea, armenii au avut relaţii destul de strânse cu Biserica Ortodoxă.

Dar, din cauza împrejurărilor politice tulburi, armenii nu au putut trimite reprezentanţi la cel de-al IV-lea Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Sfinţii Părinţi au trimis Bisericii Armeniei o epistolă în care anunţau hotărârile luate la sinod şi alăturau acestora scrisoarea lui Leon cel Mare, pentru a lămuri lucrurile. Dar în traducerea în limba armeană, care nu avea fineţea limbii greceşti sau latine, a actelor sinodale şi, în special, a termenilor ,,fire” şi ,,persoană”, s-au strecurat anumite exprimări confuze, astfel că cele două firi ale Mântuitorului au fost înţelese a fi două persoane. Ca urmare, scrisoarea lui Leon a fost considerată de armeni, opozanţi fermi faţă de erezia lui Nestorie, ca nestoriană. Ca urmare, întreg sinodul a fost respins, pentru că ei nu au înţeles deciziile acestuia.

În 482, împăratul Zenon al Bizanţului (476-491), crezând că poate împăca şi atrage pe monofiziţi înapoi la Biserica Ortodoxă, a publicat edictul Henoticon, în care interzicea orice discuţii cu privire la hotărârile dogmatice ale Sinodului al IV-lea Ecumenic. Din nefericire, în timpul împăraţilor Zenon şi Anastasie I (491-518), Bizanţul se afla în întregime sub influenţa monofiziţilor şi, ca urmare, monofizismul a pătruns şi în Armenia, care, după încheierea păcii cu Persia, şi-a reluat relaţiile cu Imperiul Bizantin, dar a rămas monofizită.

Un eveniment crucial pentru Biserica Armeană l-a reprezentat sinodul din 491, de la Valarşapat, la care armenii au condamnat Sinodul de la Calcedon. De asemenea, în alte trei sinoade, ţinute mai târziu la Dovin, în 506, 554 şi 596, episcopii armeni au respins hotărârile Sinodului al IV-lea Ecumenic. În plus, la aceste sinoade, ei au decis să se separe de Patriarhia Constantinopolului şi să se organizeze autonom, aceasta cu atât mai mult cu cât, în jurul anului 520, Biserica Armeană a acceptat oficial erezia hristologică propovăduită de Sever de Antiohia.

În perioada dintre cel de-al IV-lea şi cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic (451-680), s-au făcut multe încercări de aducere a monofiziţilor înapoi în sânul Bisericii. Unele au fost locale, altele s-au înscris în politica oficială a imperiului. În unele cazuri s-a încercat estomparea divergenţelor şi formularea unei declaraţii suficient de confuze pentru ca ambele părţi - ortodoxă şi monofizită - să o poată accepta şi interpreta după propriile idei. În alte cazuri, împăratul sau patriarhul au interzis pur şi simplu discuţiile asupra punctelor divergente, crezând că astfel tulburările se vor linişti. Cu toate acestea, nici una dintre încercările de reconciliere nu a avut succes.

În vremea împăratului Iustinian (527-565), ereticii au încercat din nou să se impună, cerând condamnarea ,,Celor Trei Capitole”, adică a capitolelor sau punctelor rămase nelămurite de Sinodul Ecumenic de la Calcedon: persoana şi scrierile lui Teodor, episcop de Mopsuestia († 428), dascălul ereticului Nestorie, scrierile lui Teodoret al Cirului († 458) şi Epistola lui Ibas din Edesa († 457).

Crezând că astfel va reuşi să-i împace, împăratul a convocat în 553 al V-lea Sinod Ecumenic, la Constantinopol, la care au participat 165 de episcopi, printre care patriarhii de Constantinopol, Antiohia şi Alexandria. ,,Cele Trei Capitole” sunt condamnate, dar ereticii nu sunt mulţumiţi, pentru că, la şedinţa din 9 mai 553, episcopii fac o mărturisire de credinţă, recunoscând cele patru sinoade ecumenice anterioare şi învăţătura Părinţilor Bisericii. De asemenea, în decizia sinodală se scria: ,,Noi recunoaştem cele patru Sinoade, de la Niceea, Constantinopol, Efes şi Calcedon. Noi învăţăm ceea ce ei au hotărât despre credinţă, învăţătura fiind aceeaşi la toate patru sinoadele. Îi considerăm separaţi de Biserică pe cei ce nu primesc cele patru sinoade”.

Toate concesiile făcute succesiv monofiziţilor în speranţa de a-i readuce în sânul Bisericii, prin decretele imperiale care negau hotărârile luate la Calcedon sau doar interziceau discuţiile cu privire la acestea, nu au avut decât efectul de a-i încuraja în poziţia lor de susţinere a ereziei şi împotrivire faţă de Biserică.

La începutul secolului al VII-lea, în timpul domniei împăratului Heraclie (610-641), cel mai mare pericol extern era perşii. Ducând, între anii 612-628, un război greu împotriva acestora, împăratul Heraclie se convinge că monofiziţii, care erau dispuşi să pactizeze şi să deschidă graniţele pentru duşmanii imperiului, reprezintă un pericol la fel de mare. Ca urmare, el începe să se gândească la un compromis dogmatic pentru reatragerea lor la Ortodoxie.

O speranţă pentru realizarea acestui scop s-a crezut a fi învăţătura ivită în jurul anului 600, în Egipt, care susţinea că, deşi Mântuitorul are două firi, dumnezeiască şi umană, în Persoana Sa ar fi o singură voinţă şi o singură lucrare. Ideea, susţinută la început de Episcopul Teodor al Faranului, este preluată de împărat, mai ales că monofiziţii din Siria şi Armenia i-au sugerat că, în aceste condiţii, ar accepta revenirea în Biserică.

Din nefericire, Patriarhii Serghie al Constantinopolului (610-638) şi Chir al Alexandriei (630-644) se prind în plasa ţesută de eretici şi susţin că s-ar putea admite, fără nici o primejdie pentru dogma ortodoxă, că în Hristos sunt două firi, dar o singură voinţă divino-umană şi o singură lucrare divino-umană, voinţa şi lucrarea umană fiind absorbite cu totul de voinţa şi lucrarea dumnezeiască. Din această concepţie greşită s-a născut erezia monotelită, care apare în istorie ca o prelungire a celei monofizite. În fond, monotelismul nu este decât un monofizism deghizat.

Ca urmare, cei doi patriarhi îl susţin pe împărat în campania de readucere a monofiziţilor în Biserică, prin acceptarea monotelismului. Astfel, în 629, Heraclie se întâlneşte cu Atanasie, patriarhul iacobiţilor, căruia îi promite tronul Antiohiei, dacă acceptă hotărârile Sinodului de la Calcedon. Atanasie pune condiţia ca Biserica să mărturisească o singură voinţă şi o singură lucrare în Persoana Mântuitorului, iar patriarhii sunt de acord.

În această acţiune s-au obţinut, la început, rezultate favorabile. În Sinodul de la Garin, din 630, convocat de catolicosul Ezdras, s-a realizat unirea monofiziţilor din Armenia cu Biserica Ortodoxă. A urmat unirea unei părţi a monofiziţilor din Siria. Apoi, la stăruinţa Patriarhului Chir al Alexandriei, monofiziţii moderaţi din Egipt se unesc, la 3 iunie 633, mai mult în aparenţă, cu Ortodoxia, pe baza formulei despre ,,o singură lucrare în Hristos”.

Situaţia Bisericii devine extrem de delicată, deoarece erezia era susţinută de înşişi patriarhii Bisericii Constantinopolului şi Alexandriei şi de o seamă de alţi episcopi. Însă, ortodocşii protestează vehement împotriva noii erezii, fiind conduşi în lupta lor pentru apărarea dreptei credinţe de eruditul monah palestinian Sofronie, care ajunge patriarh al Ierusalimului în 634.

Sfântul Ierarh Sofronie al Ierusalimului († 638)

Sfântul Sofronie al Ierusalimului († 638) acceptă unitatea Persoanei lui Hristos contra lui Nestorie, şi existenţa a două firi în Persoana Sa contra lui Evtihie. Fiecare dintre cele două firi, fiind deplină în Persoana Mântuitorului, îşi păstrează, după cuvintele lui Leon cel Mare, însuşirile care îi sunt proprii. Dacă fiecare fire nu ar fi avut lucrarea şi voia sa proprie, dacă nu ar fi fost decât o voinţă şi o lucrare, firile nu ar mai putea fi deosebite şi se alunecă în erezia lui Evtihie, monofizismul.

Nemulţumit de opoziţia Sfântului Sofronie, în 633, Patriarhul Serghie al Constantinopolului se adresează Papei Honorie al Romei (625-638), pe care reuşeşte să-l atragă de partea monoteliţilor. Imediat ce este ales patriarh, Sofronie convoacă un sinod la Ierusalim, la care este condamnat monotelismul. După încheierea sinodului, el adresează o scrisoare sinodală celor mai însemnaţi conducători ai Bisericii, cunoscută în istorie drept ,,Sinodiconul Patriarhului Sofronie al Ierusalimului”.

În această scrisoare, el expune învăţătura ortodoxă potrivit căreia fiecare dintre cele două firi ale Mântuitorului trebuie să-şi aibă voinţa proprie, căci altfel ele nu ar fi depline, voinţa fiind o însuşire necesară a firii. De asemenea, Sofronie combate cu succes concepţia eronată a patriarhului monofizit Sever al Antiohiei, care susţinea că Iisus Hristos ar avea ,,o natură compusă divino-umană”. Sofronie moare în 638, după cucerirea Ierusalimului de către musulmani, iar monoteliţii îşi întăresc poziţiile în Biserică, fiind susţinuţi şi de musulmanii care stăpâneau acum Siria, Palestina şi Egiptul şi care urmăreau dezbinarea creştinilor şi slăbirea Imperiului Bizantin.

Costin Tudor

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 32 (4/2004)