CEL CE NU CINSTEŞTE PRE FIUL NU CINSTEŞTE PRE TATĂL, CARELE L-A TRIMIS (III)

Denumirea de Biserici Ortodoxe Orientale adoptată astăzi de grupările necalcedoniene

ascunde cu desăvârşire erezia monofizită ce a zguduit Biserica lui Hristos în primele secole creştine

O membră a fracţiunii monofizite, prezentă şi în România, este Biserica Armeană. Creştinismul a pătruns în Armenia ca rod al propovăduirii apostolilor Simon, Iuda Tadeul şi Bartolomeu şi a devenit religie oficială la începutul secolului al IV-lea. Sfântul Grigorie Luminătorul (240-332) l-a creştinat pe regele armean Tiridate al II-lea şi pe membrii curţii sale, iar în anul 301, regele a proclamat creştinismul religie de stat.

Biserica Armeană s-a întărit prin lucrarea călugărului şi învăţatului armean Mesrob Mashtotz care, între anii 392-405, a inventat alfabetul armean şi a tradus Scriptura în limba armeană. Tot în această perioadă, în care Biserica Armeană era condusă de patriarhul Sahak cel Mare, au fost traduse şi cărţile de cult din limbile greacă şi siriană.

Biserica Armenească (a cărei construcţie s-a încheiat în 1911)

Un eveniment de răscruce pentru Biserica Armeană l-a reprezentat respingerea hotărârii celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, prin sinoadele locale de la Valarşapat, din anul 491, şi Dovin, din anii 506 şi 554. La aceste sinoade, episcopii armeni au decis să se separe de Patriarhia Constantinopolului şi să se organizeze autonom, iar în 520, Biserica Armeană a acceptat oficial erezia hristologică a lui Sever de Antiohia, devenind monofizită. De-a lungul timpului, conducătorii Bisericilor Ortodoxe şi Armene s-au întrunit de mai multe ori, pentru a discuta întoarcerea armenilor în sânul Ortodoxiei.

Centrul spiritual al armenilor este Patriarhia de Etcimiadzin, care are reşedinţa într-o mânăstire aflată în apropiere de Erevan, capitala Armeniei. În timp, armenii au întemeiat şi alte patriarhii pentru credincioşii aflaţi în afara Armeniei. Astfel, în anul 622 a fost înfiinţată Patriarhia Ierusalimului pentru armenii din Iordania şi Palestina, în 1295 Catolicosatul (denumire specifică ce corespunde celei de patriarhie) de Sis, în Cilicia, pentru armenii din Liban, iar în 1461 Patriarhia de Constantinopol pentru cei din Turcia.

De-a lungul istoriei, armenii au fost prigoniţi din ţinuturile lor de frecventele invazii şi războaie, o parte dintre ei stabilindu-se în Europa ca negustori şi diplomaţi. Năvălirea turcilor seleucizi, în 1071, i-a silit să emigreze în masă spre Siria şi Cilicia (Liban) şi să mute scaunul patriarhal de la Etcimiadzin la Romquala (lângă Edessa), apoi la Sis, în apropierea Principatului Antiohiei. Patriarhia a revenit la Etcimiadzin în 1441, când reşedinţa anterioară a fost cucerită de mameluci.

Biserica Armeană are în prezent peste 5 milioane de credincioşi, grupaţi în două catolicosate: Catolicosatul de Etcimiadzin, Armenia şi Catolicosatul de Cilicia şi a tot Libanul, cu reşedinţa la Sis, Cilicia. Cele două catolicosate sunt independente, dar se află în comuniune euharistică.

Catolicosatul de Etcimiadzin are în jurisdicţia sa peste 4 milioane de credincioşi, majoritatea în Armenia, iar restul în diferite ţări din Europa şi America. El cuprinde două patriarhii, a Constantinopolului şi a Ierusalimului. Catolicosatul de Cilicia şi a tot Libanul are în păstorirea sa mai mult de 500.000 de armeni din Liban, Siria, Cipru şi o parte din diaspora.

Pe lângă aceste două catolicosate există Biserica Armeană a Americii de Nord, ce s-a aflat sub jurisdicţia Catolicosatului de Etcimiadzin până în 1887. În anii '90, aceasta avea 14.000 de credincioşi şi 72 de biserici. În 1932, din Biserica Armeană a Americii de Nord s-a separat o grupare care, în 1957, a recunoscut autoritatea Catolicosatului de Cilicia. Cunoscută sub numele de Biserica Armeană Apostolică a Americii, aceasta are 30.000 de credincioşi şi 32 de biserici.

În perioada în care patriarhia armeană avea reşedinţa în Cilicia, aceasta a avut relaţii bune cu papalitatea şi cavalerii cruciaţi şi, de asemenea, relaţii comerciale intense cu ţările catolice. Urmarea acestora a fost faptul că, între 1198 şi 1375, o parte a armenilor din Cilicia s-a unit cu Biserica Romei.

Unirea a fost mai târziu respinsă, însă un grup de armeni au rămas sub păstorirea papală şi a Patriarhiei Catolice Armene de la Sis sau Cilicia. Aceasta a fost înfiinţată în 1742, fiind condusă de episcopul armean din Alep. În prezent, există aproximativ 140.000 de armeni catolici, majoritatea în Liban şi Siria, sub conducerea unui patriarh cu sediul la Bzommar (Liban). Mai mult, unii armeni atraşi de ideile reformei au devenit protestanţi, chiar pastori.

În România, primii armeni s-au stabilit începând cu secolele XI-XII, cea mai veche biserică armeană fiind construită în 1350 la Botoşani, probabil pe temeliile unei biserici mai vechi. Istoricii cred că, în Transilvania, armenii s-au stabilit încă din secolul al X-lea. Cucerirea repetată a oraşului Ani (1060, 1064, 1239) de către musulmani şi distrugerea acestei capitale legendare a armenilor în timpul cutremurului din 1313 a fost urmată de emigrări masive ale acestora spre Crimeea, Polonia şi Moldova.

Creşterea numărului armenilor în Moldova l-a determinat pe domnitorul Alexandru cel Bun să îngăduie înfiinţarea unei episcopii armene la Suceava, unde existau deja cinci lăcaşuri de cult. Episcopul Sucevei avea în grijă un număr mare de armeni care trăiau în oraşele Siret, Dorohoi, Botoşani şi Galaţi.

Prin reglementarea activităţii Bisericilor de pe teritoriul Rusiei, în 1836, pentru a-i deosebi pe armeni de ortodocşi, primii au fost numiţi armeano-gregorieni, atât în Rusia, cât şi Basarabia, denumire ce a fost preluată şi de România. Denumirea provine de la Sfântul Grigorie Luminătorul, întemeietorul Bisericii Armene, fără a avea nici o legătură cu Papa Grigorie al XIII-lea şi reforma calendarului din 1582.

Prin Legea cultelor din 1928, statul român a recunoscut cultul armean ca făcând parte dintre Bisericile istorice din ţară. În 1931, este votată Legea pentru înfiinţarea şi funcţionarea eparhiei armene, iar în 1949 a fost aprobat statutul organic şi administrativ al Eparhiei armene din România. Statutul stabileşte că eparhia se află sub autoritatea dogmatică şi canonică a catolicosului tuturor armenilor din Etcimiadzin, dar are autonomie în toate problemele religioase şi culturale teritoriale, respectând legislaţia ţării şi statutul cultului.

Biserica Bărăţiei (a cărei construcţie s-a finalizat în 1716)

Eparhia armeană din România este condusă de un arhiepiscop, numit de catolicos, ajutat de un vicar eparhial. Consiliul eparhial este organul executiv superior pentru treburile administrative, bisericeşti, culturale, fundaţionale şi epitropeşti al întregii eparhii. Consiliul eparhial are în componenţa sa comitetul spiritual bisericesc, comitetul cultural şi comitetul economic. Cultul armean nu are episcopii.

Treptat, numărul armenilor din România a scăzut, în prezent Eparhia armeană din România având 5.000 de credincioşi, 10 parohii, 16 biserici şi 6 cimitire, 4 preoţi şi 3 diaconi. Cele mai mari comunităţi sunt în Bucureşti (2.000 de credincioşi) şi Constanţa (1.000 de credincioşi), celelalte fiind formate doar din câte 12-20 de familii. Unele biserici armene care erau frecventate sporadic şi nu aveau preoţi au fost date în grija protopopiatelor ortodoxe, iar în cele două mânăstiri armeneşti din apropiere de Suceava, Zamca şi Haggadar, nu mai sunt vieţuitori, fiind monumente istorice.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, armenii din Transilvania au trecut la catolicism, oraşul Gherla devenind reşedinţă episcopală. Situaţia lor era asemănătoare cu a românilor uniţi, armenii acceptând dogmele catolice, dar păstrându-şi ritul tradiţional şi slujbele în limba armeană. Prin Concordatul încheiat între Vatican şi statul român în 1927, armenii catolici au fost recunoscuţi ca eparhie de sine stătătoare armeano-catolică, deşi o mare parte dintre armenii din Transilvania au fost maghiarizaţi de-a lungul timpului.

După 1948, Eparhia armeano-catolică a avut o situaţie neclară, nemaifiind recunoscută de către autorităţile române. Abia în 1964, printr-un decret al Vaticanului, aceasta a fost preluată de Episcopia romano-catolică de Alba-Iulia, iar în anul 1991 arhiepiscopul romano-catolic de Alba-Iulia a devenit şi conducătorul Eparhiei armeano-catolice din Gherla.

În prezent, Eparhia armeano-catolică cuprinde patru parohii: Gherla, Gheorghieni, Dumbrăveni şi Frumoasa, credincioşi armeni trăind şi în alte oraşe transilvane, precum Cluj, Dej, Târgu-Mureş, Miercurea-Ciuc, Oradea şi Satu-Mare. La Gherla, unde sunt circa 200 de credincioşi, există o catedrală şi o biserică armeano-catolică, iar casa parohială este, alături de lăcaşurile de cult, monument istoric. În Bucureşti, armenii gregorieni, împreună cu cei catolici, au început, în 1629, construirea Bisericii Bărăţia, ce a rămas catolicilor şi a trecut ulterior în posesiunea călugărilor franciscani.

Costin Tudor

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 20-21/noiembrie-decembrie 2000