CEL CE NU CINSTEŞTE PRE FIUL NU CINSTEŞTE PRE TATĂL, CARELE L-A TRIMIS (II)

Denumirea de Biserici Ortodoxe Orientale adoptată astăzi de grupările necalcedoniene

ascunde cu desăvârşire erezia monofizită ce a zguduit Biserica lui Hristos în primele secole creştine

Fracţiunea monofizită reprezintă un univers aparte printre confesiunile creştine existente astăzi. Unitari în respingerea dogmei formulate la Sinodul de la Calcedon din 451, referitoare la Persoana lui Hristos, monofiziţii aparţin mai multor Biserici, ce diferă mult între ele prin istorie, tradiţii şi învăţătură. Bisericile monofizite au derivat din comunităţi creştine înfiinţate timpuriu în zonele periferice ale Imperiului Roman, precum Egipt, Siria sau Armenia, iar depărtarea de Constantinopol a permis respingerea hotărârilor de la Calcedon şi o evoluţie ulterioară izolată de restul Bisericii Universale.

Printre trăsăturile comune ale monofiziţilor se numără opoziţia faţă de autoritatea Imperiului Bizantin, dorinţa de autonomie bisericească şi simbioza cu limba şi cultura regiunii. În prezent, numărul monofiziţilor este de peste 25 de milioane.

Una dintre cele mai importante Biserici monofizite este Biserica Coptă din Egipt. Termenul ,,copt” înseamnă egiptean şi derivă din cuvântul grec ,,aigyptos”. Arabii, veniţi în Egipt în secolul al VII-lea, au numit Egiptul ,,Dar-al-Qibt” ce înseamnă casa copţilor, care erau creştinii egipteni. Din punct de vedere etnic, copţii sunt descendenţii unei populaţii mediteraneene care s-a stabilit pe Valea Nilului din timpuri străvechi. Fiind urmaşii vechilor egipteni, ei mai sunt numiţi şi ,,fiii moderni ai faraonilor”.

Biserica Coptă are la origine grupul de creştini egipteni condus de Patriarhul Alexandriei, Dioscor I, care a susţinut monofizismul la Sinodul de la Calcedon şi s-a separat de Biserica Universală. În mod tradiţional, Biserica Coptă este condusă de papa şi patriarhul Alexandriei, ales de un colegiu electoral de clerici şi laici.

Deoarece originea acestei Biserici este pusă în legătură cu întemeierea de către Sfântul Evanghelist Marcu a Episcopiei Alexandriei, conducătorul Bisericii Copte poartă şi titlul de ,,papă al Alexandriei şi patriarh al scaunului Sfântului Marcu”, iar titulatura oficială este ,,Papă şi Patriarh al marelui oraş al Alexandriei, Orientului Mijlociu, Etiopiei, Nubiei şi Pentapolis-ului”. Reşedinţa papei se află la Cairo, capitala Egiptului, actualul papă, Shenouda al III-lea, fiind înscăunat în 1971. După ce guvernul egiptean l-a exilat pe papă într-o mânăstire din deşert în septembrie 1981, relaţiile dintre stat şi Biserică au fost încredinţate unei comisii de cinci clerici copţi, ca în 1985, Papa Shenouda să revină la conducerea Bisericii.

Calendarul Bisericii Copte începe cu anul 284, an în care s-a urcat pe tronul Imperiului Roman Diocleţian, care a declanşat o prigoană dură împotriva creştinilor, astfel că perioada de după 284 a fost numită ,,epoca martirilor”.

Numărul copţilor nu este uşor de estimat. În timp ce, din motive politice şi administrative, recensămintele oficiale reduc numărul lor la mai puţin de 3 milioane (6 % din populaţia ţării), unii copţi pretind, în mod exagerat, că sunt 10 milioane (20 %). Cu toate acestea, o estimare realistă afirmă că sunt 6-7 milioane de copţi (12-14 %). Aceştia sunt grupaţi în 23 de eparhii, dintre care 20 se află în Egipt, 2 în Sudan şi una la Ierusalim, 500 de parohii şi 1000 de preoţi, iar în Egipt există 300 de biserici.

Biserica Coptă are relaţii cordiale cu celelalte comunităţi monofizite, etiopiană, armeană, iacobită şi a credincioşilor din Malabar. În jurisdicţia Bisericii Copte din Egipt s-a aflat, până în septembrie 1959, Biserica Etiopiană, dată la care aceasta a obţinut autocefalia.

Etiopia a fost creştinată de către sirieni la începutul secolului al IV-lea, prin misiunea Sfântului Frumentie, cel dintâi episcop etiopian, hirotonit în jurul anului 330, de Patriarhul Alexandriei, Sfântul Atanasie, pentru vechea capitală a Etiopiei, Axum. Biserica Etiopiei se izolează definitiv de Biserica Universală în secolul al VIII-lea, acceptând hristologia necalcedoniană.

După anul 641, Biserica Etiopiei a intrat sub jurisdicţia Bisericii Copte din Egipt, sub care a rămas până la 1 septembrie 1959, când a dobândit autocefalia şi rangul de patriarhie independentă. Conducătorul Bisericii este numit ,,abuna” - părintele nostru. În mod tradiţional, abuna era un copt numit de patriarhul copt al Alexandriei, fiind singurul episcop al Bisericii. De asemenea, preoţii etiopieni erau hirotoniţi de patriarhul copt al Alexandriei. La insistenţele împăratului etiopian Haile Selassie I, în 1950 a fost numit abuna un etiopian, iar un an mai târziu a fost stabilită ierarhia episcopală.

Numele oficial al Bisericii este Biserica Unirii Ortodoxă Etiopiană. În prezent, aceasta numără peste 15 milioane de credincioşi, 15 eparhii (dintre care 13 în Etiopia şi 2 în străinătate) şi 14 episcopi. Un episcop se află la Ierusalim, iar în Biserica Sfântului Mormânt, Biserica Etiopiană deţine un paraclis cu hramul ,,Sfântul Longhin”. În 1950 s-a înfiinţat o facultate de teologie la Addis-Abeba, iar în Etiopia există două seminarii teologice, unul la Addis-Abeba şi altul la Harare.

Biserica Siro-Iacobită provine din vechea Patriarhie a Antiohiei de care s-a separat după anul 451. Ea are la origine o minoritate monofizită din Siria, care se grupează independent sub Patriarhul Antiohiei, Petru, în 455. Biserica este numită Siro-Iacobită după numele organizatorului său, Episcopul Iacov Baradai (543-570), care a fost hirotonit în 543, în taină, cu acordul împărătesei Teodora, primind titlul de episcop de Edessa şi mitropolit ecumenic. Acest titlu presupunea sarcina de a perpetua o ierarhie ilegală monofizită în Siria.

După cucerirea Antiohiei de către arabi în 638, Biserica Siro-Iacobită şi-a mutat sediul la Mardin, Turcia, apoi la Homs, Siria, iar din 1959 la Damasc, supravieţuind prigoanei Imperiului Bizantin, cuceririi musulmane şi cruciadelor. În Evul Mediu, un număr mare de iacobiţi au devenit celebri în lumea musulmană, ca medici şi istorici.

Prin pacea de la San-Remo, Italia, din aprilie 1920, Siria a trecut sub protectoratul Republicii Franceze până în noiembrie 1943, când Siria a obţinut independenţa. Biserica Siro-Iacobită numără în prezent 160.000 de credincioşi (55.000 în Siria, 35.000 în Turcia, 20.000 în Irak, Liban şi Iordania şi 50.000 în Armenia), organizaţi în 11 eparhii: 4 în Siria, 2 în Turcia, 2 în Irak şi câte una în Liban, Ierusalim şi America de Nord.

Condusă de patriarhul siro-iacobit al Antiohiei, care are reşedinţa la Damasc, Biserica este uneori numită şi Ortodoxă Siriană. Din anul 878, conducătorii Bisericii poartă numele de Ignatie, actualul patriarh fiind Mar Ignatie Iacov al III-lea. Biserica săvârşeşte liturghia Sfântului Iacov în limba siriană, ţinând vechea tradiţie liturgică a Bisericii Antiohiei. Toţi credincioşii vorbesc araba.

Alături de siro-iacobiţii conduşi de patriarhul Antiohiei, există şi 100.000 de siro-iacobiţi catolici conduşi de un patriarh de Antiohia cu sediul la Beirut, Liban. De-a lungul secolelor, Biserica Siro-Iacobită a cunoscut mai multe încercări de unire cu Biserica Catolică: la începutul secolului al VIII-lea, la începutul secolului al XI-lea, la Florenţa în 1437 şi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Cu toate acestea, Biserica Catolică Siriană s-a constituit abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Biserica Siro-Iacobită este în comuniune cu Bisericile Coptă, Armeană şi Etiopiană. Termenul ,,iacobit” este folosit, de asemenea, pentru vechea Biserică Creştină din Malabar, India care s-a unit cu Biserica Siriană în secolul al XVI-lea, dar astăzi este autocefală.

Biserica Creştinilor Tomiţi din Malabar (India) se mai numeşte Biserica Ortodoxă Siriană a Malabarului sau Biserica Ortodoxă Siriană a Răsăritului sau Biserica din Kerala, cu centrul la Kottayam (Kerala, India). Ea are o istorie comună cu Biserica Siro-Iacobită, dar din 1912 este autocefală, Patriarhul Abdul Massiah al Antiohiei stabilind în India o patriarhie independentă. În prezent numără peste 2 milioane de credincioşi, 15 episcopi, peste 1200 de parohii, 800 de preoţi, în India de Sud, insula Sri Lanka şi Malaezia. De asemenea, deţine 6 mânăstiri şi un seminar teologic. Biserica este condusă de un catolicos, actualul conducător fiind Baselius Marthoma Mathews.

De-a lungul timpului, unii monofiziţi au fost de acord să se unească cu Biserica Catolică, cea mai mare Biserică Catolică de rit răsăritean monofizită fiind Biserica Catolică Maronită. Aceasta a fost înfiinţată de monahul Maron, care şi-a însuşit erezia monotelită, respingând Sinodul de la Constantinopol din 681. Sub presiunea latinilor, aceasta s-a unit cu Biserica Catolică în 1445.

Majoritatea credincioşilor sunt arabi, reşedinţa patriarhului maronit al Antiohiei aflându-se în Liban. Mici comunităţi maronite există, de asemenea, în Cipru, Palestina, Siria, Statele Unite, în lume fiind în total 3 milioane. Liturghia urmează ritul antiohian în limba siriană cu elemente din ritul latin.

În 1966, Patriarhia maronită a înfiinţat o exarhie în Statele Unite ale Americii, exarhul având reşedinţa la Detroit, Michigan. În 1971, exarhia a devenit eparhie, iar în 1977 s-a mutat la Brooklyn, New York, primind numele de Eparhia Sfântului Maron din Brooklyn. O altă eparhie a fost înfiinţată în 1994 în Los Angeles, California. În America trăiesc aproximativ 150.000 de maroniţi.

O altă comunitate care, de obicei, este asociată fracţiunii monofizite este Biserica Asiriană a Orientului (caldeană sau nestoriană), deşi aceasta s-a desprins de Biserica Universală prin respingerea hotărârilor formulate la al treilea Sinod Ecumenic de la Efes din 431. Biserica poartă numele regiunii (Imperiul Persan aflat la răsărit de Eufrat) unde s-au refugiat creştinii nestorieni, prigoniţi de Imperiul Bizantin. Biserica s-a declarat independentă faţă de Antiohia în 424, având sediul central la Seleucia-Ctesiphon, iar în 486 a aderat la erezia lui Nestorie.

În secolele VI-VIII, Biserica Asiriană a desfăşurat în India şi China una dintre cele mai vaste activităţi misionare cunoscute în istorie. Credincioşii acestei Biserici, astăzi în număr mic, s-au răspândit în Irak, Iran, Siria şi Liban şi săvârşesc liturghii de inspiraţie nestoriană, alcătuite înainte de 431, în limba veche siriană. Catolicosul-patriarh al Iranului este Mar Dinkha al IV-lea.

Costin Tudor

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 18-19/septembrie-octombrie 2000