,,LITERA OMOARĂ, IAR DUHUL FACE VIU” (V)

Denumirea de ,,Biserică creştină de rit vechi” a comunităţii lipoveneşti creează confuzii

Creştinismul dăruit ruşilor în secolul al XI-lea de Imperiul Bizantin era unul pe deplin conceput ca învăţătură şi formă exterioară; dogma sa fusese stabilită de către Sfinţii Părinţi la cele şapte Sinoade Ecumenice, iar ritul bisericesc fusese alcătuit în cursul primului mileniu creştin. Cu toate acestea, odată cu traducerea cărţilor de cult din limba greacă în slavonă, s-au strecurat greşeli în rit care, de-a lungul timpului, s-au agravat. La acestea s-au adăugat şi altele, mai ales în perioada dominaţiei tătare (1237-1480) şi în secolul al XVI-lea, prin tipărirea Stoglavului - actul fals al Sinodului ţinut de Patriarhia Rusă în 1551 care consfinţea o serie de greşeli în ritul ecleziastic.

În timp, echilibrul dintre dogmă şi exprimarea sa prin rit a fost şi mai mult afectat, în Biserica Ortodoxă Rusă născându-se chiar curente care acordau o mai mare importanţă ritului decât învăţăturii pe care acesta o întrupa. În secolul al XVII-lea, Patriarhul Nicon a vrut să elimine această îndepărtare de Sfânta Tradiţie, prin corectarea erorilor în rit. Cu toate că majoritatea credincioşilor au fost de acord cu hotărârea Sinodului Bisericii Ruse din 1666, au existat însă şi grupuri puţin numeroase care s-au opus îndreptării. Importanţa exagerată pe care aceştia au acordat-o ritului ecleziastic, căzând chiar în ritolatrie (N.R.: idolatrizarea ritului), i-a determinat să privească îndreptarea ca pe o abatere de la dreapta credinţă şi, în consecinţă, să păstreze ritul vechi, cu greşeli. La sfârşitul secolului al XVII-lea, ei s-au separat de Biserica Ortodoxă Rusă, fiind numiţi mai întâi rascolnici, adică schismatici, şi apoi lipoveni sau creştini de rit vechi datorită menţinerii acestor forme vechi ale ritului bisericesc.

Pentru a putea expune deosebirile dintre Biserica Ortodoxă şi cultul creştin de rit vechi - titulatură sub care este cunoscută astăzi Biserica lipovenească în România - vom încerca să dăm o definiţie a ritului. Ritul este împletirea, după anumite rânduieli, a tuturor formelor de cult: citiri, cântări, gesturi şi simboluri în săvârşirea unei slujbe bisericeşti. Expresiile şi formele ritului izvorăsc din învăţătura dată de Însuşi Iisus Hristos, propovăduită de Sfinţii Apostoli şi predată nouă de Sfinţii Părinţi, pe care Biserica a păstrat-o neschimbată de-a lungul secolelor.

Ritul traduce Sfânta Scriptură şi Tradiţie în viaţa cotidiană a Bisericii, el reprezentând puntea ce uneşte dogmele şi învăţăturile mântuitoare cu slujbele bisericeşti. Prin formele sale văzute şi prin simbolistica sa, el transmite credincioşilor adevărurile şi darurile duhovniceşti.

Fiecare formă şi expresie a ritului contribuie la împlinirea slujbelor bisericeşti - care sunt alcătuite în chip desăvârşit. Formele ritului sunt mijloace de curăţire şi sfinţire a sufletului pe care îl pregătesc pentru primirea Sfintelor Taine. În acelaşi timp, în desfăşurarea lor, ele simbolizează iconomia mântuirii. Astfel, ,,predaniile coborâte prin duhul lor în slova sfintelor şi dumnezeieştilor slujbe sunt descoperitoare ale Sfintei Treimi”.

Biserica este cea care uneşte învăţătura lui Hristos cu slujba prin care darurile dumnezeieşti se revarsă asupra creştinului, dogma cu ritul care o întrupează, căci cele două laturi ale credinţei nu pot exista independent, ele găsindu-se într-o armonie deplină şi, ca atare, într-o strânsă dependenţă. Fără trăirea sa prin rit, dogma este inaccesibilă creştinului, iar ritul fără conţinutul său dogmatic este literă moartă, căci Biserica trăieşte în slujbe, prin rit, dogmele, mărturisindu-şi clipă de clipă Adevărul.

Ritul ortodox s-a născut odată cu Biserica, fiind alcătuit de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi şi desăvârşit în primul mileniu creştin. Rânduielile cu privire la desfăşurarea slujbelor bisericeşti au fost statornicite de Sfinţii Apostoli, iar pe măsură ce cultul creştin s-a dezvoltat a devenit imperios necesară stabilirea unor reguli mai amănunţite după care să se săvârşească acestea. Sfântul Hariton Mărturisitorul († 270) este cel care a început această lucrare în secolul al III-lea, fiind continuată, în secolul al IV-lea, de Sfinţii Teoctist şi Eftimie cel Mare. Mai târziu, în secolul al VI-lea, Sfântul Sava cel sfinţit († 531) a adunat regulile stabilite de înaintaşii săi, alcătuind o carte ce cuprindea rânduielile slujbelor bisericeşti, cunoscută sub numele de Tipicul Sfântului Sava. Acest tipic a fost, la rândul său, îmbogăţit de Sfinţii Sofronie al Ierusalimului († 683) şi Ioan Damaschin († 749). Ritul existent astăzi a fost desăvârşit în forma sa actuală în secolele de înflorire a creştinismului, ulterior aducându-i-se doar mici modificări.

Sfinţii Părinţi au scris numai despre unele forme şi expresii ale ritului, considerându-le pe celelalte de la sine înţelese. Acestea din urmă s-au transmis oral, din generaţie în generaţie, fiind considerate în Biserică la fel de importante ca cele scrise. Astfel, Sfântul Vasilie cel Mare explică: ,,printre dogmele şi propovăduirile păstrate în Biserică, pe unele le avem din învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia apostolilor, predate în chip tainic; dar şi unele şi altele au aceeaşi putere pentru credinţă. Dacă am încerca să lăsăm la o parte obiceiurile - care nu au temei scris - ca şi când nu ar avea mare însemnătate, am greşi, păgubind Evanghelia în cele esenţiale. De exemplu, ca să amintesc de primul şi cel mai obişnuit: ce temei scris au cei care speră în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemneze cu semnul crucii ? Din ce scriere am învăţat să ne întoarcem spre răsărit în timpul rugăciunii ? Care dintre sfinţi ne-a lăsat în scris cuvintele epiclezei ? În virtutea căror scrieri binecuvântăm apa botezului, untdelemnul ungerii şi pe cel ce se botează ? Nu în virtutea tradiţiei transmise în mod tainic ? Nu izvorăsc toate acestea din învăţătura părinţilor noştri păstrată în taină ?”

Expresiile ritului formează un întreg desăvârşit, neştirbit de trecerea timpului, care nu are nevoie de modificări sau adăugiri. Referitor la acest lucru, Sfântul Apostol Pavel le scrie tesaloniceenilor următoarele: ,,Drept aceea, fraţilor, staţi şi ţineţi predaniile care le-aţi învăţat ori prin cuvânt, ori prin epistola noastră” (II Tesaloniceeni 2, 15). A atinge un element din acest întreg, consfinţit de Biserică şi deci de Sfânta Tradiţie, alterează ritul în întregul lui, învăţătura pe care acesta o întrupează, fapt ce deschide uşa ereziei.

Lipovenii sunt un exemplu viu al acestei greşeli, căci neacceptând îndreptarea greşelilor din ritul bisericesc, ei s-au separat de Biserica Ortodoxă, căzând, în timp, în felurite abateri şi erezii.

Astfel, ritul vechi, ţinut de lipoveni, diferă de cel ortodox în mai multe aspecte. Primul lucru în care se deosebesc cele două rituri este semnul crucii; în timp ce ortodocşii îşi fac semnul crucii unind primele trei degete ale mâinii drepte, lipovenii îşi fac semnul crucii doar cu două degete, unind degetul mare cu degetele al patrulea şi al cincilea, în acelaşi fel fiind dată şi binecuvântarea preoţească şi arhierească. Crucea lipovenească are opt capete în loc de patru, fiind alcătuită cu ajutorul a trei lemne puse curmeziş, în loc de unul singur. Problema crucii în ritul vechi nu constă în felul crucii, ci în faptul că lipovenii nu recunosc şi nu admit crucea ortodoxă, cea cu patru capete, considerând-o eronată.

O altă abatere de la rit este modificarea Crezului, lipovenii pretinzând ca în loc de cuvintele ,,Şi întru Duhul Sfânt, Domnul …”, să se spună ,,Şi întru Duhul Sfânt, adevăratul Domn …”, considerând, de asemenea, că ortodocşii sunt cei care au schimbat, în mod necanonic, Crezul. Ei ţin ca, în Vinerea Mare şi în alte dăţi când se înconjoară biserica, aceasta să se facă în sensul acelor de ceasornic, şi nu invers, cum fac ortodocşii. În plus, ei scriu numele lui Iisus Hristos cu un singur ,,i” - Ισους, ce înseamnă ,,cu urechi drepte”, în sens peiorativ măgar, şi nu Iisus - Ιησους, care se traduce Mântuitorul.

Şi la săvârşirea proscomidiei există diferenţe între cele două rituri. Astfel, lipovenii folosesc cel puţin 7 prescuri în loc de 5 ca în Biserica Ortodoxă; la proscomidia ortodoxă din a treia prescură se scot nouă părticele pentru cele nouă cete de îngeri, iar din a patra şi a cincea se scot părticele pentru vii şi morţi, în timp ce lipovenii susţin ideea ca din fiecare prescură să se scoată numai câte o părticică, pentru toate categoriile de pomeniţi.

Biserica Ortodoxă întrebuinţează prescuri însemnate cu o pecete pătrată, care formează o cruce cu literele Iis.Hr.Ni.Ka. ce înseamnă Iisus Hristos Biruitorul. Lipovenii cred că pecetea trebuie să fie rotundă, să aibă împrejur cuvintele: ,,Iată mielul lui Dumnezeu, care ridici păcatele a toată lumea”, iar în mijloc să aibă o cruce cu 8 extremităţi, în despărţitura de sus a crucii să existe monogramele Is.Hr., în partea de deasupra peceţii cuvintele ,,Împăratul slavei”, de o parte a crucii suliţa, de cealaltă trestia cu buretele, iar dedesubt capul lui Adam. În plus, atunci când se înjunghie Sfântul Agneţ, preotul ortodox zice: ,, Junghie-se Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii”, în timp ce preotul de rit vechi spune ,,Junghie-se Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatele lumii”. Dacă nu se respectă cu stricteţe toate aceste condiţii, lipovenii consideră că împărtăşania nu este valabilă.

Diferenţele dintre cele două rituri se răsfrâng şi asupra rânduielilor Sfintei Liturghii. Astfel, la liturghiile Sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Vasilie cel Mare, săvârşite la praznice, creştinii de rit vechi consideră că la antifonul al treilea, ale cărui stihuri se încheie cu cuvintele: ,,Pe cei ce cântăm Ţie aliluia”, aliluia trebuie să se cânte de trei ori şi nu o singură dată ca în Biserica Ortodoxă, în alte cazuri, cerând, în schimb, ca aliluia să se cânte o dată sau de două ori în loc de trei ori. Ei protestează, de asemenea, faţă de faptul că înainte de ultima repetare a cântării ,,Sfinte Dumnezeule”, diaconul ortodox adaugă cuvântul ,,puternic”.

Deosebiri apar şi în binecuvântarea pe care preotul o dă pentru citirea Sfintei Evanghelii. La ieşirea cu Sfintele Daruri, în ritul ortodox, antimisul se pune pe umărul stâng al diaconului, în timp ce în ritul vechi, acesta se pune pe umărul drept. La cântarea Heruvicului, lipovenii înlocuiesc cuvintele ,,întreit sfântă cântare” cu ,,trisfântul imn”. În afara deosebirilor prezentate, în liturghia de rit vechi apar schimbări şi în alte cântări şi rugăciuni: la acoperirea Sfintelor Daruri, când se împărtăşeşte preotul etc. În plus, lipovenii au stabilit un număr fix de metanii şi închinăciuni ce trebuie făcute de creştini, în momente bine determinate ale liturghiei.

Rugăciunile din cărţile lipovenilor şi întreg ritul au continuat să se modifice şi după separarea de Biserica Ortodoxă, datorită izolării comunităţilor lor vreme de mai bine de trei sute de ani. Astfel, ,,Mila păcii, jertfa laudei” s-a transformat în ,,Milă, pace, jertfă şi cântare”, iar din cântarea ,,Lumină lină” - una dintre cele mai vechi cântări ale vecerniei ortodoxe - au dispărut chiar cuvintele ,,lumină lină”.

Muzica bisericească este cântată la unison, folosirea mai multor voci nefiind acceptată de creştinii de rit vechi. Cântările lor nu seamănă cu cele bizantine, existente în Biserica Ortodoxă, asemănându-se în schimb cu cântecele din folclorul rusesc. Icoanele şi arhitectura bisericească s-au îndepărtat în timp de cele admise de canoanele Bisericii, lipovenii pretinzând ca icoanele să se picteze şi bisericile să se construiască aşa cum se făceau înainte de 1666.

Costin Tudor

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 10-11/ianuarie-februarie 2000