,,LITERA OMOARĂ, IAR DUHUL FACE VIU” (III)

Denumirea de ,,Biserică creştină de rit vechi” a comunităţii lipoveneşti creează confuzii

Viaţa Bisericii Ruse a fost adânc tulburată de dominaţia tătară de mai bine de două secole asupra poporului rus. În această perioadă întunecată, plină de tensiuni şi conflicte, clerul a căzut în ignoranţă şi nepăsare duhovnicească, trăgând după sine întreaga Biserică. Erorilor şi superstiţiilor deja existente li s-au adăugat greşelile introduse la traducerea cărţilor de cult din limba greacă în slavonă. Acest haos a fost completat de modificările ritului ortodox, preluate greşit dintru început şi necorectate ulterior.

Începutul secolului al XVI-lea este marcat de disputa dintre monahii Nil Sorski (1433 ?-1508) şi Iosif Voloţki (1439-1515), care a tulburat vreme îndelungată viaţa monahală din Rusia şi a avut consecinţe nebănuite în secolul următor. Controversa s-a născut din concepţiile lor diferite cu privire la relaţiile dintre Biserică şi lume. Sfântul Iosif şi adepţii săi (iosifiţii) credeau într-o alianţă strânsă între Biserică şi Stat, fiind mari patrioţi şi naţionalişti şi luând parte în mod activ la politică. Dimpotrivă, sfântul Nil susţinea că Biserica nu aparţine lumii acesteia. Mai mult, el considera abaterile dogmatice o problemă internă a Bisericii în a cărei rezolvare Statul nu trebuie să intervină, în timp ce Iosif dorea sprijinul autorităţilor laice pentru întemniţarea, torturarea şi chiar arderea pe rug a ereticilor.

Cei doi monahi vedeau diferit şi relaţiile dintre Bisericile Ortodoxe Rusă şi Greacă. Gruparea lui Nil, şi apoi Maxim Grecul, voia ca Biserica Ortodoxă Rusă să fie într-o conglăsuire cu cea Greacă, în timp ce iosifiţii îi priveau pe grecii timpului lor - ce semnaseră unirea cu Roma (falsa unire de la Ferrara-Florenţa din 1439) - ca pe nişte trădători ai Ortodoxiei, iar învăţătura Bisericii Ruse la fel de bună ca cea a Bisericii Greceşti.

Divergenţele dintre cei doi monahi se răsfrângeau şi asupra vieţii monahale în sine. Astfel, Nil punea accentul pe relaţia personală cu Dumnezeu şi pe rugăciunea mistică, alunecând către un anumit puritanism, străin Ortodoxiei, iar Iosif considera disciplina şi regulile exterioare mai importante.

Cu toate că între cele două grupări au existat numeroase disensiuni şi conflicte, ele se completau dând echilibru vieţii duhovniceşti a Rusiei secolului al XVI-lea. Acest echilibru a fost tulburat de prigonirea şi întemniţarea lui Nil şi a adepţilor lui de către ţarul Vasile al III-lea; ca urmare, în viaţa ruşilor şi-au făcut loc naţionalismul şi manifestările exagerate ale credinţei, ce au contribuit la naşterea schismei din Biserica Ortodoxă Rusă din veacul următor.

Tot în secolul al XVI-lea, odată cu revigorarea vieţii monahale în Rusia, apar primele încercări de corectare a greşelilor din cărţile de cult şi din ritul ortodox. Astfel, în anul 1517, patriarhul Fotie (1516-1536) al Moscovei îl invită pe monahul Maxim (1470 ?-1556) din Sfântul Munte să corecteze cărţile de cult cu ajutorul unor traduceri noi, mai fidele, din limba greacă în slavonă. Dar schimbările din cărţile bisericeşti propuse de sfântul Maxim Grecul au fost vehement criticate de clerul rus, fiind considerate erezii. Mai mult, datorită faptului că Maxim avea o viziune asupra Bisericii similară celei a sfântului Nil, el a fost întemniţat în anul 1525 şi a murit în închisoare.

Cu toate acestea, ierarhii ruşi nu renunţă la ideea de a corecta cărţile de cult iar, în 1551, sinodul convocat de patriarhul Macarie (1542-1563) al Moscovei întăreşte acest lucru. La scurt timp după sinod, clericii care se opuneau îndreptării au tipărit un fals numit ,,Stoglav” (,,O sută de capitole”), prezentându-l drept decret al acestui sinod, în ideea de a menţine în Biserică multe dintre formele denaturate.

Biserica Lipovenească din Slava Cercheză, judeţul Tulcea

Secolul al XVII-lea debutează cu războiul religios dintre polonezi şi ruşi, izbucnit din dorinţa papalităţii de a catoliciza Rusia. Războiul nu a rămas fără urmări la nivel ecleziastic, una dintre ele fiind decăderea şi mai mare a vieţii duhovniceşti. De asemenea, în Biserica Rusă au pătruns alte deformări ale ritului ortodox: predica a dispărut, luându-i locul cuvântul citit din cazanie, iar din dorinţa de a scurta slujbele bisericeşti, tipicul era citit şi cântat simultan pe mai multe voci, astfel că slujba îşi pierdea structura şi continuitatea. De exemplu, la utrenie se citeau concomitent psalmii, catismele şi canoanele, în timp ce diaconul cânta ecteniile.

În 1618, ţarul Mihail (1613-1645) încheie pacea cu Polonia, iar un an mai târziu, Filaret Romanov, tatăl ţarului, ce alesese schima monahală, ajunge patriarh (1619-1633). Acest fapt a contribuit la armonizarea relaţiilor dintre puterea laică şi cea bisericească. În această perioadă, patriarhul Filaret, cunoscător al metodelor iezuite, ia măsuri împotriva inovaţiilor strecurate de iezuiţii polonezi. Astfel, în sinodul din 1620 el cere rebotezarea catolicilor şi combaterea doctrinei papale, inclusiv a calendarului gregorian. În plus, el întemeiază o şcoală de limbă greacă, dând un nou avânt traducerilor din această limbă şi colaborând cu învăţaţii greci pentru corectarea greşelilor din cărţile de cult.

Realizând importanţa lucrării patriarhului Filaret, următorul ţar, Alexei (1645-1676), încredinţează misiunea de corectare unui grup de preoţi de mir, conduşi de protopopii Ioan Neronov şi Avacum Petrovici. Ei nu au reuşit să ducă la îndeplinire această misiune, pe de o parte datorită folosirii ,,Stoglav"-ului ca îndreptar, iar pe de altă parte din cauza ideilor lor iosifite.

Adevărata îndreptare a ritului Bisericii Ortodoxe Ruse o realizează abia patriarhul Nicon (1652-1658). Considerând că el este omul potrivit pentru a revigora Biserica, ţarul Alexei îl numeşte pe Nicon arhimandrit al unei mânăstiri din Moscova, pentru a se putea consulta cu el atât în problemele duhovniceşti, cât şi în cele laice. Ales patriarh în 1652, Nicon primeşte această înaltă demnitate cu condiţia ca puterea laică să i se supună şi, mai mult, să accepte îndreptarea ritului şi a cărţilor bisericeşti ruseşti după ritul şi cărţile greceşti.

Fire autoritară, Nicon înţelege că Biserica are nevoie de o schimbare radicală: ,,sunt rus şi fiu de ruşi, dar credinţa şi religia mea sunt greceşti” şi că măsurile luate de înaintaşii săi nu erau suficiente. De aceea, cere Bisericii Ortodoxe Ruse să se conformeze Sfintei Tradiţii şi Bisericii Greceşti. Pentru aceasta, ţarul dăruieşte Bisericii, în anul 1654, curtea tipografilor din Moscova.

Un an mai târziu, patriarhul convoacă un sinod la Moscova care adoptă îndreptarea propusă de el şi de ţar; cere Muntelui Athos să îi trimită manuscrise şi supune cercetării celor patru patriarhi răsăriteni propunerea sinodului rus. În 1656, patriarhii îi răspund, sfătuindu-l să pună în practică propunerea şi, în plus, îi recomandă îndreptarea semnului crucii pe care ruşii îl făceau cu două degete în loc de trei. Ca urmare, patriarhul Nicon începe să tipărească cărţi traduse după manuscrisele greceşti şi corectează ritul. Pe măsură ce introduce în Biserică noile cărţi de cult, el se loveşte de împotrivirea tipografilor iosifiţi şi a episcopului Pavel de Colomna care consideră schimbările lui inovaţii, nemairespectând Biserica Ortodoxă Greacă.

Biserica Lipovenească din Slava Rusă, judeţul Tulcea

Patriarhul nu ia în seamă opoziţia lor, dar manifestările violente şi încercările de a-l atrage pe ţar de partea lor îl determină să ia măsuri. Astfel, o parte dintre oponenţii îndreptării sunt caterisiţi şi exilaţi la diferite mânăstiri, departe de capitală.

Nicon se retrage în 1658, fără să renunţe însă la atribuţiile de patriarh, sperând într-o îmbunătăţire a situaţiei care să îi permită revenirea pe scaunul patriarhal. Însă retragerea sa nu a avut rezultatele scontate. Astfel, în 1666, ţarul convoacă un sinod la Moscova pentru a clarifica situaţia atât a Patriarhiei (vreme de 8 ani Biserica Rusă nu a avut un conducător real), cât şi a îndreptării introduse de Nicon. Ierarhii ruşi, îndrumaţi de patriarhii Paisie al Alexandriei şi Macarie al Antiohiei, ce aveau şi acordul patriarhilor Constantinopolului şi Ierusalimului, au întărit lucrarea lui Nicon, dar s-au opus revenirii sale ca patriarh:

,,Recomandăm tuturor credincioşilor ortodocşi din Rusia să se supună fără îndoială Sfintei Biserici de Răsărit şi Apostolice a lui Iisus Hristos; să primească şi să întrebuinţeze cărţile nou traduse, îndreptate şi binecuvântate de Sinod; … să facă semnul Sfintei Cruci cu trei degete precum o fac toţi ortodocşii; … să păstreze rânduiala bisericească şi mânăstirească potrivit tradiţiei Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi. Această poruncă şi sfătuire sinodală o dăm şi ordonăm tuturor a o păzi fără schimbare şi a se supune Sfintei Biserici a Răsăritului. Iar dacă cineva nu va asculta cele poruncite de noi şi nu se va supune Sfintei Biserici a Răsăritului şi acestui sfinţit sinod şi va începe a ne contrazice şi a se opune nouă, cu puterea dată nouă, de la Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh, de va fi din tagma cea sfinţită îl lepădăm şi îl lipsim de toată sfinţita lucrare şi de har şi îl dăm blestemului. Iar de va fi din tagma mirenească îl excomunicăm şi îl facem străin de Tatăl şi de Fiul şi de Sfântul Duh şi îl dăm blestemului şi anatemei ca pe un eretic şi nesupus şi îl tăiem de la turma Bisericii lui Dumnezeu ca pe un membru putred şi netrebnic până ce se va înţelepţi şi se va întoarce la dreptate prin pocăinţă”.

Prin această hotărâre sinodală, cei care se împotriveau îndreptării cărţilor de cult şi ritului deveneau schismatici. Ei au fost numiţi de Biserica Ortodoxă Rusă raskolnici (raskol însemnând schismă în limba rusă) sau vechi credincioşi sau de rit vechi (denumirea de lipoveni nu este proprie decât credincioşilor de rit vechi din România).

Cu un fanatism caracteristic ignoranţei, raskolnicii s-au separat nu numai de Biserica Rusă, ci de întreaga Biserică Ortodoxă, socotind că aceasta, în totalitatea ei, s-a lepădat de credinţa şi ritul adevărate. Prigoniţi de ierarhi şi de ţar, ei şi-au închegat comunitatea în jurul unei mânăstiri de pe insula Soloveţk din Marea Albă.

Iosif Mocanu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 7/octombrie 1999