Cine e online?

Avem 60 vizitatori și nici un membru online

Câteva articole despre Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România (III)

de David


Să mai spunem două vorbe despre ce se poate găsi pe internet despre stilul vechi. Mă doare destul de tare să văd că unii scriu porcării la adresa noastră, dar n-au făcut nici cel mai mic efort să afle dacă ceea ce afirmă este adevărat sau nu, cum spune prea sfinţitul, să ne găsească la noi acasă, aşa cum suntem noi, şi abia apoi să ne judece, să ne aprecieze ca oameni şi ca ortodocşi.

Şi, în acelaşi timp, mă bucur să văd că mai apar şi articole obiective, care arată lucrurile aşa cum ştim noi, cei pe vechi, că sunt ele. Nu că noi nu le-am avea pe ale noastre, omeneşti: scăpări, neputinţe, poate chiar şi răutăţi; e firesc, suntem oameni şi ştim că nu trece zi din viaţa noastră fără PC. Despre noi pe internet 04-1să nu greşim. Dar să fim obiectivi.


 

1. Am găsit, în Ziarul de Bacău, un articol despre PS Antonie Ploieşteanul (în poză). Articolul a apărut în 2006 şi se intitulează ,,Episcop ortodox la 30 de ani”. Cine-l cunoaşte pe prea sfinţitul Antonie, îl va regăsi printre rândurile acelui articol; adică, cel care a scris despre el a fost un om care a scris ce-a văzut şi ce-a auzit întocmai.

Este adevărat că în articol mai apar şi exagerări, de genul ,,în Moldova se regăsesc la începutul lui 2006 peste 200 de aşezăminte monahale de stil vechi”. Cum să avem noi 200 de aşezăminte monahale ? O fi vrând să spună peste 20. Şi cifra care urmează, de ,,aproape 1.000 de preoţi, călugări şi călugăriţe” mi se pare puţin cam mare.

La sfârşitul articolului sunt şi câteva comentarii. Cei de pe vechi au simţit nevoia să spună şi ei ceva acolo. Şi, printre ei, cărora le recunoaştem stilul, că doar sunt fraţii noştri – de genul că-şi termină scurtul comentariu cu blagosloviţi şi iertaţi, sau doresc să adeverească cele spuse în articol – îl găsim strecurat pe mai vechiul nostru amic, Nicolae, cel cu site-ul www.misiuneortodoxa.piczo.com (care pare să nu mai existe astăzi, sau şi-a schimbat locaţia).

Dacă este cineva care nu s-a lămurit încă cine este acest personaj pitoresc, am să spun doar că este un tânăr care încearcă să-şi facă şi el un rost în viaţa bisericească. Şi, fiindcă nu a reuşit să se învârtească de ceva în Biserica oficială, şi-a zis că poate cei de stil vechi, care în opinia lui sunt mai proşti şi mai neînvăţaţi, se vor bucura de un om ca el. Dar se pare că cei de stil vechi s-au dovedit a fi măcar mai puţin proşti şi mai puţin neînvăţaţi ca el, că nu s-au încântat de el ...


 

2. Un alt articol pe care l-am descoperit, dar care este şi el vechi, este un interviu cu IPS Hrisostom de Etna (în poză, cu mitropolitul nostru). În Curentul din 23 decembrie 2002, a apărut articolul ,,Dialoguri între oameni şi ţări”, în care este prezentat un PC. Despre noi pe internet 04-2interviu cu înalt prea sfinţitul, care era pe atunci în România, fiind directorul executiv al Comisiei Fulbright din ţara noastră.

Poate noi, bucureştenii, îl cunoaştem mai bine, fiindcă a venit în mai multe rânduri în Bucureşti şi a slujit la mânăstirea noastră, dar cred că este o bucurie pentru toţi prezenţa lui printre noi. Fiind un erudit şi un om cu o inteligenţă ieşită din comun, cuvintele lui nu sunt întotdeauna pe înţelesul tuturor, dar dacă stai şi te gândeşti serios la ce spune, nu prea ai cum să nu-i dai dreptate. Să vă spun câteva din cuvintele lui chiar din acest articol, care mi-au plăcut în mod special.

Mai întâi de toate, el se explică de ce fiind monah, acceptă să facă o muncă seculară, precum cea de director al Comisiei Fulbright, sau doar de profesor universitar. Înalt prea sfinţitul nu este nici primul, nici ultimul monah ortodox care se îndeletniceşte cu educaţia şi se implică în predare la modul concret. El afirmă că este foarte important să ne formăm minţile, să învăţăm să gândim şi aşa vom putea să ne pricepem şi să ne adâncim credinţa în Dumnezeu. Eu îl cred. El spune: ,,Formarea sufletului este foarte importantă şi asta presupune şi formarea minţii”. După cum ar spune prea sfinţitul Flavian, mintea este primadona, cea care ne călăuzeşte în paşii vieţii noastre şi ne ajută să discernem lucrurile, pe cele bune de cele rele. Şi, deci, să alegem.

Apoi, înalt prea sfinţitul vorbeşte de alt lucru interesant. El spune: ,,Teologia este un lucru trăit. Nu este suficient să vorbeşti despre ea”. Într-adevăr, poate noi nu ne dăm seama, dar noi trăim teologia ortodoxă zi de zi, ceas de ceas. Dogmele, învăţăturile Bisericii noastre, toate sunt transpuse în practică, iar noi le mărturisim de prea multe ori chiar nedându-ne seama. Păcat. Ar trebui să fim mai conştienţi de trăirea credinţei noastre şi mai încredinţaţi de adevărul cuvintelor Evangheliei.

Mai spune şi alte lucruri, pe marginea cărora poţi scrie articole. Să te duci acasă cu ele şi să te mai gândeşti de vreo 3-4 ori la cuvintele lui.


 

3. Un alt articol se intitulează ,,Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române”, de preot profesor doctor Ioan Dură, apărut în Memoria, Revista gândirii arestate, nr. 55-56. Părintele Dură face o analiză destul de detaliată a situaţiei din România după instaurarea regimului comunist şi urmăreşte, pas cu pas, cum comuniştii i-au prigonit pe ierarhii care n-au fost pe placul lor. Un articol interesant, plin de informaţii şi în mare măsură obiectiv.

La un moment dat, s-a afirmat că au fost 16 ierarhi ortodocşi prigoniţi de comunişti, dintre care cei mai cunoscuţi astăzi sunt: patriarhul Nicodim Munteanu, mitropolitul Irineu (Mihălcescu) al Moldovei, mitropolitul Tit (Simedrea) al Bucovinei, mitropolitul Nicolae (Mladin) al Ardealului şi alţii. Am PC. Despre noi pe internet 04-3observat printre numele amintite pe episcopul Galaction Gordon (corect, Cordun), care a fost prigonit şi înainte, şi după întoarcerea sa la stilul vechi. Mai jos, autorul va relua fiecare caz în parte, acordând câteva paragrafe şi mitropolitului nostru Galaction (în poză).

Încetul cu încetul, părintele Dură adună, la cei 16 ierarhi ortodocşi despre care vorbeşte în început, încă vreo 12, ajungând la cifra 28. După ce termină de numărat ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, el remarcă că şi episcopii ortodocşi de stil vechi au fost prigoniţi, amintindu-i doar pe PS Evloghie (Oţa) şi Pahomie (Morar). Aş adăuga la aceştia, în primul rând, pe Sfântul Ierarh Glicherie Mărturisitorul, ca şi pe mitropolitul Silvestru (Onofrei), PS Meftodie (Marinache), Demosten (Ioniţă), care au fost arestaţi şi au făcut puşcărie sau au fost duşi la canalul Dunăre-Marea Neagră.

După ce-i aminteşte pe ierarhii ortodocşi de stil vechi, părintele Dură îl pomeneşte, în rândul ierarhilor ortodocşi, pe fiul episcopului Grigorie Leu, Vasile Leu, care s-a dovedit şi se dovedeşte încă a fi un personaj controversat. Istoria lui pare a circula în mai multe variante, unele dintre ele purtând o emblemă destul de veridică. Acum câţiva ani a apărut şi o carte despre peregrinările acestui personaj prin lumea bisericească, nu-mi aduc aminte cu precizie titlul cărţii, dar era ceva de genul Cartea episcopilor cruciaţi.

Părintele Dură prezintă două variante ale istoriei lui: în primul rând, vorbeşte despre el ca despre un ierarh ortodox, afirmând că a fost hirotonit episcop al românilor ortodocşi din exil, în decembrie 1949, la Munchen, de către ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora. După care relatează păţaniile acestui presupus ierarh, care sunt mai mult decât dubioase şi neconcludente.

Imediat după aceasta prezintă mărturia mitropolitului Ardealului, Antonie Plămădeală, care vorbeşte astfel despre Vasile Leu: ,,Fiul episcopului Grigorie Leu al Huşilor, Vasile Leu, care se pretindea episcop, făcut undeva pe la Viena de nu ştiu cine. Adevărul era că era numai preot, dar era un şmecheraş”. Autorul consemnează că mitropolitul Antonie fusese închis în celulă, pe când era ieromonah, cu Vasile Leu, la Jilava.

La aceste două variante, să o alătur pe a noastră, a celor de stil vechi. Acest Vasile Leu s-a apropiat de Biserica noastră cu mult timp în urmă, pe când noi nu aveam nici un arhiereu, iar părinţii din Slătioara, în frunte cu Sfântul Glicherie care era pe atunci ieromonah, se străduiau să intre în contact cu arhierei de stil vechi din alte ţări, pentru a ne asigura continuitatea. El a venit în sânul Bisericii noastre şi a afirmat că este arhiereu, hirotonit de episcopi ai Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, la Munchen, precum s-a spus şi de alte părţi.

Însă, prea sfinţitul Evloghie (Oţa), care avea cunoştinţe pretutindeni, inclusiv printre arhiereii ruşi, fiindcă trăise în Sfântul Munte între anii 1922-1940, s-a interesat şi nimeni nu-l cunoştea pe Vasile Leu. Nu a aflat de niciunde nimic despre el, a contactat chiar pe arhiereii ruşi statorniciţi în Germania, iar ei i-au spus că acesta minte. Atunci, părinţii noştri l-au pus faţă în faţă cu adevărul pe Leu şi el a fost nevoit să părăsească comunitatea noastră. Încă mai sunt oameni care au trăit în acele vremuri şi pot confirma că aşa au stat lucrurile; eu ştiu acestea de la un preot bătrân, care a fost hirotonit de însuşi prea sfinţitul Evloghie. Ca întotdeauna, minciuna are picioare scurte şi sfârşeşte prin a se împiedica şi a cădea în nas.


 

4. Despre această ultimă poveste se mai poate citi în relatările lui Paul Leu, ,,Trecerea în împărăţia Domnului”, care, la o citire obiectivă, la rece, se dovedesc a fi părtinitoare. Paul Leu îl numeşte pe Victor Leu arhiepiscop al Bisericii Românilor Ortodocşi Tradiţionalişti, un titlu care şi l-a dat singur şi care este astăzi susţinut doar de descendenţa sa, căci nu există păstor fără oi, acela nu este păstor. Or, care erau oile lui Victor Leu şi cine sunt fiii lui duhovniceşti ?

Autorul istoriseşte că Victor Vasile Leu a fost primit la Mânăstirea Slătioara şi a fost înscăunat episcop al ortodocşilor de stil vechi. Poposirea lui la Slătioara este reală, dar restul poveştii nu. Precum am spus, prea sfinţitul Evloghie s-a interesat de el şi, în final, Leu a fost nevoit să părăsească Slătioara. Nu au existat nici un fel de neînţelegeri de natură dogmatică, problema era clară: Victor Vasile Leu, fiul episcopului Grigorie Leu al Huşilor, nu fusese hirotonit de nimeni arhiereu.

Că el ar fi fost ,,contactat de stiliştii tradiţionalişti din sudul Moldovei” şi ar fi devenit episcopul Bisericii Românilor Ortodocşi Tradiţionalişti, asta-i altă poveste, născută din aceleaşi fabulaţii ale protagonistului. Am vrea să ştim şi noi unde sunt preoţii hirotoniţi de el şi unde sunt parohiile eventual înfiinţate sub păstorirea lui. Că dacă noi, cei de stil vechi, am putut să ne înfiinţăm parohii chiar şi în vremurile comuniste cele mai grele, şi ne-am construit şi biserici şi mânăstiri, aşa şi el, împreună cu turma lui, trebuie să fi lăsat posterităţii ceva moştenire. Or, nicăieri nici urmă de nimic.

Dar ultima informaţie - aceea că presupusul episcop Leu al românilor ortodocşi tradiţionalişti, care nu a făcut nici un compromis cu puterea comunistă, s-a retras spre sfârşitul vieţii la Mânăstirea Cernica, unde a şi fost înmormântat, în anul 1978 - vorbeşte de la sine.

Îndrăznesc şi eu să emit o traiectorie a acestui personaj controversat: dacă el a încercat mai întâi să ajungă episcop în Occident, printre arhiereii ruşi din acea vreme, care trăiau în exil, şi nu a reuşit ? Şi apoi s-a întors în ţară, trecând prin nişte peripeţii grozave, ca urmare a faptului că s-a apropiat de ruşii din diaspora ? Ştim doar că KGB-ul era pe urmele ruşilor din diaspora şi a făcut multe victime printre ei. Şi când s-a întors, a crezut că-i va convinge pe românii lui că el este arhiereu şi din nou nu a reuşit ? Şi a fost la Slătioara şi nu i-a convins pe părinţii noştri, iar apoi a umblat şi prin sudul Moldovei şi nici pe acolo nu s-a lipit ? Şi, neavând de ales, a poposit la Mânăstirea Cernica, unde cei de pe nou l-au primit, fericiţi că a încetat să le mai facă atmosferă umblând cu stiliştii ? Şi aşa s-a încheiat epopeea unui personaj care nu a lăsat nimic în urma lui decât discuţii sterile şi pretexte ca noi, cei de stil vechi, să fim încă o dată ponegriţi.


5. O altă pagină de istorie interesantă este aceea pe care am găsit-o într-o carte legionară: Imn pentru crucea purtată, volumul I, 1937-1948. În partea a III-a, capitolul II, intitulat ,,Organizarea coloniilor”, găsim un subcapitol ,,Vizite la Mânăstirea Sâmbăta şi la Mânăstirea Râmeţ”. Nu aveţi idee cât m-am bucurat să găsesc aceste notiţe. De ce ? Păi, cei de pe nou nu mai recunosc astăzi că PS Evloghie Oţa este reîntemeietorul Mânăstirii Râmeţ, cel care a reclădit-o aproape din temelii. Dar iată o mărturie din acei ani că el se afla acolo şi exact asta făcea. Că cei de pe nou, care mai întâi l-au aşezat stareţ acolo şi mai apoi l-au izgonit, făcând în urma lui din mânăstire de monahi, mânăstire de maici, nu mai suflă o vorbă astăzi !

Nu am nici o simpatie pentru mişcarea legionară, pe care o socotesc ca având o mistică bolnăvicioasă. De altfel, dacă veţi citi un pic din celelalte subcapitole, vă veţi da seama că oamenii aceia erau puţin cam rupţi de realitatea duhovnicească. Dar ne aduc mărturie de arhiereul nostru şi nu mint, PC. Despre noi pe internet 04-4precum fac alţii.

Citiţi acolo despre vizita unor legionari la Mânăstirea Râmeţ din judeţul Alba, la părintele Oţea, stareţul (în poză, în mijloc, înconjurat de obştea pe care a adunat-o la Râmeţ). Autorul nu precizează exact anul în care au fost acolo, dar am dedus, din derularea evenimentelor, că se petrecea în 1946 sau mai devreme cu vreun an sau doi. Şi scrie, negru pe alb, ceea ce noi, cei de stil vechi ştim, dar ei nu aveau de unde să ştie decât de la PS Evloghie însuşi sau de la cineva care se afla în apropierea lui în acea vreme; anume, că prea sfinţitul s-a întors din Muntele Athos şi cum s-a petrecut întoarcerea sa şi ce-a făcut până în acel an. Citiţi, fraţilor, şi vă bucuraţi că se mai scrie încă adevărul prin unele părţi.