DICŢIONAR ORTODOX

 

Eclezial provine din cuvântul grecesc ekklesia (adunare, comunitatea credincioşilor, Biserică) şi se referă la problemele dogmatice şi canonice cu privire la Biserică.

Ecleziastic face parte din aceeaşi familie, referindu-se la partea organizatorică şi administrativă a Bisericii.

Eclesiarhul (Paracliser) este cel care are în grija sa rânduiala slujbelor într-o biserică de mir sau a unei mânăstiri.

Ecleziologia este domeniul teologiei care se ocupă cu studiul dogmei Bisericii ca Trup al lui Hristos.

 

 

Apostazie provine din cuvântul grecesc apostasia (pierderea chipului lui Dumnezeu) şi se referă la îndepărtarea omului de Dumnezeu şi de Biserică, singura păstrătoare a adevărului. În sens mai larg, apostazia semnifică renunţarea publică la o anumită religie, uneori în favoarea alteia.

Apostatul este o persoană care a căzut într-o apostazie. Proorocul Ieremia numeşte apostat de la Dumnezeu pe cel ce este încrezător şi nădăjduieşte în sine însuşi, zicând: ,,Acestea zice Domnul: blestemat este omul, care are nădejde spre om, şi va rezema de dânsul trupul braţului său, şi de la Domnul se va depărta inima lui” (Ieremia 17, 5).

Sfântul Vasilie cel Mare, interpretând aceste cuvinte, spune că prin ,,cel ce se încrede în om”, proorocul ne îndeamnă ca noi să nu nădăjduim într-alt om. Iar prin cuvintele ,,şi va rezema de dânsul trupul braţului său”, vrea să spună ca noi să nu ne încredem nici în noi înşine. Ambele lucruri îl depărtează pe om de Dumnezeu, ducându-l la apostazie.

Creştinul nu trebuie să îşi pună nădejdea decât în Dumnezeu, căci punându-şi nădejdea în el însuşi sau în alţi oameni se îndepărtează de Dumnezeu.

 

 

Sinod provine din cuvântul grecesc sinodos însemnând adunare şi reprezintă întrunirea ierarhilor ortodocşi în scopul de a rezolva diferite probleme de organizare bisericească, conduită creştină, precum şi de dogmă. Sinodul este forul suprem al Bisericii Ortodoxe, constituind organul său de conducere.

Sinoadele pot fi locale, adunarea reprezentanţilor ierarhiei întregii Biserici Ortodoxe numindu-se Sinod Ecumenic. În timp ce sinoadele locale se ocupă numai de probleme de organizare şi conduită, Sinoadele Ecumenice sunt cele care reprezintă autoritatea supremă a Bisericii în ceea ce priveşte învăţătura şi dogma ortodoxă. De-a lungul istoriei, s-au întrunit şapte Sinoade Ecumenice: la Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol (553), Constantinopol (680), Niceea (787), la care Sfinţii Părinţi au formulat dogma ortodoxă.

Sinodal (sinodic) face parte din aceeaşi familie, însemnând care aparţine sinodului, referitor la un sinod, care provine de la un sinod.

 

Sobor provine din termenul slav sŭborŭ ce înseamnă întrunire, adunare şi este sinonim cu sinod.

Sobornic (sobornicesc) înseamnă ecumenic sau sinodal. Biserica Ortodoxă este Sobornicească, întemeiată pe hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Numai Biserica Sobornicească - în totalitatea ei alcătuită din ierarhie, cler şi credincioşi, care singură formează Trupul tainic lui Hristos, condusă de Însuşi Hristos prin Sfântul Duh - este infailibilă.

 

Conciliu provine din cuvântul latin concilium ce înseamnă adunare, întrunire sau unire. Este termenul catolic folosit pentru sinod, fără să fie însă sinonim cu acesta. Conciliu reprezintă o adunare a reprezentanţilor înaltului cler catolic, dintr-o provincie, ţară sau din întreaga lume, în care se iau hotărâri cu privire la chestiuni de doctrină, morală şi disciplină bisericească. Biserica Catolică recunoaşte teoretic cele şapte Sinoade Ecumenice, alături de care mai numără încă 14 Concilii generale, la care s-au întrunit numai ierarhii catolici. Făcând parte din familia de cuvinte concilio (a uni, a apropia), conciliatio (unire, asociere), conciliator (mijlocitor), termenul are un sens diferit faţă de cel de sinod, conciliu însemnând o întrunire pentru reconciliere, unire în spiritul catolic.

 

 

Pentarhie provine din grecescul pentarhion format din cuvintele penta - cinci şi arhi - căpetenie şi se referă la organizarea ecleziastică a Bisericii Universale în cele cinci patriarhate: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Sinoadele Ecumenice au rânduit aceste cinci episcopii principale, cunoscute mai târziu sub numele de patriarhate. Patriarhii, ca şi episcopii, sunt egali între ei, iar titlul onorific de ,,primul între egali” îi este acordat episcopului Romei, ce este urmat în ierarhie de patriarhul Constantinopolului. Sfinţii Părinţi au hotărât aceasta pentru a slăvi mucenicia Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel în Roma, precum şi a atâtor sfinţi romani. În urma Marii Schisme (1054), ca urmare a desprinderii Romei de Biserica Universală, aceasta a pierdut titlul de patriarhie, primul între egali devenind episcopul Constantinopolului.

 

Patriarhie provine din grecescul patriarhion format din cuvintele patri - familie, neam şi arhi - căpetenie, referindu-se la conducerea unei familii sau a unui neam, iar patriarh este numit conducătorul acesteia. În Vechiul Testament, capii seminţiilor poporului evreu erau numiţi patriarhi. Ulterior, titlul de patriarh a revenit celor care ocupau scaunele episcopale ale Romei, Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. În urma obţinerii autocefaliei de către unele Biserici Ortodoxe locale, titlul de patriarh a fost acordat celui mai înalt în rang din ierarhia acestor Biserici. Astfel, astăzi, alături de cele patru patriarhii tradiţionale - Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, există Patriarhia Rusiei (autocefală din 1589), Patriarhia Bulgariei (ce a obţinut autocefalia în 1945), Patriarhia Serbiei (autocefală în 1879) şi Patriarhia României (ce a obţinut aucefalia în 1885). În plus, titlul de patriarhie îl folosesc şi unele Biserici heterodoxe precum cea coptă, etiopiană sau armeană.

Patriarhal se referă la ceea ce aparţine patriarhului sau patriarhiei, privitor la patriarh sau patriarhie.

Patriarhatul (patriarcia) reprezinta perioada de păstorire a unui patriarh.

 

Autocefalie provine din grecescul autokefalos format din cuvintele auto - pronume de intărire şi kefali - cap, conducător referindu-se la conducerea de sine stătătoare a unei Biserici Ortodoxe locale, definind independenţa disciplinară şi administrativă a acesteia faţă de cele patru patriarhii tradiţionale. O Biserică autocefală are propriul ei sinod episcopal ca autoritate canonică, libertatea de a-şi alege întâistătătorul, are în păstorire un anumit teritoriu şi poate sfinţi Sfântul şi Marele Mir.

Autocefal face parte din aceeaşi familie de cuvinte, fiind atribuit Bisericilor Ortodoxe cărora le-a fost recunoscută autocefalia de către patriarhiile tradiţionale.

 

 

Triod provine din cuvântul grecesc triodion, format din cuvintele tria - trei şi odi - odă, însemnând cântare din trei ode. Triod este denumită perioada de 10 săptămâni a anului liturgic, ce reuneşte cele 3 săptămâni anterioare Postului Mare şi cele 7 săptămâni ale postului în sine, deoarece canoanele ce se cântă la utrenie pe parcursul acestor săptămâni sunt alcătuite din trei ode sau imnuri.

Prin urmare, triodul este o perioadă mobilă, depinzând de data sfintelor Paşti, ce este împărţită în trei: începutul triodului, Postul Mare şi Săptămâna Patimilor. Astfel, triodul începe în Duminica Vameşului şi a Fariseului, continuându-se pe parcursul a 3 săptămâni marcate de Duminicile Fiului Risipitor, a Înfricoşatei Judecăţi şi a Izgonirii lui Adam din Rai. Această perioadă pregăteşte Postul Mare, iar prin conţinutul evangheliilor ce se citesc reaminteşte creştinilor smerenia vameşului, căinţa fiului risipitor, judecata lui Dumnezeu, ultima duminică - a Izgonirii lui Adam din Rai - arătând motivul patimilor, morţii şi învierii Domnului. Triodul continuă pe tot parcursul Postului Mare şi se termină în Duminica Învierii.

Triod este şi denumirea cărţii ce cuprinde cântările din cele 10 săptămâni ale perioadei cu acelaşi nume. Aceste cântări au fost alcătuite de Sfinţii Teodor († 830) şi Iosif († 826) Studiţii, care au completat cântările mai vechi ale Sfinţilor Cosma al Maiumei şi Andrei Criteanul, din secolul al VIII-lea.

 

Penticostar provine din cuvântul grecesc penticosti - Cincizecime, care îşi are originea în termenul penticostos - al cincizecilea. Şi penticostarul este o perioadă mobilă a anului liturgic, ce urmează triodului, fiind alcătuită, după cum îi spune şi numele, din 50 de zile. Astfel, penticostarul începe în Duminica Învierii Domnului şi se încheie în Duminica Pogorârii Sfântului Duh sau Duminica Cincizecimii. Având în vedere că Pogorârea Sfântului Duh este praznic împărătesc, iar odovania sa ţine 8 zile, perioada penticostarului se sfârşeşte practic în Duminica Tuturor Sfinţilor. Această perioadă a anului stă sub semnul bucuriei mântuirii, adusă de Învierea lui Hristos şi al putinţei îndumnezeirii omului prin darul Sfântului Duh, întruchipată de sărbătoarea Cincizecimii.

Penticostar este şi denumirea cărţii ce cuprinde cântările din cele 8 săptămâni ale perioadei cu acelaşi nume, provenind din grecescul penticostarion. Ea a fost alcătuită de Sfântul Iosif Studitul, Arhiepiscopul Tesalonicului.

 

 

Post provine din termenul slav пост, însemnând înfrânarea omului de la a mânca şi de la a săvârşi fapte rele.

Postul a fost aşezat de Dumnezeu, în rai, pentru Adam, prin porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi a răului. În Vechiul Testament, sfinţii prooroci, precum Moise, Ilie sau David, au postit pentru a se putea înălţa cu gândul la Dumnezeu. Mântuitorul Însuşi a dat pildă postind şi a învăţat despre însemnătatea postului pentru tămăduirea sufletului.

Sunt patru posturi peste an: Postul Învierii Domnului sau Postul Mare, Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Postul Adormirii Maicii Domnului şi Postul Naşterii Domnului. În afara acestora, anul cuprinde alte zile de post: zilele de miercuri şi vineri (şi luni pentru monahi), ajunul Botezului Domnului (5 ianuarie), ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) şi ziua Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie). Sfinţii Apostoli au hotărât să nu se postească sâmbăta şi duminica, în cinstea Învierii Domnului.

 

Păcat provine din cuvântul latin peccatum - greşeală, vină, însemnând încălcarea legii veşnice şi neschimbate a lui Dumnezeu, neascultarea şi împotrivirea faţă de voia Sa cea sfântă. Săvârşind păcate, omul Îl trădează pe Dumnezeu şi se îndepărtează de El, după cum mărturiseşte Proorocul Isaia: ,,Nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi Dumnezeul vostru” (Isaia 59, 2). Păcat nu înseamnă numai a săvârşi fapte rele, ci şi a nu săvârşi fapte bune.

Păcatul strămoşesc (originar) este încălcarea de către Adam a poruncii dumnezeieşti de a nu gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului - păcat ce a atras după sine alungarea sa din rai şi intrarea morţii în lume - ,,deşertăciunii s-a supus zidirea” (Romani 8, 20). Toţi oamenii, ca fii ai lui Adam, sunt supuşi păcatului, singur Mântuitorul - Dumnezeu întrupat - este fără de păcat.

 

Patimă provine din grecescul pathos, insemnând pătimire, suferinţă trupească sau sufletească. Patima sufletească este păcatul ce a trecut din minte în inimă, unde s-a sălăşluit. Astfel, prin îndelunga stăruire în păcat, ia naştere patima care devine o a doua fire pentru suflet, prinzând rădăcini adânci în inimă. Ea îl copleşeşte pe omul căzut în robia sa, întunecându-i simţurile sufleteşti.

Patima trupească înseamnă suferinţă, chin, boală. Deşi fără de păcat - nepătimitor - Mântuitorul a pătimit pe cruce, fiind răstignit pentru a mântui neamul omenesc din robia păcatelor şi a patimilor.

 

 

Blasfemie provine din cuvântul grecesc blasfimia şi înseamnă gând, cuvânt sau faptă de batjocură sau defăimare la adresa lui Dumnezeu. Blasfemia poate fi îndreptată contra lui Dumnezeu direct sau indirect prin batjocură faţă de Născătoarea de Dumnezeu, sfinţi, Biserică, dogmă sau obiecte sfinte. Înjurăturile de cele sfinte sunt blasfemii, pe care, din nefericire, mulţi le folosesc fără a realiza gravitatea lor. Pe de altă parte, deoarece atacă dogma, toate ereziile sunt blasfemii, iar cei ce le susţin şi propovăduiesc sunt blasfemiatori. Cel ce blasfemiază este dat anatema, putând fi iertat prin pocăinţă.

A blasfemia provine din termenul grecesc blasfimeo şi reprezintă acţiunea de a gândi, rosti sau înfăptui blasfemii.

 

Hulă provine din termenul slav хула şi se referă numai la blasfemiile adresate direct lui Dumnezeu, Sfintei Treimi sau uneia dintre Persoanele Treimii. Iudeii L-au acuzat pe Iisus Hristos de hulă pentru că ierta păcatele ca Dumnezeu şi Se numea pe Sine Fiul lui Dumnezeu. Marii propovăduitori ai ereziilor la adresa Sfintei Treimi, precum Arie sau Macedonie, au fost, prin urmare, mari hulitori. Hula cea mai gravă este cea îndreptată împotriva Sfântului Duh, despre care Mântuitorul spune: ,,orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 31-32), căci Acesta este ,,Domnul de viaţă Făcătorul”, ,,prin care viază toate”.

A huli provine din slavul хулйть, fiind acţiunea de a gândi, rosti sau înfăptui hule.

 

 

Anatemă provine din termenul grecesc anathema şi reprezintă condamnarea de către Biserică a unei învăţături greşite, precum şi condamnarea şi excluderea din Biserică a celui ce o propovăduieşte şi a tuturor celor care o urmează. Expresia ,,Să fie anatema !” apare la sfârşitul expunerii dogmei de către Sinoadele Ecumenice, cu sensul că toţi creştinii care nu o cred şi nu o mărturisesc sunt supuşi condamnării de către Biserică. Anatema dată de Sfinţii Părinţi asupra unei învăţături este valabilă pururea, neputând fi ridicată în nici o circumstanţă, dar în timp ce învăţătura eretică este condamnată pentru totdeauna, susţinătorii ei pot reveni în sânul comunităţii creştine prin lepădarea acesteia şi pocăinţă.

A anatematisi provine din cuvântul grecesc anathematiso şi înseamnă a da anatemei, a rosti o anatemă.

 

Afurisenie îşi are originea în verbul grecesc aforiso, cu sensul de a despărţi, a separa, fiind sinonim cu termenul anatemă.

A afurisi are aceeaşi provenienţă, având sensul de a rosti o afurisenie sau anatemă.

 

 

Canon provine din grecescul canon, ce are sensul de măsură, regulă. Canoanele Bisericii sunt măsurile şi regulile ce rânduiesc organizarea şi jurisdicţia bisericească, relaţiile dintre Biserici, treptele ierarhice ale clerului, morala creştină, viaţa monahală, precum şi modul în care sunt pedepsite abaterile de la aceste reguli. Ele au fost formulate de Sfinţii Apostoli, de Sfinţii Părinţi la Sinoadele Ecumenice şi locale, ca şi de alţi Părinţi ai Bisericii. În timp ce dogma conţine învăţătura de credinţă, canoanele sunt ,,legile” ce se aplică în situaţiile ecleziastice cotidiene.

De asemenea, canonul este remediul duhovnicesc primit de credincios de la duhovnic, în urma mărturisirii păcatelor prin taina spovedaniei. El are rolul de a îndrepta şi vindeca rănile celui ce se pocăieşte şi constă, în principal, din închinăciuni, metanii, rugăciuni, post sau milostenie.

Canoanele utreniei sunt imnuri în cinstea sfinţilor alcătuite, de obicei, din nouă cântări.

A canonisi aparţine aceleiaşi familii de cuvinte şi este lucrarea duhovnicului de a da un canon credinciosului ce şi-a mărturisit păcatele, pentru îndreptarea sa.

Canonic face parte din aceeaşi familie, având sensul de referitor la canoanele bisericeşti, în conformitate cu acestea. Dreptul canonic reprezintă totalitatea canoanelor bisericeşti sau jurisprudenţa ecleziastică. Într-un al doilea sens, canonic înseamnă recunoscut de Biserică. Cărţile canonice ale Sfintei Scripturi sunt cărţile recunoscute de Biserică ca fiind scrise prin inspiraţia Sfântului Duh şi cuprinzând revelaţia dumnezeiască. Astfel, Vechiul Testament cuprinde 49 de scrieri, în timp ce Noul Testament este alcătuit din 27 de cărţi canonice.

Canonicitatea este însuşirea de a fi canonic, de a respecta canoanele Bisericii.

Canonarhul este monahul însărcinat cu rânduiala cântărilor slujbelor bisericeşti la strană.

A canoniza înseamnă a trece un credincios în rândul sfinţilor. Printre condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca un creştin să fie canonizat se numără ca acesta să fi fost în dreapta credinţă şi să fi trăit după poruncile Evangheliei, să fi făcut minuni în timpul vieţii şi după moarte şi să aibă sfinte moaşte.

Canonizarea reprezintă slujba bisericească prin care un credincios este trecut din Biserica pământească în cea cerească, în rândul sfinţilor. Actul de canonizare exprimă hotărârea Bisericii de canonizare şi motivele care au determinat luarea acestei decizii.

 

 

Caterisire provine din cuvântul grecesc hathairesis, ce are sensul de răsturnare, degradare şi reprezintă pedeapsa dată unui slujitor al sfântului altar de a nu mai săvârşi tainele Bisericii şi slujbele bisericeşti, pierzându-şi atribuţiile clericale. Această măsură se referă la oricare dintre cele trei trepte ale preoţiei - de arhiereu, preot sau diacon.

Slujitorul sfântului altar, în calitate de conducător duhovnicesc al comunităţii creştine din care face parte, trebuie să fie mai mult decât un bun creştin, trebuie să fie un exemplu pentru credincioşii săi prin virtuţile şi curăţia vieţii sale. În cazul în care se abate de la un comportament potrivit unui cleric, el este pedepsit diferit de canoanele bisericeşti faţă de un simplu mirean, din cauza rolului extrem de important pe care-l are în comunitate.

Motivele pentru care poate fi caterisit un cleric sunt: păcatele grave şi stăruirea în ele, folosirea darului în alte scopuri decât a-I sluji lui Dumnezeu şi a mijloci pentru oameni în faţa lui Dumnezeu sau propovăduirea ereziei. În funcţie de gravitatea păcatului său, el poate fi oprit numai de la a sluji unele taine ale Bisericii sau sfânta liturghie, păstrând în continuare alte atribuţii clericale.

După caterisire, slujitorul sfântului altar nu-şi pierde demnitatea preoţească, pe care a primit-o de la Însuşi Dumnezeu prin taina hirotoniei, el rămânând până la sfârşitul vieţii sale cleric.

 

Excomunicare provine din termenul latin excommunicare şi înseamnă a exclude un credincios din comunitatea bisericească. Aceasta este o pedeapsă similară caterisirii, care se aplică tuturor credincioşilor, mireni, monahi sau clerici. Motivele pentru care poate fi excomunicat un credincios sunt: păcatele grave şi stăruirea vreme îndelungată în acestea, propovăduirea de erezii şi altele.

Ca şi în cazul caterisirii, episcopul sau preotul poate da mai întâi pedepse mai aspre spre îndreptare, cum ar fi îndepărtarea de sfintele taine ale Bisericii, precum sfânta împărtăşanie sau taina mărturisirii. Dacă credinciosul continuă să rămână în greşeală, este excomunicat. Totuşi, prin pocăinţă şi revenirea la învăţătura Bisericii, el poate fi reprimit în comunitatea creştină.

 

 

Monah provine din termenul grecesc monos care înseamnă singur şi se referă la acei creştini care au ales să vieţuiască în însingurare, iar monahismul este vieţuirea însingurată. De asemenea, cuvântul mânăstire are aceeaşi origine, însemnând sălaş însingurat. În monahism există mai multe moduri de vieţuire: viaţă de obşte, viaţă de sine, isihie (liniştire), sihăstrie, zăvorâre, pustnicie.

Viaţa de obşte este vieţuirea unei adunări numeroase de monahi, care au de obşte dumnezeieştile slujbe şi masa, aflându-se sub îndrumarea unui întâistătător. Viaţa de sine este vieţuirea unei adunări de monahi ce au în comun doar slujbele, de mâncare îngrijindu-se fiecare în parte. Liniştirea sau isihia este vieţuirea aparte într-o chilie a doi sau trei monahi, ce iau povăţuire unul de la altul sau de la un bătrân. Ei au de obşte masa, iar sâmbăta şi duminica merg la biserică la slujba de obşte. Sihăstria este vieţuirea monahului de unul singur în mânăstire. Când sihastrul se închide într-o chilie ce se află în mânăstire, el se numeşte zăvorât, iar când petrece într-o pustie nelocuită se numeşte pustnic, iar vieţuirea lui pustnicie.

Vieţuirea monahală, vieţuire mai presus de fire, prin care monahii tind să se asemene petrecerii lui Hristos pe pământ, este o lucrare dumnezeiască, ce a fost aşezată de Însuşi Mântuitorul, prin cuvintele: ,,de voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Monahismul a luat fiinţă încă din vremea apostolilor, monahi fiind numiţi la început ucenicii Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu, ce se retrăgeau în pustiile Egiptului, alegând să trăiască în însingurare, departe de lume.

Monahii părăsesc, pe cât le stă în putinţă, toate îndeletnicirile pământeşti, pentru a se putea îndeletnici cu rugăciunea, iar, prin mijlocirea ei, să se unească cu Dumnezeu, după cuvintele apostolului: ,,Cel ce se lipeşte de Domnul un duh este cu Dânsul” (I Corinteni 6, 17). De asemenea, monahii lucrează necontenit spre plinirea poruncilor evanghelice, adăugând la acestea cele trei jurăminte ale monahismului: neagonisirea, curăţia şi ascultarea.

Monahal se referă la ceea ce aparţine monahului, privitor la monah.

 

Călugăr provine din termenul grecesc calogeros, având acelaşi sens cu monah.

 

 

Epifanie provine din termenul grecesc epifaino, ce are sensul de arătare, apariţie, strălucire şi înseamnă arătarea în slavă a lui Dumnezeu, atât cât omul poate să vadă şi să nu moară.

 

Teofanie provine din cuvintele greceşti theos - Dumnezeu şi faino - a se arăta, a străluci, a fi revelat şi înseamnă arătarea lui Dumnezeu în slava Sa, fiind sinonim cu epifanie.

În Vechiul Testament, Dumnezeu a făcut cunoscută voia Sa proorocilor şi drepţilor prin glasul Lui sau prin îngeri. Când Moise Îi cere să Se arate, El răspunde: ,,Nu vei putea vedea faţa Mea, că nu va putea vedea omul faţa Mea şi să fie viu … voi da la o parte mâna Mea şi atunci vei vedea dosul Meu, iar faţa Mea nu se va arăta ţie” (Ieşirea 33, 18-23).

Iar Sfântului Prooroc Ilie îi spune: ,,Să ieşi mâine şi să stai înaintea Domnului în munte şi iată va trece Domnul şi vânt mare şi tare, care va risipi munţii şi va sfărâma pietrele înaintea Domnului în munte, nu în vânt este Domnul; şi după vânt cutremur, nu în cutremur este Domnul. Şi după cutremur foc, şi nu va fi în foc Domnul; şi după foc glas de vânt subţire, şi acolo este Domnul” (III Împăraţi 19, 11-12).

În Evanghelia sa, Sfântul Ioan Teologul scrie: ,,Pre Dumnezeu nimeni nu L-a văzut nici odinioară” (Ioan 1, 18), iar ,,Fiul cel Unul-Născut, Carele este în sânul Tatălui, acela au spus despre Domnul” (Ioan 1, 18).

Dumnezeu Se arată în slava Sa la Botezul Domnului: ,,Şi botezându-Se Iisus, îndată au ieşit din apă; şi iată I S-au deschis Lui cerurile şi a văzut pre Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumb şi venind peste Dânsul. Şi iată glas din ceruri zicând: acesta este Fiul Meu cel iubit, întru carele am binevoit” (Matei 3, 16-17).

Slava Sfintei Treimi se arată şi la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului: ,,Şi S-au schimbat la faţă înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina … Şi iată nor luminos i-a umbrit pre ei, şi iată glas din nor zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru carele am binevoit, pre acesta să ascultaţi” (Matei 17, 2, 5).

A Doua Venire a Mântuitorului va fi o nouă epifanie: ,,Îl va vedea tot ochiul pre El” (Apocalipsa 1, 7), ,,pre Fiul Omului venind pre norii cerului cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24, 30).

Cel mai adesea, termenii de epifanie şi teofanie sunt folosiţi pentru arătarea întru slavă a Sfintei Treimi la Botezul Domnului.