Tendinţe distrugătoare în sănătatea mintală: calea bine intenţionată către vătămare

O recenzie a cărţii cu acelaşi nume, editată de Rogers H. Wright şi Nicholas A. Cummings, 2005

 

Psihologia, psihiatria şi asistenţa socială
au fost confiscate de o agendă ultra-liberală
 
Corectitudinea politică inadecvată încătuşează intelectul nostru
 
Dacă ar fi ca psihologia să se avânte ca un vultur,
are nevoie atât de o aripă stângă, cât şi de una dreaptă

 

Alte articole despre tendinţele distrugătoare din sânul Asociaţiei Psihologice Americane (APA)

Sodoma cucereşte lumea, cu sau fără voia noastră

- Istoria consemnează că îndepărtarea sodomiei din manualele de diagnoză ale psihiatrilor a fost comandată ideologic

- Alte consecinţe ale schimbării de diagnostic din 1973: oare celelalte ,,parafilii”, precum pedofilia,exhibiţionismul, travestismul, sau sadomasochismul nu ar trebui scoase şi ele din lista bolilor mintale ?

- Pe ale cui cercetări stau unele hotărâri ale APA

 

PARTEA I

Acestea sunt câteva din concluziile lucrării a doi conducători influenţi ai Asociaţiei Psihologice Americane (APA), care se auto-intitulează ,,activişti liberali de o viaţă” şi care se opun cu tărie obscurantismului colegilor lor psihologi.

Rogers H. Wright şi Nicholas A. Cummings au avut următoarele poziţii de conducere în cadrul APA:

- Rogers H. Wright este fost preşedinte al Diviziei 12, preşedinte fondator al Diviziei 31, preşedinte fondator al Consiliului pentru Progresul Profesiunilor şi Ştiinţelor Psihologice (CAPPS), deţinător al unei diplome în psihologie clinică şi al unui doctorat onorific şi un specialist distins al Academiei Naţionale de Practică

- Nicholas A. Cummings este în prezent profesor distins la Universitatea din Nevada, preşedinte al Fundaţiei Cummings pentru Sănătate Comportamentală, prezidează consiliile Fundaţiei Nicholas şi Dorothy Cummings şi CareIntegra. Este fost preşedinte al Diviziei 12 şi Diviziei 29 ale APA, deţinător a 5 doctorate onorifice pentru Dogma 68contribuţii în psihologie, educaţie şi clasicii greci. El a primit Medalia de Aur a psihologiei pentru contribuţii de o viaţă în privinţa practicii.

Tendinţe distrugătoare în sănătatea mintală a găsit o sumă de susţinători printre cei premiaţi de Academie, precum fostul preşedinte al APA Robert Perloff, Arnold Lazarus, Martin Kalb, Michael Hoyt, Fred Baughman, fostul preşedinte al APA Jack G. Wiggins, Robyn Dawes şi David Stein.

 

Coperta cărţii înfăţişează ,,imaginea ruinelor năpădite de buruieni”, care simbolizează ,,viitorul pustiu al domeniului sănătăţii mintale, dacă specialiştii lui vor continua să meargă pe actualele căi către distrugere”

 

Editorii acestei lucrări oferă argumente convingătoare pentru multe tendinţe distrugătoare existente în profesiunile legate de sănătatea mintală, în special în psihologie, dar şi în psihiatrie şi asistenţă socială. Ei demonstrează, din perspectiva unui om din interior, cum activismul se deghizează în ştiinţă în APA, iar ,,diversitatea” a fost transformată într-un soi de politică îngustă, în cadrul căreia diferite perspective asupra lumii sunt respinse numaidecât şi fără discuţie, şi susţinătorii unor asemenea perspective sunt pedepsiţi.

Asociaţia Psihologică Americană (APA) se face vinovată şi de faptul că organizează forumuri de discuţii doar pentru perspectivele lor preferate. Îndeosebi, psihologia, ca ramură a ştiinţei, a fost şi este subminată când APA emite rezoluţii şi declaraţii de politică publică pe teme despre care ştiinţa cunoaşte prea puţin sau care au la bază cunoştinţe neadecvate. O asemenea prostituare a psihologiei de către grupurile activiste din cadrul APA contribuie la decesul profesiunii ca organizaţie ştiinţifică. Nicholas Cummings afirmă: ,,Psihologia şi sănătatea mintală s-au îndepărtat de integritatea ştiinţifică şi investigaţia deschisă, ca şi de practica plină de compasiune în care binele pacientului este cel mai important”.

De altfel, Cummings şi Wright observă că ,,psihologia, psihiatria şi asistenţa socială au fost confiscate de o agendă ultra-liberală”, cu care ei personal sunt de acord în multe privinţe, ca cetăţeni particulari. Însă, ei ţin să tragă un semnal de alarmă în ce priveşte vătămarea pe care o asemenea agendă o pricinuieşte psihologiei ca ştiinţă şi practică, şi vătămarea adusă credibilităţii psihologilor ca specialişti.

În acest scop, ei amintesc un principiu enunţat de fostul preşedinte al APA Leona Tyler, potrivit căruia pledoaria APA ca organizaţie trebuie să se bazeze pe ,,datele ştiinţifice şi experienţa profesională demonstrabilă”, rămânând ca psihologii individuali sau grupurile de psihologi să pledeze ca cetăţeni particulari preocupaţi. Cu toate acestea, ,,ideologii conduşi de agendă” din APA erodează psihologia ca ştiinţă, deoarece ,,APA a preferat ideologia în faţa ştiinţei”.

Mai mult, ei adaugă că ,,în cadrul psihologiei de astăzi, există subiecte care sunt socotite incorecte politic şi ele nu sunt nici publicate, nici finanţate. Editorii jurnalelor de specialitate controlează articolele acceptate pentru publicare prin cei aleşi să realizeze evaluări de experţi. (...) Cu alte cuvinte, există cenzură. (...) Monitorul Psihologiei detestă îngrijirea medicală controlată de administratori nemedicali”, dar ,,iubeşte ştirile controlate”.

Autorii trag un alt semnal de alarmă în ce priveşte ,,terapiile care se înmulţesc continuu, care nu sunt numai fără validare, ci şi iresponsabile, şi mai târziu se dovedeşte adeseori că sunt vătămătoare”. De exemplu, ,,societatea a pierdut ani de zile condamnând taţii la închisoare pe baza unor amintiri false, ca apoi ani de zile să-i elibereze cu scuze din partea tribunalelor, deoarece acuzatorii au aflat de amintirile implantate”, cu practicieni care şi-au pierdut dreptul de a profesa şi au fost năpădiţi de procese.

Deşi au trăit acele vremuri ,,abominabile” şi au trecut prin vânătoarea de vrăjitoare a Hollywood-ului, Cummings şi Wright spun că totuşi atunci ,,nu exista scopul perfid al intimidării intelectuale care există astăzi sub corectitudinea politică. (...) Astăzi, corectitudinea politică inadecvată încătuşează intelectul nostru. Cei socotiţi conservatori sunt priviţi ca fiind lipsiţi de inteligenţă”.

Universalitatea acestei intimidări nu a fost sesizată de editori până când ei nu au început să discute cu cei care urmau să contribuie la această lucrare: ,,Mulţi dintre ei au refuzat să fie incluşi, temându-se că-şi vor pierde statutul sau reputaţia, menţionând atacuri anterioare de ridiculizare şi chiar agresive”. Ei trag concluzia că ,,diversitatea politică este atât de absentă în cercurile de sănătate mintală, încât majoritatea psihologilor şi asistenţilor sociali trăiesc sub un clopot de sticlă. Atât de rar exprimă cineva un dezacord ideologic cu colegii, încât ei cred că toţi oamenii inteligenţi gândesc ca ei. Ei sunt conştienţi că există conservatori, însă consideră că expresia ‘conservator inteligent’ este o contradicţie în termeni”.

Cummings observă că acest clopot de sticlă a fost ,,atât de etanş, încât psihologii au fost şocaţi” când Camera Reprezentanţilor şi Senatul au condamnat Asociaţia Psihologică Americană (APA) pentru publicarea unei ,,combinaţii de rezultate ale mai multor experimente şi al unui studiu interviu al elevilor de colegiu care au fost molestaţi în copilărie. (...) Condamnarea [APA] a fost unanimă atât în Cameră, cât şi în Senat. (...) Până şi cei doi psihologi membri ai Camerei s-au abţinut decât să voteze nu”. Prin urmare, ,,umilirea a fost deplină”.

Încă mai ineptă a fost mărturia APA înaintea Congresului SUA, în care specialiştii APA s-au concentrat puternic asupra ,,aspectului libertăţii academice şi cercetării ştiinţifice necenzurate”, în loc să se concentreze asupra vătămării cauzate de pedofilie.

Diversitatea socio-politică este atât de necesară în cadrul APA, încât ,,dacă ar fi ca psihologia să se avânte ca un vultur, are nevoie atât de o aripă stângă, cât şi de una dreaptă. (...) Noi trebuie să extindem dezbaterea reducând batjocura şi intimidarea ideilor contrare gândirii elitei conducătoare din domeniul psihologiei”.

A existat o perioadă în istoria psihologiei, când această disciplină a fost fermecată de para-psihologie şi citirea gândurilor, o nenorocire către care chiar au curs dolarii federali. Deşi acea epocă a apus, persistă încă două aspecte ale ei:

1. guvernul federal şi instituţiile particulare continuă să irosească milioane de dolari pe cercetare psihologică de hobby şi corectă politic, în timp ce nu se îngrijeşte să finanţeze o cercetare mai fundamentală, semnificativă; şi

2. societatea continuă să creadă că practicienii din domeniul sănătăţii mintale deţin un fel de atotştiinţă când vine vorba de problemele umane”.

Rogers Wright dezvăluie ,,proliferarea filozofiilor, practicilor şi procedurilor care sunt în cel mai bun caz egoiste şi în cel mai rău caz distrugătoare pentru integritatea psihologiei şi contrare conceptului de a-i ajuta pe pacienţi să devină sănătoşi mintal şi independenţi”. El atribuie aceste schimbări preocupării culturale faţă de corectitudine politică, sensibilitate şi diversitate.

Tot el notează că vătămarea produsă de obsesia faţă de corectitudinea politică împiedică realizarea de cercetări importante şi contribuie la atacurile personale împotriva cercetătorilor înşişi. Acuzaţiile de părtinire, rasism şi fanatism au un efect înspăimântător nu numai asupra cercetării şi cercetătorilor, ci şi asupra pregătirii specialiştilor în domeniul sănătăţii mintale şi furnizării de servicii.

 

Activismul homosexual în cadrul APA

Chestiunea homosexualităţii este ilustrativă privind modul în care au dominat APA corectitudinea politică şi o definiţie îngustă a ,,diversităţii”. Wright scrie:

,,În climatul actual, va apărea în mod inevitabil un conflict între felurite subgrupuri în forumul de discuţii. De exemplu, grupările homosexuale din cadrul APA au încercat în mod repetat să convingă asociaţia să adopte standarde etice care să interzică terapeuţilor să ofere servicii psiho-terapeutice destinate ameliorării ‘înclinaţiilor homosexuale’, pe baza faptului că asemenea eforturi sunt fără succes şi vătămătoare pentru client. Psihologii care nu sunt de acord cu această premisă sunt etichetaţi ca homofobi.

Astfel de încercări repetate sunt în mod special tulburătoare pentru că ele anulează dreptul pacientului de a-şi alege terapeutul şi de a stabili scopurile terapeutice. Ele neagă, de asemenea, realitatea datelor ştiinţifice care demonstrează că psihoterapia poate fi eficientă în schimbarea preferinţelor sexuale la pacienţii care doresc să facă acest lucru”.

 

Propagandă fără dovada eficacităţii

Există multe tratamente promovate de psihologie pentru care nu există dovada eficacităţii, sau aceasta este nesemnificativă. Astfel de exemple sunt: consilierea pentru mâhnire şi traumatism, tratamentul amintirilor reprimate privind abuzul sexual, ca şi utilizarea (sau abuzul) considerabilă a medicamentelor pentru diagnostice discutabile de depresie şi ADD/ADHD.

 

Cerinţe de educaţie continuă

Rogers Wright critică la fel de aspru cerinţele de educaţie continuă, pe care le socoteşte ,,inventivitate fără margini pentru extinderea venitului personal” şi o ,,exploatare a legilor de autorizaţie ale statului care cer educaţie continuă. (...) Nu contează că ofertele de continuare a educaţiei tind să fie adeseori de calitate slabă şi valoare îndoielnică, prost predate, în mod frecvent cu informaţii eronate şi contribuie la creşterea preţurilor tuturor serviciilor profesionale”.

 

Corectitudine politică, sensibilitate şi diversitate

Autorii conchid că psihologia a lăsat profesionalismul şi ştiinţa sa pradă corectitudinii politice. Drept exemple, ei enumeră: faptul că APA susţine absolvirea de responsabilitate pentru comportament aberant atunci când este ,,puternic implementat”; lărgirea conceptului de victimologie în care ,,fiecare este o victimă, dar nimeni nu este nebun”; şi reformularea diagnosticului psihiatric din cauza presiunii activiştilor.

Perspectiva autorului asupra hotărârilor din 1973 şi 1974 de reclasificare a homosexualităţii este demnă de citat aici:

,,În 1973, Manualul de Diagnostic şi Statistică al Asociaţiei Psihiatrice Americane a cedat brusc şi complet în faţa presiunii politice când a îndepărtat homosexualitatea din rândul condiţiilor aberante tratabile. Activiştii homosexuali au creat o furtună politică în cadrul psihiatriei, o opoziţie puternică faţă de normalizarea homosexualităţii manifestând doar câţiva psihiatri sinceri care au fost mai degrabă demonizaţi şi chiar ameninţaţi decât combătuţi ştiinţific.

Camera Delegaţilor Psihiatriei a evitat conflictul supunând problema unui vot al membrilor, marcând primul moment din istoria îngrijirii sănătăţii când un diagnostic sau lipsa unui diagnostic a fost hotărât prin vot popular, în loc să fie stabilit prin dovezi ştiinţifice”.

Autorii nu se plâng de ceea ce s-a făcut, ci mai degrabă de cum s-a procedat. Nicholas Cummings nu numai că este de acord cu rezultatul, ci mai mult, în 1974, el a introdus rezoluţia încununată de succes prin care se declara că homosexualitatea nu este o condiţie psihiatrică. Cu toate acestea, rezoluţia deţinea o ,,condiţie de a se realiza cercetările adecvate şi necesare pentru a confirma aceste decizii”. În anii care au urmat, Cummings ,,a privit cu consternare cum APA nu a făcut nici un efort să promoveze, nici măcar să încurajeze o asemenea cercetare necesară”.

Din nefericire, atât Asociaţia Psihiatrică Americană, cât şi Asociaţia Psihologică Americană au stabilit precedente ,,pentru totdeauna ca diagnosticele medicale şi psihologice să fie supuse aprobării politice”. Drept urmare, ,,astăzi, diagnosticul în psihologie şi psihiatrie este amestecat cu poliloghia corectă politic, care – după câte se pare – are prioritate în faţa experienţei profesionale sănătoase şi a validării ştiinţifice”.

Cartea oferă numeroase exemple în care corectitudinea politică a influenţat cursul tratamentului uneori în mod pozitiv, alteori în mod negativ. Ei descriu metode prin care consilierea în caz de criză poate prejudicia de fapt recuperarea, vorbesc despre cum psihologia a subestimat capacitatea umană de a rezista la şocuri prin transmiterea de mesaje cu privire la condiţia de victimă, şi despre cum chestiunea celei mai bune practici (care a apărut din fiasco-ul amintirilor recuperate) nu există pur şi simplu în psihologia organizată. Autorii remarcă cu mâhnire că corectitudinea politică interferă realmente cu strădaniile de cercetare: ,,În cadrul conceptului de a lăsa o mie de flori să înflorească, psihologia s-a făcut pe sine incapabilă să trateze chestiunea celei mai bune practici”, în timp ce uneori a permis practici vătămătoare precum renaşterea (în care unii copii au murit).

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 68/ianuarie-februarie 2012

 

 

 

PARTEA A II-A

Activiştii fac presiuni pentru a eticheta tratamentul nedorit, acordat prin asistenţa socială, ca ,,lipsit de etică”

Cu toate că APA este fie ostilă, fie incapabilă să evalueze practicile sale de tratament, autorii scriu că ,,acest lucru nu a împiedicat ca în 2002 Consiliul Reprezentanţilor al APA să forţeze o moţiune pentru a declara că tratarea homosexualităţii este lipsită de etică. Aceasta a fost făcută cu intenţia de a perpetua homosexualitatea, chiar atunci când pacientul homosexual caută tratament de bunăvoie şi chiar cu înflăcărare. Argumentul a fost că, având în vedere că homosexualitatea nu este o boală, tratamentul său este de prisos şi lipsit de etică.

În mod curios, şi pe drept, nu a existat nici un argument împotriva intervenţiilor psihologice ale terapeuţilor homosexuali pentru a ajuta pacienţii să fie homosexuali. (...) Impusă cu tărie de lobby-ul homosexual, [această moţiune] a fost percepută în cele din urmă de un număr suficient de mare de membri ai Consiliului ca fiind corectitudine politică scăpată de sub control şi a fost învinsă la cea mai mică diferenţă de voturi”.

Într-o serie de scrisori curajoase către diferite secţiuni ale APA, fostul preşedinte Robert Perloff s-a referit la dispoziţia multor psihologi de a călca în picioare drepturile pacienţilor la tratament în interesul corectitudinii politice. El a subliniat că a socoti lipsit de etică un asemenea tratament ar priva un pacient de alegerea tratamentului, iar ameninţarea cu sancţiuni ar îndepărta orice psiholog care s-a implicat într-un asemenea tratament. Deşi rezoluţia a fost înfrântă la o diferenţă mică, acest lucru nu i-a oprit pe susţinătorii ei să-şi bată joc de colegii care oferă un astfel de tratament pacienţilor care-l cer.

Cummings şi O’Donohue enumeră problemele particulare asociate cu practica corectitudinii politice, mai ales cu privire la credinţe şi discurs. Ei includ următoarele: ,,Interdicţiile şi recomandările asociate cu corectitudinea politică sunt generate mai degrabă de o autorizaţie oficială decât de argumentul raţional. (...) Corectitudinea politică se sprijină adesea pe noţiunea că un discurs sau o credinţă este ,,ofensatoare” faţă de cineva. (...) Concentrându-se exclusiv pe ,,caracterul ofensator”, corectitudinea politică pierde din vedere considerente mult mai importante, precum drepturile legale la libera exprimare. (...) Tratamentele şi represaliile pentru încălcările reale sau aparente ale regulilor corectitudinii politice tind să fie excesiv de severe”.

 

Înţelegerea corectitudinii politice

Nu există date empirice despre corectitudinea politică, deoarece este ,,incorect politic a pune la îndoială corectitudinea politică”. Autorii pun două întrebări cu privire la corectitudinea politică şi oferă un număr de ipoteze pentru posibile verificări. Întrebările sunt: ,,Ce funcţii psihologice îndeplineşte pentru individ corectitudinea politică ?” şi ,,Care este atracţia corectitudinii politice pentru anumite personalităţi ?” Ipotezele oferite pentru a înţelege aceste fenomene comportamentale includ:

 

- corectitudinea politică adăposteşte ostilitate,
- corectitudinea politică reflectă narcisism,
- corectitudinea politică maschează emoţiile exagerate,
- corectitudinea politică funcţionează ca un set de principii morale imediate,
- corectitudinea politică deţine şi exercită putere,
- corectitudinea politică serveşte la distragerea atenţiei,
- corectitudinea politică implică intimidare,
- corectitudinii politice îi lipsesc alternativele.

 

Studiul empiric al întrebărilor de mai sus poate oferi informaţii valoroase despre fenomenul corectitudinii politice. Între timp, autorii notează cum acest fenomen puţin studiat este ostil ştiinţei permiţând respingerea oricărei descoperiri care nu este compatibilă cu o anume ideologie sau agendă. ,,Aşadar, corectitudinea politică şi post-modernismul care pătrunde actualmente în psihologia academică merg mână în mână”.

Corectitudinea politică este ostilă faţă de anumite chestiuni de cercetare care pot fi nepopulare şi pot avea un efect îngrozitor asupra ştiinţei. Mai mult, corectitudinea politică poate privi anumite chestiuni mai degrabă ca probleme morale stabilite decât ca probleme empirice care necesită investigaţii ştiinţifice. De pildă, ,,statutul homosexualităţii este o chestiune morală stabilită în mişcarea corectitudinii politice”, luând drept exemplu faptul că Fundaţia Naţională pentru Arte probabil i-ar privi pe cei care se opun picturii Piss Christ[1] ca încălcând libertatea de exprimare, în timp ce ar socoti o pictură similară intitulată Piss Gay ca ofensatoare şi incorectă din punct de vedere moral.

Corectitudinea politică este atât de înrădăcinată în multe instituţii ale ştiinţei, în mediul universitar şi agenţiile guvernamentale, încât priorităţile şi politicile sunt puternic influenţate, precum sunt cele care afectează finanţarea SIDA spre deosebire de finanţarea pentru cancerul de sân, sau practica evaluării subvenţiilor ţinând cont de criterii stabilite la nivel federal care ţintesc includerea minorităţilor.

O’Donohue oferă o analiză critică a sensibilităţii culturale, remarcând că deşi în literatura de specialitate larg acceptată este amintită în mod repetat nevoia de sensibilitate culturală, definiţia acestui termen rămâne evazivă. El subliniază că este dificil a defini cultura şi modul în care rasa şi etnia creează probleme în privinţa apartenenţei la un grup. El conchide:

,,Date fiind complicaţiile, cultura ca un concept global se poate dovedi a nu fi deosebit de utilă pentru activităţile noastre ca oameni de ştiinţă şi practicieni în psihologie. De asemenea, poate fi prematur a face recomandări etice pe baza acestui concept, dată fiind starea cunoştinţelor noastre la acest moment. Noi sfătuim la o poziţie prudentă. Înainte de a ne grăbi să fim acceptaţi ca sensibili cultural, trebuie să definim cum se aplică acest concept în psihologie şi să evaluăm contribuţiile sale potenţiale la domeniu. Aceste beneficii trebuie puse în balanţă cu capcana reală de a permite ca raţiunile culturale să slăbească capacitatea noastră de a oferi terapie eficientă şi cercetare eficace”.

Un alt psiholog, Ofer Zur oferă un tratat incorect politic al psihologiei condiţiei de victimă. Zur abordează victimizarea îndepărtându-se de vină şi analizând în schimb cum cultura perpetuează sisteme de violenţă. Folosind o abordare a sistemelor, el evită condamnarea şi se concentrează asupra vindecării:

,,Înţelegerea tipurilor, originilor şi modului de operare al victimelor va permite terapeuţilor şi non-terapeuţilor deopotrivă să recunoască, să prevină şi să intervină în sistemele violente, dând tuturor participanţilor posibilitatea de a trăi vieţi mai bune. Pentru ca acest lucru să se întâmple, victimele trebuie ajutate să-şi depăşească sentimentele de neputinţă, deznădejde şi prea puţin respect de sine. Ele nu trebuie să se concentreze asupra vinei şi trebuie să evite auto-justificarea. Victimele trebuie să creadă că au un cuvânt de spus în ceea ce li se întâmplă şi să înveţe să depăşească tiparele lor de victime. Procesul de vindecare trebuie să le dea putere să devină participanţi conştienţi la desfăşurarea vieţilor lor, care pot deveni respectabile şi pline de sens”.

Ultimul capitol din această secţiune este intitulat ,,Homofobia: probleme conceptuale, de definiţie şi de valoare”. Autorii acestei secţiuni, O’Donohue şi Caselles, notează că ,,homofobia este un concept în mod potenţial important, având în vedere volumul semnificativ de violenţă şi alte încălcări ale drepturilor omului de care au parte homosexualii, şi reacţiile faţă de homosexuali şi homosexualitate pe care le-au stârnit complicaţiile relativ recente ale SIDA”.

O’Donohue şi Caselles oferă o scurtă istorie a homosexualităţii referitoare la terminologia psihiatrică, subliniind cum a fost politizată chestiunea şi cum activismul împotriva cadrului climatului social din anii ’1960 a anunţat o reclasificare. Activiştii au întrebuinţat în mod selectiv scrierile psihiatrului renegat dr. Thomas Szasz, care a socotit mare parte a psihiatriei ca frauduloasă şi a crezut că aceasta funcţiona pentru a oprima şi suprima pe cei care au idei inacceptabile. Ei au interpretat opiniile lui Szasz pentru a-i susţine în eforturile lor de a ataca profesiunea psihiatrică, pentru că utilizează limbajul ştiinţific în scopul de a condamna poziţiile de valoare [inclusiv valoarea homosexualităţii]. În mod ironic, opiniile lui Szasz despre homosexualitate erau similare opiniilor predominante la acea vreme:

,,De la revoluţia freudiană încoace şi mai ales de la cel de-al doilea război mondial, a devenit la modă pe plan intelectual a susţine că homosexualitatea nu este păcat, nici fărădelege, ci boală. Această afirmaţie înseamnă fie că homosexualitatea este o boală întrucâtva asemănătoare maladiilor organice obişnuite, cauzată probabil de vreo eroare genetică sau dezechilibru endocrin, fie că este o expresie a imaturităţii psiho-sexuale, cauzată probabil de anumite tipuri de circumstanţe personale şi sociale din viaţa timpurie.

Eu cred că este foarte probabil ca homosexualitatea să fie într-adevăr o boală în cel de-al doilea sens, şi poate uneori chiar într-un sens mai strict. Cu toate acestea, dacă noi credem că, clasificând homosexualitatea ca boală, am reuşit să o îndepărtăm de pe tărâmul judecăţii morale, greşim”.

Astfel, folosirea selectivă sau răstălmăcirea opiniilor lui Szasz a constituit impulsul ca activiştii să-şi urmărească agenda.

 

Homosexualitatea ca o chestiune morală

După revizuirea nosologică, atenţia s-a îndreptat de la etiologia şi tratamentul homosexualităţii către atitudinea negativă faţă de homosexuali. De aici, naşterea termenului ‘homofobie’, inventat de Weinberg în 1972, care sugera că cei care au atitudini negative faţă de homosexualitate nu ar trebui consideraţi sănătoşi mintal.

Deşi ‘cercetarea’ pe tema homofobiei este abundentă în literatură, există multe întrebări fără răspuns privind competenţa măsurătorilor utilizate. Măsurile psihometrice existente ale homofobiei nu întrunesc standardele ştiinţei în nici un grad care le-ar face pe ele utile. De asemenea, ei afirmă că există chestiuni de valoare inerente în ideea de ‘homofobie’. În mod ironic, ei citează exact observaţiile făcute de Szasz şi adesea acceptate de activiştii homosexuali pentru a examina valoarea morală a actelor homosexuale. În mod specific, ei fac referire la poziţia că ,,anumite chestiuni şi poziţii de valoare, morale, estetice şi politice dintr-o societate liberă nu ar trebui obstrucţionate şi suprimate de specialiştii în sănătate mintală şi de cercetarea ştiinţei comportamentale. Statutul moral al homosexualităţii este unul dintre ele”.

Notând că există argumente uşor accesibile pentru neîngăduirea morală a actelor homosexuale şi că ele nu sunt în mod evident lipsite de înţelepciune, ei citează un număr vast de religii a căror perspectivă este bazată pe revelaţia de la Dumnezeu. În plus, ei invocă opinia lui Szasz potrivit căreia nu este de competenţa specialiştilor în sănătate mintală şi ştiinţă comportamentală a judeca ca anormală sau iraţională o credinţă în Dumnezeu sau convingeri specifice privitoare la ceea ce a revelat Dumnezeu. Acestea sunt ,,chestiuni pe drept deschise pe care cetăţenii unei societăţi libere ar trebui să le dezbată şi să decidă în ce le priveşte, fără ca profesiunea sănătăţii mintale să încerce să se amestece pentru a face din fiecare poziţie etică o problemă de sănătate mintală”.

Mai mult, există argumente seculare care susţin imoralitatea homosexualităţii. De exemplu, Kant credea că actele homosexuale încalcă necesitatea categorică:

,,O a doua crimen carnis contra naturam (acte imorale împotriva naturii noastre animale) o constituie împerecherea între sexus homogenii, în care obiectul impulsului sexual este o fiinţă umană, însă există omogenitate în loc de heterogenitate a sexului, ca atunci când o femeie îşi satisface dorinţa cu o femeie, sau un bărbat cu un bărbat. Şi această practică este contrară ţelurilor omenirii; căci scopul omenirii este respectul, al sexualităţii este perpetuarea speciei fără înjosirea persoanei; dar în acest caz, specia nu este perpetuată (aşa cum poate fi printr-o crimen carnis secundum naturam), însă persoana este înlăturată, sinele este înjosit sub nivelul animalelor şi omenirea este necinstită”.

Argumente similare privind imoralitatea homosexualităţii, bazate pe conceptul filozofic al legii naturale, sunt oferite de Platon şi Thomas d’Aquino şi mai mulţi eticieni moderni. Există de asemenea multe argumente utilitariste. Drept urmare, autorii conchid că ,,există argumente etice care socotesc că homosexualitatea este greşită din punct de vedere moral şi acestea nu sunt în mod evident lipsite de înţelepciune”. Deci, ei nu numai că deschid dezbaterea privind legitimitatea conceptului de ‘homofobie’, ci şi iau în considerare discutarea imoralităţii homosexualităţii pe baza legii naturale.

Această din urmă dezbatere este întârziată de multă vreme şi nu este pe bună dreptate de competenţa APA, ci mai degrabă de competenţa cetăţenilor unei societăţi libere. Îndeajuns de interesant, această opinie a fost emisă de o activistă lesbiană declarată, Anne Fausto-Sterling, biolog al dezvoltării la Universitatea Brown, care observa că modul ,,în care evaluăm homosexualitatea în cultura noastră este o problemă etică şi morală”.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 69/martie-aprilie 2012

 

 

 

PARTEA A III-A

Aspectele financiare ale îngrijirii sănătăţii mintale

Cea de-a doua parte a lucrării se concentrează pe aspectele financiare ale sănătăţii mintale şi are un articol introductiv de Nicholas Cummings, intitulat ,,Extinderea unei baze economice în scădere: calea corectă, calea greşită şi calea sănătăţii mintale”. După ce face o scurtă istorie a rambursării pentru serviciile de sănătate mintală, autorul vorbeşte despre cum îngrijirea medicală controlată de administratori nemedicali a erodat baza economică a psihiatriei, determinându-i pe psihologi să experimenteze un fel de incultură economică, neştiind cum să creeze un sistem clinic viabil.

Consecinţele acestei inculturi economice combinate cu industrializarea îngrijirii sănătăţii au condus la născocirea de sindroame ca o cale de a extinde baza economică, precum tulburarea identităţii disociative, tulburarea afectivă sezonieră inversă, sindromul oboselii de compasiune, şi sindromul femeii degradate. O asemenea inventivitate s-a extins la ADD/ADHD, ca şi la depresie într-un mod ce a inclus persoane care în general nu ar fi fost incluse.

Cummings notează că psihologia pare devotată creării de asemenea tulburări fără nici o aparenţă de validare ştiinţifică a eficienţei sau eficacităţii clinice, însă cu potenţial pentru extinderea unei baze psihoterapeutice economice în scădere. El informează: ,,Urmând cu atenţie principiile economice chibzuite, susţinute de ştiinţă solidă, nu numai că va creşte baza pacienţilor psihologiei, ci va contribui foarte mult la restaurarea reputaţiei scăzute a domeniului”.

Capitolul despre psihiatrie al lui William Glasser este îngrijorător: ,,Avertisment: Psihiatria poate fi riscantă pentru sănătatea dvs. mintală”. El deplânge etichetarea oamenilor ca bolnavi mintal şi acuză psihiatria că susţine ficţiunea bolii mintale şi neglijează sănătatea mintală. El pledează pentru a-i ajuta pe oameni să se ajute singuri, sugerând că relaţiile interumane nesatisfăcătoare sunt cauzele principale ale nefericirii. Deşi capitolul pare la prima vedere a nu se încadra în tematica generală – a aspectelor financiare ale îngrijirii sănătăţii mintale, ideea sa de bază este că încurajarea indivizilor a se ajuta ei înşişi ar reduce substanţial costurile asociate cu îmbunătăţirea sănătăţii mintale.

Cel mai exploziv subiect abordat în această secţiune îl constituie tulburarea deficitului de atenţie cu hiperactivitate (Attention Deficit Hyperactivity Disorder, ADHD), tratat de Rogers H. Wright. Sesizând că vor apărea mode în ,,diagnosticul” şi tratamentul comportamentelor anormale, Wright susţine că, în cazul deficienţelor de atenţie şi hiperactivitate, astfel de aberaţii comportamentale sunt în mod frecvent indiciul unei stări tranzitorii în organism, nu al unei boli. El consideră că este un deserviciu major a ridica simptome precum anxietatea şi hiperactivitatea la nivelul unui sindrom, diagnosticând ADD/ADHD, combinând indivizi cu nevoi extrem de diferite şi probleme extrem de diferite.

Wright citează studiul realizat de Cummings şi Wiggins, care a utilizat intervenţii comportamentale, ca şi terapeuţi bărbaţi severi şi modele de roluri pozitive pentru a trata copiii care luau medicamente psihotrope. ,,După o medie de aproape 11 tratamente cu părintele şi aproximativ 6 cu copilul, procentul băieţilor cu medicaţie s-a redus de la 61% la 11%, iar procentul fetelor cu medicaţie a scăzut de la 23% la 2%. Aceste rezultate impresionante au avut loc în ciuda cerinţelor extrem de stricte de întrerupere a medicaţiei, care pare să indice o supra-diagnosticare şi o supra-prescriere medicamentoasă alarmantă a ADD/ADHD şi o eficienţă mai mare a intervenţiilor comportamentale decât se crede în general în comunitatea îngrijirii sănătăţii mintale”.

În finalul acestei secţiuni, Wright tratează ,,Mitul educaţiei continue: o privire asupra unor consecinţe intenţionate şi (poate) neintenţionate”. El se întreabă dacă programele de educaţie continuă sunt eficiente, notând că a existat o tentativă foarte mică de evaluare a calităţii conţinutului. ,,În consecinţă, şi afirmat direct, educaţia continuă este o afacere grandioasă cu extrem de multe interese (agenţii de reglementare ale statului, asociaţii profesionale naţionale şi statale, şi furnizori de educaţie continuă inclusiv colegii şi universităţi). Aceste entităţi colectează o mulţime foarte mare de bani, adăugând costuri uluitoare şi incalculabile la preţul serviciilor profesionale oferite”. Wright trece în revistă variatele cursuri de educaţie continuă, sugerând că această întreprindere se apropie de ,,proporţiile unei escrocherii”.

El critică îndeosebi excesul de cursuri de educaţie continuă despre sexualitatea umană, sugerând că ,,motivul ascuns … este de a garanta că cele mai noi [aspecte] ale corectitudinii politice au fost transmise specialistului neştiutor”. În final, Wright afirmă că oricâtă ,,instruire de week-end” s-ar face, aceasta nu poate oferi competenţa necesară în domeniile delicate: ,,În realitate, în experienţa mea, consecinţa mult prea frecventă a instruirii de tip educaţie continuă este că-l încurajează pe posesorul impulsiv şi încăpăţânat să se aventureze în zone noi pe care mai bine le-ar lăsa în grija altora”.

 

Influenţa politică asupra ştiinţei şi practicii

Partea finală a cărţii ia în discuţie influenţa politică asupra ştiinţei şi practicii. Primul capitol din această secţiune tratează suprimarea cercetării ştiinţifice nepopulare sau incorecte politic, punctul central constituindu-l maltratarea lui Arthur Jensen (cercetător în domeniul inteligenţei), unul dintre primii 50 psihologi remarcabili ai secolului XX. Este semnalată ferocitatea atacurilor împotriva lui Jensen, şi atribuită ,,cenzurii egoiste” care i-a adus lui Jensen acuzaţii că este ,,la fel de barbar ca Hitler”. O investigaţie privind etica cercetărilor sale a demonstrat că acuzaţiile erau false şi nu a găsit nici o încălcare de natură etică în lucrările lui.

Cu toate acestea, această ticăloşie continuă. Consecinţele potenţiale pot fi înspăimântătoare: ,,Între timp, cunoştinţele şi abilităţile de a raţiona insuficiente expun mulţi oameni la pericolul de a lua medicamente în moduri care le vatămă sănătatea; în plus, nu se pricep încă meritele precauţiilor preventive împotriva bolii cronice şi accidentelor şi nu se introduc în mod adecvat tratamente potenţial mai eficiente, dar noi şi complexe, pentru bolile de inimă, hipertensiune şi alte boli ucigaşe. A ignora în mod intenţionat diferenţele existente în competenţa în domeniul sănătăţii mintale este un lucru lipsit de scrupule. Este o proastă întrebuinţare a ştiinţei sociale în ce priveşte tocmai oamenii pe care acest ‘neadevăr’ ar trebui să-i protejeze”.

 

Tratamente vătămătoare sau neverificate

În capitolul despre ,,Pseudo-ştiinţă, non-ştiinţă şi nonsens în psihologia clinică”, Lilenfield şi colaboratorii conchid că există dovezi convingătoare că ,,unele forme de psihoterapie pot fi vătămătoare”. Ei vorbesc despre industria înfloritoare a psihoterapiilor pseudo-ştiinţifice şi neştiinţifice, fiind deosebit de sceptici în ce priveşte răspândirea largă a postmodernismului, remarcând o lipsă de studii ale rezultatelor asociate cu terapiile postmoderne.

Ei sunt critici în aceeaşi măsură faţă de cărţile de autoperfecţionare care promit soluţii simpliste la probleme complexe, notând că majoritatea copleşitoare a unor asemenea eforturi nu au fost supuse cercetării empirice. Autorii citează cercetări care susţin efectele potenţial vătămătoare ale unui număr de terapii, inclusiv terapii de ataşament, interogatorii ale incidentelor critice, intervenţii în grup în probleme de comportament, programe de spaimă directă în probleme de comportament, intervenţii pentru recuperarea amintirilor etc. În fiecare caz, autorii oferă dovezi riguroase pentru vătămarea potenţială.

Un capitol dedicat copiilor, intitulat ,,Îmbolnăvirea copiilor Americii”, tratează mitul potrivit căruia tulburările de comportament din copilărie sunt cauzate de gene, pentru care nu există dovezi ştiinţifice solide. ,,Autorii tiparului de boală al tulburărilor de comportament întrebuinţează argumente amăgitoare şi necinstite”. Psihologii au confundat stările biologice cu cele de dezvoltare, citând criteriile DSM pentru o stare anti-socială patologică care le descrie perfect pe primele două.

După ieşirea din cultura anilor ’1960, a apărut o societate pe deplin postmodernă şi ,,dezvoltarea psihologiei clinice a coincis cu schimbarea paradigmei, şi psihologii (şi alţi specialişti din domeniul sănătăţii mintale) au făcut mai mult decât oricare alt grup profesional pentru a demoniza căsătoria tradiţională (pretinsă rea pentru femei), familia tradiţională (pretinsă patologică în mod inerent) şi educaţia tradiţională a copiilor (pretinsă rea pentru copii)”. Printre consecinţele negative ale postmodernismului s-a numărat schimbarea periculoasă din pediatrie, ,,tendinţa de a izola comportamentul unui copil de contextul său şi de a judeca mai degrabă comportamentul decât controlul părintelui asupra lui, ca fiind problema”.

Capitolul despre ,,Avort, box şi sionism: Politica şi APA” analizează numărul de rezoluţii emise de APA, de obicei prin Direcţia de Interes Public a sa, incluzând teme precum limitarea accesului la avort, violenţa la televizor şi copiii, educaţia SIDA, libertatea academică şi legalitatea boxului. Astfel de poziţii sunt adoptate având puţine dovezi drept suport.

Şi atunci când nu există dovezi drept suport apare posibilitatea de a aduce prejudicii. De exemplu, în cazul avortului, ,,în afară de cazul în care are date extrem de convingătoare care arată caracterul total nelegitim al poziţiei anti-avort, APA ar trebui să nu adopte nici o poziţie cu privire la această chestiune dificilă, atât din respect pentru diversitatea opiniilor existente pe această temă, cât şi pentru a evita plasarea psihologilor membri într-o situaţie complicată în mod inutil”. Potrivit autorilor, ,,APA ar trebui să-şi limiteze activitatea politică la chestiuni în care psihologii sunt în drept să intervină ca specialişti”.

În capitolul despre ,,Prostirea psihologiei: opinii greşite despre traversarea graniţelor şi relaţiile duale”, Ofer Zur se concentrează asupra relaţiilor non-sexuale din psihoterapie, sugerând că există roluri multiple între terapeut şi pacient şi notând că asemenea relaţii pot fi normale şi sănătoase. Fără a pleda pentru o aprobare cuprinzătoare pentru demolarea graniţelor terapeutice sau pentru promovarea întrebuinţării neselective a relaţiilor duale în terapie, Zur subliniază că ,,scopul terapeutului ar trebui să fie mai degrabă grija pentru pacient, vindecarea, demnitatea şi bunăstarea acestuia decât evitarea riscului adeziunii oarbe faţă de o anumită teorie de tratament”.

În capitolul despre ,,Justiţia socială în psihologia comunităţii”, autorii notează că deşi ,,justiţia socială joacă un rol critic în definirea psihologiei comunităţii, totuşi acest concept a scăpat explicării şi analizei critice”. Stânga politică convenţională a influenţat psihologia comunităţii până la excluderea diversităţii de opinie şi la definirea ,,conservatorismului politic ca anormal”.

În final, Richard E. Redding tratează ,,Diversitatea socio-politică în psihologie: cazul pluralismului”. Este limpede că ,,majoritatea psihologilor sunt liberali”, iar ,,conservatorii sunt extrem de slab reprezentaţi în profesie”. De asemenea, ,,există o luptă despre ce se poate spune în cadrul disciplinei noastre şi ce este necesar să nu se spună, despre ce poate fi asumat şi ce necesită explicaţie, despre ce întrebări pot fi puse şi ce constituie răspunsuri legitime”. El conchide:

,,Această lipsă de diversitate politică are consecinţe negative neintenţionate şi este păgubitoare pentru psihologie în moduri care sunt incompatibile cu valorile fundamentale şi principiile etice ale profesiei. Ea influenţează cercetarea în privinţa chestiunilor de politică socială, vatămă credibilitatea psihologiei în faţa legislatorilor şi publicului, împiedică deservirea pacienţilor conservatori, duce la discriminarea de facto a studenţilor şi savanţilor conservatori şi are un efect înfricoşător asupra educaţiei liberale”.

Consecinţele problematice ale supremaţiei liberale, inclusiv părtiniri în cercetarea politică unde ,,psihologii care analizează chestiuni sociale au adeseori valori investite în acele chestiuni”. De exemplu, există părtinire liberală conflictuală în consilierea adolescenţilor, când aceştia ar trebui să ia decizii medicale, precum în cazul avortului, însă nu ar trebui judecaţi şi pedepsiţi ca adulţii deoarece sunt imaturi.

De asemenea, părtinirea liberală influenţează cercetarea şi interpretarea privind creşterea copiilor de către homosexuali:

,,Mare parte din cercetarea existentă care nu descoperă efecte negative ale creşterii copiilor de către homosexuali are limitări grave, de exemplu studiile sunt efectuate pe eşantioane mici de populaţie, sau pe eşantioane nereprezentative şi alese subiectiv, încrederea în auto-raportarea supusă prejudecăţilor dezirabilităţii sociale, şi lipsa de informaţii pe o perioadă mai lungă de timp. Aceste limitări sunt adeseori tratate ca mai puţin importante de către susţinători, care de asemenea nu reuşesc în mod frecvent să estimeze pe deplin importanţa potenţială ca un copil să aibă parte atât de grija unei femei, cât şi a unui bărbat, ca şi model de atitudine şi comportament atât masculine, cât şi feminine”.

 

Părtinire dezvăluită în ce-i priveşte pe candidaţii conservatori la admiterea în universităţi

Redding se referă la faimosul studiu al lui Gartner, care a demonstrat empiric discriminarea celor cu vederi conservatoare la admiterea în universităţi. Profesorii din departamentele de psihologie clinică aprobate de APA primeau cereri de admitere la universitate care includeau medii pe anii de şcoală, note de la examenul de absolvire al liceului (n.r.: bacalaureat) şi declaraţii personale care difereau numai prin faptul că solicitantul afirma de bunăvoie că este creştin conservator. ,,Profesorii îi socoteau pe candidaţii non-conservatori semnificativ mai bine pregătiţi în toate domeniile, aveau mai puţine îndoieli în ce priveşte capacităţile lor, simţeau mai convingător capacităţile lor de a fi buni psihologi şi îi cotau ca fiind mai adecvaţi pentru a fi admişi în programul lor universitar. Descoperirile sugerează o părtinire la admitere în defavoarea conservatorilor religioşi, care încalcă principiile etice ale APA şi legile anti-discriminare”.

În concluzie, lipsa de diversitate politică are un efect înspăimântător asupra educaţiei liberale şi ,,noi – afirmă Redding – ar trebui să încurajăm conservatorii să intre în rândurile noastre şi să dezvolte un dialog socio-politic adevărat în cercetarea, practica şi predarea noastră. Este în propriul nostru interes să procedăm astfel. Altfel, plătim un preţ teribil care este o consecinţă a îngustimii minţii partizane. Izolarea şi îngustimea politică limitează şi ucid o disciplină”.

 

Concluzie

Această nouă lucrare oferă o perspectivă asupra Asociaţiei Psihologice Americane şi psihologiei într-un fel până acum doar bănuit. Curajul dovedit de Wright şi Cummings este fără precedent. Realizările lor profesionale şi ştiinţifice, ca şi poziţiile lor importante în cadrul Asociaţiei, împreună cu argumentele lor bine motivate şi bazate pe dovezi, fac ca lucrarea lor să fie incontestabilă.

Tendinţe distrugătoare în sănătatea mintală merită distincţia de a fi cea mai importantă carte a deceniului, dacă nu chiar a ultimelor câtorva decenii, în ce priveşte sănătatea mintală. Autorii ei au reintrodus încrederea în psihologie – încrederea că există încă oameni vrednici de respect a căror dragoste pentru profesia lor nu le va mai îngădui să tacă în mijlocul abuzurilor de putere, al actelor de discriminare şi intoleranţă faţă de perspectiva asupra lumii şi omului, şi al prezentării pervertite repetate a activismului ca ştiinţă.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 70/mai-iunie 2012

 


[1] Piss Christ este o fotografie realizată de artistul şi fotograful american Andres Serrano în 1987, care-L înfăţişează pe Mântuitorul Hristos răstignit pe cruce, cufundat într-un pahar cu urină. Această aşa-zisă lucrare de artă a câştigat premiul pentru arte vizuale oferit de Centrul Sud-Estic de Artă Contemporană, competiţie sponsorizată parţial de Fundaţia Naţională pentru Arte, o agenţie guvernamentală care oferă sprijin şi finanţare pentru proiecte artistice.