Mai 2000

Declaraţia de la Snagov

 

La jumătatea lunii mai a avut loc un eveniment politico-religios cu implicaţii profunde pentru societatea românească. Astfel, pe 16 mai, la Snagov, conducătorii tuturor cultelor religioase recunoscute de statul român au semnat, în prezenţa reprezentanţilor guvernului şi ai preşedinţiei, o declaraţie prin care îşi reafirmă sprijinul pentru procesul de reintegrare a ţării în structurile euro-atlantice. Actul semnat a fost intitulat ,,Declaraţia cultelor pentru integrarea României în Uniunea Europeană”, fiind cunoscut şi sub numele de ,,Declaraţia de la Snagov”.

Prezentul eveniment are loc în contextul în care cultele religioase se află într-o relaţie de subordonare totală şi acceptată faţă de statul român, care le ,,îndrumă” prin Secretariatul de Stat pentru Culte. De zece ani, problemele cultelor trenează în lipsa unei legi a cultelor care să reglementeze situaţia acestora. În postura cea mai defavorizată se află Biserica Ortodoxă Română, a cărei autoritate este permanent erodată de cultele minoritare şi sectele existente în ţara noastră.

În mod surprinzător, evenimentul a trecut aproape neobservat de presa românească, laică şi bisericească deopotrivă. Ziarele şi revistele au oferit scurte relatări ale întâlnirii, cu comentarii minime, documentul semnat fiind publicat doar de o mică parte a presei.

Acordul dat de ierarhii români nu a fost unul pur principial, întrunirea de la Snagov fiind prilejuită de elaborarea de către guvern a textului final al ,,Strategiei de dezvoltare pe termen mediu a României pentru integrarea în Uniunea Europeană”. În timpul întrunirii, ierarhii tuturor cultelor au încuviinţat că integrarea în Europa este unica soluţie pentru România şi s-au angajat să ,,participe efectiv la rezolvarea problemelor economice şi sociale ale ţării”.

În afara acestei unanimităţi a susţinerii integrării europene, unii lideri religioşi au ţinut să precizeze poziţii particulare. În cuvântul său, Patriarhul Teoctist a subliniat că ,,Biserica Ortodoxă Română, ca biserică majoritară are multe probleme de rezolvat”, încheind, în mod surprinzător, cu cuvintele ,,Astfel, noi ne găsim în Europa din vechime”.

Mitropolitul Lucian Mureşan, conducătorul Bisericii Române Unită cu Roma (greco-catolică), şi-a exprimat reticenţa faţă de semnarea acestei adeziuni. El a declarat că ,,noi, Biserica Română Unită cu Roma, am făcut această opţiune (N.R.: de integrare în Europa) acum 300 de ani, opţiune pe care astăzi toţi o consideră strategică”, din cuvintele sale reieşind indirect că ortodocşii nu sunt europeni.

În continuare, mitropolitul uniat a dezvăluit evoluţia reală a evenimentelor politice: ,,Există un consens pentru integrarea europeană. Cât de adevărat poate fi acest consens ? Nici revenirea românilor transilvăneni în Biserica Romei, nici lupta lor pentru emancipare naţională, nici revoluţia de la 1848, nici măcar făurirea României moderne nu au întrunit consensul întregii societăţi”, el concluzionând laconic ,,şi totuşi s-au făcut”. Afirmaţia sa este remarcabilă, evidenţiind prăpastia dintre adevărurile politice şi modul în care acestea sunt prezentate opiniei publice.

O poziţie aparte au avut, de asemenea, Bisericile istorice maghiare, reprezentanţii lor declarând că ,,aderarea va rămâne doar un vis frumos atâta timp cât legislaţia privind proprietatea şi, în special, cea referitoare la retrocedarea proprietăţilor bisericeşti nu vor fi adoptate”. Mai mult, cu o săptămână înainte de întrunire, uzitând de influenţa maghiarilor în forurile europene şi, prin urmare, de propria influenţă, ierarhii maghiari au condiţionat prezenţa lor la Snagov de acceptarea unor revendicări de către guvern. Astfel, în declaraţie au fost introduse reglementări cu privire la învăţământul confesional, proprietăţile confiscate de regimul comunist şi sprijinirea asociaţiilor caritabile.

Documentul semnat la 16 mai arată modul în care statul priveşte Biserica şi, mai grav, modul în care Biserica se priveşte pe sine. Însuşi titlul actului este semnificativ: ,,Declaraţia cultelor pentru integrarea României în Uniunea Europeană”, cultele dându-şi adeziunea pentru un act politic.

Textul documentului este confuz şi conţine numeroase afirmaţii nefondate. Şefii cultelor se declară responsabili pentru ,,susţinerea procesului de integrare a României în structurile Uniunii Europene”, pentru ca în următoarea frază să afirme contrariul: ,,întrucât am fost întotdeauna europeni” ! Comentând situaţia ţării după 1989, se afirmă că ,,în contextul transformărilor radicale petrecute în societatea românească, cultele din România participă la înnoirea spirituală şi social-morală a ţării”. Probabil că ,înnoirea spirituală” promovată de către cultele române se reflectă în invazia sectelor sau în dorinţa guvernului de a elimina termenul de sectă din Legea cultelor, în timp ce ,,înnoirea social-morală” este dovedită de miile de copii abandonaţi sau de sărăcia în care se zbate poporul.

Ecumenismul este prezent şi în acest act politico-religios, semnatarii considerând că ,,ar fi binevenită organizarea de acţiuni şi activităţi comune ale cultelor din România pentru o mai bună înţelegere a confesiunilor şi a contribuţiei lor la viaţa spirituală şi economică a Europei de astăzi. Ne afirmăm disponibilitatea de a participa efectiv la rezolvarea problemelor sociale şi economice ale ţării, prin aceasta contribuind la însăşi procesul de integrare în Uniunea Europeană”.

Documentul continuă în aceeaşi notă ecumenistă şi cu iz de dialog interreligios: ,,cultele religioase au vocaţia sfântă de a contribui la reconcilierea şi apropierea dintre persoane şi popoare spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor”. Îndrăznim să credem că mai întâi ar trebui ,,reconciliate” perspectivele cultelor referitoare la ,,slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor”, deoarece cultele heterodoxe (catolicii, protestanţii sau neoprotestanţii) şi, mai ales, cultul mozaic şi cel musulman Îl privesc pe Dumnezeu şi mântuirea omului într-un mod cu totul diferit faţă de ortodocşi.

În finalul documentului, semnatarii ,,reafirmă dorinţa de integrare a României în structurile europene, motiv pentru care consideră necesar înaintarea prezentei declaraţii şi către forurile Uniunii Europene”. Întreg textul este scris într-un stil ecumenist caracteristic documentelor protestante sau, mai bine zis, în limbajul ,,de lemn” al comuniştilor, îmbinând lozincile cu frazele pompoase, dar golite de sens: ,,contribuţia la îmbogăţirea patrimoniului spiritual şi cultural european, reafirmarea respectului pentru viaţă, pentru demnitatea persoanei umane, dreptul la proprietate, valoarea familiei şi a solidarităţii umane” …

Evenimentul de la Snagov reprezintă doar actul final al unor dezbateri purtate în spatele uşilor închise, la care presa nu a avut acces. Într-o ţară majoritar ortodoxă, Biserica Ortodoxă Română are poziţia cea mai defavorizată dintre toate cultele recunoscute de stat, lucru ce a fost uşor de remarcat şi cu acest prilej, mai ales prin jignirile aduse ei de către celelalte culte. Totuşi, ierarhii ei au consimţit la ceea ce le-a impus statul ateu. Astfel, ei au semnat, în numele Bisericii, adeziunea pentru aderarea României la Uniunea Europeană, dându-şi în acest fel, acordul pentru toate actele şi legile mai mult sau mai puţin creştine, ce vor fi adoptate de autorităţile române pentru integrarea europeană.

Biserica Ortodoxă a fost amestecată cu bună ştiinţă şi bună voinţă în probleme care nu au legătură cu misiunea sa mântuitoare. Implicarea Bisericii în politică sub toate aspectele ei, dintre care actul de la Snagov nu este decât unul, reprezintă încă o modalitate de deturnare a acestei misiuni.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 14-15/mai-iunie 2000