Ne îndreptăm către Sodoma ?

 

După mai bine de opt ani de controverse şi dezbateri aprinse, la 28 iunie a.c.,
Camera Deputaţilor adoptă un proiect de lege ce prevede modificarea Codului Penal şi, în particular,
a articolului 200 referitor la homosexualitate. Sub presiunea forurilor europene şi a unor oameni politici
români, fără a ţine seama de opinia societăţii româneşti, deputaţii votează în doar două zile de dezbateri
modificarea articolului 200. Ca reacţie, Biserica Ortodoxă Română trimite acestora o scrisoare de
protest de care opinia publică a luat cunoştinţă abia la câteva zile după votul din Parlament

 

PARTEA I

Făcând bilanţul actualei sesiuni legislative, presa română a considerat că cea mai importantă realizare a parlamentarilor români a fost adoptarea, de către Camera Deputaţilor, la 28 iunie 2000, a proiectului de lege privind modificarea unor prevederi ale Codului Penal. Printre prevederile modificate prin acest proiect se numără şi articolul 200, referitor la homosexualitate.

Acest articol 200 este bine cunoscut opiniei publice române datorită controverselor aprinse ce au avut loc în Parlamentul României pe marginea sa. Astfel, în ultimii opt ani au mai apărut iniţiative de modificare ale acestuia, care însă nu au fost încununate de succes. Cu toate acestea, în şedinţa anterioară vacanţei parlamentare a anului 2000, în circumstanţe speciale, deputaţii români au reuşit să legalizeze păcatele peste fire. Ţinând cont de faptul că Biserica şi societatea civilă şi-au exprimat în mod constant dezaprobarea faţă de legalizarea homosexualităţii în România, ne întrebăm care au fost condiţiile şi factorii care au stat la baza acestei decizii a Camerei Deputaţilor.

Astfel, în aprilie 1997, România a semnat rezoluţia nr. 1123 a Consiliului Europei, prin care acest for european înceta monitorizarea ţării. Pentru aceasta, România se angaja, prin acest act, să adopte o serie de măsuri legislative pentru ,,armonizarea legilor române cu cele ale Consiliului Europei”. Una dintre măsurile pe care autorităţile române se obligau să le introducă era modificarea articolului 200 din Codul Penal. Deşi nu viza direct reforma politică şi economică a României, organismele europene au acordat acestui aspect legislativ o atenţie deosebită, demonstrând încă o dată lipsa unor minime principii creştine sau democrate ale Europei moderne.

Ca urmare, lipsa aplicării acestei măsuri în România a atras după sine tensionarea relaţiilor dintre autorităţile române şi europene, care au culminat cu scrisoarea preşedintelui Comisiei de Monitorizare a Adunării Permanente a Consiliului Europei. Astfel, la începutul lunii iunie 2000, acesta cerea informarea forului european asupra respectării de către România a condiţiilor impuse prin rezoluţia nr. 1123. Deoarece nici de această dată deputaţii nu au dorit modificarea articolului 200, liderii europeni au trecut la metode mai subtile de ,,convingere”.

Două săptămâni mai târziu, senatorul liberal Mircea Ionescu-Quintus a prezentat posibilitatea modificării Codului Penal prin ordonanţă de urgenţă, declarând că ,,renunţarea la pedepsele acordate celor ce păcătuiesc peste fire este imperios cerută de Consiliul Europei” şi avertizând că ,,acesta ar putea reintroduce monitorizarea României”. Afirmaţiile sale grave, potrivit cărora autorităţile române ar fi dispuse să modifice Codul Penal printr-o hotărâre a guvernului care ar ocoli procedurile statului de drept, vădesc încă o dată importanţa acordată de forurile europene acestui articol şi presiunile făcute asupra puterii de la Bucureşti.

Meritul pentru adoptarea acestui proiect de lege revine deputatului ţărănist Vasile Lupu, şeful delegaţiei parlamentare române la Consiliul Europei. În luna iunie, el a făcut în mod repetat presiuni asupra deputaţilor, invocând inclusiv reluarea monitorizării României de către forul european. Pe data de 26 iunie, el a telefonat de la Strasbourg, solicitând începerea de urgenţă a dezbaterilor asupra proiectului de lege în Camera Deputaţilor.

Demersul său a avut succes, căci Camera a promovat proiectul pe primul loc al ordinii de zi, reuşind să îl voteze rapid. Partidele care au susţinut modificarea Codului Penal au fost Partidul Naţional Liberal şi Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, în timp ce membrii celorlalte partide au avut opinii împărţite.

Este de remarcat că, după trei ani de amânări sub diferite pretexte, Camera Deputaţilor a adoptat rapid proiectul după doar două zile de dezbateri. Votul din 28 august a eliminat prevederile din Codul Penal referitoare la păcatele peste fire, rămânând doar o dispoziţie prin care este pedepsită săvârşirea acestor fapte în public.

Deputatul Vasile Lupu a informat plenul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei despre modificarea articolului 200 din Codul Penal, în şedinţa în care aceasta a dezbătut un raport privind situaţia homosexualităţii în statele membre ale Consiliului Europei. Reprezentanţii forului european de la Strasbourg nu au întârziat să salute modificarea prevederilor articolului 200.

Astfel, Csaba Tabadji, raportor al Consiliului Europei pentru problemele homosexualilor, declara: ,,a mai rămas practic o singură ţară membră a Consiliului Europei care pedepseşte homosexualitatea, Bulgaria, deoarece iată, România şi Ciprul au abolit-o. Sunt încântat de decizia Bucureştiului şi cred că ea va contribui la admiterea României în Uniunea Europeană, fiind un pas pozitiv în acest proces al armonizării legislaţiei”. În plus, acesta şi-a exprimat speranţa că şi Senatul României va adopta o decizie similară.

Presiunile făcute asupra Parlamentului român de organismele europene pentru abrogarea articolului 200 au fost sesizate şi de presa română, care titra: ,,Sub presiunea Consiliului Europei, deputaţii discută urgent dezincriminarea homosexualităţii” (ziarul ,,Adevărul” din 27 iunie 2000) sau ,,astfel se împlinesc recomandările Consiliului Europei” (ziarul ,,România liberă” din 29 iunie 2000). Mai mult, mass-media a remarcat discuţiile ce au avut loc ,,la repezeală” şi au făcut aprecieri precum: ,,Votul Camerei se explică mai puţin prin lipsa de prejudecăţi a deputaţilor şi mai mult prin existenţa pericolului reluării procesului de monitorizare a României de către Consiliul Europei” (ziarul ,,Cotidianul” din 29 iunie 2000).

În ciuda modificării articolului 200, directorul executiv al Asociaţiei minorităţilor sexuale din România ,,Accept”, Adrian Coman, nu a fost mulţumit de varianta hotărâtă de deputaţi, afirmând că este vorba de o ,,lege discriminatorie”.

De asemenea, Biserica Ortodoxă Română şi-a exprimat dezaprobarea faţă de legalizarea homosexualităţii, intervenind de-a lungul timpului în această dispută ce a cuprins întreaga societate românească. Pe data de 28 iunie 2000, în ziua exprimării votului final din Camera Deputaţilor asupra proiectului de lege, parlamentarii au primit o scrisoare deschisă din partea patriarhului Teoctist, care le aducea la cunoştinţă ,,mâhnirea şi îngrijorarea Bisericii Ortodoxe Române în legătură cu abrogarea articolului privitor la practicile împotriva firii”, spunând că ,,decizia a fost luată de dragul unei mai grabnice integrări în structurile europene”.

,,Chiar în momentele de grea cumpănă, strămoşii noştri au ştiut să deosebească clar păcatul de virtute, firescul de nefiresc, normalul de anormal”, scria în continuare patriarhul. ,,Biserica respinge iubirea necurată pentru a proteja şi promova iubirea sfântă aşa cum este voită de Dumnezeu, Creatorul omului; Biserica respinge tirania patimilor egoiste şi fără rod de viaţă, pentru a proteja libertatea de a trăi în virtute; Biserica respinge ceea ce este împotriva firii, pentru a apăra firea umană în demnitatea ei ...

Simţim că este de datoria noastră să ne facem ecoul conştiinţei moral-spirituale creştine şi româneşti şi vă cerem, cu toată consideraţia pe care v-o purtăm, să reflectaţi asupra acestei decizii care lezează învăţătura moral românească, fondată pe Revelaţia biblică ...

Structurile europene ne vor primi, contrar aparenţelor, în sânul lor, cu specificitatea noastră, cu identitatea noastră creştină tradiţională, dacă se vor totuşi un dialog şi o bogăţie de valori spirituale şi nu o unitate impusă în mod artificial”.

Citind frumoasa scrisoare în care patriarhul exprimă poziţia Bisericii române faţă de intenţiile Parlamentului României, gândurile ni se îndreaptă către evenimentul politico-religios petrecut în luna mai a.c., semnalat de presă sub numele de ,,Declaraţia de la Snagov”. Oare la ce s-a gândit conducerea Bisericii când a semnat ,,Declaraţia cultelor pentru integrarea României în Uniunea Europeană”, prin care îşi reafirmă sprijinul pentru procesul de reintegrare a ţării în structurile euro-atlantice ? Oare nu a luat în calcul posibilitatea impunerii de către forurile europene a unor legi necreştine sau chiar anticreştine României, mai ales ţinând cont de faptul că există deja iniţiative şi declaraţii în acest sens?

Sau această adeziune a Bisericii nu mai reprezenta decât o formalitate, un act în faţa căruia conducerea Bisericii nu mai putea în nici un fel să se împotrivească ? Sau ierarhilor Bisericii le-a fost frică să nu fie consideraţi înapoiaţi, inflexibili sau chiar având o poziţie antieuropeană ?

În plus, opinia publică nu a fost bine informată cu privire la atitudinea Bisericii faţă de modificarea articolului 200 din Codul Penal. Astfel, deşi marile cotidiene au acordat spaţii largi ştirilor privitoare la acest subiect, poziţia Bisericii a fost aproape ignorată. Mai mult, în finalul articolelor din zilele de 28 şi 29 iunie care relatau evenimentele din Parlamentul României, doar s-a specificat că Patriarhul Teoctist a dat publicităţii o scrisoare care exprima poziţia Bisericii, textul acestei scrisori fiind publicat abia în data de 1 iulie şi numai de ziarul ,,Curentul”.

Să credem oare că Biserica Ortodoxă Română nu mai are nici un cuvânt de spus cu privire la morala societăţii româneşti ? Oare românii nu mai ţin cont de ce zice Biserica sau, mai degrabă, de ceea ce zic ierarhii ei ?

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 16-17/iulie-august 2000

 

 

 

PARTEA A II-A

 

,,Devenind prin proliferare şi prin consecinţe un fenomen socialmente periculos,
homosexualitatea a fost calificată drept infracţiune, şi deci pedepsită penal. Niciodată,
nici un legiuitor nu a cutezat a declara această faptă ca fiind normală, ca fiind utilă, ca
fiind lipsită de pericol social, aşa cum se tinde în prezent a se argumenta în unele state.
Examinând însă reacţiile legiuitorilor din diferitele state, rezultă clar lipsa unor
criterii stabile şi eficiente de normalitate, care să determine soluţii concrete,
sănătoase, morale şi deci constructive pentru om”

 

Printre încercările de atragere a atenţiei opiniei publice şi parlamentarilor români asupra pericolului pe care-l reprezintă legalizarea homosexualităţii în România se numără iniţiativa Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi din România (ASCOR). Această organizaţie, căreia i s-au alăturat Frăţia Ortodoxă din România şi Liga Tineretului Ortodox din România a înaintat parlamentului, în 1995, un memoriu cu privire la problema homosexualităţii, ce a fost rodul unei dezbateri iniţiate de studenţii români. La această dezbatere publică, ţinută în Aula Universităţii din Bucureşti, la data de 19 ianuarie 1995, în deschiderea căreia s-a citit cuvântul Patriarhului Teoctist al României, au participat teologi, jurişti, medici, sociologi şi alţi membri ai societăţii româneşti, fiecare fiind invitat să-şi expună poziţia faţă de homosexualitate.

În memoriu, petiţionarii au subliniat faptul că poziţia lor este ,,profund umanist creştină şi distinge clar între persoana umană şi patimile ei”: ,,nu incriminăm persoane şi compătimim pe aceşti semeni ai noştri dar nu putem accepta legalizarea unui rău care îmbolnăveşte o parte din membrii societăţii şi riscă să ducă la degenerarea familiei umane”.

Ei s-au adresat Parlamentului României în scopul de a împiedica abrogarea articolului 200 Cod Penal sau adoptarea vreunui alt articol care să permită manifestările homosexuale în public: ,,Mesajul nostru vă roagă să nu ne facem vinovaţi şi de acest rău în faţa lui Dumnezeu, în faţa neamului nostru, a umanităţii şi a istoriei”.

Acest memoriu este fundamentat pe opiniile unor personalităţi unanim recunoscute în domeniile teologiei, dreptului, medicinii şi sociologiei, ce au căutat să aducă dovezi că homosexualitatea este un păcat strigător la cer şi împotriva firii umane, o infracţiune, un viciu şi un pericol social. ,,Dacă şi în ciuda unor argumente atât de clare şi de competente vom asista la modificarea articolului 200, permiţându-se astfel crearea minorităţii homosexualilor, vom considera acest lucru drept o lezare a voinţei poporului român ce s-a declarat în proporţie de peste 95 % creştin”.

Astfel, documentul tratează problema homosexualităţii din perspectiva juridică, susţinută de avocatul Emil Popescu, membru în Comisia juridică a Camerei Deputaţilor, deputat de Bucureşti la acel moment; psihiatrică, de medicul primar psihiatru Rodica Năstase, doctor în ştiinţe medicale, expunere însoţită de un material documentar cu date statistice referitoare la homosexualitate şi consecinţele sale medicale; sociologică, de profesor universitar dr. Ilie Bădescu; civică şi teologică, susţinută de părintele Constantin Galeriu.

Din perspectivă juridică, homosexualitatea este considerată a fi un fenomen nociv apărut în ultimii 10-12 ani. În opinia autorului, homosexualitatea nu este o boală, ci un comportament deviant, deosebit de periculos, mai ales dacă se ţine cont de conexiunile lui cu credinţa în Dumnezeu, cu echilibrul naturii şi, nu în ultimul rând, de repercursiunile pe care aceasta le are în plan social pentru societate, pentru individ, ca parte a societăţii, şi mai ales pentru familie ca celulă de bază a societăţii.

,,Devenind prin proliferare şi prin consecinţe un fenomen socialmente periculos, fapta a fost calificată drept infracţiune, şi deci pedepsită penal”, spune avocatul Popescu. Mai mult, ,,niciodată, nici un legiuitor nu a cutezat a declara această faptă ca fiind normală, ca fiind utilă, ca fiind lipsită de pericol social, aşa cum se tinde în prezent a se argumenta în unele state. De-a lungul timpurilor fapta a fost blamată moral şi calificată drept infracţiune, chiar dacă tratamentul penal a variat de la stat la stat. Esenţialul a constat invariabil în aceea că fapta a fost considerată în sine ca fiind infracţiune, independent de locul şi împrejurările în care ea se petrece”.

El vorbeşte, de asemenea, despre actualitatea şi stringenţa acestei probleme, ce decurg din două mari direcţii: 1. Creşterea numărului homosexualilor şi 2. Neacceptarea de către aceştia a mai fi doar toleraţi, solidarizându-se şi pretinzând să fie recunoscuţi pe plan legislativ. Pentru a obţine aceasta, adepţii homosexualităţii s-au organizat în asociaţii şi grupări, autoproclamându-se minoritate sexuală şi, în acest context, invocă ,,drepturile” omului.

În fundamentarea poziţiei sale categorice împotriva legalizării homosexualităţii, autorul împleteşte raţiunile juridice cu cele biologice, exemplificând aceasta prin pedepsirea incestului. Astfel, incestul este considerat din punct de vedere juridic încălcare a legii, deoarece el afectează treptat calitatea speciei umane. Nimeni nu a protestat împotriva pedepsirii incestului, deşi fapta, prin consecinţele ei, nu atacă aşa de frontal societatea umană. În schimb, în ceea ce priveşte legalizarea homosexualităţii se găsesc destui susţinători, deşi aceste manifestări nu numai că sunt contrare naturii umane, dar lovesc direct în existenţa omului. Mai mult, prin proliferarea unor astfel de comportamente şi, mai ales, prin recunoaşterea ca instituţie juridică a căsătoriilor homosexuale se poate ajunge, în timp, la distrugerea societăţii umane.

În finalul apologiei sale, avocatul Popescu subliniază două mari probleme de ordin juridic ale lumii contemporane: criteriile eronate pe care se bazează legislaţia actuală şi neconcordanţa dintre aceasta şi legile dumnezeieşti. ,,Examinând reacţiile legiuitorilor din diferitele state, rezultă clar lipsa unor criterii stabile şi eficiente de normalitate, care să determine soluţii concrete, sănătoase, morale şi deci constructive pentru om, înţeles ca individ şi ca specie. Diferenţele din legislaţia internaţională demonstrează şi influenţa exercitată asupra soluţiilor juridice de către factorii conjuncturali, cum sunt interese politice, economice sau financiare, sau de altă natură, ce periclitează însă valori interne mult mai importante, cum sunt sănătatea fizică şi morală a unui popor”.

,,Principala carenţă a legilor scrise, alcătuite de oameni, constă în aceea că ignoră ori nu ţin seama de constantele umane, care comandă, în ultimă instanţă soluţiile juridice. Poruncile divine, care au avut autoritate, în timp, faţă de legile nescrise apoi de cele scrise, formulate de oameni, sunt suficiente pentru desăvârşirea speciei umane. Aceasta deoarece poruncile divine reflectă constantele umane şi păzesc păstrarea acestor constante în fiinţa umană. Aceste două planuri - al alienării şi al autoalienării omului, în propriul lui univers - degradează, clipă de clipă, fiinţa şi specia umană, lucru evident pentru oricine are ochii şi urechile încă normale”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 18-19/septembrie-octombrie 2000

 

 

 

PARTEA A III-A

 

Printre documentele ataşate memoriului înaintat Parlamentului României cu privire la
homosexualitate se numără un studiu sociologic al acestui fenomen, realizat de profesorul
universitar dr. Ilie Bădescu. Având în vedere importanţa acestei perspective asupra societăţii
umane, ca şi concluziile finale ale eruditului profesor, redăm în continuare fragmente din expunerea sa

 

Pentru o antropologie creştină a homosexualităţii

Pentru a măsura gradul solidarităţii sociale, sociologul se foloseşte de acele mărimi prin care poate determina nivelul mediu al ,,moralităţii publice” sau ,,generale” dintr-o societate şi, evident, variaţia acestei moralităţi medii, în timp şi în spaţiu, de la o zonă la alta. Sociologul apreciază că măsurătorile statistice referitoare la alcoolism, crime, violenţă, divorţ, homosexualitate etc reprezintă indicatorii prin care putem măsura nivelul ,,imoralităţii medii” dintr-o societate ori, cu un termen mai neutru, al ,,demoralizării generale” (adică al slăbirii efectului de integrare generală a societăţii).

Societatea este indestructibilă şi integratoare în ins. Când această unitate lăuntrică este afectată, forţa demoralizării sociale se compune în individ sub forma răului care-l distruge sau care distruge (sinucidere, alcoolism, crimă, homosexualitate etc). Pentru ca această forţă să devină eficientă, ea trebuie să distrugă stăvilarul sufletesc al individului şi să permită manifestarea liberă de orice regulă a ,,pasiunilor oarbe”. Acest ,,stăvilar” este, în viziunea sociologiei solidariste, de aceeaşi natură cu conştiinţa colectivă sau comună a societăţii respective. De îndată ce a fost depăşit pragul critic, de cedare a unităţii interioare, se declanşează fenomenul negativ.

Din punct de vedere sociologic, homosexualitatea este un fenomen de răsturnare axială a orientării sexuale a indivizilor, astfel că în locul orientării spre persoane de sex diferit, în individ se dezvoltă o atitudine de orientare spre persoane de acelaşi sex. Această răsturnare presupune o restructurare a întregii baze axiologice a personalităţii, iar lucrul acesta este posibil dacă societatea şi-a pierdut puterea de reacţie la acele curente care o pot dezorganiza. Lewis Mumfor apreciază că în secolul al XX-lea, de pildă, s-a declanşat un asemenea curent, pe care el l-a denumit ,,revolta sexuală”. Societatea europeană n-a mai reuşit după aceea să opună nimic acestui uriaş front de val al sexualităţii. Tot răul ei pare a-şi avea rădăcinile în această debordare a sexualităţii peste puterea de rezistenţă a ,,stăvilarului culturii tradiţionale”.

În mod curios, Freud a explicat fenomenul prin ,,constrângerile culturii” şi, oricum, l-a integrat în clasa ,,nevrozelor sexuale” (Mai târziu, un alt psihanalist, Adler, a formulat o ,,teorie politică a nevrozei”, avertizând că, alături de rostogolirea valului sexualist, societatea europeană suferă de o altă mare energie anarhică, instinctul puterii). Spiritul devine, în viziunea lui Freud, duşmanul corpului şi sursa răului. Aceasta este răsturnarea anticreştină a lui Freud. În creştinism, lucrurile sunt oarecum pe dos: Duhul Sfânt, deci spiritul, este sursa de eliberare a corpului şi de salvare sufletească. La Freud, dimpotrivă, libertatea este biologică şi are rădăcini în corp. Spiritul este denunţat ca o forţă care încercuieşte omul. Acelaşi lucru îl susţine Marx. Eliberarea omului vine nu din procesele sufleteşti, ci din procesele de ordin material, astfel încât libertatea este echivalentă cu accesul la hrană, la clasele de plăceri şi la bani.

Aşa se ajunge la concluzia paradoxală că tocmai clasa cea mai încercuită materialiceşte este considerată clasa eliberatoare cu condiţia eliberării de religie şi de orice alte consideraţiuni idealiste mai înalte pentru a se concentra asupra revendicărilor pur materiale. Aceasta este marea eroare a lui Marx şi popoarele au plătit-o scump. Toate ,,revoluţiile” ordinii materiale şi biologice (de la cea economică la cea biologică sau sexuală, cum a fost denumită) s-au dovedit a fi încadrări prelungite ale crizei în forma ei acută. Adevărul eliberator al neamurilor şi al omului este Iisus Hristos, nu Marx ori Lenin ori Freud, cei care au predicat eliberarea omului prin libertatea corpului.

Miza unilaterală pe corp este o eroare catastrofală şi a condus societăţile moderne la cea mai adâncă înfundătură antropologică şi ecosomatică dintre cele cunoscute în istorie. Adevăratul model de libertate este cel creştin, căci ne cere să înălţăm corporalitatea la înălţimea sufletului. Cu aceasta ieşim din tărâmul sociologiei spre acela al antropologiei. Problema sexualităţii nu poate fi lămurită prin mijlocirea exclusivă a sociologiei. Modelul mai complet pentru explicaţia acestui fenomen este acela al antroposociologiei creştine.

 

Homosexualitatea şi legislaţia

Dreptul este ,,simbolul extern” al fenomenului de solidaritate socială. Cu cât legăturile sociale sunt mai comunitare, cu atât sancţiunile prevăzute de norma judiciară sunt mai represive în raport cu cel ce provoacă rupturi ale respectivelor legături comunitare. Sunt societăţi care acordă o importanţă foarte mare comunităţii familiale şi religioase. În acestea, homosexualitatea capătă şi tratamentul cel mai aspru.

În Anglia, de pildă, până în anul 1861, homosexualitatea era pedepsită cu moartea, iar până în anul 1967, homosexualii erau sancţionaţi cu închisoarea pe viaţă. În America, legile contra homosexualităţii erau de asemenea de tip represiv, putând merge până la pedeapsa capitală. Astăzi, 24 de state (şi districtul Columbia) au legi speciale contra sodomiei care merg până la 20 de ani închisoare contra practicilor sexuale ,,nefireşti”, în timp ce în alte state nu există legi cu privire la sodomie. În California, în schimb, există o teribilă toleranţă faţă de homosexualitate, ca şi în New York şi Florida, iar în San Francisco, homosexualii şi-au creat propriile lor comunităţi (cuplurile homosexuale sunt admise de lege).

Prin urmare, în aria ,,civilizaţiei occidentale cu cele două subtipuri ale ei - nord-americană şi europeană (Huntington) - întâlnim întreaga scară a dreptului în chestiunea homosexualităţii. Nimeni în Texas, Arizona, Georgia şi Rhode Island, unde homosexualitatea e pedepsită cu 20 de ani închisoare, nu s-a gândit să pună eticheta de ,,neeuropean” sau de ,,neamerican” acestor state şi tot astfel, excluzându-i poate pe homosexualii înşişi, nimeni de acolo nu consideră că această lege ar aduce încălcări ale drepturilor omului. Fiind o lege care protejează familia şi religia, este considerată ,,naturală” şi ,,normală”. Este, de aceea, cu totul anormal ca cineva, o autoritate străină unei ţări, să impună o altă legislaţie decâ cea care derivă din conştiinţa comunitară a societăţii respective.

În al doilea rând, este absolut ciudat să consideri că legislaţia dintr-un stat reflectă sau nu un punct de vedere ştiinţific. A considera că există un punct de vedere ştiinţific diferit de cel religios, moral şi comunitar (public), înseamnă a recunoaşte că sociologia nu este o ştiinţă a societăţii ci o ştiinţă pentru societate, aplicată de o instanţă suprasocietală şi emanată dintr-o autoritate mai înaltă decât autoritatea societăţii însăşi, şi anume ,,autoritatea comunităţii ştiinţifice”. În felul acesta, comunitatea ştiinţifică este ridicată la rang religios şi este acreditată ca sacerdoţiu şi ca religie fără Dumnezeu, adică o parareligie. Dar aceasta coboară societatea din autonomia şi suveranitatea ei, la rang de ,,subiect tolerat” şi promovează o falsă idee sociologică, conform căreia comunitatea ştiinţifică este o ,,suprasocietate”, adică un depozit de modele (reţete) pe care le poate oferi societăţii concrete (reale).

În realitate, societatea este autonomă, sociologic vorbind, adică îşi elaborează ea însăşi modelele şi deci normalitatea, iar la nivelul ei maximal de manifestare, legăturile sociale capătă caracter religios. Deci, dacă ar fi să căutăm un nivel de maximalizare a socialităţii omeneşti, atunci acesta ar avea caracter religios şi dacă ar trebui să derivăm normalitatea din socialitatea cea mai intensă, ar trebui să o derivăm din religie, nu dintr-o aşa-zisă ,,ştiinţă”. Adevărata legislaţie ,,ştiinţifică” este aceea conformă cu baza religioasă şi familială a societăţii, nu cea care anihilează în ins, unitatea şi indestructibilitatea fiinţei sale comunitare.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 20-21/noiembrie-decembrie 2000

 

 

 

PARTEA A IV-A

Homosexualitatea ca minoritate socială şi ca stigmat

Homosexualitatea este o minoritate. Care sunt caracteristicile acestei minorităţi ? Ea este o ,,minoritate exclusivă” şi ,,stigmatizată” (poartă un stigmat, de care nu poate scăpa căci acesta cade automat asupra ei din ,,ştampila publică”, pe care o aplică societatea însăşi nu o instituţie sau un ins). Din acest punct de vedere, această stigmatizare nu poate fi anulată de lege, tocmai pentru că este un fenomen social: apărătorii homosexualităţii speră că acest stigmat ar putea fi eradicat prin intermediul şcolii, al armatei şi al Bisericii. De aceea, ei cer ca homosexualitatea să fie admisă în şcoli, în armată şi să fie admisă de Biserică. Într-adevăr, homosexualitatea ar putea să iasă de sub stigmatul public, dacă nivelele cele mai înalte ale ,,moralităţii publice”, respectiv ale ,,conştiinţei umane”, adică Educaţia, spiritul militar şi Biserica (instituţia cea mai înaltă) ar admite-o şi ar defini-o ca un ,,fenomen natural” (conform cu natura) şi ,,obişnuit” (necontradictoriu cu norma şi cu tradiţia, cu moravurile şi cu obiceiurile ei etc). Deci, dacă legea ar sancţiona pozitiv homosexualitatea, ea n-ar putea, prin aceasta să eradicheze stigmatul public al acesteia, tocmai pentru că legea juridică nu are eficacitate dacă este contrară moravurilor şi religiei, respectiv spiritului comunitar. Acolo unde populaţia respinge, în proporţie de 90 % homosexualitatea, legea n-o poate face acceptată şi, ca atare, homosexualitatea va rămâne o ,,minoritate stigmatizată”.

În universităţile americane se încearcă contracararea acestui fenomen de stigmatizare, propovăduindu-se ,,teoria” că homosexualitatea este un ,,stil de viaţă alternativ”, care ar putea fi încercat oricând şi de oricine. Mai mult chiar, se dezvoltă propaganda în favoarea ,,stilului alternativ de viaţă”, iar libertatea opţiunii pentru acest ,,stil” este prezentată ca expresie a maximum de libertate în acea societate şi a unei ,,democraţii perfecte”. La această poziţie, Biserica şi corpul Comunităţilor (în faţă cu familia) ripostează, considerând că democraţia trebuie să reproducă în fundamentele sale ,,spiritul comunităţilor omeneşti”.

Sociologia, căutând o cale adecvată de a tălmăci fenomenul, consemnează o a doua caracteristică a acestei minorităţi, pornind de la distincţia între ,,minorităţile inclusive” şi ,,minorităţile exclusive”. ,,Minorităţile inclusive” sunt acele minorităţi care sunt comparabile cu toate comunităţile umane (de la familie la comunitatea de credincioşi, adică la Biserică). ,,Minorităţile exclusive” sunt acele minorităţi ale căror manifestări nu sunt compatibile cu una sau mai multe dintre comunităţile omeneşti (Familia, Biserica, Naţiunea etc). În acest fel, afirmarea acelei minorităţi aduce, implicit, daune afirmării comunităţii respective. Ele se află în raport de excludere. Minoritatea homosexualilor se află în raport de excludere totală cu Familia monogamă europeană şi cu Biserica creştină.

O legislaţie în acest domeniu trebuie să rezolve problema ,,codificării unitare” a legilor, adică să pună în acord Codul familiei cu legea de protejare a homosexualităţii. Societăţile europene au procedat în trei moduri: 1. au respins homosexualitatea; 2. n-au dat legi pozitive (au refuzat o legislaţie de discriminare pozitivă), chiar dacă n-au adoptat nici legi de sancţionare represivă; 3. au dat legi de acceptare (de discriminare pozitivă), dar au modificat atât definiţia familiei cât şi definiţia omului (admiţând că un cuplu de homosexuali poate fi considerat o ,,familie”). În acest sens, au admis căsătoriile între homosexuali.

Problema centrală şi dificilă în această chestiune a minorităţilor exclusive este aceea că simpla lor existenţă reclamă redefinirea şi deci restructurarea axiomelor societăţilor europene, care, cu toată zguduirea secolului ,,luminilor”, a revoluţiei franceze şi, la vârf, a revoluţiei comuniste, nu au renunţat să se considere monogame şi creştine (n-au renunţat la axioma familiei monogame şi la axioma caracterului creştin al omului şi al civilizaţiei europene).

Problema homosexualităţii pune în discuţie tocmai familia monogamă şi legile creştine, adică tocmai fundamentele societăţii europene. Sociologic, se poate admite că există societăţi europene care şi-au pierdut aceste fundamente şi pot adopta legislaţii care nu preiau în spiritul lor aceste axiome. Dar tot sociologic, nu este admisibil ca o instanţă suprasocială şi transeuropeană să ceară altei societăţi, în numele ,,europenităţii”, să adopte legi de discriminare pozitivă care contravin axiomelor europene şi convingerii majorităţii populaţiei. Şi aceasta tocmai pentru că problema minorităţilor exclusive nu este aceea a raportului cu majoritatea, ci aceea a unui raport de excludere a unor comunităţi esenţiale. Un alt argument sofistic al revendicărilor homosexuale este acela care susţine că o lege represivă ar determina amplificarea fenomenului printr-o recrutare masivă a minorilor. Acest lucru ar fi posibil numai dacă respectiva societate n-ar adopta legi de protecţie a minorilor şi de întărire a familiei monogame şi a educaţiei creştine. Cu aceasta atingem, în fine, chestiunea evaluărilor cantitative ale homosexualităţii.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 22-23/ianuarie-februarie 2001

 

 

 

PARTEA A V-A

Sociologia cantitativă şi homosexualitatea

Se estimează că, la nivelul anului 1991, 10 % din populaţia globului cuprinde ,,intervenţii de ambele sexe”. La rândul său, Institutul American pentru Cercetarea Homosexualităţii ,,Alfred C. Kinsey” estimează că 5-6 % din populaţia adultă americană a avut practici homosexuale. Ce înseamnă aceste cifre ? Problema sociologiei cantitative este aceea de a stabili variaţia acestui raport în funcţie de mediile sociale, şcolare, culturale, rezidenţiale etc, adică de factorii etiologici ai homosexualităţii.

În SUA, de pildă, ponderea cea mai mare a homosexualilor este în California, iar centrul homosexualităţii americane şi mondiale (în raport cu densitatea) este San Francisco. Dacă examinăm condiţia sociologică a acestei zone, vom observa că tot în California este şi zona celei mai mari relaxări a axiomelor vieţii creştine şi numărul cel mai mare de grupări ,,scientologice” protestante. California face parte din axul americano-japonez, pe care se distribuie şi cele mai semnificative sincretisme euro-asiatice. San Francisco este, prin excelenţă, un mediu urban alexandrinist, adică mediul crizei provocate de declinul unei civilizaţii istorice, când axiomele culturale ale unor civilizaţii istorice se prăbuşesc, când influenţele străine sunt foarte puternice şi capacitatea societăţii de a se autoorganiza şi de a-şi dezvolta fundamente consensuale este foarte scăzută.

 

Etiologia homosexualităţii

Astfel am ajuns la problema etiologiei homosexuale. Teoriile etiologice invocă aspecte prin care adeseori se caută o justificare a conduitei homosexuale. Homosexualitatea e atribuită când mecanismelor genetice (absenţa unor cromozomi, deficitele hormonale etc), când unor mecanisme psihosociale (nerezolvarea complexelor oedipiene, experienţe timpurii din prima copilărie, socializarea homosexuală: contactul cu o ,,subcultură” homosexuală etc).

,,Pentru nici unul dintre elementele etiologice menţionate nu există o evidenţă empirică satisfăcătoare şi nici modalităţi de testare adecvată” (potrivit S. Rădulescu, ,,Sociologie românească”, nr. 5, 1994, pag. 500). Toate încearcă să construiască ideea unei ,,personalităţi homosexuale”, care ar fi îndreptăţită natural. Aşa cum, de pildă, în teoria lombrosiană s-a încercat acreditarea unei ,,personalităţi criminale” şi deci al unui determinism ereditar. Nici una dintre clarificările acestea nu pot să demonstreze că există o relaţie directă între ,,înclinaţia” homosexuală şi comportamentul homosexual. şi aceasta pentru că sexualitatea nu este o variabilă sintetică şi integratoare a personalităţii, ci o dimensiune a persoanei, care, ca orice potenţial biopsihic, este utilizată în deplină libertate morală de către individ, printr-un act de liber arbitru. Insul, deci, poate utiliza această ,,energie” fie într-o direcţie care susţine creşterea şi împlinirea personalităţii comunitare în individ fie în direcţia opusă, a proceselor care susţin criza şi dimensiunea personalităţii comunitare în individ.

Problema homosexualităţii nu trebuie şi nu poate fi discutată în afara şi independent de problema ontoantropologică a societăţilor omeneşti. Cel ce o scoate din contextul ei ,,natural” prelungeşte criza şi contribuie la adâncirea ei: sexualitatea nu este decât o ,,energie” somatică a omului şi nu putem discuta problematica omului şi a societăţilor pornind de la sex.

Consiliul Europei, scufundat de curentele hedoniste şi de filozofiile materialist-biologiste ale internaţionalelor de stânga, care au năzuit să-l ,,ucidă” pe Dumnezeu, să distrugă Biserica, Familia şi Neamurile, poate susţine orice elucubraţie cu privire la sex. Dar ca popoarele să fie somate să-şi facă religii civile este prea mult şi prea periculos pentru existenţa neamurilor şi pentru supravieţuirea Europei creştine şi monogame.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 24-25 (2/2001)

 

 

 

PARTEA A VI-A

 

,,De-a lungul istoriei constatăm că atunci când homosexualii au ieşit la lumină pentru
a face paradă cu stilul lor aberant de viaţă în faţa oamenilor normali, societatea a intrat
într-un declin rapid. Viaţa uşoară încurajează asaltul acestei degenerări. Grecia şi Roma au
fost două mari civilizaţii antice care au colapsat în parte din cauza efeminării şi homosexualităţii.
Patrioţii ar trebui să condamne homosexualitatea ca pe o ameninţare la adresa familiei şi a naţiunii însăşi”

 

Memoriul cu privire la problema homosexualităţii, înaintat parlamentului de către Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România (ASCOR), cuprinde, de asemenea, o perspectivă medicală asupra homosexualităţii, prezentată de medicul primar psihiatru Rodica Năstase, doctor în ştiinţe medicale.

În introducerea expunerii sale, autoarea afirmă că homosexualitatea, la fel de veche ca umanitatea sau ca păcatul, este prezentă atât în societăţile avansate cât şi în cele primitive, la toate nivelele socio-economice, în toate grupurile etnice şi rasiale, în mediul urban, dar şi în mediul rural. Fiind o problemă cu implicaţii morale, religioase şi transculturale, este dificilă abordarea acestui subiect ţinându-se cont de nişte criterii strict ştiinţifice, însă este importantă această obiectivare ştiinţifică.

Din punct de vedere psihiatric, homosexualitatea poate fi de mai multe tipuri: homosexualitate secundară unor boli psihice grave cum ar fi schizofrenia, epilepsia, alcoolismul etc; homosexualitate cauzată de dereglări hormonale şi transsexualism, care este încadrat în psihiatrie la capitolul ,,tulburări ale identităţii de gen”. De asemenea, există homosexualitate ce are la bază cauze psiho-sociale, fiind provocată de conjuncturi nefavorabile (lagăre, cămine etc), educaţie neadecvată (structurarea deviată a comportamentului sexual în copilărie, ca de exemplu în orfelinate) sau cauzată de droguri.

Din punct de vedere al percepţiei propriului eu, homosexualitatea se clasifică în ego-sintonică, atunci când persoanele se simt bine aşa cum sunt şi doresc să rămână aşa şi ego-distonică, când persoanele suferă că sunt homosexuale. Homosexualitatea ego-sintonică pare a fi cauzată de mai mulţi factori: psihici, genetici, economico-socio-culturali etc.

Având în vedere multitudinea de cauze ale comportamentului homosexual, nu se poate concluziona că acesta are motivaţii exclusiv medicale, psihiatrice sau genetice. În opinia autoarei, orice homosexual este pe deplin răspunzător de comportamentul său, adică are discernământ.

De altfel, problema homosexualităţii preocupă multe societăţi, tocmai din cauza demersurilor, din ce în ce mai zgomotoase, pe care adepţii acesteia le fac în scopul de a deveni legali. Chiar Departamentul de Apărare al Statelor Unite ale Americii, ţară recunoscută ca etalon al democraţiei, a hotărât recent: ,,Persoanele care sunt în armată nu vor mai fi interogate sau cercetate în legătură cu conduita lor homosexuală sau bisexuală, dar toţi vor fi informaţi că homosexualitatea este ilegală (proscrisă) pentru toţi membrii forţelor armate ale SUA”.

Autoarea citează un articol publicat în revista de psihiatrie ,,American Journal of Psychiatry”, nr. 1, 1995, scris de doi cercetători americani care susţin că motivele excluderii din armata SUA a persoanelor homosexuale sunt tulburările psihice şi comportamentul instabil al acestora, moralitatea îndoielnică şi suspiciunea celorlalţi militari, şi nivelul de securitate foarte scăzut cauzat de faptul că aceste persoane pot fi uşor şantajate sau seduse.

Cercetând arhivele militare şi dosarele din instanţele de judecată, cei doi cercetători au concluzionat că cel mai puternic argument pentru excluderea din armată a homosexualilor nu au fost tulburările psihice, ci prezenţa altor atitudini adverse. Aceste atitudini s-au datorat moralităţii scăzute şi posibilităţii ca aceşti oameni să poată fi folosiţi în scopuri neloiale, ei fiind sclavii viciului lor.

În finalul prezentării sale, autoarea conchide: ,,Homosexualitatea nu este o boală psihică, nu are cauze genetice, endocrine sau psihiatrice. Deci nu are cauze medicale. Ea poate fi considerată un viciu, şi ca oricare alt viciu are o influenţă cert nefavorabilă atât asupra individului însuşi, cât şi asupra familiei sale, asupra întregii societăţi”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 26 (3/2001)

 

 

 

PARTEA A VII-A

O altă abordare a problemei homosexualităţii din punct de vedere medical, apărută în publicaţia ,,Truth Tract”, nr. 6/1994, îi aparţine doctorului E.N Fields. Sub titlul ,,Este normală homosexualitatea ?”, el pune în discuţie homosexualitatea şi implicaţiile pe care le-a avut apariţia acestei plăgi în societatea americană.

Potrivit acestui articol, SIDA a devenit epidemică în primul rând din cauza homosexualităţii, iar de la homosexuali s-a răspândit apoi la celelalte segmente ale populaţiei. În principal, acest flagel s-a răspândit în Europa şi America prin practicile nefireşti şi neigienice ale homosexualilor. Pentru a evita să şocheze populaţia normală cu modul în care această boală se răspândeşte în rândurile homosexualilor, presa pur şi simplu nu menţionează nici una dintre practicile lor abominabile.

Autorul face o prezentare a acestor practici care reprezintă cauza principală a hepatitelor şi infecţiilor parazitice, obişnuite printre homosexuali. Conform unui raport al Departamentului Sănătăţii Publice din San Francisco, între 70 şi 80 % din cele 75.000 de cazuri de hepatită din oraş sunt înregistrate în rândul homosexualilor. Hepatita este puternic transmisibilă şi răspândită prin condiţiile neigienice. De la oraş la oraş, între 39 % şi 59 % dintre homosexuali sunt infectaţi cu paraziţi intestinali ca viermi, tenii, amoebe. Aceste tipuri de infecţii sunt larg răspândite în mod obişnuit, din cauza mizeriei şi a ignoranţei, numai în ţările din lumea a treia. Similar, din cauza practicilor lor sexuale, ei sunt pasibili de a se îmbolnăvi de febră tifoidă, herpes, cancer.

Tot aceste practici promiscue şi neigienice conduc la contactarea de către 78 % dintre homosexuali de boli sexuale transmisibile. Ele sunt singurul motiv pentru care numai în 1992, 83 % din totalul cazurilor de SIDA din SUA au fost printre bărbaţii homo/bisexuali. Este greu pentru homosexuali să transmită SIDA populaţiei nevinovate prin contacte non-sexuale, dar ei pot transmite cu uşurinţă alte boli groaznice. Marea preferinţă printre homosexuali de a ocupa posturi în alimentaţia publică sau asistenţa medicală ar trebui să fie motiv de îngrijorare. Hepatitele, tuberculozele, paraziţii intestinali şi alte boli pot fi contactate de la persoane infectate care manipulează alimente sau doar vin în contact cu acestea. În loc să prevină ca asemenea persoane să vină în contact cu alimente sau cu pacienţii, administraţia pro-homosexuală Clinton a adoptat legi ce împiedică excluderea lor din asemenea posturi sub pretextul prevenirii discriminării.

Ca o consecinţă imediată, homosexualii au durata vieţii mult mai scurtă. Dr. P. Cameron de la ,,The Lifespan” a calculat că durata medie a vieţii unui bărbat căsătorit este de 75 de ani, iar a unei femei căsătorite de 79 de ani. În schimb, durata medie de viaţă a unui bărbat homosexual este de numai 42 de ani, iar dacă SIDA este cauza morţii, vârsta medie scade la 39 de ani. În cazul femeilor, durata medie de viaţă este de 45 de ani.

În afară de contractarea de boli, homosexualii sunt de 100 de ori mai expuşi la a fi ucişi, de obicei de către alţi homosexuali. Ei se sinucid de 25 de ori mai frecvent şi sunt de 19 ori mai expuşi la accidente rutiere. Aceasta indică faptul că există grave probleme emoţionale asociate cu homosexualitatea. Este interesant de remarcat faptul că anterior propagandei pentru drepturile homosexualilor din ultimii ani, Asociaţia Americană de Psihiatrie definea homosexualitatea ca fiind o boală mentală.

Potrivit autorului, o altă plagă asociată homosexualităţii este racolarea tinerilor. ,,Sex după vârsta de 8 ani este prea târziu” este lozinca strigată de o nouă specie de pervertire organizată, pedofilia. Deşi nu este lucru cunoscut de populaţia normală, din cauza mascării lui de către mass-media liberală, grupuri militante cu nume ca: ,, Asociaţia nord-americană a dragostei dintre bărbaţi şi copii” (The North American Man-Boy Love Association - NAMBLA) şi ,,Pedofilii Anonimi” (PAN) întreprind racolări în rândul tinerilor pentru a câştiga noi adepţi şi a revigora astfel mişcarea. Departe de a fi un grup marginalizat, NAMBLA are mii de membri care ţin mitinguri publice, cerând oprirea restricţiilor asupra comportamentului lor nefiresc. Mulţi dintre aceşti pedofili importă în America pornografie infantilă din ţările unde aceste activităţi au protecţia guvernelor liberale, ca de pildă Olanda sau Danemarca.

La o paradă a homosexualilor în oraşul New York, membrii NAMBLA au fost primiţi cu entuziasm, însă homosexualii mai grijulii au căutat să-i excludă în linişte de la acest eveniment. Conduşi de profesorul unei şcoli publice, pe care autorităţile au încercat fără succes să-l concedieze din cauza înclinaţiilor sale sexuale, contingentul NAMBLA a demonstrat deschis cu semenii lor homosexualii, mulţi dintre ei fiind complet dezbrăcaţi, scuipând şi bătându-şi joc de Catedrala Sfântul Patrick de pe Fifth Avenue.

Aceste grupuri au dezvoltat diferite strategii pentru a câştiga încrederea copiilor. O parte din metodele care duc la ademenirea copiilor sunt aplicate de pe poziţii de încredere, de pildă de către profesorii din şcoli, educatorii sau liderii cercetaşilor. De pildă, un membru al cabinetului Clinton, lesbiana Roberta Achtenberg din San Francisco, a dus o vendetă de 2 ani împotriva organizaţiei ,,Băieţii Cercetaşi” pentru refuzul lor de a permite homosexualilor să fie lideri în cadrul acesteia, tocmai pentru a putea câştiga o nouă poziţie de pe care să se poată racola tinerii. În mod clar, ,,cei mai josnici perverşi au aliaţi puternici”, conchide Fields.

În final, el notează: ,,De-a lungul istoriei constatăm că atunci când homosexualii au ieşit la lumină pentru a face paradă cu stilul lor aberant de viaţă în faţa oamenilor normali, societatea a intrat într-un declin rapid. Toate civilizaţiile sunt creaţia heterosexualilor. Când civilizaţiile au prins de veste că bărbaţii nu mai sunt de acum încolo constructori, războinici şi taţi, cancerul homosexualităţii şi-a făcut apariţia. Viaţa uşoară încurajează asaltul acestei degenerări. Grecia şi Roma au fost două mari civilizaţii antice care au colapsat în parte din cauza efeminării şi homosexualităţii. Patrioţii ar trebui să condamne homosexualitatea ca pe o ameninţare la adresa familiei şi a naţiunii însăşi”.

 

* Cerem scuze cititorilor noştri pentru informaţiile expuse în acest articol, ca şi pentru termenii folosiţi, nepotriviţi pentru o revistă ortodoxă. Publicăm acest material numai din considerentul că astfel de informaţii sunt totuşi utile creştinului care doreşte să cunoască problemele grave cu care se confruntă societatea contemporană, inclusiv cele mai degradante pentru omul duhovnicesc

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 29 (1/2004)

 

 

 

PARTEA A VIII-A

 

,,Nu suntem noi oare, ca popor român, iubitori de puritate ? De ce oare această ofensivă
de poluare a spiritului în ţara noastră, România ? Există mişcări ecologiste care luptă împotriva poluării
apelor şi a pădurilor, a solului şi a aerului. Unde sunt mişcările ecologiste împotriva poluării spiritului ?
N-am văzut, n-am auzit. Dimpotrivă, presa, ziarele, revistele, canalele de televiziune se întrec în
a arunca cu gunoaie prin casele şi sufletele noastre. Dacă ar trece cineva pe lângă casa cuiva
şi ar vedea fereastra deschisă şi ar arunca cu gunoaie şi cu balegă în casa omului, oare n-ar
veni nici o lege să-l împiedice şi să-l pedepsească ? Iată însă că prin ferestrele deschise
ale sufletelor noastre se aruncă tot felul de mizerii, de necurăţii”

 

Prin memoriul pe care l-a înaintat Parlamentului României, în 1995, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România (ASCOR) a încercat să atragă atenţia conducătorilor ţării asupra pericolului pe care-l reprezintă legiferarea homosexualităţii. Memoriul a cuprins opiniile unor specialişti care au abordat tema în cauză din perspectivă juridică, civică, sociologică, medicală şi, nu în ultimul rând, teologică. Ulterior, în 2000, când Camera Deputaţilor a adoptat un proiect de lege prin care se legifera homosexualitatea, Biserica Ortodoxă Română a luat din nou poziţie, trimiţând Parlamentului României o scrisoare de protest.

Este interesant că presa laică s-a limitat la a relata acest eveniment legislativ, nu a comentat în nici un fel şi nici nu a publicat articole de ansamblu. În schimb, presa religioasă, ca şi cea a elitei intelectuale, a reacţionat puternic faţă de o eventuală modificare a statutului homosexualilor din România. Astfel, oficiosul Patriarhiei Române, ,,Vestitorul Ortodoxiei”, din 15 septembrie 2000, a publicat apelul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 13 septembrie 2000, adresat Parlamentului României:

,,Abrogarea articolului 200 din Codul Penal de către Camera Deputaţilor a produs în sufletele noastre şi a majorităţii naţiunii române mâhnire adâncă. Iminenta dezbatere a acestei probleme în Senatul României ne îngrijorează cu atât mai mult. Drept urmare, în numele lui Dumnezeu de la care vine orice stăpânire şi putere şi al milioanelor de creştini ortodocşi din această ţară, care au mandatat prin votul lor parlamentarii României, cerem acestora să nu voteze legi în contradicţie cu morala creştină, legea firească, demnitatea şi vocaţia familiei (...) Biserica nu vă cere să emiteţi legi care să pedepsească pe cei atinşi de păcate contra firii. Faţă de aceste persoane, Biserica manifestă înţelegere, iertare şi răbdare, punându-le la dispoziţie mijloace spirituale de îndreptare. Totuşi considerăm necesară sancţionarea prin lege a propagandei practicii lor prin manifestaţii publice, prin mass-media, prin instituţii proprii etc”.

În numerele 7-8 şi 9/2000, publicaţia periodică ,,Renaşterea” a Arhiepiscopului Vadului, Feleacului şi Clujului a publicat, la rândul ei, scrisorile de protest ale sinodului român către Parlamentul României din iulie şi septembrie 2000, ca şi un articol pe tema homosexualităţii. ,,Porunca Iubirii”, revistă a Asociaţiei pentru Isihasm, tipăreşte în numărul 5-6/2000 un schimb de scrisori, privind articolul 200 din Codul Penal, între Florin Buhuceanu, preşedintele asociaţiei minorităţilor sexuale din România, ,,Accept”, şi Patriarhul Teoctist al României.

Răspunzând acuzaţiilor preşedintelui Asociaţiei ,,Accept”, care afirmă că Biserica este indiferentă la problemele homosexualilor români şi ,,întârzie să fie vocea acestor victime ale discriminării societăţii”, patriarhul scrie: ,,Biserica Ortodoxă Română nu face altceva decât să promoveze adevăratele valori creştine. Biserica respinge iubirea necurată pentru a proteja şi promova iubirea sfântă aşa cum este voită de Dumnezeu, Creatorul omului; respinge tirania patimilor egoiste şi fără rod de viaţă, pentru a proteja libertatea de a trăi în virtute; respinge ceea ce e împotriva firii, pentru a apăra firea umană în demnitatea ei.

Trebuie înţeles că Biserica nu doreşte întemniţarea, pedepsirea cu închisoarea a unor astfel de oameni cu un comportament contrar firii, ci doreşte îndreptarea, vindecarea şi conştientizarea de către ei a faptului că ceea ce fac e un păcat cu consecinţe grave asupra întregii societăţi. Astfel, Biserica nu face decât să urmeze cuvântului Mântuitorului Hristos: ,,N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 13). În nici un caz, Biserica nu poate fi de acord ca aceste fapte să nu mai fie incriminate, ba mai mult, să se poată manifesta public, cu alte cuvinte, exhibiţionismul să capete temei legal.

Ne facem datoria de a vă reaminti că majoritatea parlamentarilor sunt fii ai Bisericii Ortodoxe, deci noi facem apel la fiii noştri duhovniceşti. Patriarhia Română şi Centrele Eparhiale din ţară sunt asaltate de un adevărat val de intervenţii scrise, telefonice şi verbale prin care ni se cere stăruitor ca Biserica să intervină pentru ca Parlamentul României să nu promoveze o astfel de lege în contradicţie cu principiile moralei naturale, eticii, conştiinţei moral-spirituale creştine, demnităţii şi vocaţiei omului şi instituţiei familiei. Continuarea acestor intervenţii, care devin pe zi ce trece mereu mai numeroase ne determină să adresăm un nou apel aleşilor ţării, dar şi să răspundem celor care încearcă să dovedească faptul că abrogarea articolului 200 din Codul Penal este absolut necesară.

În încheiere, pentru că aţi întrebat cine vă va putea despărţi de iubirea lui Hristos, vă răspundem: dumneavoastră înşivă, prin propria voinţă şi prin acceptarea unor astfel de păcate. Noi, cu speranţa în biruinţa binelui, rugăm pe bunul Dumnezeu să reverse asupra tuturor lumina Sa cea dătătoare de viaţă şi călăuzitoare spre o decizie care să nu aducă atingere la ceea ce are mai scump poporul român”.

La rândul ei, în numărul 9-10/2000, publicaţia periodică bilingvă ,,Deisis”, care apare sub auspiciile Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei şi Europei Centrale şi de Nord, a tipărit, sub titlul ,,Europa, nu Sodoma !”, cuvântul ţinut de Arhiepiscopul Bartolomeu al Vadului, Feleacului şi Clujului la hramul Mânăstirii Nicula, praznicul Adormirii Maicii Domnului, în care el atinge problema legiferării homosexualităţii în România:

,,V-am spus că Maica Domnului este icoana curăţiei desăvârşite, sufleteşti şi trupeşti. Nu suntem noi oare, ca popor român, iubitori de puritate ? Ne întrebăm: De ce oare această ofensivă de poluare a spiritului în ţara noastră, România ? Există mişcări ecologiste care luptă împotriva poluării apelor şi a pădurilor, a solului şi a aerului. Unde sunt mişcările ecologiste împotriva poluării spiritului ? N-am văzut, n-am auzit. Dimpotrivă, presa, ziarele, revistele, canalele de televiziune se întrec în a arunca cu gunoaie prin casele şi sufletele noastre. Aproape nu e post pe care să nu-l deschizi întâmplător şi să nu vezi violenţă, sânge, bătaie, desfrâu, perversiune şi toate mizeriile care se pot întâmpla într-o lume păcătoasă. Aş întreba: Dacă ar trece cineva pe lângă casa cuiva şi ar vedea fereastra deschisă şi ar arunca cu gunoaie şi cu balegă în casa omului, oare n-ar veni nici o lege să-l împiedice şi să-l pedepsească ? Iată însă că prin ferestrele deschise ale sufletelor noastre se aruncă tot felul de mizerii, de necurăţii. (...)

Am şi avem o mare tristeţe. De curând, Camera Deputaţilor a votat abolirea articolului 200 din Codul Penal, prin care, practic, se legalizează unul din păcatele cele mai grave ale umanităţii şi de care noi, în Biserică, ne-am ferit să vorbim, pentru că numai a pronunţa cuvântul homosexualitate şi homosexual înseamnă a pângări urechile românilor. Problema gravă este că prin aceasta se legiferează egalitatea dintre bine şi rău, faptul că homosexualitatea poate fi o alternativă a familiei. Până la urmă, este un atentat la familia însăşi, la această instituţie fundamentală a oricărei societăţi, familia pe care Domnul Hristos şi Maica Domnului au binecuvântat-o în Cana Galileii.

Noi, Biserica, şi noi, Şcoala, şi noi, Justiţia, şi noi, Parlamentul, şi noi, Guvernul, şi noi, asociaţiile umanitare, vom face tot ce ne va sta în putinţă să impunem legi pentru ca această mare nenorocire care începe să se infiltreze în societatea noastră să fie oprită şi sancţionată. Dar este mai bine ca fiecare să opereze ca propriul său judecător în propria sa conştiinţă. Dacă fiecare va face aşa, într-o conştiinţă cu adevărat creştină, nu va mai fi nevoie nici de justiţie, nici de instructori speciali şi nici de legi pedepsitoare”.

De asemenea, ,,Telegraful Român”, periodic religios care apare la Sibiu, publică, în numărul 33-36/2000, un articol intitulat ,,Homosexualitatea - patimă de necinste”, în care ia în considerare faptul că schimbarea structurilor economice, politice, sociale şi culturale ale ultimelor secole atrage după sine o schimbare a mentalităţii şi a comportamentului moral-spiritual al omului, care afectează extrem de profund viaţa religioasă.

În fine, în numărul din octombrie 2000, ,,Icoana din adânc”, un alt periodic al Bisericii Ortodoxe Române, ia atitudine faţă de unele vederi ale elitei intelectuale române. Sub titlul ,,Homosexualitatea – păcat de moarte şi pentru unii membri exotici ai GDS !”, revista răspunde unor poziţii extrem de liberale ale unor membri ai Grupului pentru Dialog Social, opunând acestora câteva reguli ale bunului simţ:

,,Există trei legi natural imuabile, pe care nimeni nu le poate încălca fără a suporta consecinţe grave: a. Conservarea vieţii, b. Perpetuarea speciei, c. Ascensiunea inteligenţei şi moralei. Observăm cu uşurinţă, chiar şi fără vreun dialog social, că în mod vădit cei căzuţi în păcatul homosexualităţii încalcă flagrant toate aceste trei legi fundamentale ale vieţii ! În specia umană dezvoltarea inteligenţei şi moralei este legea supremă. Când fiecare preferă viaţa proprie celei a naţiunii, cum a fost în secolul al IV-lea la Roma, naţiunea se prăbuşeşte. Societatea trebuie să-şi protejeze membrii contra: calomniatorilor, corupătorilor, alcoolicilor, dezechilibraţilor mintali, hoţilor, aşa cum se apără contra bolilor contagioase. Societatea trebuie să se apere de cei vicioşi.

Învăţarea regulilor vieţii nu se face predându-se lecţii de morală şi sociologie. Tinerii trebuie să le vadă, să le simtă. Numai practica dezvoltă reflexele. Cel care de mic a fost învăţat ce este bine şi ce este rău, nu întâmpină nici o dificultate să aleagă binele de rău. Copiii au nevoie nu numai de precepte şi vorbe, ci mai ales de exemple. Între societatea modernă şi conduita raţională de viaţă este acelaşi conflict ca între societatea romană din secolul al IV-lea şi morala creştină. Păcatul este de a nu asculta de legile naturii, iar viciul este obiceiul de a păcătui continuu. Virtutea este un act de voinţă, o deprindere care dă strălucire vieţii şi personalităţii umane. Copiii trebuie educaţi după legile fundamentale ale vieţii. Ascultarea de legile vieţii împiedică individualismul, care opune omul contra omului. Morala plăcerii este în contradicţie cu legile vieţii. Iar a dezvolta morala este o obligaţie tot aşa de importantă, ca aceea de a conserva viaţa !”

Din nefericire, acesta nu este singurul caz în care elita intelectuală română s-a dezis de cultura creştină şi a avut o poziţie diferită de cea a Bisericii. În numerele viitoare, vom prezenta câteva opinii ale unor nume de vază ale intelectualităţii româneşti, care consideră că învăţătura Bisericii este învechită şi nu mai corespunde realităţii de astăzi.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 30 (2/2004)

 

 

 

PARTEA A IX-A

În anul 2000, când Camera Deputaţilor a pus în discuţie, pe ordinea de zi, un proiect de lege prin care se legifera homosexualitatea, presa laică s-a limitat la a relata acest eveniment legislativ, fără să comenteze în nici un fel. Cotidienele bucureştene au acordat foarte puţin spaţiu acestui subiect, fiind expus faptul în sine, fără a se mai prezenta disputa existentă pe marginea acestei chestiuni dintre specialişti în drept, sociologi, psihologi sau ierarhi ai Bisericii.

Presa ortodoxă a dat mai multă atenţie acestei iniţiative legislative, astfel că periodice precum ,,Vestitorul Ortodoxiei”, oficiosul Patriarhiei Române, ,,Renaşterea”, publicaţia Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, ,,Porunca Iubirii”, ,,Deisis”, ,,Telegraful Român”, ,,Icoana din adânc” etc au publicat diverse articole având ca temă homosexualitatea şi legiferarea ei în România. Faţă de această iniţiativă legislativă, dar şi faţă de luarea de poziţie a Bisericii Ortodoxe Române, elita intelectuală a reacţionat destul de puternic. Este de remarcat faptul că, mai înainte de orice, reacţia intelectualităţii româneşti s-a caracterizat printr-o opoziţie vădită faţă de instituţia Bisericii, ca şi faţă de relaţia dintre Biserică şi statul laic, respectiv dintre Biserică şi comunitate.

Astfel, personalităţi de vază ale societăţii româneşti au ridicat obiecţii faţă de scrisorile de protest ale sinodului român către Parlamentul României din iulie şi septembrie 2000. Într-o primă fază, ei au criticat faptul că Biserica a făcut apel la Parlamentul României pentru a nu îngădui legiferarea acestui păcat strigător la cer, ca ulterior critica lor să atingă şi din alte puncte de vedere instituţia Bisericii. Obiectiv vorbind, Biserica nu a greşit făcând apel la demnitarii români pentru ca aceştia să apere unele principii morale ale societăţii, iar în ce priveşte restul acuzelor aduse Bisericii situaţia este mai mult decât discutabilă.

Mai degrabă, Biserica Ortodoxă Română ar putea fi acuzată de faptul că a vorbit prea puţin despre vătămarea pe care o aduce acest păcat nu numai omului ca individ, ci întregii societăţi. Mai degrabă, Biserica ar putea fi acuzată că nu şi-a susţinut poziţia mai temeinic, cu argumente pe care lesne le-ar fi găsit în Tradiţia sa, în scrierile Sfinţilor Părinţi şi, în primul rând, în Scriptură în învăţătura Mântuitorului. Ierarhii Bisericii au greşit, poate, că nu au făcut apel la mass-media pentru a-i pune în temă pe credincioşi despre această problemă arzătoare şi a-i învăţa cum s-o privească din punct de vedere duhovnicesc. Şi dacă mass-media laică, anume posturile de televiziune româneşti sau presa, nu ar fi fost interesate să colaboreze cu Biserica pentru a realiza emisiuni sau articole de ansamblu despre păcatul sodomiei, glasul ierarhilor ortodocşi s-ar fi putut face auzit cu mai multă putere măcar în presa religioasă. Dar, la urma urmei, ce reproşează intelectualitatea românească Bisericii Ortodoxe şi ce atitudine are faţă de păcatul sodomiei ?

 

Intelectualii români consideră că în societatea noastră există ,,două tabere: intelectuali şi oamenii în sutană”

Periodicul ,,Observator cultural”, săptămânal de informaţie şi analiză culturală, editat de Fundaţia Cultura XXI, în numărul 31 (26 septembrie - 2 octombrie 2000), la rubrica ,,Anchetă”, pune în discuţie perspectiva dezincriminării homosexualităţii prin abrogarea articolului 200 din Codul Penal. Autorii acestei anchete au adresat următoarele întrebări unor personalităţi intelectuale, scriitori, artişti etc: 1) Cum priviţi dezincriminarea homosexualităţii prin modificarea articolului 200 din Codul Penal ? şi 2) Consideraţi că scrisoarea adresată Parlamentului de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române este o intruziune în activitatea legislativă ? Cum priviţi atitudinea Bisericii Ortodoxe Române pe această temă ?

La aceste întrebări au răspuns mulţi intelectuali contemporani, care au avut opinii diverse, cele mai multe fiind împotriva Bisericii şi a poziţiei acesteia faţă de păcatul curviei peste fire. Vom expune aceste opinii, prezentând pe rând învinuirile aduse Bisericii şi încercând, în acelaşi timp, să arătăm că ele sunt nefondate.

 

A făcut sinodul român presiuni asupra Parlamentului României în problema homosexualităţii ?

O primă acuză adusă Bisericii este aceea că prin scrisorile de protest adresate Parlamentului României, Biserica s-a amestecat în treburile interne ale parlamentului şi a căutat să facă presiuni asupra demnitarilor români pentru a-şi impune punctul de vedere. De pildă, dl Sorin Alexandrescu, profesor universitar şi director al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI) din cadrul Universităţii din Bucureşti, afirmă: ,,Aparent, sinodul face presiuni, lobby sau reclamă unor valori în care crede, la fel cum Asociaţia ,,Accept” (n.r.: asociaţie care apără drepturile minorităţilor sexuale, printre care se numără şi homosexualii) din Olanda îşi susţine propriile sale valori. Cele două demersuri nu sunt însă echivalente. Sinodul urmăreşte impunerea propriilor valori întregii societăţi, căci senatul întreaga societate o reprezintă, inclusiv pe acei români care nu sunt credincioşi, ori nu sunt ortodocşi. ,,Accept” dimpotrivă, apără doar drepturile membrilor asociaţiei, fără a impune nimic restului societăţii”.

O opinie mai obiectivă are dl Mircea Anghelescu, profesor universitar la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti: ,,Nu ştiu dacă scrisoarea sinodului către parlament este o intruziune în activitatea legislativă; cred că oricine, şi cu atât mai mult o instituţie atât de respectabilă (şi respectată, după sondajele de opinie) are dreptul să se adreseze parlamentului în probleme specifice. Mai departe, democraţia îşi spune cuvântul (...)”. În acelaşi ton vorbeşte Horia Bernea († 2000), fost director al Muzeului Ţăranului Român: ,,Consider că scrisoarea adresată parlamentului e firească, mai puţin ameninţarea cu referendumul. Atitudinea Bisericii Ortodoxe Române nu are cum să fie altfel, ea este conformă cu Sfânta Scriptură şi cu Tradiţia creştină, mediteraneană şi europeană”.

 

Ce spun intelectualii români despre poziţia Bisericii Catolice şi a coaliţiei guvernamentale a lui Berlusconi ? Consideră că şi ei dau dovadă de ,,naţionalism primar, dogmatism şi intoleranţă” ?

Însă, în vreme ce titraţi precum Sorin Alexandrescu sau Mircea Anghelescu îşi exprimă părerea, pro sau contra, într-un mod ce cadrează cu statura lor intelectuală, nu acelaşi lucru se poate spune despre unii confraţi de-ai lor, a căror exprimare abundă de injurii: ,,act pripit, trufaş şi lumesc al unei instituţii care evident aspiră azi la o putere şi o poziţie în stat pentru care nu are nici un fel de justificare morală”, ,,naţionalism primar, dogmatism şi intoleranţă” (Mircea Cărtărescu); ,,act abuziv”, ,,gândire fanatică, inchizitorială, care nu îngăduie ceea ce Însuşi Dumnezeu a lăsat” (Nora Iuga), ,,elaborat fariseism”, ,,politica ipocrită este de altfel o veche specialitate a acestei instituţii” (Gabriel Andreescu) etc.

 

Principiile morale ale unei societăţi nu trebuie să varieze în funcţie de politica internă sau externă a statului laic

Într-adevăr, precum spune Mircea Anghelescu, în virtutea legilor democratice atât de aclamate, oricine poate face apel la Parlamentul României, cu atât mai mult o instituţie, asociaţie sau organizaţie, indiferent care ar fi aceasta, indiferent dacă este respectabilă sau nu. În ce priveşte conţinutul scrisorilor, el este destul de echilibrat, iar tonul acestora potrivit cu gravitatea subiectului tratat, ca şi a situaţiei în sine. Cei care au analizat şi despicat în amănunt posibilele nuanţe ale acestor texte, n-au făcut decât să dea dovadă de maliţiozitate şi să-şi vădească aversiunea faţă de instituţia Bisericii. În principal, aversiunea lor este grefată pe greşelile pe care le-au făcut ierarhii ortodocşi în anii comunismului – greşeli pe care le atribuie Bisericii ca instituţie – şi, nu în ultimul rând, pe o înţelegere eronată a noţiunii de Biserică.

În plus, prin scrisorile adresate parlamentului, Biserica nu s-a amestecat în treburile interne ale acestui for, ci a căutat să gestioneze problema duhovnicească pe care o ridică păcatul curviei peste fire în societatea românească, problemă care este a unei comunităţi pe care ea o are în păstorire. Însă această judecată a stării de lucruri implică o cunoaştere şi o acceptare a rolului Bisericii într-o societate, aspect de care unii intelectuali români se pare că fac abstracţie, voit sau nevoit.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 31 (3/2004)

 

 

 

 

PARTEA A X-A

 

Din decembrie 1989 şi până în prezent, intelectualitatea românească nu a încetat să aducă acuze
Bisericii Ortodoxe, mai mult sau mai puţin fondate. Iniţiativele legislative ale României din anul 2000,
prin care s-a încercat alinierea codului penal român la standardele europene în ce priveşte tratarea
homosexualităţii, au condus la o nouă serie de dispute pe marginea atitudinii Bisericii

 

Datorită atitudinii pe care o are faţă de homosexualitate, Biserica Ortodoxă este acuzată că îngrădeşte libertatea sexuală

Astfel, domnul Sorin Alexandrescu afirmă: ,,În multe societăţi, şi din motive foarte diferite, a fost reprimată atât libertatea sexuală, cât şi conştientizarea faptului că aceasta se află în centrul vieţii personale a fiecăruia. Oroarea - sau spaima de sexualitate - a existat atât în comunităţile religioase, cât şi în societăţile pe cale de secularizare din burghezul secol al XIX-lea ori în comunismele şi fascismele secolului nostru. (...) Confuzia majoră este aceea dintre dreptul pe care societatea i-l dă unui individ de a face o anume opţiune şi provocarea, dacă nu chiar promovarea acestei opţiuni. Pornind de la această confuzie, implicită sau deliberată, este uşor de alunecat spre reprimarea unei anumite opţiuni, pentru a ,,feri” publicul de primejdie”.

Pe marginea afirmaţiilor lui Sorin Alexandrescu, ar fi de făcut câteva comentarii. În primul rând, Biserica lui Hristos nu propovăduieşte o lipsă de libertate sexuală, din contră, precum spune Sfântul Apostol Pavel: ,,Toate îmi sunt slobode, dar nu toate îmi sunt de folos; toate îmi sunt slobode, ci eu nu voiu să fiu biruit de ceva” (I Corinteni 6, 12). Mai degrabă, Biserica propovăduieşte omului o viaţă cumpătată şi curată, calea împărătească; ea îl sfătuieşte pe om ce este bun şi ce este rău pentru el, lucruri demonstrate, de altfel, de experienţa milenară a civilizaţiei umane. La urma urmei, dacă cineva vrea să nege învăţătura Bisericii, nimeni nu-l opreşte, însă el va nega, odată cu aceasta, înţelepciunea pe care omul a acumulat-o, şi va cădea în tot felul de greşeli.

Se poate aduce, bineînţeles, argumentul că, în trecut, ca şi astăzi, au existat şi există slujitori ai Bisericii care impun un anumit fel de viaţă, care se poate traduce cu uşurinţă ca subscriind unei reprimări a libertăţii sexuale personale. Cu toate acestea, omul trebuie să facă o distincţie între cei care, poate, nu reuşesc să aducă motivaţii sau dovezi în favoarea afirmaţiilor lor - referindu-ne la cei de mai sus, care, chiar în lipsa unei argumentări, au de partea lor un întreg tezaur de înţelepciune -, şi cei care impun, fără a se bizui pe vreo învăţătură, un comportament anume.

Aşadar, este fals a se afirma că Biserica, prin învăţătura ei, impune un comportament anume sau încearcă să îngrădească libertatea sexuală a omului. Ea nu impune, nici nu îngrădeşte, ci cheamă omul la raţiuni mai înalte decât cele legate de dorinţele trupeşti şi, prin aceasta, vrea să-l ajute pe om să se ridice la nobleţea sa firească. Şi, de vreme ce Hristos îl cheamă la adevărata libertate, la eliberarea de toate încarcerările trupeşti şi sufleteşti, nu se poate spune că Biserica Lui propovăduieşte vreo formă de oprimare. În fine, Biserica, prin natura ei, caută să-l ferească pe om de primejdie, ori aceasta nu echivalează defel cu privarea de libertate.

 

,,Recenta polemică i-a grupat în două tabere la fel de combative pe intelectuali şi pe oamenii în sutană, deşi se presupune că aceste două categorii n-ar trebui să se excludă”, spune domnul Iulian Băicuş

Într-adevăr, atât intelectualii, cât şi oamenii Bisericii ar trebui să se afle de aceeaşi parte a baricadei, de partea a ceea ce înseamnă, cu adevărat, civilizaţie. Uneori, există coeziune între cele două tabere, alteori însă se ajunge la divergenţe serioase, în principal din cauza unei neînţelegeri, de către elita intelectuală, a ideii de Biserică. Cu toate acestea, în ce priveşte involuţia civilizaţiei umane la acest început de mileniu, ambele categorii cad de acord. Astfel, Iulian Băicuş susţine: ,,Alunecarea societăţii moderne spre hedonism (n.r.: hedonismul este concepţia etică potrivit căreia scopul vieţii este plăcerea şi, conform cu acest concept, se dezvoltă un cult al plăcerii), un model societal construit doar în jurul principiului plăcerii, ţine de platonism, de teoria androginului şi de valori ale filozofiei precreştine”.

Prin urmare, se recunoaşte, printre reprezentanţii intelectualităţii româneşti, o întoarcere la valorile precreştine, care au fost odată judecate ca fiind inferioare învăţăturii lui Hristos. Suntem nevoiţi oare să ne întoarcem la retorica Sfinţilor Părinţi ai Bisericii din primele veacuri creştine şi să vorbim oamenilor de astăzi despre decăderea şi perversitatea de care musteşte păgânismul contemporan ? Iar dacă ne aflăm într-o societate modernă, cum se face că ne-am întors înapoi, la obiceiurile barbare, grosolane şi cu totul de ocară ale înaintaşilor noştri din antichitate ? Că ni se întâmplă şi nouă acum ,,pilda cea adevărată: câinele s-a întors la borâtura sa şi porcul scăldat la mocirla tinei” (II Petru 2, 22) ...

 

Horia Bernea vădeşte ridicolul discutării şi accentuării peste măsură, în societate, a problemelor de natură sexuală

De asemenea, Horia Bernea remarcă: ,,Interzicerea prozelitismului homosexual din articolul 200 al codului penal este un lucru folositor în încercarea de a bara puţin calea ridicolului existenţial al unor dezvoltări recente din societatea occidentală. Ştiu că lumea e condusă, în bună măsură, de o mafie homosexuală, dar asta nu trebuie să ne impresioneze prea tare. A merge ,,în ton cu spiritul vremii” este un lucru pozitiv, dar e un act în care trebuie să domine discernământul. În general, e jenant că realitatea ne obligă să vorbim despre şi să dezbatem lucruri ce au un caracter intim. Problemele de mare interes, cele ale Bisericii şi ale credinţei de exemplu, au devenit lucruri de interes privat, iar problemele intime legate de sex au ajuns lucruri de interes general ... !”

Într-adevăr, acest lucru este cu atât mai jenant cu cât ceea ce se încearcă a se pune în evidenţă vădeşte mai degrabă animalul din om, decât vreo latură superioară a umanităţii. Este pozitiv faptul că mai există, printre intelectuali, persoane care îndrăznesc să critice comportamentul exhibiţionist şi perversiunile de natură sexuală din societatea contemporană. Şi marii gânditori din antichitate, oamenii de cultură, filozofii şi scriitorii, găseau de cuviinţă să critice, fiecare prin instrumentele pe care le avea la îndemână, moravurile societăţii în care trăiau. În ce priveşte Biserica, ar fi fost, mai degrabă, anormal ca ea să nu ia atitudine faţă de un astfel de afront la bunele moravuri ale societăţii.

 

În realitate, polemica dintre intelectualii români şi oamenii în sutană este lipsită de temei

Se pare că, de fapt, intelectualii români au avut prea puţin cunoştinţă de adevăratul motiv pentru care Biserica Ortodoxă s-a opus, destul de vehement, abrogării articolului 200 din codul penal. Pentru a înţelege pe deplin poziţia Bisericii, mai întâi trebuie să cunoaştem textul articolului 200:

,,Articolul 200 din codul penal, în vigoare din 14 noiembrie 1996: 1). Relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, săvârşite în public sau dacă au produs scandal public, se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani. 2). Fapta majorului de a avea relaţii sexuale cu un minor de acelaşi sex se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi. 3). Relaţiile sexuale cu o persoană de acelaşi sex în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau prin constrângere se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. 4). Dacă fapta prevăzută în alin. 2 şi 3 are ca urmare vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă are ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi. 5). Îndemnarea sau ademenirea unei persoane în vederea practicării de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, precum şi propaganda ori asocierea sau orice alte acte de prozelitism săvârşite în acelaşi scop se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani”.

Aşadar, prin acest articol nu sunt condamnate propriu-zis actele homosexuale, ci doar cele săvârşite în public sau care produc scandal public (alin. 1), cele cu minori (alin. 2), violul (alin. 3 şi 4) şi îndemnarea sau ademenirea către astfel de acte şi promovarea lor în societate (alin. 5). Abrogarea articolului 200 echivalează practic cu libertatea deplină a celor care cad în păcatul sodomiei de a se manifesta în public, de a îndemna şi ademeni persoane spre obiceiurile lor şi de a-şi promova mentalitatea.

Prin iniţiativele sale, Biserica Ortodoxă a căutat să preîntâmpine propagarea în societate a unor comportamente indecente şi chiar obscene, care sunt de nedorit atât din partea homosexualilor, cât şi a heterosexualilor. Biserica nu a vrut să facă discriminare, nici să acuze vreo categorie de oameni, ci doar a cerut decenţă. Aşadar, ea nu s-a amestecat în probleme personale, realmente private, ci în ceea ce ţine de domeniul public.

Faptul că intelectualii români au avut prea puţin cunoştinţă despre esenţa problemei este vădit de comentariile lor pe marginea acestei dispute. Astfel, domnul Sorin Alexandrescu, precum am scris mai sus, a afirmat: ,,Confuzia majoră este aceea dintre dreptul pe care societatea i-l dă unui individ de a face o anume opţiune şi provocarea, dacă nu chiar promovarea acestei opţiuni”. El aduce în discuţie o confuzie care nu a avut loc: nu s-a pus problema îngrădirii libertăţii sexuale a omului, ci a fost propulsat ,,dreptul” de a provoca şi chiar a promova opţiunea particulară a unui individ în societate !

Însă, în vreme ce poziţia lui Sorin Alexandrescu este una moderată, Mircea Cărtărescu, cunoscut pentru ieşirile sale la rampă, zgomotoase, se înscrie în aripa radicală, când spune: ,,În ciuda presiunilor unor grupuri filistine şi intolerante, parlamentul va corecta ruşinoasa eroare din constituţie”. Dintr-o singură frază, domnia sa îşi declină statutul. Mai întâi, îi numeşte filistini şi intoleranţi pe cei care se opun manifestării în public a homosexualilor şi propagandei lor. Filistin este o persoană care vădeşte lipsă de spirit şi de inteligenţă, notează dicţionarul explicativ al limbii române. Aşadar, potrivit părerii lui Mircea Cărtărescu, a avea principii şi a ţine la bunele moravuri ale societăţii, la decenţa în conduită şi altele, înseamnă a fi lipsit de spirit şi inteligenţă.

Apoi, el nici nu ştie că ,,ruşinoasa eroare” care constituie subiectul disputei nu se află în constituţie, ci în codul penal ...

Având în vedere cele de mai sus, înclinăm să credem că această dispută a fost împinsă de anumite curente din societate într-o direcţie eronată, pentru a masca adevărata miză a abrogării articolului 200 din codul penal. Ce s-a urmărit în realitate ? Ce presupune concret abrogarea articolului 200 şi ce abuzuri se pot naşte din lipsa unei legislaţii care să prevină anumite fenomene ?

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 32 (4/2004)

 

Partenie Filipescu