Învăţătura marilor duhovnici ai Bisericii Ortodoxe Române

nu mai este în duhul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii (I)

 

Cu toate că un astfel de subiect se poate dovedi extrem de delicat, dar şi controversat, ne simţim datori, având în vedere cererile repetate ale unor cititori, să dezbatem în sfârşit chestiunea abaterii păstorilor din Biserica Ortodoxă Română de la învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

Subiectul este cu atât mai fierbinte cu cât el vine să completeze imaginea pe care o oferă faptele lor. Prin urmare, abordarea lui va fi asemenea unei trageri de linie şi socotinţe ce se naşte în mintea oricărui ortodox român pe care-l preocupă această situaţie: el va fi cel care decide ce mărturisesc credinţa şi faptele celor care ocârmuiesc astăzi Biserica Ortodoxă Română.

 

Cum şi ce trebuie să citim pentru a ne cunoaşte credinţa şi a merge pe calea mântuirii

Mai înainte de a expune abaterile de la dreapta credinţă pe care le-am întâlnit în scrierile marilor duhovnici ai stilului nou, se cuvine să spunem două vorbe despre cum şi ce trebuie să citim.

Când facem primii paşi în viaţa noastră creştinească, duhovnicul ne îndeamnă să citim vieţile sfinţilor, ca să cunoaştem cum au trăit ei şi să luăm pildă. Apoi, pe măsură ce dorim să ştim din ce în ce mai multe despre credinţa noastră şi să o aprofundăm, ne îndreptăm către scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, pe care îi cunoaştem deja din vieţile lor, dar a căror credinţă dorim să o cercetăm.

Poate cineva se întreabă cine sunt Sfinţii Părinţi ai Bisericii, pe cine numeşte Biserica în acest chip. Această titulatură, de Sfinţi Părinţi ai Bisericii, este dată sfinţilor care au trăit în primele veacuri creştine şi au contribuit – direct, prin participarea la cele şapte Sinoade Ecumenice, sau indirect, prin scrierile lor dogmatice, canonice sau istorice – la Dogma 45-2conturarea şi explicarea învăţăturii creştine. Scrierile lor formează un corpus care poartă numele de Tradiţia Bisericii şi are aceeaşi autoritate în Biserica Ortodoxă cu Sfânta Scriptură, care cuprinde învăţătura Mântuitorului Hristos.

Printre cei mai cunoscuţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii se numără Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), Sfântul Vasilie cel Mare († 379), Sfântul Ierarh Nicolae († 342), Sfântul Ierarh Spiridon († 348), ca şi sfinţi precum Atanasie cel Mare († 373), care a luat parte la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Maxim Mărturisitorul († 662), care a luptat împotriva ereziei monotelismului, Ioan Damaschin († 780) şi Teodor Studitul († 826), care au luptat împotriva iconoclasmului.

La aceşti Părinţi din primul mileniu creştin trebuie amintiţi cei care s-au adăugat mai târziu cetei de Învăţători ai Bisericii, precum Sfinţii Simeon Noul Teolog († 1022), Grigorie Palama († 1340), Marcu al Efesului († 1445) şi alţii din cel de-al doilea mileniu creştin.

 

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu. Icoană rusească din secolul al XIX-lea, care-l înfăţişează pe Sfântul Ioan Teologul fiind povăţuit de îngerul lui Dumnezeu

 

Este firesc şi precaut ca mai înainte de orice alte cărţi să-i citim pe Sfinţii Părinţi. Este firesc, fiindcă ei sunt cei mai în măsură să ne vorbească despre credinţa noastră, deoarece credinţa şi faptele lor s-au dovedit a fi bineplăcute lui Dumnezeu, care i-a răsplătit pentru acestea dăruind trupurilor lor neputreziciune şi puterea de a face minuni. Aceste daruri dumnezeieşti ne încredinţează că ceea ce ne spun ei este insuflat de la Duhul Sfânt şi putem călca fără teamă pe urmele lor.

Este, de asemenea, precaut ca ei să ne fie pavăză şi scut în cuget şi-n simţiri, fiindcă istoria Bisericii ne-a vorbit mereu despre hristoşi mincinoşi, lupi îmbrăcaţi în piele de oaie, ce intră în staulul binecuvântat al Bisericii şi caută să răpească oile cuvântătoare ale lui Hristos. Însuşi Mântuitorul ne avertizează să ne păzim de ,,proorocii cei mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar înlăuntru sunt lupi răpitori. Din roadele lor îi veţi cunoaşte pre ei” (Matei 7, 15-16) şi celelalte cuvinte cunoscute nouă. Iar în urma Lui, Pavel, apostolul neamurilor, ne-a spus că ,,vor intra lupi grei întru voi, care nu vor cruţa turma” (Faptele Apostolilor 20, 29), şi altele asemenea. Cel mai simplu mod de a ne pune la adăpost de orice cuget străin de cel al Bisericii este de a ne sprijini în toate pe cugetul Sfinţilor Părinţi, despre care ştim fără de tăgadă că sunt prieteni ai Celui pe care dorim să-L urmăm şi noi.

Fiindcă trăim vremuri înşelătoare, care şi-au dovedit din destul causticitatea şi viclenia fără de margini, ne vedem nevoiţi să ne îngrădim sufletul cu mai multă prudenţă şi să luăm aminte cu mai multă atenţie la tot ce este în jurul nostru. Şi deoarece nu ne limităm la a-i citi pe Sfinţii Părinţi, din dorinţa de a cunoaşte lumea în care trăim şi oamenii din jurul nostru, se cuvine să mai luăm câteva măsuri prin care să ne păzim cugetul. Care sunt acestea ?

Întâlnim zilnic în librării sau biblioteci o multitudine de scrieri ale părinţilor din zilele noastre, prin părinţi înţelegându-i atât pe preoţii de mir, monahii, ieromonahi şi arhimandriţi, cât şi pe ierarhii ortodocşi. Piaţa de carte ortodoxă românească este practic invadată de nenumărate scrieri ale părinţilor contemporani, care ne cad în mâini uneori fără să vrem. Cu ce gânduri citim o astfel de carte ? Ce trebuie să căutăm în paginile ei şi cum trebuie să privim cele scrise de autor ?

Este necesar să spunem că un creştin – mai ales un om al Bisericii, un monah sau un slujitor al sfântului altar – trebuie să aibă pe buze şi în cuvintele sale scrise învăţătura Bisericii. Dacă el scrie o carte, se cuvine ca el să nu scrie din vorbele lui, din ceea ce gândeşte el, ci din gândirea Părinţilor Bisericii. De fapt, întreaga noastră viaţă încercăm să Dogma 45-3călcăm pe urmele lor, prin urmare, şi tot ceea ce gândim sau vorbim trebuie să fie cât mai aproape de cugetul lor.

De aceea, dacă vom privi la marii oameni ai Bisericii, marii cărturari ai Ortodoxiei, vom vedea că scrierile lor nu sunt neapărat originale, ci sunt cugetări duhovniceşti născute şi crescute din învăţătura Bisericii; mai degrabă, scrierile lor sunt tâlcuiri – în limba noastră contemporană şi în felul nostru de a gândi şi privi lumea astăzi – ale celor spuse odinioară de Sfinţii Părinţi. Altfel spus, ei vorbesc despre lucruri vechi cu cuvinte noi.

Aşa vedem că sunt scrierile Sfinţilor Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul, Dimitrie al Rostovului, Nicodim Aghioritul şi ale multor altora, care ne-au desfătat cu învăţăturile lor. Cuvintele lor sunt insuflate de Duhul Sfânt, fiindcă ei calcă întocmai pe urmele celor dinaintea lor; găsim la ei aceeaşi credinţă, aceeaşi mărturisire şi acelaşi duh care mişcă graiul către a hrăni sufletul omenesc.

De altfel, cine cunoaşte literatura ortodoxă rămasă de la Părinţii Bisericii ştie că noi, cei care trăim la atâtea veacuri după ei, nu prea mai avem ce să spunem nou despre credinţa noastră. Aceasta, deoarece ei s-au străduit – şi Dumnezeu le-a ajutat – să vorbească despre aproape toate subiectele de interes pentru viaţa unui creştin, atât de mult şi de profund au dorit ca oamenii din toate veacurile şi de pretutindeni să găsească în scrierile lor tot ceea ce este de folos pentru mântuirea sufletului.

 

Urechea Marelui Gură de Aur, în care-i vorbea însuşi Sfântul Apostol Pavel, în vremea tâlcuirii epistolelor sale soborniceşti

 

Trebuie să spunem şi faptul că scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, mai cu seamă tâlcuirile la Evanghelie şi epistolele apostoleşti, nu sunt întotdeauna uşor de citit. Este firesc acest lucru, fiindcă a cugeta la cele dumnezeieşti necesită o înălţare a cugetului nostru de la cele pământeşti către cele cereşti, însă noi suntem datori să ne străduim să citim şi să înţelegem ce citim, şi să fim încredinţaţi că dacă vom stărui în a merge pe acest drum uneori anevoios, Dumnezeu ne va răsplăti răbdarea, bunăvoinţa şi stăruinţa şi ne va înţelepţi să pricepem şi cele ce până ieri erau de neînţeles pentru noi.

 

Cum citim scrierile părinţilor contemporani

Ca în fiecare lucru pe care-l înfăptuim în viaţa noastră, şi aici, în citirea de cărţi duhovniceşti, avem nevoie de repere. Aşa cum învăţăm un meşteşug şi luăm aminte la cel priceput cum lucrează – fiindcă vedem că roadele muncii lui sunt pe măsura priceperii sale – tot aşa, când citim, căutăm să vedem cât de iscusit este cel care scrie şi cât de multe şi trainice sunt învăţămintele care se află în scrierile lui.

În ce priveşte cărţile duhovniceşti, ca să putem aprecia la adevărata valoare scrierile părinţilor contemporani, trebuie să le cunoaştem mai întâi pe cele ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Acesta este criteriul fundamental în toate: în ce priveşte credinţa şi faptele noastre, cuvintele şi atitudinile noastre, dar şi ale celor din jurul nostru, fie ei mireni sau monahi, preoţi sau arhierei. A face o astfel de evaluare a scrierilor contemporane nu înseamnă a judeca sau a osândi un cuvânt, o atitudine sau o faptă a unui om, ci acest proces face parte din discernământul nostru creştinesc, unul dintre cele mai de seamă atribute necesare vieţii duhovniceşti. Şi este limpede că avem nevoie de discernământ în tot ceea ce facem, pentru a şti să deosebim binele de rău şi adevărul de minciună, şi tot aşa de limpede este că avem nevoie de cineva care să ne înveţe să discernem lucrurile.

În Biserica noastră, de stil vechi, nu întâlnim adesea scrieri ale părinţilor contemporani. Iar dacă bulgarii, ruşii sau grecii au lăsat în ultimele decenii diverse lucrări de suflet folositoare – cum sunt cărţile Sfântului Ierarh Ioan Maximovici, Sfântului Ierarh Serafim Sobolev, arhiepiscopului Averchie de Jordanville, ieromonahului Serafim Rose, arhimandriţilor Serafim Alexiev şi Serghie Iazadjiev şi ale altora – noi, românii, nu lăsăm o moştenire scrisă generaţiilor viitoare. Poate acest lucru este o pricină de mâhnire pentru unii dintre noi, poate chiar ne întrebăm de ce părinţii noştri duhovniceşti nu scriu cărţi şi nu ne îndreaptă paşii cu cuvintele lor.

Nu avem însă de ce să ne mâhnim din acest motiv. În primul rând, până în 1990, nu a fost posibilă nici scrierea, nici publicarea vreunei lucrări, fiindcă prigoana la care am fost supuşi a fost de asemenea natură că nu a existat vreme prielnică pentru asemenea ocupaţii. Apoi, după 1990, păstorii noştri au fost preocupaţi să tipărească, mai înainte de orice fel de scrieri, cărţile necesare rugăciunilor zilnice, precum prăvilioara, Psaltirea, Bogorodişna, şi cărţile de cult necesare slujbelor bisericeşti, cum sunt molitfelnicul, liturghierul şi celelalte.

Trebuie spus şi faptul că prima lecţie duhovnicească pe care o primim de la cei care ne păstoresc este pilda pe care ne-o dau zi de zi. Aceasta este, să spunem aşa, prima carte scrisă de duhovnicii noştri, la care ei adaugă pagini clipă de clipă. Fiindcă aşa cum s-a întâmplat în toate timpurile în Biserica dreptslăvitoare a lui Hristos, învăţătura creştină a fost transmisă sau prin viu grai – prin propovăduirea apostolilor şi ucenicilor lor şi mai târziu prin cuvintele păstorilor către poporul lor, aşa luând naştere obiceiurile nescrise, sau prin epistole – prin scrierile Sfinţilor Apostoli şi Evanghelişti şi apoi ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, care au alcătuit tradiţia scrisă. Aşadar, Tradiţia Bisericii s-a transmis pe cale scrisă, dar şi pe cale orală, fiind întrebuinţate ambele căi şi amândouă socotite la fel de demne de crezare. Despre acest lucru vorbeşte Apostolul Pavel în cea de-a doua epistolă a sa către Tesaloniceni (2, 15), iar mărturiile pot continua.

Aşa au făcut şi păstorii noştri cu noi, fiii lor duhovniceşti, vreme de mai bine de 80 de ani, şi continuă să o facă. Şi au socotit lucrurile în acest fel, pe de o parte, din pricina vicisitudinilor vremurilor, iar pe de altă parte, deoarece au considerat – pe lângă faptul că avem deja consemnate toate cele de trebuinţă în Tradiţia Bisericii – că este mai smerit şi mai de folos, şi pentru ei înşişi şi pentru noi prin pilda smereniei lor, să nu se aventureze a scrie cărţi în acest veac viclean. În concluzie, moştenirea pe care o lasă păstorii noştri generaţiilor ce vor veni este doar prin viu grai, însă ea nu este cu nimic mai prejos decât cea scrisă, cu atât mai mult cu cât ei s-au străduit din răsputeri să nu se abată în nici un fel de la cugetul Sfinţilor Părinţi.

Prin comparaţie, vedem că păstorii Bisericii Ortodoxe Române sunt extrem de prolifici în ce priveşte scrierea de cărţi duhovniceşti. Este de remarcat că acest fapt nu atrage după sine, în mod automat, presupunerea că viaţa duhovnicească din sânul Bisericii oficiale este îmbunătăţită. O astfel de prezumţie ar fi adevărată doar dacă scrierile în speţă s-ar înscrie cu totul în duhul Sfinţilor Părinţi. Or, din nefericire, lucrurile nu stau aşa. Din contră, literatura ortodoxă contemporană din România mărturiseşte apostazia aproape generalizată a păstorilor Bisericii oficiale. Nu judecăm pe nimeni, ci doar socotim că cei care sunt datori să înveţe drept şi curat, ,,drept învăţând cuvântul Adevărului” lui Hristos, nu o fac şi lasă toată această grijă a păstoririi sufletelor oamenilor doar în seama păstoriţilor.

Aşadar, să trecem cu vederea greşelile vrute sau nevrute ale lor, dar să căutăm adevărul, să nu ne lipim cu inima de oameni, pentru că astfel de ataşamente ne pot periclita mântuirea. Nici să nu credem ce ne place să credem, ce este pe potriva cugetelor noastre pământeşti, ci să căutăm să credem aşa cum se cuvine, după adevărata lege, fiindcă precum spune Apostolul Pavel, doar cel ce luptă după lege, iese biruitor (potrivit II Timotei 2, 5).

 

Costin Tudor

 

Notă: Poate unii vor crede că profităm de absenţa scrierilor duhovniceşti din Biserica noastră pentru a câştiga un oarecare avantaj faţă de Biserica oficială. Nu socotim că ne aflăm aici într-un fel de concurs, care este mai bun, mai drept sau mai curat. De altfel, bisericile noastre sunt deschise oricui şi oricine poate asculta predicile păstorilor noştri şi le poate critica, dacă găseşte că ele se abat de la învăţătura Bisericii.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 45/noiembrie-decembrie 2008