Sodoma cucereşte lumea, cu sau fără voia noastră

 

I. Istoria consemnează că îndepărtarea sodomiei din manualele de diagnoză ale psihiatrilor a fost comandată ideologic. Cum a fost eliminată propriu-zis sodomia din lista tulburărilor mintale ? Care au fost miza şi consecinţele acestei schimbări de diagnostic ?

II. Alte consecinţe ale schimbării de diagnostic din 1973: oare celelalte ,,parafilii”, precum pedofilia, exhibiţionismul, travestismul, sau sadomasochismul nu ar trebui scoase şi ele din lista bolilor mintale ? Legislaţia favorabilă pedofiliei nu întârzie să apară

 

III. Noi reglementări ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Uniunii Europene cu privire la sodomie

A. În ultimii ani, Organizaţia Naţiunilor Unite se străduieşte din răsputeri să promoveze câteva ‘drepturi’ noi. Drepturi pe baza orientării sexuale şi a identităţii de gen, dreptul la sex care implică dreptul la educaţie sexuală cuprinzătoare şi servicii sexuale şi reproductive – cu alte cuvinte, dreptul la avort, şi nu în ultimul rând drepturile copilului care prevalează în faţa drepturilor tradiţionale ale părinţilor. Este de notat faptul că astfel de drepturi aparţin îndeobşte agendei socialiste ...

B. Europa, prin instituţiile sale unionale sau din afara Uniunii, face presiuni tot mai puternice ca ţările europene să accepte orientarea sexuală şi identitatea de gen în rândul categoriilor anti-discriminare şi să introducă legislaţie corespunzătoare. Cu alte cuvinte, să accepte căsătoria sodomită, adopţia de copii de către cuplurile homosexuale, toate drepturile care derivă din căsătorie şi chiar anumite limitări în ce priveşte libertatea de exprimare, libertatea religioasă şi de conştiinţă când vine vorba de sodomie ...

C. În noile documente europene sunt strecurate Principiile Yogyakarta. Pe 24 iunie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a aprobat o decizie anterioară a Curţii Constituţionale a Austriei, afirmând că statele independente nu au nici o obligaţie de a introduce ,,căsătoria” sau uniunile civile homosexuale în legislaţia lor. Pe 25 iunie 2010, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (The Parliamentary Assembly of the Council of Europe, PACE) a adoptat Rezoluţia 1751 (2010) şi Recomandarea 1931 (2010), având titlul ,,Combaterea stereotipurilor sexiste din mass-media”. Legislaţia română s-a aliniat instantaneu conceptelor europene de combatere a stereotipurilor sexiste din mass-media.

 

IV. ,,Puţini oameni au avut o influenţă mai profundă asupra societăţii moderne ca Alfred Kinsey. Kinsey, ’mai mult ca oricine altcineva’, a determinat atât mişcarea de revoluţie sexuală, cât şi pe cea de eliberare a homosexualilor. Numit părintele revoluţiei sexuale, Kinsey este lăudat de unii şi condamnat de alţii, îndeosebi ţinând cont de dovezile crescânde că revoluţia sexuală modernă a agravat numeroase probleme sociale care au produs multă suferinţă şi moarte” …

 

 

PARTEA A X-A

 

Perversiune, deviaţie sexuală, parafilie sau stil de viaţă alternativ – iată cum poate
clasifica psihiatria sodomia şi impune ulterior societăţii. Prin urmare, dacă psihologia
hotărăşte că sodomia nu este o boală mintală, societatea trebuie să se alinieze ‘studiilor
ştiinţifice’ şi să-şi modifice percepţia. Nu homosexualii sunt bolnavi, ci societatea …

 

Nimic din cele petrecute în ultimii ani în materie de legislaţie nu ar fi fost posibil dacă lumea medicală, în speţă psihiatria, nu ar fi hotărât să scoată sodomia din registrul bolilor mintale. Odată îndepărtată din manualele de diagnoză ale psihiatrilor, sodomia a avut drum liber către societate pentru a-şi cere drepturile. O istorie succintă a evenimentelor din ultimele decenii dezvăluie cum a fost posibilă această modificare radicală a modului în care este percepută homosexualitatea.

 

Istoria consemnează că îndepărtarea sodomiei din manualele de diagnoză ale psihiatrilor a fost comandată ideologic

Anii ’1960-1970 au adus contribuţii valoroase în domeniul psihiatriei în ce priveşte aprofundarea mecanismelor care stau la baza unor perversiuni precum sodomia, pedofilia, travestismul, exhibiţionismul, sadismul, masochismul şi altele. Însă aceşti ani au constituit, de asemenea, o perioadă extrem de efervescentă în plan politic şi social, gândită pentru a zgudui din temelii societatea creştină, valorile şi convingerile sale. În această atmosferă tulbure, fracţiunea homosexualilor din sânul Asociaţiei Psihiatrilor Americani (APA) a planificat o serie de ,,acţiuni sistematice orientate către sabotarea întrunirilor anuale ale APA”, având ca scop scoaterea sodomiei din rândul bolilor mintale.

Începutul acestor eforturi coordonate de a determina o modificare radicală de percepţie în ce priveşte sodomia s-a făcut la reuniunea anuală a APA din 1970, când Irving Bieber, psihiatru şi psihanalist de excepţie, a fost întrerupt din prezentarea unui material despre homosexualitate şi transsexualitate de către un agitator adus pe ascuns în sală. El a fost supus unor critici dure, batjocorit şi în cele din urmă ameninţat. Sub imperiul presiunilor, organizatorii următoarei conferinţe a APA, din 1971, au fost de acord cu instituirea unei comisii speciale nu pe probleme de sodomie, ci formată din sodomiţi (!). Secretarul conferinţei a fost avertizat că dacă această comisie nu va fi aprobată, activiştii homosexuali vor sabota şedinţele tuturor secţiunilor întrunirii.

Comisia în cauză a fost înfiinţată, dar liderii acestei diversiuni au hotărât să dea încă o lovitură psihiatriei, socotind că acesta este momentul oportun pentru a obţine ceea ce doreau. Ca urmare, psihiatri progresişti, psihiatri sodomiţi şi activişti din afara APA au pus la cale o răzmeriţă şi au apelat la serviciile activistului de stânga Frank Kameny, care, la rândul lui, a intrat în contact cu organizaţia extremistă de stânga Frontul de Eliberare a Homosexualilor. În mai 1971, oamenii lui Kameny, care şi-au procurat recomandări contrafăcute furnizate de aliaţi din interior (unii de la nivel foarte înalt), au intrat la o întrunire a conducerii APA organizată pentru acordarea unei distincţii. Au pus mâna pe microfon şi Kameny a declarat: ,,Psihiatria este duşmanul încarnat. Psihiatria a purtat un război necruţător de exterminare a noastră. (...) Vă negăm orice autoritate asupra noastră. Puteţi considera că prin aceasta v-am declarat război”. Câteva ore mai târziu, comisia specială formată din homosexuali şi-a început activitatea, fără nici o obiecţie din partea APA.

În scurt timp, activiştii au reuşit să aranjeze o prezentare înaintea Comitetului pentru Nomenclatură şi Statistică al APA, un organism crucial responsabil cu publicarea Manualului de Diagnostic şi Statistică a Bolilor Mintale. Coroborat într-o oarecare măsură cu clasificarea internaţională a bolilor medicale şi având o influenţă enormă, Manualul aşezase sodomia în rândul deviaţiilor sexuale. Se făceau acum presiuni asupra APA, atât din interior cât şi din exterior, pentru a schimba clasificarea. Ca urmare, a fost creat un grup alcătuit aproape exclusiv din persoane de la Institutul Kinsey, care formaseră anterior Grupul de Lucru pe Probleme de Homosexualitate din cadrul nou-înfiinţatului Institut Naţional pentru Sănătate Mintală. Este ştiut că, pe baza studiilor lui Alfred Kinsey şi ale colaboratorilor săi, acest grup afirma încă din 1969 că sodomia în sine era absolut normală.Dogma 55

La acea vreme, vice-preşedintele APA era Judd Marmor, influent psihiatru implicat activ în campanii anti-război, pro-avort şi alte cauze socialiste, iar preşedinte era un homosexual nedeclarat. De asemenea, Judd Marmor numise în fruntea Grupului de Lucru pe Probleme de Homosexualitate pe Evelyn Hooker, psiholog cu vederi de stânga, cu tradiţie în luptele politice, a cărei lucrare Adaptarea bărbatului homosexual declarat, publicată în 1957, a constituit piatra de temelie a raportului înaintat către Comitetul pentru Nomenclatură şi Statistică al APA pentru eliminarea sodomiei din rândul bolilor mintale. Lucrarea sa avea scopul de a demonstra că nu există nici o legătură între homosexualitate şi psihopatologie şi că toate problemele psihice ale homosexualilor sunt cauzate de prejudecăţile sociale. Ceilalţi membri ai grupului erau colegii lui Alfred Kinsey, Paul Gebhard şi John Money.

 

Manualul de Diagnostic şi Statistică a Bolilor Mintale, ediţia a IV-a text revizuit, actualmente în uz (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, DSM)

 

Comitetul pentru Nomenclatură şi Statistică al APA a audiat grupul de activişti din exterior, psihologi şi psihiatri sodomiţi. Şi, în mod decisiv, ,,întrucât nici unul din membrii comitetului nu era specialist în probleme de sodomie, a existat un interes considerabil faţă de datele prezentate, multe dintre acestea fiind noi pentru cei care urmau să evalueze problemele ridicate de apelul la schimbarea nomenclatorului”. Cu alte cuvinte, această hotărâre capitală, cu un impact deosebit asupra societăţii, avea să fie luată de câţiva oameni care nu ştiau mai nimic despre subiectul prezentat lor, nefiind deloc în măsură să aprecieze calitatea ştiinţifică a expunerii.

 

Studiile ştiinţifice care au stat la baza hotărârii de a scoate sodomia din rândul bolilor mintale au vicii serioase de procedură

Prima lucrare prezentată înaintea Comitetului a fost cea a lui Evelyn Hooker, intitulată Adaptarea bărbatului homosexual declarat. Hooker a afirmat că studiul ei arată că ,,homosexualii nu sunt în mod inerent anormali şi nu există nici o diferenţă între bărbaţii homosexuali şi cei heterosexuali în termeni de patologie”. În realitate, studiul lui Evelyn Hooker a fost atât de prost conceput, încât nu putea demonstra nimic, în nici o direcţie, pe lângă faptul că prezenta mai multe vicii serioase de procedură. Cel mai grav dintre acestea era faptul că subiecţii prezenţi în acest studiu au fost ’cernuţi’ de Societatea Mattachine, o organizaţie activistă homosexuală nou-înfiinţată de Harry Hay, părintele mişcării pentru drepturile civile ale sodomiţilor, un comunist cu state vechi în activismul social.

Aşadar, autoarea a evitat formarea unui grup aleatoriu care ar fi putut oferi informaţii obiective şi a alcătuit practic ambele grupuri astfel încât acestea să corespundă scopului final. Ca urmare, persoanele care dădeau semne de instabilitate, ca şi cele care urmau o terapie, au fost pur şi simplu excluse, pentru a se asigura că nici unul dintre grupuri nu va prezenta simptome psihopatologice.

O altă problemă gravă a acestui studiu este faptul că autoarea nu a păstrat procedura iniţială de lucru, pe care a conceput-o singură, ci a schimbat-o pe parcurs. Orice persoană familiarizată cât de cât cu lumea ştiinţifică şi rigorile ei ştie că asemenea vicii de procedură compromit total un studiu. De altfel, caracterul inadecvat al cercetării sale a fost recunoscut explicit de revista care a publicat lucrarea.

Un alt studiu pe care s-a bazat APA atunci când a decis eliminarea sodomiei din DSM a fost cel al lui Eli Robins şi Marcel Saghir, intitulat Homosexualitatea masculină şi feminină. Trebuie remarcat faptul că, deşi în cartea lor şi în monografia finală Robins şi Saghir au conchis că între homosexuali şi heterosexuali nu există nici o diferenţă de psihopatologie, studiile celor doi demonstrează exact contrarul afirmaţiilor făcute de ei, chiar în condiţiile în care se ignoră maniera dubioasă de recrutare a subiecţilor, menită a suprima aceste evidenţe. De fapt, studiul este conform cu alte cercetări publicate anterior sau ulterior, evidenţiind o puternică legătură între homosexualitate şi sinucidere şi alcoolism, acestea având o incidenţă mult mai mare decât în populaţia heterosexuală echivalentă. Cu toate acestea, nici una dintre aceste date nu a fost prezentată sau discutată de comisia specială.

De altfel, aproape toată informaţia vehiculată de această comisie înaintea Comitetului pentru Nomenclatură şi Statistică al APA a fost prezentată într-un mod tendenţios, pentru atingerea scopului final: scoaterea sodomiei din rândul bolilor mintale. O hotărâre atât de importantă necesita o examinare îndelungată a literaturii de specialitate, din care nu lipseau nici la acea vreme semnalele de alarmă cu privire la problemele psihopatologice ale homosexualilor.

 

Cum a fost eliminată propriu-zis sodomia din lista tulburărilor mintale ?

De-a lungul vremii, homosexualitatea a fost socotită perversiune sexuală, inversiune (termen introdus de Sigmund Freud în 1905), variaţie sexuală, deviaţie sexuală, parafilie (termen introdus de Sandor Ferenczi). Curente moderne din psihologie, precum behaviorismul, insistă că nu există deviaţii sexuale, ci numai stiluri de viaţă alternative sau diferite, şi că aceste aspecte ale sexualităţii umane ţin mai degrabă de definiţiile sociale, unele fiind permise de societate, altele condamnate. Potrivit unor asemenea curente de gândire – sau mai bine spus, ideologice –, homosexualii sunt sănătoşi, societatea este bolnavă; astfel, pentru a vindeca societatea, trebuie întreprinse modificări radicale în diagnoza psihiatrică.

Astfel, în 1968, în Manualul de Diagnostic şi Statistică a Bolilor Mintale, homosexualitatea apărea ca deviaţie sexuală. Ediţia din iulie 1974 a Manualului conţinea o notă care anunţa că APA ,,a decis eliminarea homosexualităţii din lista bolilor mintale, introducând în schimb o nouă categorie, numită ’Tulburări ale orientării sexuale’”, definită astfel: ,,Se aplică indivizilor ale căror interese sexuale sunt îndreptate în principal către persoane de acelaşi sex şi care sunt deranjaţi, resimt un conflict sau doresc să-şi schimbe orientarea sexuală. Această categorie de diagnostic se distinge de homosexualitate, care nu reprezintă o tulburare psihiatrică. Homosexualitatea în sine este o formă de comportament sexual, şi împreună cu alte forme de comportament sexual, nu constituie în sine tulburări psihiatrice şi nu sunt listate în acest nomenclator”. Prin această definiţie, APA a declarat oficial că sodomia constituie o formă normală de viaţă sexuală şi singurul sodomit ’tulburat’ este cel nemulţumit că este sodomit. Acesta va fi considerat nevrotic numai dacă nu este fericit. Prin urmare, dacă pacientul este mulţumit de orientarea sa sexuală, se va socoti de acum înainte că este inadmisibil să i se pună diagnosticul ,,homosexual”.

Fiind un compromis pur politic, această categorie specială avea să reziste în nomenclator doar câţiva ani, ea fiind în cele din urmă eliminată. De asemenea, termenii ,,homosexualism” şi ,,homosexualitate” au fost cu totul îndepărtaţi din Manual, întrucât, după cum s-a afirmat în comentariile la ediţia a 10-a, acest diagnostic a fost recunoscut ca fiind ,,discriminatoriu”. Psihiatri de excepţie au remarcat că, începând din anii ’1970, definirea şi clasificarea deviaţiilor sexuale au suferit schimbări profunde. Se căutau noi criterii pentru a defini o tulburare sexuală, care aveau menirea de a elimina de fapt toate deviaţiile din rândul bolilor mintale.

În 1978, la 5 ani după ce APA hotărâse eliminarea sodomiei din Manual, în revista Aspecte medicale ale sexualităţii umane (Medical Aspects of Human Sexuality) a fost publicat un sondaj în rândul a 10.000 de psihiatri americani. Acesta arăta că 69% dintre psihiatrii care au completat formularul continuau să considere homosexualitatea o tulburare psihică. APA ,,căzuse victimă dezordinii unei epoci tulburi, când conflicte de tot felul ameninţau să politizeze fiecare aspect al vieţii sociale americane. Un egalitarism furios ... îi făcuse pe psihiatri să negocieze statutul patologic al homosexualităţii chiar cu homosexualii. Rezultatul a fost o concluzie bazată nu pe aproximarea unui adevăr ştiinţific, aşa cum cerea bunul simţ, ci pe o acţiune cerută de agitaţia ideologică a vremii”.

 

Care au fost miza şi consecinţele acestei schimbări de diagnostic ?

Miza a fost evidentă încă de la început: eliminarea sodomiei din rândul bolilor mintale deschidea larg homosexualilor porţile societăţii şi le oferea un aer de respectabilitate. De acum încolo, societatea va fi nevoită să-i accepte şi să le ofere drepturile de care se bucură toţi ceilalţi cetăţeni, iar homosexualitatea în sine va trebui considerată un mod de viaţă alternativ, diferit, dar totuşi normal.

Consecinţele au fost pe măsura mizei aflate în joc. În primul rând, urmările de natură medicală ale unei asemenea schimbări de diagnostic au fost majore. Datorită faptului că APA a decis eliminarea sodomiei din DSM pentru a eradica stigmatizarea la care erau supuşi homosexualii în societate – stigmatizare care era considerată motivul principal pentru care sodomiţii aveau probleme psihopatologice –, unul dintre efectele acestei decizii a fost acela de a da o autoritate psihiatrică insistenţei activiştilor homosexuali că ei, ca grup, sunt la fel de sănătoşi ca heterosexualii. Consecinţa care derivă imediat din această autoritate este descurajarea realizării oricărui studiu ştiinţific care ar putea dovedi că există, într-adevăr, probleme psihiatrice asociate cu sodomia, mult mai mari decât cele care ar putea fi cauzate de stigmatizarea societăţii.

De-a lungul timpului, diverşi psihologi şi psihiatri renumiţi au atras atenţia asupra efectelor devastatoare ale acestei schimbări de diagnostic, cu implicaţii vaste asupra înţelegerii, cercetării şi terapiei tulburărilor sexuale severe. Ei au afirmat că prin decizia APA din 1973, decenii de teorie clinică şi studii de caz au fost şterse cu buretele şi considerate irelevante. Mai mult, această poziţie va conduce la eliminarea din psihanaliză şi psihiatrie a domenii întregi de progres ştiinţific şi va aduce haos în adevărurile fundamentale despre psihodinamica subconştientă şi relaţiile dintre anatomie şi identitatea psihosexuală. În acelaşi timp, eliminarea sodomiei din lista bolilor mintale îi va induce în eroare pe medici, pe cei care manifestă astfel de atracţii sexuale, familiile lor şi structurile oficiale care sunt responsabile de politicile de sănătate mintală. În plan concret, cei care vor dori să scape de atracţiile faţă de acelaşi sex, cei care vor mai crede că astfel de înclinaţii sunt de nedorit vor descoperi că nimeni nu-i mai sprijină în ceea ce-şi doresc ...

Urmările de natură juridică au fost la fel de devastatoare. În decembrie 1973, Asociaţia Psihiatrilor Americani (APA) a hotărât eliminarea sodomiei din rândul bolilor mintale; 2 ani mai târziu, Asociaţia Psihologilor Americani, care este de 3 ori mai mare decât APA, a luat aceeaşi decizie, fiind urmată de Asociaţia Naţională a Asistenţilor Sociali. În 1992, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a luat aceeaşi decizie, de a elimina homosexualitatea din Clasificarea Statistică Internaţională a Bolilor şi Problemelor de Sănătate Asociate. Ziua de 17 mai, în care OMS a hotărât că homosexualitatea nu mai este considerată boală, a fost declarată ulterior Ziua internaţională de luptă împotriva homofobiei şi transfobiei.

Aceste modificări în percepţia lumii medicale asupra homosexualităţii s-au reflectat curând în legislaţie. După 20 ani, toate legile anti-sodomie din SUA erau contestate ca fiind neconstituţionale, iar după încă 5 ani, Curtea Supremă a statului Massachusetts decidea că însăşi căsătoria este neconstituţională. În 2003, decizia Curţii Supreme a SUA în cazul Lawrence vs. Texas afirma că toate legile împotriva sodomiei din America sunt neconstituţionale.

Într-adevăr, în ultimul deceniu, din ce în ce mai multe ţări au adoptat legislaţie favorabilă sodomiei. Însă această legislaţie începe să depăşească graniţele fireşti, în care oferă drepturi şi protecţie homosexualilor, şi tinde să oprime pe cei care nu sunt încă de acord cu stilul de viaţă homosexual. Unele propuneri vin chiar din sânul APA. De exemplu, doi activişti homosexuali membri ai APA, Richard Isay şi Douglas Haldeman, au propus introducerea homofobiei în lista bolilor mintale; cu alte cuvinte, homosexualii sunt sănătoşi, şi bolnavi sunt cei care nu acceptă stilul lor de viaţă. Dacă va veni o zi în care homofobia se va număra printre bolile mintale, cei care se opun homosexualităţii vor fi instituţionalizaţi şi trataţi medicamentos pentru convingerile pe care le au ...

De asemenea, în 2004, APA a luat o hotărâre în favoarea căsătoriei între homosexuali, susţinând că aceasta ar promova ,,sănătatea mintală”. O asemenea declaraţie din partea APA poate fi folosită în instanţă în cazul unor chestiuni sociale fundamentale. Legătura dintre psihiatrie, ca ştiinţă ce are un cuvânt greu de spus în problemele sociale, şi legislaţie constituie un punct sensibil, puternic exploatat de activiştii homosexuali.

 

Surse selective
- ,,The ’Trojan Couch’: How the Mental Health Associations misrepresent Science”
- ,,The Annals of Homosexuality”
- ,,The Pedophilia Debate Continues --And DSM Is Changed Again
- ,,International Academy of Sex Research Joins the Debate: Is Pedophilia a Mental Disorder?”
- ,,The Problem of Pedophilia”
- ,,The Animal Homosexuality Myth”
- 16 martie 2009, ,,Psychology Losing Scientific Credibility, Say APA Insiders”
- 14 decembrie 2009, ,,On the Pedophilia Issue: What the APA Should Have Known”
- 5 august 2009, ,,APA Officially Rejects Reorientation Treatment for Homosexuals”
- 10 august 2009, ,,Little Recognition Given To Study of Sexual Reorientation Therapy at APA Convention”
- 14 august 2009, ,,The Psychological Profession and Homosexuality: Lunatics Running the Asylum?”
- 7 aprilie 2010, ,,Pediatricians Warn Educators: 'Pro-Gay' Attitude toward Gender Confusion Damages Children”
- 21 aprilie 2010, ,,Fordham Study Provides ‘Empirical Evidence’ for Sexual Orientation Change Efforts”
- 29 aprilie 2002, ,,Report: Pedophilia more common among 'gays'”
- 10 mai 2009, ,,'Pedophile Protection Act': What's next for hate crimes?”
- 18 mai 2009, ,,Research: 'Hate crimes' prelude to incest, polygamy”
- 22 octombrie 2009, ,,Congress passes 'Pedophile Protection Act'”
- 22 ianuarie 2010, ,,Alarm as campaigners promote "therapy" for gay people”
- 9 februarie 2010, ,,New campaign challenges attempts to "cure" gay people”
5. www.drjudithreisman.com, 13 iulie 2002, ,,Kinsey and the Homosexual Revolution”
6. http://familyresearchinst.org, 12 ianuarie 2005, ,,Homosexual Animals ?”
7. www.thelocal.se, 17 noiembrie 2008, ,,Transvestism 'no longer a disease' in Sweden”
8. http://jasonaclark.com, 19 iunie 2009, ,,The Senate Trying To Silently Pass A “Pedophile Protection Act””
9. www.catholicnewsagency.com, 10 aprilie 2010, ,,ACP: Schools should not affirm students' perceived sexual orientation”
10. România Liberă, 5 februarie 2010, ,,Studiu: homosexualitatea are un rol evoluţionist”
11. Der Spiegel, 2 iulie 2010, ,,The Sexual Revolution and Children”
12. Journal of Creation, decembrie 2006, ,,Kinsey, Darwin and the sexual revolution”
13. Journal of the American Academy of Psychiatry and the Law Online, ,,The Forensic Risks of DSM-V and How to Avoid Them”
14. Morton M. Hunt, The new know-nothings: the political foes of the scientific study of human nature, 1999
15. Susan Brinkman, The Kinsey Corruption: An Expose, Catholic Standard and Times, Ascension Press, West Chester PA, 2004

EpisodEEpisod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 55/martie-aprilie 2010

 

 

 

PARTEA A XI-A

Alte consecinţe ale schimbării de diagnostic din 1973: oare celelalte ,,parafilii”, precum pedofilia, exhibiţionismul, travestismul, sau sadomasochismul nu ar trebui scoase şi ele din lista bolilor mintale ?

Utilizând strategia folosită pentru transformarea sodomiei într-un stil de viaţă respectabil, activiştii sociali din sânul APA militează astăzi pentru eliminarea pedofiliei din lista bolilor mintale. Ca urmare, apar din ce în ce mai multe studii ’ştiinţifice’ favorabile pedofiliei, în vreme ce APA oscilează în poziţia sa faţă de pedofilie.

Astfel, în 1990, revista Jurnalul Homosexualităţii (Journal of Homosexuality) publica o ediţie specială dublă, intitulată ,,Intimitatea între generaţii de bărbaţi. Perspective istorice, socio-psihologice şi juridice”, care conţinea o serie întreagă de articole în favoarea pedofiliei. În prefaţă, dr. Gunter Schmidt afirma că ,,fiecare caz în parte trebuie analizat din punct de vedere al meritelor. (...) Ideea de a inculpa prin lege toate actele pedofile este departe de a fi civilizată. (...) Ea implică discriminarea şi persecutarea unei minorităţi şi trebuie aşadar abolită”. Articolele din acest număr conţin o gamă largă de argumente ce aparţin ’repertoriului’ activiştilor pedofili, precum: pedofilia este înnăscută, ca şi homosexualitatea, copiii sunt fiinţe sexuale şi au dreptul să se manifeste liber etc. O dezbatere aparte din cadrul acestui număr a constituit-o relaţia dintre sodomie şi pedofilie. Această dezbatere s-a concentrat pe două întrebări principale: 1) sunt sodomia şi pedofilia două fenomene legate în mod intrinsec ? 2) Este înţelept pentru ,,mişcare” să admită legătura sau suprapunerea dintre pedofilie şi sodomie şi să ceară drepturi pentru pedofili pe baza drepturilor câştigate de sodomiţi ?

În 1998, APA publica în periodicul său, Buletinul Psihologic (Psychological Bulletin), un studiu realizat de 3 psihologi, Bruce Rind, Philip Tromovitch şi Robert Bauserman, dintre care ultimul este cunoscut pentru publicarea de ’cercetări’ care pledează pentru pedofilie. Studiul face o sinteză a cercetărilor asupra traumelor provocate de abuzul sexual în copilărie. Concluzia autorilor ? Abuzul sexual în copilărie este numai într-o mică măsură asociat cu traumele psihologice şi este posibil ca aceste traume să nu fie în realitate cauzate de abuz, ci de anumiţi factori negativi din viaţa copiilor. Mai mult, autorii pretindeau că un număr considerabil de victime au afirmat că experienţele lor au fost pozitive şi au propus psihologilor să nu mai folosească expresii precum ,,abuz asupra minorului”, ,,molestare” sau ,,victime”, ci să utilizeze termeni neutri, gen ,,sex adult-copil”. APA nu numai că a aprobat publicarea articolului, dar l-a şi apărat vreme de un an de zile în faţa criticilor. Asociaţia a emis o retractare doar după ce Congresul SUA a luat atitudine, votând o rezoluţie fără precedent care condamna studiul.

Bruce Rind şi Robert Bauserman au continuat să scrie articole în apărarea pedofiliei, care au apărut în jurnale de mare circulaţie, precum Arhivele Comportamentului Sexual (Archives of Sexual Behavior, 2001) şi Psihologia Clinică (Clinical Psychology, 2003). În decembrie 2002, Arhivele Comportamentului Sexual, jurnalul oficial al Academiei Internaţionale pentru Cercetarea Sexului, a publicat un număr special pentru a discuta dacă pedofilia ar trebui să rămână sau nu o tulburare mintală. Printre comentatori îi regăsim pe Bruce Rind şi Richard Green, unul dintre colaboratorii lui Alfred Kinsey.

Un alt apărător al pedofiliei care a primit recunoaştere din partea specialiştilor în sănătate mintală este dr. Theo Sandfort, actualmente profesor asociat de ştiinţe socio-medicale clinice la Universitatea din Columbia. În 1981, Sandfort, pe atunci co-director al programului de cercetare al Departamentului de Studii Homosexuale de la Universitatea din Utrecht, Olanda, a intervievat 25 băieţi cu vârste cuprinse între 10-16 ani care aveau relaţii sexuale cu bărbaţi adulţi, adică erau abuzaţi sexual de aceştia. De fapt, abuzatorii înşişi – care erau membri ai Grupului Pedofil Naţional – au fost cei care i-au adus lui Sandfort victimele lor, iar interviurile au avut loc în casele lor ! Bineînţeles că toţi băieţii au spus că experienţele cu adulţi au fost pozitive.

Faptul că Sandfort a promovat abuzul sexual al minorilor cu ajutorul celor care i-au abuzat nu a părut să-i scârbească pe angajatorii săi de la Universitatea din Utrecht. N-a scârbit nici prestigioasa Universitate din Columbia, care i-a oferit mai târziu funcţia de profesor, chiar după ce el a continuat să scrie articole precum ,,Relaţiile pedofile în Olanda: stiluri de viaţă alternative pentru copii ?” şi cărţi precum Sexualitatea în copilărie: comportamentul şi dezvoltarea sexuală normală (2000). Nu a scârbit nici Asociaţia Psihiatrilor Americani, care l-a numit pe Sandfort ,,coleg” al asociaţiei începând din 2002 ...

 

Publicarea de articole favorabile pedofiliei a fost concomitentă cu modificarea diagnosticării pedofiliei

În 1997, în noua ediţie a DSM-IV, APA a operat o schimbare subtilă în ce priveşte diagnosticarea tuturor parafiliilor – termen care include deviaţii sexuale, precum pedofilia, exhibiţionismul, fetişismul, travestismul, voyeurismul şi sadomasochismul. Comitetul pentru Nomenclatură şi Statistică al APA a modificat criteriile de diagnosticare în acelaşi mod în care a procedat în cazul homosexualităţii: în DSM-III, pedofilia era catalogată ca tulburare dacă ,,persoana a acţionat în baza acestor impulsuri sau este vizibil tulburată de ele”. În DSM-IV, se afirmă că a acţiona pur şi simplu în baza acestor impulsuri nu mai constituie un motiv pentru care pedofilia să fie considerată boală. Diagnosticul de ’pedofilie’ se aplică doar dacă ,,fanteziile, impulsurile sexuale sau comportamentele generează o tulburare semnificativă din punct de vedere clinic sau afectează latura socială, ocupaţională sau alte aspecte importante ale vieţii”. Dacă individul nu este tulburat sau afectat de ceea ce face, atunci, din punct de vedere al psihiatriei, el este sănătos !

Modificări identice au fost făcute în criteriile pentru diagnosticarea sadismului şi masochismului sexual, travestismului, voyeurismului şi exhibiţionismului. Ulterior, în urma scandalului provocat de articolul lui Bruce Rind publicat în Buletinul Psihologic în 1998, APA a operat în mod tacit o nouă schimbare în DSM-IV-TR, întorcându-se practic la definiţia pedofiliei din DSM-III.

În 2002, comunitatea ,,sexologilor” dezbătea deja aprins dacă nu ar trebui eliminate din DSM toate parafiliile. În 2003, la conferinţa anuală a APA, au fost luate în discuţie câteva categorii de boli mintale pentru posibila lor îndepărtare din ediţia viitoare a DSM. Printre bolile mintale dezbătute s-au numărat parafiliile, ca şi tulburarea de identitate de gen, o condiţie în care o persoană simte un disconfort persistent faţă de genul său biologic. Printre cei care au susţinut ca parafiliile să nu mai fie considerate boli mintale s-au aflat Charles Moser şi Peggy Kleinplatz. Ei au prezentat un articol intitulat ,,DSM-IV-TR şi parafiliile: un argument pentru îndepărtare”, în care au afirmat că cei ale căror interese sexuale sunt atipice, interzise din punct de vedere cultural sau proscrise religios, nu ar trebui să fie etichetaţi drept bolnavi mintal. Ei au conchis spunând că ,,persoanele cu interese sexuale parafilice suferă asemenea homosexualilor înainte de decizia din 1973” ...

 

Legislaţia favorabilă pedofiliei nu întârzie să apară

Dacă psihiatria va afirma că pedofilia nu este vătămătoare, atunci legile civile şi normele sociale vor fi constrânse să urmeze direcţia indicată de ştiinţele sociale, întocmai cum au făcut în cazul sodomiei. Când psihiatria a decis să redefinească homosexualitatea ca fiind normală, a trecut-o practic din categoria ,,indezirabilă” în categoria ,,dezirabilă”. Ulterior, instanţele de judecată şi aşa-zişii teologi contemporani au început să rescrie legile şi ’teologia’ morală în funcţie de ce susţinea psihiatria că s-a descoperit prin intermediul ştiinţei empirice.

Aceeaşi traiectorie o are astăzi pedofilia, şi în urma ei, asemenea unor tinichele legate de coada sa, vin celelalte perversiuni sexuale: incestul, zoofilia, necrofilia, sadomasochismul, voyeurismul etc. Un exemplu concludent de evoluţie în ce priveşte alinierea legislaţiei şi ’teologiei’ morale îl constituie situaţia din Suedia.

În mai 2009, Suedia a aprobat căsătoria sodomită, iar din ianuarie 2007, Biserica Suediei oferă binecuvântări religioase pentru uniunile civile homosexuale şi îngăduie clerului său să întreţină relaţii sodomite şi chiar să se căsătorească. Recent, Biserica Suediei a numit o lesbiană ca episcop luteran de Stockholm. Eva Brunne, care a contractat un parteneriat civil înregistrat cu Gunilla Linden, care este preot, este prima femeie lesbiană episcop din lume. Pe 22 octombrie 2009, Sinodul Bisericii Suediei a decis să permită cuplurilor homosexuale să se căsătorească în biserică.

De asemenea, începând cu 1 ianuarie 2009, Ministerul Sănătăţii din Suedia a decis să excludă din lista oficială a bolilor şi dereglărilor psihice travestismul, împreună cu alte 6 comportamente sexuale precum fetişismul, sadomasochismul, tulburările de identitate de gen la tineri şi tulburările multiple ale preferinţelor sexuale. În aceeaşi notă, preşedintele Consiliului Naţional pentru Asistenţă Socială din Suedia, Lars-Erik Holm, a precizat că intenţionează să discute această problemă şi la nivel internaţional, când Organizaţia Mondială a Sănătăţii va reînnoi clasificarea bolilor mintale.

Un front pe care lucrurile evoluează diferit este cel american. Departe de a exista o lege federală care să reglementeze drepturile homosexualilor, nici o acceptare mai largă a sodomiei în sânul Bisericilor existente pe continentul american, pedofilia bate la uşă cu repeziciune, cerându-şi recunoaşterea. Astfel, pe 22 octombrie 2009, Senatul SUA a aprobat legea intitulată ,,Actul de prevenire a crimelor de ură şi aplicarea sa în legea locală”, aprobată de Camera Reprezentanţilor ca HR 1913 şi intrată în Senat ca S 909. Această lege, denumită de opozanţii ei ,,Actul de protecţie a pedofililor”, a fost sponsorizată de senatorul Ted Kennedy şi puternic susţinută de administraţia Obama. Pentru a nu fi amendată în nici un fel, ea a fost strecurată în Senat ca un amendament la o altă lege care trebuia să fie votată. Ea numără printre categoriile protejate de legea federală ,,orientarea sexuală” şi ,,identitatea de gen”, incluzând în aceşti termeni toate cele 547 de deviaţii sexuale aflate în DSM-III, printre care se află incestul, necrofilia, pedofilia, zoofilia, voyeurismul etc.

Cu alte cuvinte, pe măsură ce societatea vădeşte permisivitate faţă de sodomie şi legislaţia înscrie în registrele ei această schimbare de mentalitate, se fac simţite manifestări anti-creştine, urmate îndeaproape de legislaţie anti-creştină. Legi precum cea de mai sus confirmă că lucrurile stau întocmai: ea este o ameninţare la adresa celor care nu sunt de acord cu stilul de viaţă homosexual, oferind în schimb protecţii şi privilegii federale pentru sodomiţi, pedofili şi alţi ’parafili’. Ea este parte a unei agende care va exila în cele din urmă pe creştini în rândul teroriştilor, socotiţi a reprezenta o ameninţare pentru bunul mers şi buna funcţionare a societăţii contemporane ...

(Aceleaşi surse ca la partea a X-a)

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 56/mai-iunie 2010

 

 

 

PARTEA A XII-A

Noi reglementări ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Uniunii Europene cu privire la sodomie (I)

În ultimii ani, Organizaţia Naţiunilor Unite se străduieşte din răsputeri să promoveze câteva ‘drepturi’ noi. Drepturi pe baza orientării sexuale şi a identităţii de gen, dreptul la sex care implică dreptul la educaţie sexuală cuprinzătoare şi servicii sexuale şi reproductive – cu alte cuvinte, dreptul la avort, şi nu în ultimul rând drepturile copilului care prevalează în faţa drepturilor tradiţionale ale părinţilor. Este de notat faptul că astfel de drepturi aparţin îndeobşte agendei socialiste ...

 

» Recent, Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) a lansat un avertisment sever către Marea Britanie, cu privire la ,,intimidarea homofobă”. ,,Copiii aparţinând grupurilor minoritare continuă să experimenteze discriminarea şi stigmatizarea socială”, a afirmat Comisia pentru Drepturile Copilului, printre aceştia numărându-se copiii care sunt LGBT. Comisia în speţă cere guvernului britanic să garanteze că va trece şi la ,,sancţiuni disciplinare, administrative sau – dacă este necesar – penale” în caz de discriminare a copiilor. Limbajul ,,discriminării şi stigmatizării sociale” a fost folosit de mişcarea sodomită din Marea Britanie şi colaboratorii săi din guvern pentru a obţine o mai mare implicare a activiştilor sodomiţi în şcoli. Termenul ,,intimidare homofobă” s-a dovedit a fi util în a determina guvernul britanic să întărească controalele guvernamentale asupra şcolilor religioase şi, în cele din urmă, asupra vieţii particulare de familie.

Marea Britanie, aflată în avangarda adoptării de măsuri coercitive legate de introducerea sodomiei în toate aspectele vieţii sociale, schiţează drumul pe care vor merge celelalte naţiuni europene.

 

» O comisie a drepturilor omului a ONU a spus recent statelor membre ale ONU că trebuie să acorde noi drepturi ale omului extinse pe baza ,,orientării sexuale şi a identităţii de gen”. Ele trebuie să facă acest lucru prin ajustarea legilor lor naţionale, politicilor, practicilor şi atitudinilor din cadrul familiilor şi instituţiilor culturale, sau altfel vor ,,încălca” obligaţiile faţă de legea internaţională.

Documentul numit Comentariul General 20 a fost dat publicităţii pe 2 iulie 2009 de către comisia responsabilă cu monitorizarea acordului cu Convenţia Internaţională asupra Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale. Acest act pretinde că cele două noi categorii anti-discriminare – orientarea sexuală şi identitatea de gen – există, chiar dacă statele suverane au respins în mod repetat aceste categorii în dezbaterile deschise ale ONU. În aceste dezbateri, naţiunile şi-au exprimat îngrijorarea că, de vreme ce termenii ,,orientare sexuală şi identitate de gen” nu sunt recunoscuţi sau definiţi în legea internaţională, noile categorii ar putea fi folosite pentru a impune limitări ale libertăţilor de exprimare, de religie şi de conştiinţă, ca şi legilor căsătoriei şi planurilor de învăţământ.

Într-adevăr, documentul prevede schimbări substanţiale care vor afecta în mod evident legile căsătoriei, ca şi planurile de învăţământ şi în fapt orice domeniu al vieţii sociale. În plus, potrivit specialiştilor în documente ONU, comentariile generale ,,sunt propriile interpretări ale membrilor comisiei la articolele Convenţiei” şi ,,odată formulate, ele slujesc ca interpretări oficiale ale comisiilor”. Chiar dacă statele membre ONU nu au fost niciodată de acord cu nici una din aceste categorii, un asemenea comentariu general semnalează că se va încerca extinderea Convenţiei către introducerea acestora în legislaţia internaţională.

Lupta cu privire la introducerea orientării sexuale şi identităţii de gen în legislaţia internaţională este extrem de strânsă. Guvernele progresiste au încercat în mod repetat să câştige consens asupra subiectului, dar până în prezent au fost înfrânte. Nici un document obligatoriu al ONU nu include încă orientarea sexuală sau identitatea de gen printre categoriile protejate.

Pentru a le defini, comisia citează Principiile Yogyakarta, un set de principii compus de activişti şi funcţionari ai drepturilor omului din cadrul ONU care reinterpretează drepturile omului existente pentru a include sodomia. Deşi acest document este neoficial şi, prin urmare, nu este obligatoriu, lucrurile merg către impunerea lui în legislaţia internaţională.

 

» Într-o sesiune a ONU de la sfârşitul anului trecut, o mulţime de naţiuni s-au aliniat pentru a critica un raport special despre abuzurile drepturilor omului pe bază de gen în măsurile de contra-terorism, fiindcă a avansat ideea că genul este o construcţie socială fluidă şi a promovat Principiile Yogyakarta, în loc să se ocupe de problema propriu-zisă. Se remarcă încă o dată că se încearcă introducerea de articole şi/sau paragrafe referitoare la sodomie prin diverse reglementări sau rezoluţii nespecifice, în mod mascat, precum a declarat lordul Waddington (a se vedea articolul Noutăţi pe frontul sodomiei (III). Legea Egalităţii din Marea Britanie şi consecinţele imediate ale aplicării ei).

Astfel, Organizaţia Statelor Islamice şi Grupul African l-au acuzat pe raportorul special al ONU, Martin Scheinin, că şi-a depăşit atribuţiile şi a profitat de poziţia sa pentru a avansa Principiile Yogyakarta. Sheinin, unul dintre cei 29 experţi auto-selectaţi care au alcătuit principiile mai sus menţionate, a afirmat că utilizarea lor este ,,pe deplin legitimă”, în pofida faptului că nu există nici un consens internaţional cu privire la ele.

În realitate, există documente acceptate la nivel internaţional, precum Platforma de Acţiune de la Beijing şi Statutul Curţii Criminale Internaţionale de la Roma, care definesc genul în mod tradiţional. Documentul de la Beijing afirmă ,,utilizarea obişnuită, general acceptată” a termenului; Statutul de la Roma defineşte genul ca fiind ,,cele două sexe, bărbat şi femeie, în contextul societăţii”. Dintre cei care s-au opus, delegaţia SUA a susţinut utilizarea de la Beijing; Sfântul Scaun a reafirmat că ,,genul este întemeiat pe identitatea sexuală biologică, bărbat sau femeie” şi a respins ,,noţiunea că identitatea sexuală poate fi adoptată în mod vag”; iar India a acuzat raportorul special de redefinirea ,,perspectivei genului”.

Raportul lui Scheinin şi-a găsit susţinători îndeosebi printre naţiunile europene şi câteva state latino-americane, precum Uruguay şi Chile. Norvegia şi-a exprimat ,,sprijinul deplin” pentru raport; Elveţia a mustrat naţiunile care l-au atacat pe raportor, adăugând că ele trebuie să se supună oricăror rezoluţii ulterioare bazate pe raportul său.

Un delegat care a criticat ,,aroganţa” lui Scheinin şi pe susţinătorii săi europeni a rezumat schimbul de cuvinte astfel: ,,În esenţă, lor li se permite să ne critice, dar nouă nu ni se permite să-i criticăm. Ei sunt zei”.

 

» La doar o săptămână după ce naţiunile l-au criticat pe raportorul special al ONU fiindcă şi-a depăşit atribuţiile pentru a impune o redefinire a termenului ,,gen”, ca şi Principiile Yogyakarta, un al doilea raport special – de această dată despre sănătate – expune preocupări similare. În raportul ,,Dreptul fiecăruia de a se bucura de standardul cel mai înalt posibil de sănătate fizică şi mintală”, raportorul special Anand Grover face referiri nu numai la Principiile Yogyakarta, ci şi la controversatul Comentariu General 20. Criticii văd în aceste încercări eforturi coordonate de a promova Principiile Yogyakarta, injectându-le în sistemul ONU prin referiri repetate pentru a crea astfel impresia că există un acord în privinţa lor. Principiile Yogyakarta specifice la care se face referire în raportul Grover sunt 17 şi 18. Principiul 17 cere statelor să ,,faciliteze accesul celor care caută modificări ale trupului legate de reatribuirea genului” (adică, operaţii de ,,schimbare de sex”), iar principiul 18 cere statelor să asigure că ,,nici un tratament medical sau consiliere psihologică nu tratează, explicit sau implicit, orientarea sexuală şi identitatea de gen ca fiind condiţii medicale ce trebuie tratate, vindecate sau reprimate”. O astfel de prevedere va refuza celor care se luptă cu tulburările sexuale dreptul de a primi terapie sau consiliere psihiatrică.

 

» O rezoluţie a Adunării Generale a ONU a adus din nou înaintea statelor membre noile categorii anti-discriminare, orientarea sexuală şi identitatea de gen. De această dată, naţiunile au votat pentru a elimina din Comentariul General 20 o referire la acestea. Grupurile creştine care monitorizează mersul evenimentelor pe plan mondial au remarcat că ţările tradiţional-catolice au trecut de partea celor progresiste, îngroşând rândurile susţinătorilor. Criticii afirmă că odată ce aceste noi categorii – orientarea sexuală şi identitatea de gen – vor fi adoptate, va apărea un nou drept legat de sodomie care va avea preponderenţă faţă de drepturile de exprimare şi libertatea religioasă.

Spre ruşinea noastră, a ortodocşilor, în tabăra celor care s-au opus referirii la orientarea sexuală s-au aflat ţările arabe, africane, iar dintre cele ortodoxe doar Federaţia Rusă şi Belarus. În tabăra susţinătorilor s-au aflat toate celelalte naţiuni ortodoxe: Bulgaria, Cipru, Estonia, Georgia, Grecia, Macedonia, Muntenegru, Republica Moldova, România, Serbia, Ucraina. De altfel, în ultimii ani, reprezentanţii României au votat în mod constant în favoarea rezoluţiilor pro-sodomite.

 

» Într-un raport recent, Federaţia Internaţională de Planificare Familială (International Planned Parenthood Federation, IPPF) a cerut guvernelor, instituţiilor religioase şi societăţii în general să asigure ,,educaţie sexuală cuprinzătoare” pentru copiii de toate vârstele. În raport se susţine că ,,tinerii au dreptul să fie pe deplin informaţi cu privire la sexualitate şi să aibă acces la contraceptive şi alte servicii. Aceste drepturi sunt înscrise în diferite convenţii şi tratate referitoare la drepturile omului acceptate pe plan internaţional, dar din nefericire ele nu sunt încă universal respectate”. Potrivit federaţiei, deoarece ,,tinerii sunt fiinţe sexuale”, educaţia sexuală cuprinzătoare trebuie să fie obligatorie în şcoli, iar guvernele trebuie să asigure că această educaţie este dată şi tinerilor care nu sunt la şcoală.

Din raport reiese viziunea hedonistă a acestei organizaţii, care socoteşte sexualitatea ,,o forţă pozitivă pentru schimbare şi dezvoltare, sursă de plăcere, întruchipare a drepturilor omului şi expresie a sinelui”. Fireşte, din această ideologie nu este exclusă nici lupta împotriva rolurilor de gen tradiţionale. De altfel, federaţia afirmă deschis că religia şi grupurile religioase constituie una dintre barierele principale pentru accesul adolescenţilor la educaţie sexuală şi servicii sexuale şi reproductive.

 

» Cerinţele din raportul Federaţiei Internaţionale de Planificare Familială urmează pas cu pas dezideratele expuse într-un document emis de Organizaţia pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură a ONU (UNESCO) în iunie 2009. Documentul UNESCO, intitulat Principii directoare internaţionale referitoare la educaţia sexualităţii, constituie un ghid pentru introducerea educaţiei sexuale în toate ţările membre ONU. El structurează un program cuprinzător de modificare din temelii a moravurilor umane şi deci a omului, urmărindu-se modificarea comportamentului, după cum se şi afirmă: ,,Majoritatea activităţilor din programă sunt concepute pentru a schimba comportamentele, astfel încât acestea să fie în concordanţă cu mesajul transmis”. Mesajul transmis este o viziune hedonistă asupra lumii, prin care copiii vor fi învăţaţi, de la cea mai fragedă vârstă, că sodomia, malahia etc sunt ceva normal.

Programa şcolară referitoare la educaţia sexuală este concepută pe întreg parcursul ciclului de învăţământ, de la 5 ani până la 18 ani, ceea ce evidenţiază în mod izbitor unitatea de viziune şi scop a documentului UNESCO. Astfel, programa este structurată în jurul câtorva capitole, ca Relaţii; Valori, atitudini şi aptitudini; Cultură, societate şi lege; Comportament sexual etc, fiecare fiind abordat diferit în funcţie de categoria de vârstă. Există 4 categorii de vârstă: I (5-8 ani), II (9-12 ani), III (12-15 ani) şi IV (15-18 ani). De exemplu, în cadrul capitolului Relaţii, copiii cu vârste cuprinse între 5-8 ani vor învăţa ce este familia şi că există mai multe tipuri de familii, printre care şi cele sodomite; copiii cu vârste cuprinse între 9-12 ani vor învăţa despre relele pe care le pricinuiesc prejudecăţile, stigmatizarea şi intoleranţa faţă de cei consideraţi diferiţi; în următoarele 2 categorii de vârstă, ei vor afla consecinţele stigmatizării şi discriminării, inclusiv a auto-stigmatizării, şi vor învăţa să lupte împotriva prejudecăţilor şi intoleranţei. Practic, copiii vor fi educaţi în mod treptat în spiritul toleranţei faţă de sodomie, ca în adolescenţă să devină promotori ai acesteia ...

În cadrul capitolului Comportament sexual, copiii vor învăţa că pot simţi plăcere dacă-şi ating anumite părţi ale corpului, vor învăţa despre drepturile corpului şi dreptul de a decide cine şi cum poate atinge corpul cuiva, vor învăţa ce este malahia şi că nu este vătămătoare, vor afla ... cum se folosesc prezervativele şi de unde se pot procura, şi că metodele de contracepţie ,,dau oamenilor posibilitatea de a se bucura de propria sexualitate fără consecinţe nedorite”, făcând din împlinirea poftei trupeşti o activitate fără sfârşit ! Tot aici, copiii pot afla despre ,,soluţia avortului” şi ,,accesul la avort eficace şi îngrijire post-avort”.

Această programă şcolară reprezintă practic o încercare fără precedent de pervertire a omului din fragedă pruncie, pervertire ce nu poate fi stăvilită nici de intervenţia părinţilor, de vreme ce – potrivit aceleiaşi ideologii – drepturile copilului prevalează în faţa drepturilor tradiţionale ale părinţilor. Documentul afirmă că vine în întâmpinarea dorinţelor sexuale ale copiilor (!), erijându-se în apărătorul drepturilor lor acolo unde părinţii şi valorile tradiţionale le refuză dreptul la sexualitate, care include dreptul de a primi informaţii legate de sexualitate şi de a avea acces la serviciile sexuale şi reproductive (n.r.: a se citi avort, sterilizare etc). În cazul unui conflict între drepturile copilului şi drepturile părinţilor, Convenţia ONU pentru Drepturile Copilului afirmă că primele pot prevala, iar statul poate interveni pentru a-i lua pe copii din grija părinţilor.

 

» Centrul pentru Drepturi Reproductive (Center for Reproductive Rights, CRR) şi Amnesty International colaborează cu Fondul pentru Populaţie al ONU (United Nations Population Fund, UNFPA) pentru a organiza primele instructaje făcute vreodată despre ,,drepturile reproductive”. Aceste instructaje vizează comisiile responsabile cu monitorizarea acordului cu Convenţia împotriva torturii şi Convenţia Internaţională asupra Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale. Aceste instructaje se vor concentra pe ,,încălcarea drepturilor reproductive”, precum ,,refuzarea serviciilor de îngrijire reproductivă, inclusiv avortul şi tratamentul post-avort”. Criticii afirmă însă că termenul ,,drepturi reproductive” nu a fost nicicând inclus în vreun tratat obligatoriu al ONU, pe câtă vreme delegaţiile au făcut formulări explicite pentru a defini avortul ca aparţinând termenului, oriunde a fost inclus acesta în documente şi rezoluţii neobligatorii de nivel inferior.

Observatorii ONU care au urmărit activitatea comisiilor, îndeosebi grupul care monitorizează Convenţia asupra Eliminării tuturor formelor de discriminare a femeilor, şi-au depăşit atribuţiile mandatelor lor în peste 100 cazuri diferite de-a lungul anilor pentru a răstălmăci prevederile tratatului şi a constrânge ţările să dezincrimineze sau să liberalizeze accesul la avort.

Actualmente, Centrul pentru Drepturi Reproductive colaborează cu comisia care monitorizează Convenţia Internaţională asupra Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale cu scopul de a face comentarii generale cu privire la drepturile reproductive. Precum am scris mai sus, astfel de comentarii, odată formulate, slujesc ca interpretări oficiale ale comisiilor. Chiar dacă statele nu au fost niciodată de acord cu nici una din prevederile avortului, un nou comentariu general referitor la ,,drepturile reproductive” şi ,,sănătatea sexuală şi reproductivă” vorbeşte despre intenţia comisiei de a extinde tratatul dincolo de hotarele stabilite de cei care au negociat cu atenţie limbajul său.

Statele membre ONU au început să respingă răstălmăcirile comisiilor. Doar anul trecut, în timpul Adunării Generale a ONU, statele au ridicat obiecţii faţă de o referire la un nou comentariu general despre orientarea sexuală (este vorba de Comentariul General 20 menţionat mai sus). Irakul a condus cu succes opoziţia faţă de acest document şi a remarcat că era ,,de o importanţă capitală să se dovedească că acordurile internaţionale nu ar trebui să fie interpretate ciudat”.

 

Surse selective
- 9 octombrie 2008, ,,UN Issues Stern Warning to UK on ‘Homophobic Bullying’”
- 26 august 2009, ,,UN Committee: Nations Must Grant Special Rights for ’Sexual Orientation and Gender Identity’”
- 29 octombrie 2009, ,,UN Rapporteur Criticized for Report Claiming Gender is a ’Social Construct’”
- 5 noiembrie 2009, ,,United Nations Report Pushes for Right to Sex-Change Operations”
- 28 ianuarie 2010, ,,New IPPF Document Pushes Adolescent ’Sexual Rights’”
- 6 mai 2010, ,,UNFPA, Amnesty and CRR to Push "Reproductive Rights" on UN Treaty Bodies”
2. www.mdn.md, 11 iunie 2010, ,,ONU cere introducerea educaţiei sexuale în şcoli ca drept al copilului”
3. www.catholicnewsagency.com, 9 ianuarie 2010, ,,U.N. resolution on gender and sexual orientation defeated”

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 58/septembrie-octombrie 2010

 

 

 

PARTEA A XIII-A

Noi reglementări ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Uniunii Europene cu privire la sodomie (II)

Europa, prin instituţiile sale unionale sau din afara Uniunii, face presiuni tot mai puternice ca ţările europene să accepte orientarea sexuală şi identitatea de gen în rândul categoriilor anti-discriminare şi să introducă legislaţie corespunzătoare. Cu alte cuvinte, să accepte căsătoria sodomită, adopţia de copii de către cuplurile homosexuale, toate drepturile care derivă din căsătorie şi chiar anumite limitări în ce priveşte libertatea de exprimare, libertatea religioasă şi de conştiinţă când vine vorba de sodomie ...

 

» În ianuarie 2010, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (The Parliamentary Assembly of the Council of Europe, PACE) a decis să amâne votul asupra raportului ,,Discriminarea pe bază de orientare sexuală şi identitate de gen”. Consiliul Europei nu este un organism al Uniunii Europene, ci cuprinde reprezentanţi din 47 de ţări europene, incluzând toate statele Uniunii Europene, precum şi alte state din centrul şi estul Europei, şi are printre atribuţii armonizarea legislaţiilor naţionale cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Rezoluţiile PACE constituie instrumente de presiune asupra guvernelor şi parlamentelor naţionale pentru ca acestea să modifice legislaţia internă; de asemenea, aceste rezoluţii sunt luate în considerare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în emiterea deciziilor sale, care sunt obligatorii. Prin urmare, raportul luat în discuţie în ianuarie 2010 ar fi putut atrage după sine modificări în legislaţia ţării noastre.

Raportul în speţă, prezentat de parlamentarul Andreas Gross din Grupul Socialist din Elveţia şi cunoscut sub numele de Raportul Gross, cerea statelor membre: să legalizeze căsătoriile sodomite şi să recunoască uniunile civile şi căsătoriile sodomite contractate în alte ţări europene; să adopte legi interne prin care să elimine orice fel de discriminare pe bază de orientare sexuală, să interzică orice referiri şi manifestări publice negative la adresa minorităţilor sexuale, ceea ce ar submina libertatea de asociere, de exprimare şi religioasă; să-şi ajusteze sistemul educaţional pentru promovarea sodomiei ca stil alternativ de viaţă şi combaterea homofobiei; să faciliteze, chiar din fonduri publice, operaţiile de schimbare de sex.

Raportul a întâmpinat o opoziţie foarte puternică. Din cauza numărului mare de amendamente (aproximativ 80 !), votul a fost reprogramat în sesiunea următoare, din aprilie 2010.

Centrul European pentru Lege şi Justiţie (The European Centre for Law and Justice, ECLJ), o organizaţie juridică creştină, i-a avertizat pe parlamentari că rezoluţia propusă ar trebui amendată ,,pentru a menţine definiţia familiei şi a proteja dreptul fundamental de a nu fi de acord cu ideologia celor care promovează identitatea de gen”. Centrul a mai afirmat că amendamentele la rezoluţie trebuie să asigure o definiţie juridică a ,,discursului de ură” şi să ,,reafirme că acest concept nu va sfârşi nicicând într-o limitare a discursului liber”. Este necesară şi o definiţie a homofobiei şi o reafirmare a dreptului fundamental la libertatea opiniei religioase, în particular şi în public, inclusiv în probleme de moralitate.

 

» Ierarhii ortodocşi ruşi şi ucraineni au luat poziţie faţă de prevederile raportului PACE. Consiliul Bisericilor şi Organizaţiilor Religioase din toată Ucraina s-a exprimat împotriva legalizării parteneriatelor şi/sau căsătoriilor sodomite, făcând apel la autorităţile ucrainene să ţină cont de poziţia publică, în particular de opinia organizaţiilor religioase. Ierarhii au solicitat autorităţilor şi, în primul rând, membrilor delegaţiei ucrainene permanente la PACE să voteze împotriva legalizării parteneriatelor sodomite.

În acelaşi ton, conducătorul Departamentului pentru Relaţii Externe al Patriarhiei Moscovei, Arhiepiscopul Ilarion de Volokolamsk a făcut apel la PACE să nu adopte o rezoluţie favorabilă căsătoriei şi adopţiei sodomite. ,,Biserica Ortodoxă Rusă nu susţine persecutarea homosexualilor. Cu toate acestea, opiniile cu privire la homosexualitate care merg împotriva convingerilor credincioşilor nu ar trebui impuse acestora prin mass-media şi sistemul educaţional”, a spus arhiepiscopul Ilarion într-o adresă către membrii PACE.

 

» La 2 zile după ce a analizat raportul legat de discriminarea pe bază de orientare sexuală şi identitate de gen, PACE a votat o rezoluţie care promovează avortul ca mijloc de planificare familială şi control al naşterii, forţând recunoaşterea lui ca drept al omului şi finanţarea sa din fonduri publice. Intitulată ,,Cincisprezece ani de la Conferinţa Internaţională despre Populaţie şi Dezvoltare”, rezoluţia introduce într-un document european oficial un termen nou: ,,drepturile sexuale şi reproductive”. De asemenea, ea afirmă prioritatea avortului în faţa libertăţii de conştiinţă, în situaţiile în care medici sau personal medical refuză, invocând libertatea de conştiinţă, să săvârşească un avort. Acest principiu se aplică şi unităţilor medicale particulare, de exemplu cele catolice, care refuză să săvârşească avorturi.

Este notabil faptul că ceea ce nu s-a reuşit în cadrul ONU în primăvara anului 2009, s-a reuşit în Consiliul Europei la începutul lui 2010. De altfel, modul în care a fost adoptată această rezoluţie de către PACE denotă natura ei controversată. În octombrie 2009 a fost respinsă din lipsă de voturi, iar în ianuarie 2010 a fost votată de numai 68 dintre cei 318 delegaţi ai PACE, un număr cu adevărat infim.

 

» Înainte de sesiunea din aprilie 2010 a PACE, Alianţa Familiilor din România a trimis un memoriu, cerând delegaţilor să respingă Raportul Gross. ,,Un aspect care deranjează mult este atacul împotriva societăţii care este acuzată de multe prejudicii la adresa homosexualităţii. În mod special, Biserica este vitriolic atacată pentru poziţiile ei de intoleranţă faţă de homosexualitate. Raportul enunţă şi o listă a presupuselor prejudicii la adresa homosexualităţii de care societatea civilă este acuzată. Am studiat cu multă atenţie acest raport, pe care îl găsim foarte periculos pentru valori, familie şi moralitate”, scria în memoriul organizaţiei române.

De asemenea, Alianţa Familiilor din România atrage atenţia asupra faptului că Raportul Gross presupune introducerea de măsuri pentru restrângerea autorităţii Bisericii de a critica sodomia. În plus, semnalează adoptarea de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a unei recomandări care conţine obiective similare cu cele enunţate în Raportul Gross, cu excepţia familiei şi a căsătoriei.

 

» Pe 31 martie 2010, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat Recomandarea CM/Rec(2010)5 referitoare la discriminarea pe bază de orientare sexuală şi identitate de gen. În momentul de faţă, acest document constituie cea mai importantă decizie a instituţiilor europene cu privire la sodomie. El prevede ca statele membre ale Consiliului Europei să ia măsuri concrete pentru prevenirea discriminării pe bază de orientare sexuală şi identitate de gen; să asigure mijloace juridice efective de protecţie a persoanelor LGBT, ca şi sancţiuni şi chiar despăgubiri adecvate; să dezvolte măsuri de combatere a ,,crimelor de ură”, atrăgând atenţia că instituţiile statului, mass-media, organizaţiile sportive, politice şi comunităţile religioase trebuie să conştientizeze propria responsabilitate în ce priveşte legitimarea urii şi discriminării homofobe etc. Chestiunile căsătoriei sodomite şi adopţiei de copii de către cuplurile sodomite sunt atinse în treacăt, statele fiind doar ,,invitate” să-şi modifice legislaţia în vederea includerii acestora.

În recomandare se precizează că ,,nici valorile culturale, tradiţionale sau religioase, nici regulile unei ’culturi dominante’, nu pot fi invocate pentru a justifica discursul de ură sau oricare altă formă de discriminare, inclusiv pe bază de orientare sexuală şi identitate de gen”. Deşi nu este obligatorie, această recomandare este primul document european în care se atrage atenţia în mod explicit asupra ,,discursului de ură” religios cu privire la sodomie ...

 

» În sesiunea din aprilie 2010, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (The Parliamentary Assembly of the Council of Europe, PACE) a reluat discuţia pe marginea Raportului Gross. Pe baza acestui raport, pe 29 aprilie 2010, PACE a adoptat Rezoluţia 1728 (2010) şi Recomandarea 1915 (2010), ambele documente având aceeaşi tematică, discriminarea pe criterii de orientare sexuală şi identitate de gen.

 

– Prin prezenţa şi votul lor, reprezentanţii ţărilor ortodoxe la PACE ar fi putut să preîntâmpine adoptarea Rezoluţiei 1728. Dezbaterea şi votul s-au desfăşurat pe fondul unei absenţe masive a delegaţilor: doar 81 reprezentanţi din cei 318 au fost prezenţi. Deşi România are una dintre cele mai mari delegaţii la PACE, alcătuită din 20 membri, la nici unul din voturile importante nu a fost prezent nici măcar un singur membru al acesteia, în ciuda apelurilor repetate din partea organizaţiilor pro-familie sau a unor colegi parlamentari. Atât în luna ianuarie, când Raportul Gross a fost dezbătut pentru prima oară, cât şi în sesiunea din aprilie, când acelaşi raport a devenit rezoluţie, reprezentanţii români nu s-au prezentat la vot.

Nici delegaţii Ucrainei şi ai altor ţări ortodoxe nu au luat parte la votare. Cei mai activi în respingerea prevederilor Raportului Gross au fost deputaţii din Italia, Irlanda, Polonia, Rusia şi cei doi deputaţi ai Republicii Moldovei prezenţi la şedinţă. Valeriu Ghileţchi, delegat al Republicii Moldova la PACE care a luat parte la dezbatere şi vot, a declarat: ,,Vestea bună este că cele mai importante amendamente legate de libertatea religioasă, legalizarea căsătoriilor homosexuale şi adopţia de copii de către cuplurile homosexuale au fost acceptate, ceea ce a îmbunătăţit raportul considerabil. Vestea rea însă este faptul că raportul a fost totuşi adoptat. Mi-am dorit mult să fi fost respins şi practic acest lucru ar fi fost posibil dacă deputaţii din România, Ucraina şi alte ţări est europene ar fi rămas în sală şi ar fi votat împotrivă”.

 

– Amendamentele introduse în rezoluţie au reuşit să schimbe substanţial limbajul pentru a proteja familia şi libertatea religioasă.Centrul European pentru Lege şi Justiţie (European Centre for Law and Justice, ECLJ) a criticat Raportul Gross, spunând că acest gen de formulare promovează ,,ideologia de gen” şi implică un conflict între o ,,majoritate heterosexuală” şi o ,,minoritate homosexuală”. Acest raport ,,a diminuat şi chiar a ameninţat drepturi fundamentale, precum libertatea de exprimare, libertatea religioasă şi de conştiinţă”, şi a interferat cu ,,interesele suverane” ale statelor în ,,dreptul lor de a proteja moralitatea publică, familia şi cele mai bune interese ale copilului”.Directorul centrului, dr. Gregor Puppinck a declarat: ,,Răspunsul adecvat la violenţă şi discriminare nedreaptă împotriva persoanelor LGBT nu ar trebui să includă eliminarea pluralismului moral. Este vital să protejăm şi să promovăm atât libertatea de exprimare, cât şi libertatea religioasă în problemele morale. În general, ar trebui păstrată definiţia familiei şi ar trebui protejat dreptul fundamental de a nu fi de acord cu ’ideologia LGBT’”.

Centrul a propus o serie de amendamente care au fost adoptate în redactarea finală a rezoluţiei. Ele includ garanţii că statele nu vor fi silite să recunoască parteneriatele homosexuale; de asemenea, ,,dreptul la adopţie” al copiilor unui partener de acelaşi sex a fost înlocuit cu ,,oferă posibilitatea de responsabilitate parentală comună pentru copiii fiecăruia dintre parteneri, ţinând seama de interesele copiilor”. Un paragraf complet a fost adoptat în rezoluţie: ,,Statele membre pot acorda exceptări instituţiilor şi organizaţiilor religioase când astfel de instituţii şi organizaţii sunt implicate în activităţi religioase, sau când cerinţele legale intră în conflict cu învăţăturile credinţei şi dogmei religioase, sau când ar cere unor astfel de instituţii şi organizaţii să renunţe la vreo parte a autonomiei lor religioase, şi dacă asemenea exceptări sunt compatibile cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum este interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului”. Această exceptare religioasă se aplică în toate chestiunile care ţin de discursul religios, nu numai în cele legate de homosexualitate.

 

– Ce prevede rezoluţia în forma sa finală

Rezoluţia adoptată se ocupă de o gamă extinsă de încălcări ale drepturilor persoanelor LGBT, abordând următoarele teme: æ libertatea de asociere şi exprimare; æ discursul de ură – rezoluţia identifică discursul de ură al anumitor politicieni, lideri religioşi şi ai societăţii civile, ca şi discursul de ură din mass-media şi de pe internet ca fiind de importanţă aparte şi cheamă la protejarea eficientă a homosexualilor de astfel de declaraţii; æ crima de ură – subliniază că eradicarea homofobiei şi transfobiei necesită voinţă politică în statele membre şi cheamă la furnizarea de despăgubiri legale pentru victime şi la a pune capăt nepedepsirii celor care încalcă drepturile fundamentale ale persoanelor LGBT la viaţă şi securitate; æ anti-discriminare – cheamă statele membre la a adopta şi implementa legislaţie anti-discriminare care include orientarea sexuală şi identitatea de gen printre temeiurile interzise pentru discriminare şi asigură sancţiuni pentru încălcare şi mecanisme de raportare eficiente pentru cazurile de discriminare; æ transsexualitatea – rezoluţia cheamă statele membre să ia măsuri specifice pentru a garanta că documentele de identitate ale persoanelor transsexuale reflectă identitatea de gen preferată de persoană, fără o obligaţie prealabilă de a se supune unei sterilizări sau altor proceduri medicale, precum operaţia de schimbare de sex şi terapie hormonală; æ educaţia în sprijinul sodomiei – subliniază importanţa de a nu critica orientarea sexuală percepută sau declarată a tinerilor, în special a celor cu vârste sub 18 ani; æ familiile LGBT – rezoluţia cheamă la recunoaşterea legală a parteneriatelor homosexuale doar acolo unde legislaţia naţională prevede o asemenea recunoaştere;æ drepturi parentale – posibilitatea de a dobândi responsabilitate parentală comună pentru copiii fiecărui partener; æ dreptul la azil.

Raportul Gross, care se află la baza rezoluţiei, oferă o definiţie a homofobiei – teama iraţională şi aversiunea faţă de homosexualitate şi persoanele LGB, ce se manifestă prin discriminare, şi transfobiei – teama iraţională faţă de neconformitatea genului sau depăşirea graniţelor genului. De asemenea, rezoluţia defineşte identitatea de gen ca referindu-se ,,la experienţa individuală şi profund resimţită interior a genului fiecărei persoane”.

Recomandarea 1915 este adresată Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, căruia i se cere să pună în aplicare Rezoluţia 1728. Drept urmare, Comitetul de Miniştri trebuie să pregătească pentru ţările membre ale Consiliului Europei un set de măsuri de combatere a discriminării pe bază de orientare sexuală şi identitate de gen şi să monitorizeze ulterior punerea acestor măsuri în aplicare.

 

Surse selective
- 11 septembrie 2008, ,,A Sex Change for Mr. Clean ?”
- 27 ianuarie 2010, ,,’Gay Rights’ Resolution Postponed in Council of Europe Assembly”
- 20 mai 2010, ,,Religious Exemption Adopted in Council of Europe ‘Anti-discrimination’ Resolution”
- 25 iunie 2010, ,,European Human Rights Court Rules Countries May Decide on Gay “Marriage” -- for Now”
- 22 ianuarie 2010, ,,All-Ukrainian Council of Churches urges to prevent PACE from legalizing unisexual ’marriages’”
- 27 ianuarie 2010, ,,Russian Church urges PACE not to adopt resolution in defense of gay rights”
3. www.sexualorientationlaw.eu, 10 februarie 2010, ,,European Parliament reaffirms LGBT rights are a condition to join the European Union”
4. www.mdn.md, 24 ianuarie 2010, ,,Uniunea Europeană: Pederastia şi avortul se pot legitima oficial”
5. www.agentia.org, 9 aprilie 2010, ,,Homosexualii cer legalizarea căsătoriilor, a adopţiilor şi dreptul la azil politic”
6. www.curaj.net, 23 aprilie 2010, ,,Consiliul de miniştri din cadrul Consiliului Europei îndeamnă ţările Uniunii Europene să dezrădăcineze discriminarea homosexualilor”
7. http://profamilia.md/, 1 mai 2010, ,,Rezoluţia Gross privind combaterea discriminării pe bază de orientare sexuală a fost adoptată. Vezi cum a votat Republica Moldova la APCE”
8. www.ilga-europe.org, 3 mai 2010, ,,Council of Europe Parliamentary Assembly strongly condemns discrimination against LGBT people in Europe”
9. www.flux.md, 3 mai 2010, ,,Deputaţii „creştini” de pe ambele maluri ale Prutului au refuzat să voteze contra homosexualităţii”
10. www.crestinulazi.ro, 8 mai 2010, ,,Raportul Gross (pro-homosexual), adoptat de Consiliul Europei”
11. www.moldovacrestina.net, 10 mai 2010, ,,Valeriu Ghileţchi despre votul la APCE a rezoluţiei ‘Discriminarea pe bază de orientare sexuală şi identitate de gen’”
12. www.eurasiareview.com, 17 mai 2010, ,,Ashton Statement On International Day Against Homophobia”

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 59/noiembrie-decembrie 2010

 

 

 

PARTEA A XIV-A

Noi reglementări ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Uniunii Europene cu privire la sodomie (III)

» În noile documente europene sunt strecurate Principiile Yogyakarta. Cercurile conservatoare şi pro-familie au atras atenţia asupra faptului că Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei din 31 martie 2010 şi Rezoluţia Gross adoptată pe 29 aprilie 2010 constituie primii paşi spre inserarea Principiilor Yogyakarta (despre care am scris în articolul Februarie 2009. Noutăţi pe frontul sodomiei. Reglementări ale Organizaţiei Naţiunilor Unite). Acest set de principii reinterpretează drepturile omului existente deja în legislaţia internaţională de aşa manieră încât să includă noţiuni aparţinând spaţiului homosexual, precum orientarea sexuală şi identitatea de gen. Cel mai elocvent exemplu este redefinirea căsătoriei şi familiei ca incluzând ,,dreptul la căsătorie între persoane de acelaşi gen” şi ,,dreptul la adopţie de către cupluri de acelaşi gen”. De asemenea, principiile în speţă încearcă să statueze că exercitarea libertăţii de exprimare şi a celei religioase nu trebuie să încalce ,,drepturile şi libertăţile persoanelor cu diverse orientări sexuale şi identităţi de gen”.

Deocamdată, în ce priveşte ţările europene, reglementarea legislaţiei referitoare la căsătorie şi familie este de competenţa exclusivă a legislativelor naţionale. Acesta este motivul pentru care se încearcă introducerea unor prevederi radicale – precum Principiile Yogyakarta – în decizii ale unor instituţii cu greutate ca ONU, Consiliul Europei etc, ale căror documente pot crea obligaţii statelor membre.

Concret, în Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei din 31 martie 2010, fiecare paragraf din apendicele documentului face referire directă la aspecte din Principiile Yogyakarta. Rezoluţia Gross repetă cuvânt cu cuvânt definiţia identităţii de gen din documentul elaborat la Yogyakarta, o noţiune până acum aproape inexistentă în actele europene. Rezoluţia conţine multe alte prevederi extrase din acest document radical pro-homosexual.

 

» Pe 17 mai 2010, de ziua internaţională împotriva homofobiei, Catherine Ashton, înaltul reprezentant al Uniunii Europene, a dat o declaraţie în care a amintit din nou identitatea de gen. Ea a menţionat cele 6 temeiuri de discriminare menţionate în articolele 10 şi 19 ale Tratatului de Funcţionare al Uniunii Europene, care includ orientarea sexuală, dar nu şi identitatea de gen.

Ashton afirmă: ,,Uniunea Europeană reaminteşte că discriminarea pe temeiul orientării sexuale şi identităţii de gen este interzisă de instrumentele internaţionale ale drepturilor omului, precum Acordul Internaţional asupra Drepturilor Civile şi Politice (articolele 2, 16 şi 17), Acordul Internaţional asupra Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale (articolul 2) şi Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului (articolul 2), la care sunt parte toate statele membre ale Uniunii Europene”. Aşadar, ea susţine că identitatea de gen este stipulată de o sumă de documente europene, deşi această noţiune nu a existat în legislaţia europeană până în 2008-2009, când a fost introdusă în rapoartele Agenţiei pentru Drepturi Fundamentale, via Principiile Yogyakarta, date publicităţii în 2007.

Iată un alt oficial european care încearcă să implementeze cu orice preţ Principiile Yogyakarta, construind chiar un edificiu fals pentru a promova acest document.

 

» Parlamentul European reafirmă că legislaţia cu privire la drepturile persoanelor LGBT este o condiţie pentru aderarea la Uniunea Europeană. Pe 10 februarie 2010, Parlamentul European a adoptat rapoartele referitoare la accesul în Uniunea Europeană a Croaţiei, Republicii Macedonia şi Turciei, prin care se reaminteşte ţărilor candidate că protecţia tuturor minorităţilor este o condiţie nenegociabilă pentru a intra în Uniune. În raportul despre Croaţia, se notează preocuparea Parlamentului European cu privire la interzicerea de facto a paradei homosexuale de la Zagreb din 2009, în cel despre Macedonia se afirmă că noua legislaţie anti-discriminare propusă nu acoperă orientarea sexuală şi identitatea de gen ca temeiuri de discriminare, iar cel despre Turcia indică neajunsurile codului penal turc care permite persecutarea sistematică a minorităţilor LGBT şi limitează libertatea acestora de a se aduna.

 

» Pe 24 iunie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a aprobat o decizie anterioară a Curţii Constituţionale a Austriei, afirmând că statele independente nu au nici o obligaţie de a introduce ,,căsătoria” sau uniunile civile homosexuale în legislaţia lor. ,,Autorităţile naţionale sunt mai bine plasate pentru a aprecia nevoile sociale în această chestiune şi de a răspunde, deoarece căsătoria are conotaţii sociale şi culturale profund ancorate care diferă mult de la o societate la alta”, au remarcat judecătorii.

În acelaşi timp, Centrul European pentru Lege şi Justiţie (European Centre for Law and Justice, ECLJ) a dat o notă de avertisment cu privire la decizia CEDO, afirmând că ,,formularea atentă” a Curţii implică o posibilă acceptare legală în viitorul apropiat a unui ,,drept al omului” pentru parteneriatele homosexuale recunoscute. Potrivit hotărârii CEDO, chestiunea este una a ,,drepturilor în dezvoltare” în privinţa cărora statele sunt ,,încă libere” să decidă pentru ele însele asupra problemei.Cu toate acestea, directorul centrului, dr. Gregor Puppinck a numit decizia o ,,victorie extrem de importantă”.

 

» Pe 25 iunie 2010, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (The Parliamentary Assembly of the Council of Europe, PACE) a adoptat Rezoluţia 1751 (2010) şi Recomandarea 1931 (2010), având titlul ,,Combaterea stereotipurilor sexiste din mass-media”. Raportul care a stat la baza acestei rezoluţii a fost realizat de Doris Stump din Grupul Socialist din Elveţia şi a atras atenţia asupra următoarelor aspecte: ,,femeile sunt descrise sau percepute ca slabe, vulnerabile şi dependente, limitate la rolul de mamă, soţie sau obiect sexual; femeile care reuşesc în muncă sunt zugrăvite ca ariviste sociale cu calităţi ‘masculine’”; reclamele ,,întăresc femeile şi bărbaţii în rolurile lor tradiţionale şi împiedică dobândirea egalităţii dintre femei şi bărbaţi”; ,,adoptarea de coduri de bună practică sau coduri etice aplicabile în toate sectoarele media ar putea ajuta la creşterea conştientizării profesioniştilor asupra impactului stereotipurilor sexiste în societate, în mod particular printre tineri, şi trebuie inclusă o dimensiune a genului”; ,,dezintegrarea stereotipurilor presupune eforturi îndreptate către educaţie şi instruire, de la o vârstă fragedă, pentru a identifica imaginile stereotipizate şi includerea egalităţii de gen în programa şcolară”;,,adoptarea de instrumente legale adecvate pentru a combate stereotipurile sexiste care conduc la discriminarea pe bază de gen” etc.

Recomandarea 1931 este adresată Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, căruia i se solicită să întocmească ,,un cod european de bună practică pentru statele membre pentru a combate stereotipurile sexiste din mass-media”.

Această preocupare a instituţiilor europene faţă de combaterea stereotipurilor sexiste din mass-media nu este nouă. În septembrie 2008, Parlamentul European vota pentru a-i avertiza pe cei care fac publicitate şi pe vânzători cu privire la ,,stereotipurile sexuale”. New York Times consemna la acea vreme că parlamentarii au cerut ca reclamele să nu fie neapărat mai puţin încărcate sexual, ci doar fără ,,stereotipuri sexuale”; ei doreau ca genul să nu fie prea fix în reclame, ca nu cumva indivizii să fie restricţionaţi ,,la roluri predeterminate şi artificiale care sunt adesea degradante, umilitoare şi prosteşti pentru ambele sexe”. În plus, parlamentarii au afirmat că Mr. Clean, a cărui imagine datează din anii ‘1950, constituie un exemplu de stereotip sexual care ar trebui eliminat de pe piaţa reclamelor. Criticii ‘l-au pus în gardă’ pe Mr. Clean: ,,Ai grijă, Mr. Clean. Tocmai ai putea fi trecut pe listă pentru o schimbare de sex !”

Multe voci s-au ridicat împotriva acestei rezoluţii a PACE, socotind că parlamentarii europeni ar fi trebuit să se ocupe de probleme mult mai vitale decât aceea de a afirma că a fi mamă sau a fi feminină este un stereotip discriminatoriu care trebuie eradicat. S-a luat în discuţie faptul că cei care promovează astfel de legi aparţin preponderent mediului socialist, de stânga, care a manifestat dintotdeauna antipatie faţă de conceptul de familie; s-a vorbit şi despre confuzia dintre aspectele sexuale şi denigrante şi cele legate de feminitate şi maternitate, confuzie care conduce la ideea că toate rolurile, inclusiv maternitatea şi paternitatea, sunt construcţii sociale care pot fi eliminate.

 

» Legislaţia română s-a aliniat instantaneu conceptelor europene de combatere a stereotipurilor sexiste din mass-media. Ca urmare, Monitorul Oficial al României din 15 aprilie 2010 a publicat ,,Hotărârea privind aprobarea Strategiei naţionale pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru perioada 2010-2012 şi a Planului general de acţiuni pentru implementarea Strategiei naţionale pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru perioada 2010-2012”.

Printre chestiunile abordate de această hotărâre se numără ,,concilierea vieţii de familie cu viaţa profesională”, ,,combaterea rolurilor şi stereotipurilor de gen din învăţământ, cultură şi mass-media”, şi ,,introducerea perspectivei de gen în educaţia formală şi nonformală şi în viaţa socială”. Documentul uimeşteprin similaritatea cu legea europeană, prin expresii de genul: ,,perpetuarea stereotipurilor şi rolurilor de gen prin intermediul conţinutului manualelor şcolare”, ,,atitudini stereotipale”, ,,există discordanţă între modelele feminine promovate (gospodină, mamă, cu activităţi în mediul privat) şi modelele masculine (cu activitate în mediul public, băutori de bere, fanatici după meciurile de fotbal etc)”, ,,eliminarea stereotipurilor de gen, a limbajului sexist din peisajul audiovizual”. În final, legea prevede finanţare de la bugetul de stat pentru implementarea tuturor obiectivelor stabilite.

 

* * *

 

Acestea sunt documentele oficiale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi instituţiilor europene din prima jumătate a anului 2010. Pe zi ce trece, hotărârile acestor înalte foruri ameninţă libertatea de exprimare, religioasă şi de conştiinţă şi îngrădeşte viaţa creştină autentică din sânul societăţii contemporane.

(Aceleaşi surse ca la partea a XIII-a)

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 61/ianuarie-februarie 2011

 

 

 

PARTEA A XV-A

 

,,Puţini oameni au avut o influenţă mai profundă asupra societăţii moderne ca Alfred Kinsey.
Kinsey, ’mai mult ca oricine altcineva’, a determinat atât mişcarea de revoluţie sexuală, cât şi pe
cea de eliberare a homosexualilor. Numit părintele revoluţiei sexuale, Kinsey este lăudat de unii şi
condamnat de alţii, îndeosebi ţinând cont de dovezile crescânde că revoluţia sexuală modernă a agravat
numeroase probleme sociale care au produs multă suferinţă şi moarte. Mulţi îl ridică în slăvi ca fiind unul
dintre cei mai importanţi cercetători de la Darwin încoace şi conchid că ambii au schimbat societatea
americană spre mai bine. Alţii îi condamnă pe ambii, fiindcă, asemenea lui Freud, atât Darwin
cât şi Kinsey au afectat în mod nefavorabil moralitatea societăţii”

 

Notă introductivă

Informaţiile din acest articol sunt cu totul nepotrivite pentru o publicaţie ortodoxă. Cu toate acestea, având în vedere importanţa pe care o are sodomia în ansamblul problemelor arzătoare contemporane, socotim că este de folos să prezentăm această istorie modernă a introducerii sodomiei în sânul societăţii actuale şi a promovării sale virulente în rândul copiilor şi tinerilor, ca pentru a cuprinde întreaga lume.

 

Cine a fost Alfred Kinsey ?

Considerat părintele revoluţiei sexuale şi al eliberării homosexualilor, Alfred Kinsey (1894-1956) a avut un rol crucial în acest context istoric (n.r.: prezentat în episodul anterior), motiv pentru care vom zăbovi puţin asupra personalităţii şi studiilor sale. O scurtă trecere în revistă a vieţii şi preocupărilor sale ştiinţifice descoperă înaintea ochilor noştri o îngemănare de atitudini, comportamente şi curente de gândire nu întru totul surprinzătoare.

Născut în sânul unei familii metodiste, Alfred Kinsey a primit o educaţie religioasă, dar va rupe încă din tinereţe toate legăturile cu părinţii săi şi religia lor şi va trăi restul vieţii ca un ateu declarat. Unii biografi ai săi afirmă că încă din adolescenţă, ,,comportamentul lui Kinsey era evident patologic, satisfăcând orice criteriu de perversiune sexuală”. Pe lângă faptul că nu era atras de sexul opus, manifestând un interes evident pentru propriul sex, îndeosebi pentru băieţi, el era obsedat de masochism. Relatările existente despre atitudinile sale masochiste relevă că avea un comportament considerat nu numai oribil, ci şi periculos. De altfel, înclinaţiile perverse îl făceau să aibă nevoie de spitalizare, fiindcă aşa cum cei care se droghează au nevoie de doze din ce în ce mai mari de drog, tot astfel masochistul are nevoie de nivele crescute de durere.

Pentru a-şi satisface dorinţele perverse, el s-a alăturat Băieţilor Cercetaşi, ca lider cercetaş, la vârsta târzie de 17 ani. În 1921, scria unui coleg din Newark despre colecţia sa de reviste cu nuduri masculine, cu care îi momea pe alţii. Interesul lui Kinsey faţă de băieţi nu a dispărut nici la maturitate, cu toate că s-a căsătorit şi a avut 4 copii. Soţia lui nu numai că-l susţinea în deviaţiile sale sexuale, ci uneori lua parte la schimburi de soţii şi juca în filme pornografice cu membrii echipei lui de cercetători. De asemenea, ea era foarte tolerantă faţă de excursiile pe care soţul ei le făcea însoţit de diferiţi studenţi, excursii în care el dădea frâu liber înclinaţiilor sale obscene.

Din pricina comportamentului său deviant manifest încă din adolescenţă, Kinsey a intrat în conflict cu tatăl său, un om foarte religios care a încercat să-i îndrepte obiceiurile. Ulterior, Kinsey se va război şi cu Biserica, susţinând că aceasta greşeşte încercând să înfrâneze sexualitatea umană. În această luptă cu creştinismul şi curăţia sa, Alfred Kinsey va găsi un aliat fenomenal în darwinism. În perioada colegiului şi facultăţii, sub influenţa teoriei lui Charles Darwin (1809-1882), Kinsey se va transforma dintr-un teist într-un evoluţionist militant ateu, care va declara război făţiş principiilor iudeo-creştine şi valorilor întemeiate pe acestea.

Fascinaţia timpurie a lui Kinsey faţă de darwinism este de netăgăduit. El era, într-adevăr, un pasionat de biologie. Cei care i-au studiat viaţa şi personalitatea au conchis că, până într-un punct, chiar a fost un om de ştiinţă, însă în ce priveşte studiile sale asupra sexualităţii umane s-a dovedit a fi mai degrabă un activist.

Ca om de ştiinţă, el a lăsat posterităţii o seamă de cursuri de biologie, publicate de edituri americane importante. De pildă, lucrarea sa O introducere în biologie, care a văzut lumina tiparului în 1926, a cunoscut mai multe ediţii şi a ajuns să se vândă în aproape 500.000 exemplare. Într-o perioadă în care în America se preda pretutindeni creaţionismul, care abia începea să fie contestat[1], Kinsey susţinea cu putere darwinismul. Indexul lucrării sale O introducere în biologie nu conţinea nici numele lui Darwin, nici termenul ‘evoluţie’, în schimb cartea dedica aproape 40 de pagini acestui subiect. Cursurile sale de biologie conţineau un capitol întreg dedicat ,,noilor tipuri de organisme” apărute în urma evoluţiei[2].

Kinsey a fost de asemenea un susţinător fervent al eugeniei. Într-un text din 1937, care avea menirea de a-i instrui pe profesorii de biologie, el a spus că eugenia va avea ,,un loc permanent în învăţământ, atât în facultate, cât şi la colegiu”. Afirma chiar că este greşit a nu utiliza informaţia cu privire la ereditatea umană în problemele sociale, şi chiar pleda ca ,,ideile eugenice să fie date băieţilor şi fetelor de îndată ce ei manifestă interes în a-şi căuta parteneri de sex opus”. Lista de referinţe la eugenie a lui Kinsey este mai cu seamă grăitoare: el recomanda cărţi care au rămas în istorie ca infame şi respinse pe deplin de cercetarea ştiinţifică.

În anul 1938 a început în mod oficial cariera sa de cercetător în domeniul sexualităţii umane. În acea vreme, el era angajat de Universitatea din Indiana pentru a preda noţiuni introductive în biologie, entomologie şi taxonomia insectelor. Curând a ajuns să lucreze cu studenţi la diferite proiecte şi a devenit din ce în ce mai preocupat de sexualitatea umană. Ca urmare, va trece de la predarea unor generalităţi de biologie la predarea unui curs de căsătorie, în cadrul căruia se va lansa în discuţii şi detalieri nesfârşite. Deşi îmbrăcat într-o haină a ştiinţei, cursul său era în realitate o pledoarie nu numai pentru libertate sexuală, ci şi pentru darwinism şi împotriva religiei.

Istoria nu este foarte explicită cu privire la modul în care Alfred Kinsey a ajuns să predea acest curs de căsătorie. Universitatea din Indiana insistă în a susţine că el a fost ales pentru a ţine acest curs fiindcă era considerat un profesor respectat de zoologie, un ,,om de ştiinţă dezinteresat, o persoană fără nici o obsesie”, în ciuda dovezilor substanţiale contrare. Lăsând Dogma 62deoparte înclinaţiile sale sexuale, foarte bine mascate în acea vreme, când a ajuns în Indiana, Kinsey era un ateu declarat care îmbrăţişase eugenia şi cerea eliminarea americanilor ,,de nivel scăzut”. El refuza categoric să primească în echipa sa negri, evrei sau creştini convinşi.

Sub această spoială de respectabilitate, cursul de căsătorie al lui Kinsey s-a dezvoltat mai ales în ce priveşte aspectele sexuale, fapt care a provocat o serie de plângeri. Cu toate acestea, Consiliul de Administraţie al Universităţii din Indiana a aprobat cursul pentru un al doilea an, împreună cu o listă de 350 de întrebări intime pe care Kinsey intenţiona să le pună studenţilor pentru a începe să adune date. Cele 350 de întrebări vor deveni baza infamelor sale ,,interviuri” sau ,,istorii sexuale”, iar datele obţinute vor fi utilizate în cele două lucrări majore ale sale, Comportamentul sexual al bărbatului (1948) şi Comportamentul sexual al femeii (1953).

 

Kinsey: crime şi consecinţe, de Judith Reisman (prima ediţie 1998, a doua ediţie 2000), dezvăluie personalitatea controversată şi cercetările ştiinţifice frauduloase ale lui Alfred Kinsey

 

Întrebările din acest chestionar erau extrem de intime, iar Kinsey a depus un efort deosebit pentru a obţine aceste date. Astfel, el a ajuns să posede informaţii delicate nu numai despre studenţi, ci şi despre profesori şi administratori universitari, ale căror ,,istorii” conţineau detalii despre adulter şi homosexualitate necunoscute de nimeni în afară de el. De asemenea, el cerea celor din echipa sa să-i furnizeze ,,istorii sexuale” şi aceasta nu era singura cerinţă terifiantă pe care o avea de la ei ... De-a lungul anilor, Kinsey a alcătuit o bibliotecă erotică, conţinând fotografii şi filme, practic pornografie heterosexuală, homosexuală, şi chiar sadomasochistă – toate în numele ştiinţei. Această bibliotecă erotică, ca şi implicarea sa în comunism, au atras atenţia autorităţilor americane care au iniţiat un proces ce a rămas neterminat la moartea lui, în 1956. Totuşi, una dintre consecinţele imediate ale acestei investigaţii a fost suspendarea finanţării cercetărilor sale. Kinsey şi-a petrecut ultimii ani din viaţă încercând să-şi asigure fondurile necesare continuării studiilor sale asupra sexualităţii umane, însă fără succes[3].

 

Cine au fost colegii lui Alfred Kinsey ?

Este interesant de notat cine au fost cei care au făcut parte din echipa sa de cercetători, au fost co-autori ai lucrărilor sale şi au continuat după moartea sa cercetările în domeniul sexualităţii. Wardell Pomeroy a fost unul dintre membrii Grupului de Lucru pentru Nomenclator (n.r.: despre care am vorbit în episodul anterior). În cartea sa, Băieţii şi sexul: Wardell Pomeroy, co-autor al Rapoartelor Kinsey, el vorbeşte despre plăcerea de a fi ... zoofil. De asemenea, în cadrul unui articol intitulat O nouă perspectivă asupra incestului, susţine că astfel de relaţii nu au nici un efect negativ. De altfel, Wardell Pomeroy este cunoscut cel mai adesea ca autor al cărţilor despre sex pentru copii[4] ...

Un alt co-autor al Rapoartelor Kinsey, Paul Gebhard, a făcut de asemenea parte din Grupul de Lucru pentru Homosexualitate din cadrul Institutului Naţional de Sănătate Mintală, fiind prezentator la cruciala şedinţă a Comitetului pentru Nomenclatură şi Statistică al APA din 1973. Gebhard a fost co-fondator al SIECUS[5] şi al Asociaţiei Planificarea Familială[6], şi preşedinte al Institutului Kinsey între anii 1956-1982. În anii ’1990, Gebhard a recunoscut că datele din lucrarea lui Kinsey, Comportamentul sexual al bărbatului, cu privire la sexualitatea copiilor cu vârste cuprinse între 5 luni şi 14 ani au fost obţinute prin observaţii concrete[7].

John Money a fost directorul Unităţii de Cercetări Psiho-hormonale din cadrul Universităţii Johns Hopkins, fiind un promotor de frunte al transsexualităţii şi chirurgiei de schimbare de sex. Deşi a fost cândva unul dintre principalele centre pentru asemenea intervenţii chirurgicale, această unitate şi-a închis porţile în 1979, după ce a avut loc acolo una dintre cele mai nefericite experienţe. Echipa de medici a încetat să mai realizeze operaţii de schimbare de sex copiilor cu organe genitale ambigue, întrucât a constatat că psihologia ar trebui să se conformeze biologiei, şi nu invers[8].

Un alt colaborator al lui Alfred Kinsey este profesorul John De Cecco de la Universitatea de Stat din San Francisco, editorul revistei Jurnalul Homosexualităţii, dar şi mai important, membru în consiliul de administraţie al revistei Paedika: Jurnalul Pedofiliei. În declaraţia de principiu publicată în primul număr al revistei, editorii afirmă: ,,Punctul de plecare al Paedika este în mod necesar conştiinţa noastră de sine ca pedofili. (...) Prin publicarea de studii, atent documentate şi fundamentate, dorim să demonstrăm că pedofilia a fost şi rămâne o componentă legitimă şi productivă a ansamblului experienţei umane” ...

 

Partenie Filipescu

 

Surse selective
- ,,The ’Trojan Couch’: How the Mental Health Associations misrepresent Science”
- ,,The Annals of Homosexuality”
- ,,The Pedophilia Debate Continues --And DSM Is Changed Again
- ,,International Academy of Sex Research Joins the Debate: Is Pedophilia a Mental Disorder?”
- ,,The Problem of Pedophilia”
- ,,The Animal Homosexuality Myth”
- 16 martie 2009, ,,Psychology Losing Scientific Credibility, Say APA Insiders”
- 14 decembrie 2009, ,,On the Pedophilia Issue: What the APA Should Have Known”
- 5 august 2009, ,,APA Officially Rejects Reorientation Treatment for Homosexuals”
- 10 august 2009, ,,Little Recognition Given To Study of Sexual Reorientation Therapy at APA Convention”
- 14 august 2009, ,,The Psychological Profession and Homosexuality: Lunatics Running the Asylum?”
- 7 aprilie 2010, ,,Pediatricians Warn Educators: 'Pro-Gay' Attitude toward Gender Confusion Damages Children”
- 21 aprilie 2010, ,,Fordham Study Provides ‘Empirical Evidence’ for Sexual Orientation Change Efforts”
- 29 aprilie 2002, ,,Report: Pedophilia more common among 'gays'”
- 10 mai 2009, ,,'Pedophile Protection Act': What's next for hate crimes?”
- 18 mai 2009, ,,Research: 'Hate crimes' prelude to incest, polygamy”
- 22 octombrie 2009, ,,Congress passes 'Pedophile Protection Act'”
- 22 ianuarie 2010, ,,Alarm as campaigners promote "therapy" for gay people”
- 9 februarie 2010, ,,New campaign challenges attempts to "cure" gay people”
5. www.drjudithreisman.com, 13 iulie 2002, ,,Kinsey and the Homosexual Revolution”
6. http://familyresearchinst.org, 12 ianuarie 2005, ,,Homosexual Animals ?”
7. www.thelocal.se, 17 noiembrie 2008, ,,Transvestism 'no longer a disease' in Sweden”
8. http://jasonaclark.com, 19 iunie 2009, ,,The Senate Trying To Silently Pass A “Pedophile Protection Act””
9. www.catholicnewsagency.com, 10 aprilie 2010, ,,ACP: Schools should not affirm students' perceived sexual orientation”
10. România Liberă, 5 februarie 2010, ,,Studiu: homosexualitatea are un rol evoluţionist”
11. Der Spiegel, 2 iulie 2010, ,,The Sexual Revolution and Children”
12. Journal of Creation, decembrie 2006, ,,Kinsey, Darwin and the sexual revolution”
13. Journal of the American Academy of Psychiatry and the Law Online, ,,The Forensic Risks of DSM-V and How to Avoid Them”
14. Morton M. Hunt, The new know-nothings: the political foes of the scientific study of human nature, 1999
15. Susan Brinkman, The Kinsey Corruption: An Expose, Catholic Standard and Times, Ascension Press, West Chester PA, 2004

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 62/martie-aprilie 2011

 


[1] În 1925, a avut loc celebrul proces al maimuţelor, în care profesorul de şcoală John Scopes a fost judecat pentru prezentarea evoluţionismului ca ştiinţă într-o şcoală din Dayton, statul Tennessee. Legile americane din acel timp interziceau cu desăvârşire predarea evoluţiei omului.

[2] Se pare totuşi că Alfred Kinsey nu era singurul din acea vreme care propovăduia darwinismul. În anii care au urmat procesului Scopes, autorii şi editorii au realizat că, dacă utilizau câteva trucuri lingvistice, puteau menţine la minimum obiecţiile comunităţii faţă de manualele de biologie. Cei mai mulţi au descoperit că dacă foloseau un sinonim slab pentru cuvântul ,,evoluţie” – dezvoltare rasială, dezvoltare progresivă, dezvoltare sau schimbare – şi umblau cu subterfugii când venea vorba de originea speciei umane, ei ar fi putut ajunge să spună orice vroiau să spună.

[3] Acest lucru s-a petrecut doar în ultimii ani din viaţă, când Alfred Kinsey realizase deja cea mai mare parte a cercetărilor sale, lansând ‘bomba’ care a declanşat revoluţia sexuală şi homosexuală în societatea occidentală. Încă de la începutul carierei sale de ‘sexolog’, el va primi fonduri substanţiale pentru cercetare. Potrivit Enciclopediei Internaţionale a Ştiinţelor Sociale, în 1938, Kinsey a început să fie finanţat de Consiliul pentru Cercetare Naţională şi Divizia Medicală a Fundaţiei Rockefeller. Şi în 1941, cu resursele direcţionate către efortul războiului, Fundaţia Rockefeller a continuat să dea fonduri pentru cercetarea sexualităţii umane sub ‘bagheta’ lui Kinsey.

De asemenea, Institutul Naţional de Sănătate Mintală a încurajat financiar preocupările ştiinţifice ale echipei lui Alfred Kinsey, în vreme ce mai multe milioane de dolari provenind de la alte instituţii scutite de impozite au fost direcţionate către cercetările sale.

După moartea sa, în 1957, Institutul pentru cercetarea sexului, genului şi reproducerii, care astăzi îi poartă numele, a atras noi surse de finanţare federală şi privată. În anii ‘1970, datorită fondurilor de care dispunea, institutul şi-a putut crea chiar un serviciu de informaţii. Şi astăzi o sumedenie de fonduri statale şi federale continuă să fie îndreptate către Institutul Kinsey.

[4] În cartea sa, Războiul împotriva populaţiei, apărută în limba română la Editura Provita Media în 2008, Jacqueline Kasun notează că Alfred Kinsey, Wardell Pomeroy şi Clyde Martin sunt autorii lucrării Comportamentul sexual al bărbatului, ,,în care au descris reacţiile sexuale detaliate ale copiilor mici la stimularea făcută de adulţi, de băieţi mai mari şi de către autori înşişi” ...

[5] Consiliul de Educare şi Informare Sexuală al SUA (Sexuality Information and Education Council of the United States (SIECUS)).

[6] Asociaţia Planificarea Familială (Planned Parenthood) este cea mai veche şi mai mare organizaţie pentru controlul populaţiei, ceea ce înseamnă în principal controlul naşterilor prin avort şi sterilizare, dar şi educaţie sexuală. Asociaţia este cea mai cumplită organizaţie de acest tip, cu filiale şi clinici pretutindeni în lume. Ea aspiră la titlul de campion în ce priveşte educaţia sexuală în şcolile publice şi priveşte deschis şcolile ca agenţi de trimitere a clienţilor către clinicile sale. Avându-i pe şcolari drept ţintă, organizaţia a scos pe piaţă cărţi şi filme explicite despre sex, cum ar fi Despre sex, care prezintă scene directe, şi broşuri de tipul Eva care avortează, în care este înfăţişată Maica Domnului însărcinată, având chipul lui Alfred Newman, care spune: ,,Ce ? Eu, să mă îngrijorez … ?”

[7] În 1995, Paul Gebhard a declarat pentru Indiana Herald-Times că ,,informaţiile pe care le-am avut despre sexualitatea copiilor au provenit din observaţiile persoanelor angajate în grădiniţe, părinţilor şi pedofililor”. În 1998, el afirma: ,,Era ilegal şi noi ştiam că era ilegal şi de aceea o mulţime de oameni sunt furioşi”. Kinsey şi colegii săi au recunoscut că ascundeau identităţile a cel puţin 2 pedofili care au furnizat informaţii echipei de cercetători. Cei implicaţi în cercetările lui Kinsey ştiau că el colabora cu multe persoane pentru a dobândi date despre activitatea sexuală a copiilor şi adolescenţilor, inclusiv cu pedofili.

Într-un interviu oferit televiziunii Yorkshire pentru documentarul său din 1998, intitulat ,,Pedofilii lui Kinsey”, Clarence Tripp, fotograful lui Kinsey, afirma: ,,Kinsey avea legături cu toţi [pedofilii] pe care i-a putut descoperi”, iar biograful său, Jonathan Gathorne-Hardy remarca în acelaşi documentar că ,,el era profund influenţat de 5 directori de şcoală pedofili care aveau relaţii intime cu băieţi de 12 sau 13 ani”. Gebhard însuşi a mărturisit: ,,I-am găsit pe ei [pedofili] în închisori, pe mulţi dintre ei. Apoi, exista şi o organizaţie de pedofili în această ţară ... neîncarceraţi ... ei au colaborat”.

În timp ce era intervievat pentru documentarul realizat de BBC în 1998, Gebhard a recunoscut în afara emisiunii că echipa lui Kinsey a obţinut informaţii nu numai de la pedofili individuali, ci şi de la o organizaţie de pedofili care a precedat actuala Asociaţie Nord-Americană pentru Iubirea dintre Bărbaţi şi Băieţi (North American Man Boy Love Association, NAMBLA).

Doi dintre pedofilii cu care a lucrat Kinsey au fost identificaţi. Primul dintre ei este un pedofil din Arizona care a fost abuzat în copilărie de bunicul şi bunica sa şi a sfârşit prin a abuza el însuşi peste 800 copii, ca şi animale. Kinsey, care a intrat în legătură cu el în toamna anului 1943, l-a considerat o sursă extrem de valoroasă de informaţie. Potrivit unuia dintre biografii lui Kinsey, Jim Jones, în martie 1945, Kinsey i-a oferit acestui pedofil un salariu dacă îşi va părăsi slujba sa guvernamentală pentru a pune laolaltă toate notiţele pe care le făcuse de-a lungul anilor, cu privire la sexualitatea copiilor.

De asemenea, în 1943, în timpul celui de-al doilea război mondial, Kinsey a corespondat cu un pedofil german, medic şi ofiţer nazist, Fritz von Balluseck. Corespondenţa dintre cei doi a fost interceptată de poliţie, care era în căutarea unui pedofil care ucidea copii, iar în 1957 Balluseck a fost condamnat că a abuzat sexual copii vreme de 30 ani. Abuzurile au avut loc în Germania şi Polonia, unde Fritz von Balluseck, ca membru al Gestapo, a avut acces la fetiţe evreice. Ca şi celălalt pedofil, Balluseck deţinea 4 jurnale care cuprindeau toate abuzurile săvârşite de el asupra copiilor cu vârste cuprinse între 9 şi 14 ani. În timpul procesului lui Balluseck, judecătorul a spus: ,,Am avut impresia că ai ajuns la copii pentru a-l impresiona pe Kinsey şi a-i transmite informaţii”. Potrivit Neues Deutschland, Balluseck a răspuns: ,,Kinsey însuşi mi-a cerut să o fac”.

[8] În noiembrie 2004, Paul McHugh, decanul Facultăţii de Psihiatrie de la Universitatea Johns Hopkins, declara: ,,Am fost martorul multor rele cauzate de schimbarea de sex. Copiii transformaţi din constituţia lor masculină în roluri feminine suferă pe termen lung tulburări şi neplăceri, întrucât ei îşi conştientizează tendinţele naturale. (...) Am risipit resurse ştiinţifice şi tehnice şi ne-am compromis credibilitatea profesională colaborând cu nebunia, în loc să încercăm să studiem, să vindecăm sau să prevenim aşa ceva”.