Există o genă a homosexualităţii ?

 

Printre homosexuali circulă două curente de opinie. Unii se plâng de presupusa fatalitate genetică pentru a forţa opinia publică să-i exonereze de investigaţia morală. Alţii îşi asumă conduita, considerând-o un gest de supremă libertate.

Dacă homosexualitatea ar avea cauze genetice, iar homosexualii ar fi, într-adevăr, doar nişte victime, aceştia ar trebui acceptaţi ca atare, fără vreo imputaţie. Însă, argumentele de care ei se folosesc pentru a susţine această teză sunt lipsite de temei ştiinţific.

Astfel, în diverse ziare, reviste, emisiuni de televiziune, este invocat numele specialistului în biologie moleculară Dean Harner de la Laboratorul de Biochimie al Institutului Naţional de Oncologie din Bethesda, Maryland, SUA. El ar fi găsit ,,dovezi privind existenţa unei gene a homosexualităţii”, fapt ce a fost intens mediatizat şi speculat. Această descoperire ştiinţifică a reprezentat baza campaniei dusă de susţinătorii homosexualităţii în scopul de a convinge întreaga planetă că orientarea sexuală este o problemă pur genetică şi noi, oamenii, nu alegem ce vrem să fim.

Cu toate acestea, temelia pe care s-a fundamentat această părere este foarte fragilă. Două sunt motivele pentru care o astfel de descoperire ştiinţifică este neconcludentă.

În primul rând, presa a exagerat şi chiar a deformat rezultatele cercetărilor lui Dean Harner, din dorinţa de senzaţional. Astfel, în numărul din iulie-august 1998 al revistei ştiinţifice ,,La Recherche” au apărut un interviu cu Dean Harner şi un studiu, privind determinismul genetic, semnat de Bertrand Jordan. Cele două materiale contrazic propaganda homosexualistă care a tras ,,concluzii exorbitante din premise foarte modeste”.

În fapt, Dean Harner a efectuat nişte cercetări privind legătura dintre genele umane şi orientarea sexuală a omului şi şi-a publicat rezultatele într-o revistă academică. În urma acestor cercetări, el a sugerat că este posibil ca orientarea sexuală să fie transmisă ereditar. Tocmai această sugestie a lui a fost scânteia care a aprins mass-media şi a condus la elaborarea întregii teorii a fatalismului genetic al homosexualilor.

Însă se pare că Dean Harner, susţinând o astfel de idee, a mers mult prea departe cu concluziile sale. De fapt, lumea ştiinţifică contemporană avansează ipoteze şi chiar teorii ce nu au prea mare susţinere în realitate. În ultimele decenii, ea a suferit o degradare destul de gravă în ce priveşte probarea ideilor pe care le vehiculează, ca şi rigurozitatea şi seriozitatea în sine a cercetărilor ştiinţifice. Acesta ar fi un al doilea motiv pentru care o astfel de descoperire este neconcludentă.

Pentru a susţine acest punct de vedere, iată ce scrie ,,La Recherche”: ,,O lectură mai critică dezvăluie că prima parte a studiului (n.r.: al lui Dean Harner) este anecdotică, dependentă de validitatea definiţiilor alese şi fără valoare probantă la nivelul eredităţii. Faptul că 10 % din fraţii homosexualilor sunt ei înşişi homosexuali nu dovedeşte nimic în legătură cu un determinism genetic”.

Mai mult, autorul însuşi, conştient de faptul că experienţele sale sunt de abia la început, spune că este necesară efectuarea unui test final al unei astfel de teze, ceea ce el nu a realizat. ,,Harner nu a făcut o astfel de verificare, şi nici o altă echipă nu a propus experimentări independente de cercetările lui”, scrie ,,La Recherche”.

În aceste circumstanţe, omul de rând este probabil deja convins că există o genă a homosexualităţii. Este de notat că, în 1998, în New York a avut loc o manifestaţie a foştilor homosexuali care au încercat să vorbească fraţilor lor despre întoarcerea la normalitate. Ei sunt dovada vie a faptului că homosexualitatea nu este o boală şi că omul prins în mrejele ei se poate elibera din această cursă (M. Vlad, ,,De la fatalitate la libertate”, ,,Renaşterea”, 9/2000).

 

Partenie Filipescu

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 29 (1/2004)