Bătălia Europei împotriva lui Dumnezeu (I)

- Eşecul Bisericilor europene de a obţine introducerea

unei referiri la Dumnezeu în constituţia europeană -

 

De-a lungul istoriei, oamenii au creat diferite organizaţii statale, pentru ca, prin organele de conducere, un stat să-şi desfăşoare activitatea în pace şi armonie, iar cetăţenii să ducă o viaţă liniştită. Toate tipurile de state - imperii, regate, republici etc - ca moduri de organizare a societăţii umane au la temelie o filosofie care le susţine, o morală şi principii după care se călăuzesc; ideologia dă viaţă statului, creează anumite structuri caracteristice de conducere şi modelează gândirea membrilor societăţii respective, prin modul în care îi determină să-şi ducă viaţa.

Imperiile păgâne antice erau însufleţite de religia poporului care conducea imperiul, iar morala şi legile acestuia derivau din respectiva religie. Principiile şi morala creştine au animat Imperiul Bizantin şi statele creştine timpurii. În secolele XVI-XIX, ca protest faţă de autoritatea dictatorială a papei în Evul Mediu, în societatea apuseană au apărut curente filozofice îndreptate împotriva lui Dumnezeu, precum umanismul, iluminismul, raţionalismul etc. Astfel, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, odată cu revoluţia franceză care a pus în practică aceste filozofii anticreştine, a luat naştere statul modern, laic. Acesta era întemeiat pe o ideologie întru totul potrivnică lui Dumnezeu.

Secolul al XIX-lea este martorul revoluţiilor masonice din mai multe ţări europene, care încearcă să instituie aceeaşi ideologie la baza fiecărui stat modern născut în Europa. Pe parcursul secolului XX, aceste curente anticreştine converg treptat spre desăvârşirea lor instituţională - ele acaparând, pas cu pas, pârghiile statului şi chiar generând aşa-zise tradiţii -, pentru a putea da naştere, în final, Uniunii Europene.

Asistăm, în prezent, la naşterea acestei noi uniuni, care tinde să devină un stat supranaţional ce vrea să adune ţările Europei sub o singură conducere. Urmărind procesul de formare al noului stat şi evenimentele care au loc de-a lungul acestui proces, se poate întrezări ce orientare ideologică şi filozofică se vrea a se da acestuia.

Prima instituţie care a premers creării Pieţei Comune şi apoi Uniunii Europene a fost înfiinţată de Robert Schuman (1886-1963), considerat părintele Europei Unite. După cel de-al doilea război mondial, la 9 mai 1950, el propune ca Franţa şi Germania să îşi plaseze industriile cărbunelui şi oţelului sub o autoritate comună, invitând şi alte naţiuni europene să participe la proiect. Propunerea sa avea ca scop atât creşterea eficienţei economice, cât şi reconcilierea celor două state după război. Planul Schuman, aşa cum a fost numit ulterior, a creat o agenţie supranaţională care să controleze cele două industrii naţionale şi astfel a apărut embrionul viitoarei Uniuni Europene, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului.

În 1967, prin semnarea mai multor tratate de cooperare economică, acest organism european s-a transformat în Comunitatea Europeană. Relaţiile dintre ţările participante s-au strâns, ele semnând mai multe documente pentru cooperarea economică, toate în vederea unei apropieri politice şi a unei eventuale uniri politice, economice şi sociale a statelor europene.

În decembrie 1991, conducătorii guvernelor celor 12 state care au devenit pe rând membre ale Comunităţii (Belgia, Marea Britanie, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania) au semnat la Maastricht, Olanda, Tratatul pentru Uniunea Europeană. Acest tratat, numit şi Tratatul de la Maastricht, reprezintă actul de întemeiere a celei mai recente organizaţii de cooperare europeană: Uniunea Europeană. În 1994, Uniunii Europene i s-au alăturat Austria, Finlanda şi Suedia.

La 2 octombrie 1997, Tratatul de la Maastricht, care se ocupa de problemele politice, economice şi sociale ale ţărilor europene, a fost revizuit, fiind adoptat un nou act, numit Tratatul de la Amsterdam. Acesta ridica şi alte probleme naţiunilor membre, precum crearea de locuri de muncă, protejarea mediului, îmbunătăţirea sănătăţii publice şi protejarea drepturilor consumatorului.

Uniunea dintre statele europene a devenit din ce în ce mai vizibilă de-a lungul ultimilor ani, căci organismele europene suprastatale au adoptat legi comune, politici comune, programe economice comune, programe financiare comune (de pildă în 1999, statele membre au adoptat o monedă unică - euro). Această unificare, mai ales economică, care s-a realizat treptat, conduce către o unificare din ce în ce mai puternică pe plan politic. Astăzi, Uniunea are deja mai multe instituţii suprastatale comune: guvern (Comisia Europeană), parlament (Parlamentul European), tribunal (Curtea Europeană de Justiţie). În genere, funcţionarii actuali ai acestor instituţii europene, precum membrii Comisiei Europene, sunt numiţi, nu aleşi, iar părţi crescânde din puterea statelor-naţiuni sunt transferate acestei comisii, care nu este supusă vreunui control democratic. Dimpotrivă, ea se află în întregime sub influenţa lobby-urilor industriale, care gândesc şi impun noua ordine europeană şi mondială[1].

Dorinţa de unificare politică a condus şi la ideea formulării unei constituţii europene, un document fundamental care să cuprindă ideologia noului stat european şi principiile după care se călăuzeşte acesta. Astfel, primii ani ai mileniului al III-lea sunt asociaţi cu formularea şi adoptarea proiectului pentru o viitoare constituţie europeană, moment ce marchează debutul unei noi etape în istoria Europei.

Vom încerca să facem o scurtă retrospectivă a formulării proiectului constituţiei, semnificativă pentru ideologia care animă noul stat în formare şi cursul acestuia în istorie.

Aşadar, la 14-15 decembrie 2001, Consiliul European, întrunit la Lacken, Belgia, constatând că Uniunea a ajuns într-un punct hotărâtor al existenţei sale, convoacă Convenţia Europeană privind viitorul Europei - for însărcinat cu elaborarea unei constituţii europene. Alcătuirea proiectului pentru acest act fundamental a suscitat numeroase controverse în Convenţie, datorită intereselor divergente ale ţărilor continentului. De la dispute economice şi financiare, politice şi militare, până la miezul şi controversa fundamentală care macină de câteva secole Europa şi care a ieşit la iveală în cursul formulării acestui document: pe ce filozofie să se închege ţările Europei într-un organism suprastatal.

 

Dogma 32-1

Întrunirea Convenţiei pentru Viitorul Europei, 29 octombrie 2004

 

În acest vârtej de opinii şi interese s-a abordat şi problema religiei, respectiv a creştinismului, care să slujească drept fundament pe care să se întemeieze noul stat. Unii membri ai Convenţiei au susţinut ideea introducerii unui paragraf în constituţia europeană, prin care să se recunoască rădăcinile creştine ale Europei[2]. Însă, încă de la începutul dezbaterilor, au apărut divergenţe în ceea ce priveşte înscrierea sau nu a unor referiri religioase, mai precis a creştinismului, în preambulul constituţiei.

În cursul controverselor, s-au format două tabere: cea care doreşte menţionarea explicită a rolului creştinismului în istoria Europei (ţările catolice, în primul rând Spania şi Polonia, secondate de Irlanda, Italia şi Portugalia, precum şi de papă) şi cea care se opune categoric oricărei referiri la religie (Franţa, Germania, Belgia şi ţările nordice, în general ţările cu o tradiţie laică puternică şi cele majoritar protestante)[3]. Mai mult, după cum a remarcat presa, această din urmă tabără a manifestat o ,,opoziţie explicită şi agresivă” faţă de menţionarea creştinismului în actul fundamental[4].

Neînţelegerile dintre cele două tabere au ieşit la iveală încă de la primul proiect oficial al viitoarei constituţii, prezentat la 6 februarie 2003, la Bruxelles, de Valery Giscard d’Estaing. Acesta nu făcea nici o referire la rădăcinile religioase ale Europei şi nici la statutul juridic al Bisericilor[5], ca şi cum acestea nici nu ar exista în ţările Europei, ca instituţii cu vechime de secole şi cu importanţă în viaţa spirituală a oamenilor.

În luna mai a anului 2003, cei 105 membri ai Convenţiei asupra viitorului Uniunii s-au reunit din nou la Bruxelles, într-o atmosferă tensionată, pentru a relua punctele controversate din proiectul constituţiei, printre acestea numărându-se şi religia. La 27 mai, prezidiul Convenţiei a supus discuţiilor un nou proiect de preambul. Acesta face referire la ,,moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei, care a fost rodul civilizaţiilor Greciei şi Romei” şi ,,mai târziu, al curentelor filozofice ale iluminismului”.

Alături de alte Biserici europene, Patriarhia Moscovei a protestat faţă de faptul că tradiţia creştină nu a fost menţionată: ,,Este regretabil să vedem incorectitudinea istorică în proiectul de preambul. Punctând civilizaţiile care au hrănit moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei, proiectul enumeră Grecia şi Roma ca şi curentele filozofice ale iluminismului, ignorând complet perioada istorică dintre secolele IV-XVIII, perioadă în care creştinismul a avut o influenţă dominantă în dezvoltarea naţiunilor Europei. Noi credem de cuviinţă că ideile şi curentele filozofice ale iluminismului nu pot fi menţionate în preambul decât împreună cu moştenirea creştină şi poate cu alte religii …”[6].

În faţa criticilor, membrii comisiei au preferat să rezolve problema printr-o formulă generală, amintind vag de ,,moştenirea culturală, religioasă şi umanistă” a Europei, lucru care a stârnit criticile Vaticanului, Bisericii Ortodoxe a Greciei, Poloniei şi partidelor creştin-democrate din diferite ţări[7]. Altfel spus, ,,decât să introducă creştinismul mai bine au renunţat să introducă şi iluminismul”[8].

Proiectul în cauză a fost comentat pe larg, în termeni destul de duri, şi de ziarele laice din diferite ţări europene, care s-au declarat nemulţumite de el. Cotidianul spaniol ,,El País” titra: ,,Această Convenţie a produs mai degrabă o operă de birocraţi, decât o operă politică de o anvergură măreaţă”. (...) ,,Declaraţia drepturilor fundamentale capătă caracter constrângător”. De asemenea, ziarul italian ,,La Stampa” comenta: ,,Aspiraţia spre o unanimitate absolută şi spre o sensibilitate culturală comună este, în cel mai rău caz, un vis totalitar şi, în cel mai bun caz, o sinucidere politică generând consecinţe extrem de grave”[9].

La rândul său, jurnalul englez ,,Daily Telegraph” nota: ,,Acest document reprezintă 260 de pagini de praf în ochi”[10]. Şi presa română a comentat faptul că proiectul constituţiei europene nu face nici o referire la creştinism: ,,Dumnezeu nu încape în Constituţia Europei. Europa creştină se revoltă la Bruxelles” (Ziua, 18 iunie 2004), ,,Constituţia fără Dumnezeu, semnată de liderii Celor 25” (România liberă, 30 octombrie 2004), ,,Constituţia europeană fără creştinism a pornit la drum” (Ziua, 30 octombrie 2004) etc.

 

Dogma 32-2

Semnatarii constituţiei europene, 29 octombrie 2004

 

În cele din urmă, la 29 octombrie 2004, la Roma, şefii de stat sau de guvern şi miniştrii de externe din statele europene au participat la ceremonia de semnare a Tratatului ce instituie prima constituţie europeană. La ceremonie au fost prezenţi şi reprezentanţii României, ca ţară ce aspiră la integrarea în Uniunea Europeană. În această calitate, România a semnat deocamdată doar Actul Final al Conferinţei Interguvernamentale[11].

De la începutul dezbaterilor privind constituţia şi până la adoptarea sa (2002-2004), Bisericile europene, ca şi diferite organizaţii laice ale creştinilor din Europa, au cerut cu insistenţă menţionarea creştinismului în viitoarea constituţie europeană. Conducătorii Bisericilor Ortodoxe, precum Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, Arhiepiscopul Hristodul al Greciei, Patriarhul Teoctist al României şi alţi ierarhi, au pledat adesea în favoarea introducerii unei referiri la creştinism, însă fără nici un rezultat.

Papa Ioan Paul al II-lea a fost, la rându-i, un fervent susţinător al menţionării creştinismului în constituţia europeană. În aceşti trei ani (2002-2004), el a cerut în permanenţă, oriunde a fost invitat, la întâlniri cu oameni politici sau în vizitele sale prin ţările Europei, să nu se uite rădăcinile creştine ale continentului.

Conferinţa Bisericilor Europene (CBE), ce reuneşte Bisericile Ortodoxe şi cultele protestante din statele europene, a cerut de mai multe ori menţionarea lui Dumnezeu în constituţie şi acceptarea Bisericilor şi comunităţilor religioase ca parteneri de dialog la forurile europene. Reprezentanţii săi s-au întrunit în repetate rânduri pentru a face apel la politicienii europeni.

În ciuda acestor cereri insistente ale Bisericilor, reprezentanţii ţărilor europene nu au vrut să revizuiască proiectul pentru a menţiona creştinismul în viitoarea constituţie. Este interesant, însă, de remarcat modalitatea în care conducătorii Bisericilor creştine au găsit de cuviinţă să lupte pentru a apăra creştinismul. În apelurile lor se vorbeşte doar de ,,dimensiunea socială”, ,,pace şi reconciliere, dreptate şi solidaritate”[12], ,,dezvoltare susţinută şi urmărirea binelui comun”; ,,în ianuarie 2003, CBE a propus o contribuţie la dimensiunea socială a Uniunii”[13] etc; creştinismul este un cuvânt rar întâlnit, căci Bisericile şi-au pierdut viziunea creştină asupra omului şi a lumii.

Asta este tot ce mai pricep ,,Bisericile” de azi din creştinism ? Asta este tot ce mai sugerează creştinismul omului de astăzi ? Şi nu oricărui om, ci celor care conduc Biserica ? Ne întrebăm, poate nu fără temei, dacă aceşti conducători ai ,,Bisericilor” au vrut să apere, cu adevărat, creştinismul sau dacă nu cumva rolul lor a fost mai dinainte scris. Poate li s-a spus: spuneţi aşa, faceţi aşa, şi nimeni nu vă va învinui că nu aţi apărat Biserica ! Noi vom respinge cererile voastre şi, astfel, toţi vom avea de câştigat. În faţa refuzului susţinut al conducătorilor Uniunii de a face o referire la creştinism, CBE nu a putut să spună decât: ,,Îi felicităm pe membrii Convenţiei europene pentru munca impresionantă pe care au desfăşurat-o până acum”[14] şi ,,regretăm că Bisericile şi comunităţile religioase nu îşi găsesc locul în această parte a proiectului”[15] !

Iar din acest rol prescris face parte şi această înclinaţie morbidă a ierarhilor creştini de a transforma Biserica într-o societate de caritate. Pentru că din atitudinea conducătorilor europeni transpare faptul că Bisericile sunt tolerate doar atâta vreme cât se ocupă de probleme sociale, câtă vreme nu se ocupă de misiunea lor primordială, aceea de a-L propovădui pe Dumnezeu şi de a se îngriji de mântuirea sufletelor credincioşilor.

Este demn de remarcat că nici papa nu a avut mai mult succes în această campanie susţinută a Bisericilor creştine. Deşi este prezentat ca fiind ,,atletul creştinătăţii”, apostolul prin excelenţă, şi, în acelaşi timp, un om politic de mare succes, un adevărat ambasador al creştinismului, el s-a dovedit a fi doar o paiaţă, un figurant pe scena lumii, ale cărui cuvinte nu înseamnă, de fapt, nimic în ochii celor mari ai zilei.

Sau ne întrebăm dacă ierarhii creştini au vrut cu adevărat să apere Biserica lui Hristos, de ce nu au reuşit să-şi impună punctul de vedere, în condiţiile în care Europa este majoritar creştină ? Dar mai pot ei să apere Biserica, mai au ei puterea duhovnicească de a apăra Trupul lui Hristos ? Îndrăznim să spunem că nu, ei nu mai au puterea duhovnicească de a apăra creştinismul, nici legitimitatea de a o face, pentru că s-au făcut, de ceva vreme, prin cuvintele şi faptele lor, purtători de duh străin de cel al Bisericii şi au intrat slugi la tot felul de domni întunecaţi.

Cât priveşte refuzul categoric al unui număr semnificativ de politicieni europeni de a menţiona creştinismul în constituţie şi împotrivirea activiştilor sociali francezi faţă de orice manifestări vizibile ale credinţei, împreună cu fenomene similare care apar într-o Europă post-creştină, acestea nu reprezintă decât vârful icebergului. În spatele acestor acţiuni putem discerne asaltul copleşitor, consistent, sistematic şi bine ţintit al secularismului militant împotriva a ceea ce a mai rămas din civilizaţia creştină europeană, împreună cu dorinţa de a o distruge odată pentru totdeauna.

 

Ioan Palea

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 32 (4/2004)



[1] ,,Cine sunt «stăpânii lumii» ?”, Lumea Magazin, iulie 2004.

[2] ,,Creştinismul – valoare fundamentală în textul viitoarei Constituţii a UE”, Adevărul, 2 noiembrie 2002.

[3] ,,Rolul tradiţiei creştine, un subiect controversat în «Convenţia privind viitorul Uniunii Europene»”, România liberă, 31 mai 2003.

[4] ,,Papa, dezamăgit de anti-creştinismul euro-politicienilor”, Ziua, 21 iunie 2004.

[5] ,,Constituţia europeană”, Lumina creştinului, martie 2003.

[6] ,,Constituţia Europei şi creştinismul”, Porunca iubirii, nr. 3-4/2003.

[7] Idem 3.

[8] Idem 6.

[9] ,,Slăbiciunile proiectului Constituţiei europene”, România liberă, 16 iulie 2003.

[10] ,,Constituţia Europei născută cu forcepsul”, Ziua, 21 iunie 2004.

[11] ,,Europa semnează Constituţia”, Ziua, 29 octombrie 2004.

[12] ,,Poziţia CBE faţă de Convenţia Europeană: dimensiunea socială trebuie să devină o parte componentă a UE”, Viaţa cultelor, ianuarie 2003.

[13] ,,Proiectul Constituţiei Uniunii Europene: CBE cere o deplină realizare a solidarităţii”, Viaţa cultelor, februarie 2003.

[14] ,,Bisericile apreciază lucrul la Constituţia Europei”, Viaţa cultelor, mai 2003.

[15] Idem 13.