Într-un articol din România liberă,

Sfântul Ioan de Kronstadt este prezentat ca fiind ecumenist

 

În urmă cu ceva vreme, am citit în suplimentul Aldine, de sâmbătă, al cotidianului România liberă din data de 2 iunie 2007, un articol intitulat ,,Părintele Ioan de Kronstadt, nebun întru Hristos şi ecumenist”. Articolul era o prezentare a cărţii scrise de episcopul Alexandru (Semionov-Tian-Şanskii), ,,Sfântul Ioan de Kronstadt. Viaţa, învăţăturile şi minunile”.

Dogma 35-1Am rugat îndată pe cineva să-mi cumpere cartea, pentru a vedea pe ce temei sfântul era făcut ecumenist. Nu pentru că aş fi crezut vreo clipă că este adevărat ceea ce se spunea despre sfânt, ci pentru că vroiam să văd ce nouă nebunie se mai vehiculează prin cărţile apărute la noi pe piaţă.

Dar ce scrie, mai precis, în articolul cu pricina ?

 

,,La aproape un veac de la trecerea sa în eternitate, personalitatea părintelui Ioan Ilici Serghiev (1829-1908), cel ce avea să devină, atât în lumea ortodoxă, cât şi în cea pluriconfesională, Sfântul Ioan de Kronstadt, continuă să se bucure de un nedezminţit interes. (…)

,,Vredniciile” sale depăşesc însă cu mult convenţionalismul encomiastic încât mai nimerit ar fi să se spună că Ioan de Kronstadt este ultimul mare ,,nebun întru Hristos”, din stirpea acelor sfinţi aşezaţi la mare cinste de aghiografia rusească şi în acelaşi timp, paradoxal, unul din primii importanţi ,,ecumenişti” din acelaşi spaţiu spiritual.

Privită superficial, ,,scrânteala” părintelui Ioan ar putea fi redusă la unele manifestări excentrice, care să-l apropie de comportamentul unui Vasili Blajenâi sau al unui contemporan al său, Teofilact Avdeev, care s-a lepădat de preoţie, socotindu-se nevrednic de ea, pentru a duce o viaţă de pelerin rătăcitor. (…)

Dincolo de orice anecdotică, ,,nebunia” mistică a părintelui Ioan s-a vădit mai înainte de toate în acel altruism până la totala ,,lepădare de sine” pe care un teolog din zilele noastre, Kallistos Ware îl exprima, indirect, printr-o chemare patetică: ,,Să ieşim din gogoaşa noastră, să mergem în întâmpinarea celuilalt”. (…)

Activitatea părintelui Ioan s-a impus de timpuriu atenţiei mediilor bisericeşti din afara Ortodoxiei, căpătând o dimensiune supra-confesională, iar cărţile sale, îndeosebi ,,Viaţa mea în Hristos” comparată în Occident cu faimosul jurnal spiritual al Sfântului Francois de Sales, au fost traduse în limbi de circulaţie universală încă de pe timpul vieţii sale. Direct sau prin corespondenţă, i se adresau credincioşi din diverse ţări, de diverse denominaţii creştine, de multe ori şi de alte religii, mozaici, mahomedani. Unii îi cereau ajutoare materiale, cei mai mulţi îi solicitau asistenţă religioasă: să se roage pentru ei ! Este amintit cazul regelui Ferdinand al Bulgariei, de religie catolică; moştenitorul tronului Boris, cel ce avea să devină el însuşi rege, fusese lovit de o boală gravă, părintele era solicitat să se roage pentru el. Pe un credincios de religie mahomedană, care apelase la el într-o privinţă oarecare, îl îndemna la o rugăciune în comun: ,,Roagă-te tu, în legea ta şi mă voi ruga şi eu, în legea mea şi Dumnezeu te va ajuta”.

 

După ce am citit cele de mai sus, am căutat în cartea episcopului Alexandru pasajele în care se făcea referire la nebunia pentru Hristos sau ecumenismul Sfântului Ioan de Kronstadt.

Iată ce am găsit:

 

Capitolul 2
Început de pastoraţie
§ 3
Rămânând fidel sieşi, continuând să-şi urmărească scopurile pe care era decis să le atingă, părintele Ioan s-a aflat curând în situaţia de a-şi schimba modul de viaţă oarecum comun de până atunci.

Viaţa sa căpătase un aspect pe care mulţi începuseră să-l considere cel puţin straniu, dacă nu marcat chiar de semnele ,,scrântelii întru Hristos”. Unii îl luau peste picior, alţii îi spuneau pe faţă că şi-a pierdut minţile. S-a ajuns până acolo încât au început să se trimită denunţuri la şefii săi direcţi, iar autorităţile bisericeşti să întreprindă anchete. Părea că numărul duşmanilor îl depăşea cu mult pe cel al prietenilor. Şi toate acestea, pentru că una din devizele sale de suflet, pe care părintele Ioan voia să o respecte cu străşnicie, suna astfel: ,,În viaţa unui creştin adevărat toate trebuie să arate altfel: cugetele să-i fie sfinte; dorinţele înălţate spre cer; bucuriile – bucurii întru adevăr; altele să-i fie desfătările (duhovniceşti); altminteri să vadă frumosul (duhovniceşte); alţii să-i fie prietenii: după duh, nu după trup”.

 

Capitolul 20
Păstorul a toată Rusia
§ 1
Felul în care era primit părintele Ioan în călătoriile întreprinse prin Rusia, precum şi prezenţa sa, în Crimeea, la căpătâiul împăratului muribund Alexandrul al III-lea fac dovada convingătoare că părintele fusese recunoscut ca o autoritate spirituală a întregii Rusii. Era o recunoaştere care cu greu mai putea fi pusă la îndoială chiar şi de cei care erau departe de a-l considera un sfânt sau de cei care îi erau duşmani pe faţă. În acelaşi timp, trebuie precizat că faima sa se răspândise şi în afara societăţii ruseşti şi chiar a lumii ortodoxe. I se adresau, nu o dată, luterani, catolici, evrei, musulmani, hinduşi … Există mărturii despre atitudinea adoptată faţă de el de către cei de altă credinţă în descrierea călătoriei sale în Crimeea, de pildă. De obicei, părintele Ioan, când se aducea vorba de ,,necreştini”, se interesa de greutăţile lor materiale, de necazurile lor, ocolind de fiecare dată problema religiei. În Crimeea a primit o delegaţie a populaţiei evreieşti, care a venit să-i mulţumească pentru donaţiile făcute comunităţii mozaice.

Circula o ,,poveste”, cum că un tătar s-ar fi însănătoşit în urma rugăciunilor părintelui. Pe soţia tătarului, care venise să-l roage să facă rugăciuni pentru vindecarea soţului său, părintele ar fi întrebat-o dacă ea crede în Dumnezeu. Căpătând un răspuns pozitiv, i-ar fi spus: ,,Să ne rugăm amândoi: eu în felul meu, dumneata în felul dumitale”.

Despre o anumită recunoaştere ,,universală” a părintelui Ioan dau mărturie, în primul rând, scrisorile şi telegramele pe care le primea din cele mai îndepărtate şi mai diverse locuri, iar în al doilea rând, traducerile în diferite limbi a operelor sale şi, în cele din urmă, aprecierile de care s-a bucurat din partea multor personalităţi. (…)

În multe biografii consacrate părintelui este consemnat faptul că, de la un timp, începuse să-i parvină din ce în ce mai multă corespondenţă din străinătate. Astfel, doi copii din Suedia, fără să se fi cunoscut între ei şi la momente diferite, îl rugau să se roage pentru sănătatea mamelor lor; un episcop francez îl ruga să-i vireze suma de 20.000 de franci pentru răscumpărarea imobilului unui orfelinat ajuns pe mâna ,,duşmanilor religiei”; un amiral francez, Gervais, mulţumind pentru fotografia părintelui primită la cerere, îşi termina scrisoarea cu cuvintele: ,,Întrucât v-aţi exprimat simpatia pentru Franţa, faceţi loc în rugăciunile voastre plăcute lui Dumnezeu şi unei rugăciuni pentru ţara mea”.

 

Capitolul 22
Puterea rugăciunii părintelui Ioan
§ 6
Există şi cazuri de vindecări prin corespondenţă care au avut loc în străinătate.

Printre ele poate fi amintit un început de grabnică însănătoşire şi surprinzătoare vindecare de tifos a răposatului ţar bulgar Boris, pe vremea când avea 8 ani şi era moştenitorul tronului. Ţareviciul a început să se însănătoşească după ce tatăl său, ţarul Ferdinand, de confesiune catolică, aducându-şi aminte că l-a întâlnit pe părintele Ioan la încoronarea ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei, l-a rugat pe acesta, printr-o telegramă, să facă rugăciuni pentru însănătoşirea fiului său.

 

După ce am citit acestea, am rămas o vreme pe gânduri. Personal, nu am găsit că din cele de mai sus se poate trage concluzia că Sfântul Ioan de Kronstadt este nebun pentru Hristos sau ecumenist. Permiteţi-mi să-mi explicitez poziţia.

Am reprodus pe larg ceea ce scrie în suplimentul Aldine, ca şi în cartea episcopului Alexandru, pentru a nu fi acuzat că am scos din context situaţiile. De altfel, contextul larg în care am dat citatele îmi permite să trag concluzia că, în ambele cazuri, ceea ce afirmă autorul articolului din Aldine este eronat.

 

În cazul primei afirmaţii, aceea că Sfântul Ioan este nebun pentru Hristos, autorul susţine că Sfântul Ioan este «ultimul mare ,,nebun întru Hristos”, din stirpea acelor sfinţi aşezaţi la mare cinste de aghiografia rusească». Însă din cele scrise de episcopul Alexandru nu reiese deloc că Sfântul Ioan ar fi fost nebun pentru Hristos, doar că cei din jurul lui îl socoteau un scrântit pentru simplul fapt că încerca să ducă o viaţă cu adevărat creştinească, după poruncile Evangheliei.

Episcopul Alexandru notează: «Părea că numărul duşmanilor îl depăşea cu mult pe cel al prietenilor. Şi toate acestea, pentru că una din devizele sale de suflet, pe care părintele Ioan voia să o respecte cu străşnicie, suna astfel: ,,În viaţa unui creştin adevărat toate trebuie să arate altfel: cugetele să-i fie sfinte; dorinţele înălţate spre cer; bucuriile – bucurii întru adevăr; altele să-i fie desfătările (duhovniceşti); altminteri să vadă frumosul (duhovniceşte); alţii să-i fie prietenii: după duh, nu după trup”.»

Aşadar, autorul nu-l consideră nebun pentru Hristos, el doar relatează opinia celor din jurul părintelui Ioan. Opinie care nu este tocmai anormală, de vreme ce societatea rusească din acea vreme – precum notează şi episcopul Alexandru – se îndepărtase deja de duhul ortodox autentic, de trăirea creştinească autentică.

Apoi, semnele nebuniei pentru Hristos sunt cu totul altele decât râvna curată de a duce o viaţă creştinească, pe care o avea Sfântul Ioan. Orice creştin de rând, trăitor în sânul Bisericii, care obişnuieşte să citească vieţile sfinţilor, ştie că nebunii pentru Hristos, care au vieţuit pretutindeni, nu doar în Rusia, excelau tocmai prin aceea că nu aveau o viaţă socială precum cea a părintelui Ioan şi nu erau în nici un fel implicaţi în problemele semenilor săi la maniera la care a făcut-o Sfântul Ioan.

În fine, a spune că «nebunia mistică a părintelui Ioan s-a vădit mai înainte de toate în acel altruism până la totala ,,lepădare de sine”» relevă o ignoranţă crasă în ce priveşte credinţa creştină. La lepădare de sine ne-a chemat pe toţi Mântuitorul, nu numai pe cei nebuni pentru Hristos (potrivit Matei 16, 24), dar probabil că, în aceste vremuri de apostazie, tot creştinul care va vrea să ducă o viaţă după poruncile Evangheliei, va fi considerat nebun de legat !

 

În cazul celei de-a doua afirmaţii, aceea că Sfântul Ioan este ecumenist, autorul spune că Sfântul Ioan este, paradoxal, unul din primii importanţi ,,ecumenişti” din spaţiul rus, a cărei activitate a căpătat o dimensiune supra-confesională, îndemnând chiar la rugăciuni în comun. Citind cele relatate de episcopul Alexandru în cartea sa, am putea afirma, într-adevăr, că Sfântul Ioan a fost ecumenic (n.r.: noi am încercat mereu să facem o distincţie clară între noţiunea de ecumenicitate şi termenul ecumenic, existente în Tradiţia ortodoxă, care fac trimitere la universalitatea Bisericii lui Hristos şi la universalitatea credinţei creştine, şi noţiunea de ecumenism şi termenul ecumenist, care fac referire la mişcarea ecumenistă care a luat naştere la începutul secolului XX şi reprezintă cea mai cumplită plagă a lumii creştine).

De fapt, primul care a fost ecumenic a fost Însuşi Hristos, pentru că El a întins mâna neamurilor păgâne şi le-a chemat către mântuire, deşi El venise în sânul poporului evreu, ca Mesia al lor. Avem pilde grăitoare în Sfânta Scriptură, cu hananeanca (Matei 15, 22 şi următoarele) căreia Hristos îi vindecă fiica, cu samarineanca (Ioan 4, 7 şi următoarele) cu care El vorbeşte şi despre care ştim că, mai târziu, i-a urmat în credinţă şi fapte bune, ca şi în vieţile sfinţilor, cu regele Avgar (în Proloage, la ziua de 16 august, se pomeneşte ,,Istorisirea despre chipul cel nefăcut de mână a Domnului nostru Iisus Hristos, şi despre aducerea lui din Edesa, la Constantinopol”), căruia Mântuitorul îi trimite mahrama pe care S-a întipărit Sfântul Său chip, şi multe altele.

Maica Domnului, de asemenea, s-a milostivit de multe ori către rugăciunile celor de altă credinţă, care cred în Dumnezeu, deşi nu-L cunosc, şi au o evlavie mare către ea şi îi cer ajutorul. Vom aminti doar una din minunile Maicii Domnului, cea care este menţionată în Mineiul pe luna iulie, la pomenirea Sfintei Icoane Prodromiţa (în ziua de 12 iulie). După ce se istoriseşte zugrăvirea cea minunată a Icoanei Prodromiţa a Maicii Domnului, care a avut loc în Iaşi, în anul 1863, ni se relatează o prea slăvită minune, care a avut loc după plecarea sfintei icoane din Iaşi către Muntele Athos:

O evreică aflată în primejdie de moarte s-a rugat Maicii Domnului – căci auzise şi ea de zugrăvirea cea minunată a Icoanei Prodromiţa a Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu – să o izbăvească de necazul care se abătuse asupra ei. Împărăteasca cerului şi a pământului, cea prea mult-milostivă, care întotdeauna se milostiveşte către noi, păcătoşii, nu a lăsat-o nici pe această evreică în necaz şi a scăpat-o din acea primejdie de moarte.

Apoi, în vieţile sfinţilor se regăsesc minuni făcute de sfinţi spre ajutorul celor de altă credinţă. Îl avem de partea noastră pe Sfântul Apostol Filip, care s-a întâlnit pe cale cu famenul reginei Etiopiei (întâmplare istorisită şi în Sfânta Scriptură, la Faptele Apostolilor 8, 26 şi următoarele), Sfântul Vasilie cel Mare, care, înainte de a muri, l-a convertit la dreapta credinţă pe un evreu, şi multe altele. Un sfânt chiar din zilele noastre, Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, a fost un mare ecumenic, ajutând cu rugăciunea mulţi neortodocşi.

Prin urmare, Însuşi Mântuitorul a întins mâna celor de altă credinţă, iar Maica Domnului şi cei care au călcat pe urmele Lui nu au făcut decât să-i urmeze pilda. De ce a procedat Hristos astfel ? În primul rând, din imensa Sa milostivire de oameni, care se răsfrânge întotdeauna asupra tuturor oamenilor, căci soarele răsare şi peste cei drepţi, şi peste cei păcătoşi, precum spune Scriptura (potrivit Matei 5, 45), ca şi peste cei credincioşi şi cei necredincioşi, iar Sfântul Duh lucrează asupra întregii lumi.

În al doilea rând, pentru că El a venit pentru toate neamurile acestui pământ, a venit ca să ne cheme pe toţi în Împărăţia Sa, să împărăţim alături de El în veci, devenind fii prin înfiere ai Tatălui ceresc. Iar pentru a-i chema pe toţi, Mântuitorul trebuia să se apropie de toţi, să le arate că le înţelege necazurile, durerile, să-i ajute, să le fie alături. Şi, astfel, ei încredinţându-se de adevărul spuselor Lui şi de faptul că El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, credeau cu toată tăria şi deveneau creştini. Aşadar, minunile pe care Hristos le-a înfăptuit, şi mai târziu sfinţii în numele Lui, au fost spre încredinţarea şi convertirea celor care le vedeau, le trăiau, sau spre osândirea celor care au văzut şi nu au crezut, pentru că aveau inimi de piatră.

 

Iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi purtarea Lui de grijă faţă de toate neamurile pământului este foarte frumos zugrăvită în cartea Proorocului Iona

Proorocul Iona a fost trimis de Dumnezeu la Cetatea Ninive, să vestească mânia lui Dumnezeu asupra ninivitenilor din cauza păcatelor lor. Ascultând cuvintele proorocului, ninivitenii s-au înfricoşat şi s-au pocăit, spunând: ,,Cine ştie, doar de va părea rău lui Dumnezeu, şi se va milostivi şi se va întoarce de la întărâtarea mâniei sale, şi nu vom pieri” (Iona 3, 9). Văzând pocăinţa lor, Dumnezeu nu a mai pierdut cetatea: ,,Şi au văzut Dumnezeu lucrurile lor, că s-au întors de la căile lor cele rele, şi au părut rău lui Dumnezeu pentru răul, care au zis să le facă lor şi n-au făcut” (Iona 3, 10).

Proorocul Iona nu a priceput lucrarea Sa şi s-a tulburat. Şi a lucrat Dumnezeu în aşa chip ca să-l facă şi pe Iona să priceapă dragostea Lui de oameni: fiindcă Iona stătea în zăduful soarelui şi suferea tare de căldură, a poruncit Dumnezeu unei cucurbete de a crescut şi i-a făcut umbră lui Iona, ca mai apoi să poruncească unui vierme s-o roadă ca să se usuce.Dogma 35-2

,,Şi au zis Domnul Dumnezeu către Iona: foarte te-ai mâhnit tu pentru cucurbetă ? Şi a zis: foarte m-am mâhnit până la moarte. Şi au zis Domnul: tu te-ai îndurat de o cucurbetă, pentru care nu te-ai ostenit, nici o ai crescut, şi într-o noapte a pierit. Dar eu, cum să nu mă îndur de Ninive cetatea cea mare, întru care lăcuiesc mai mult decât o sută şi douăzeci de mii de oameni, care nu-şi cunoşteau dreapta lor, nici stânga lor, şi dobitoacele lor multe ?” (Iona 4, 10-12)

 

În icoană, Proorocul Iona, slobozit de chitul care-l înghiţise şi-l ţinuse în pântecele său vreme de 3 zile, merge să vestească Cetăţii Ninive pierderea ei

 

Sfântul Ioan de Kronstadt, mergând pe urmele Mântuitorului, a înfăptuit şi el minuni în numele Lui, încă din viaţă, şi a întins mâna multor necreştini. Şi a făcut aceasta tocmai pentru a vădi atotputernicia Dumnezeului lui, dragostea Lui neţărmurită faţă de zidirea Sa, şi a-i ajuta pe oameni să se încredinţeze de faptul că Ortodoxia este credinţa cea adevărată, lucrătoare şi mântuitoare.

Toate acestea nu au nici cea mai mică legătură cu ecumenismul de astăzi, cea mai groaznică plagă care a cuprins lumea ortodoxă. A fi ecumenic înseamnă a realiza, în profunzime, universalitatea credinţei ortodoxe şi a Bisericii lui Hristos, adică faptul că ea este credinţa universală, a întregii lumi, în adevăratul Dumnezeu, iar Biserica lui Hristos este deschisă tuturor neamurilor pământului. Însă această credinţă este unică, căci mărturisim ,,Un Domn, o credinţă, un botez” (Efeseni 4, 5) şi orice abatere cât de mică de la ea dă naştere unei noi credinţe, străine de cea adevărată, şi care nu duce la Adevăr.

Lăsând deoparte pleiada de sfinţi care s-au ridicat împotriva celor care au stricat credinţa cea adevărată, să-l vedem doar pe Sfântul Ioan de Kronstadt – cel acuzat astăzi că este ecumenist – cum se ridică împotriva diferitelor formaţiuni sectare din sânul Bisericii Ortodoxe Ruse şi încearcă să-i aducă la dreapta credinţă, ca şi împotriva catolicilor, care, în vremea lui, făceau un prozelitism violent în ţinuturile Rusiei (n.r.: cei care doresc să citească despre lupta Sfântului Ioan de Kronstadt împotriva diferitelor formaţiuni sectare din Rusia, a se citi cartea despre care vorbim; iar pentru lupta sa împotriva prozelitismului catolic, a se vedea articolul ,,Din scrierile IPS Averchie de Jordanville” (IV)).

Prin urmare, prin faptul că şi-a manifestat dragostea faţă de aproapele, chiar atunci când era vorba de un neortodox, Sfântul Ioan nu a legitimat în nici un fel credinţa acestuia, nici nu l-a încurajat să stăruie în credinţa sa, ci doar şi-a arătat dragostea de semeni, pe care fiecare creştin este dator să o aibă în suflet, căci aşa va fi recunoscut ca fiind ucenic al lui Hristos (potrivit Ioan 13, 34-35).

În fine, comparaţia făcută între cartea sfântului, ,,Viaţa mea în Hristos”, şi faimosul jurnal spiritual (faimos doar printre heterodocşi, pentru că în lumea ortodoxă nu este cunoscut) al Sfântului Francois de Sales face parte dintr-o seamă de analogii stupide (între care poate fi numărată şi paralela dintre spiritualitatea Sfântului Serafim de Sarov şi cea a lui Francisc de Assisi), făcute de persoane despre care se poate spune că nu au priceput mai nimic din Ortodoxie. A compara scrierile unui sfânt, în cazul de faţă ale Sfântului Ioan de Kronstadt, cu cele ale unui catolic, fie el şi un om credincios, moral, sobru, înseamnă a nu avea capacitatea de a deosebi trăirea în credinţa cea adevărată, care conduce la un cuget curat, de oricare din cugetele născute şi crescute pe credinţe străine.

Dincolo de acest fapt, neîndoios, mulţi oameni din lumea întreagă, ortodocşi sau nu, au fost ,,atinşi” de cuvintele Sfântului Ioan de Kronstadt, deoarece cuvântul celui ce trăieşte întru Hristos are putere.

 

Prin concluziile sale, ca şi prin limbajul folosit (transfer de energii spirituale, asistenţă religioasă, convenţionalismul encomiastic, magistru etc), autorul articolului din Aldine vădeşte o necunoaştere a lumii ortodoxe. Şocant a fost să descopăr că autorul acestui articol este însuşi traducătorul cărţii despre care vorbeşte, ,,Sfântul Ioan de Kronstadt. Viaţa, învăţăturile şi minunile”. Tot el este traducătorul în limba română a jurnalului sfântului, ,,Viaţa mea în Hristos” (Editura Sophia, Bucureşti 2005).

Din nefericire, din ceea ce a scris în Aldine reiese că el nu l-a înţeles pe Sfântul Ioan în profunzimea credinţei sale, nu a reuşit să respire aerul curat al Ortodoxiei mărturisite de el şi nu s-a folosit duhovniceşte de cuvintele sfântului. Pe lângă ,,pierderile” sale personale, ne-a mâhnit adânc şi pe noi, cei trăitori în sânul Bisericii, prin faptul că pur şi simplu l-a jignit pe sfânt, punându-l alături de toate putregaiurile ecumeniste; apoi, pe cei mai mici în credinţă, sau care fac acum primii paşi în Biserică, sau sunt mai puţin cunoscători ai istoriei şi tradiţiei ortodoxe, i-a tulburat în cugetele şi simţirile lor, nemaiştiind, poate, ce să creadă şi încotro să apuce.

 

Partenie Filipescu

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 35/mai-iunie 2007