Biserica Naţională

Un vis spulberat de ierarhii săi

 

Zilele acestea, proiectul Legii Cultelor a fost înaintat pentru a treia oară la guvern. Discuţiile asupra
proiectului au degenerat în momentul în care Consiliul Legislativ a propus ca Biserica Ortodoxă să fie numită
,,naţională” şi ,,majoritară” prin lege. Acest fapt a declanşat un adevărat război religios în plenul executivului.
Societatea românească a reacţionat prompt, împărţindu-se rapid de cele două părţi ale baricadei. Este Biserica
Ortodoxă Română o Biserică Naţională ? Este ea cu adevărat Biserica unei naţiuni, făclia călăuzitoare
a credinţei, moralei şi eticii societăţii româneşti ? Cine sunt cei ce o conduc ? Au ei nobleţea
duhovnicească pentru a fi urmaţi ? Au autoritatea morală pentru a da un exemplu poporului ?

 

În această toamnă, noul an bisericesc se preconizează a începe plin de frământări. Viaţa religioasă din România este zguduită de un cutremur de mare amploare, fapt datorat ultimelor schimbări de situaţie privind proiectul Legii Cultelor.

În ultimii zece ani, problemele referitoare la Legea Cultelor şi exercitarea libertăţii religioase au fost îndelung dezbătute, fără nici un rezultat concret. Au existat mai mult tentative ale Secretariatului de Stat pentru Culte de a înainta un proiect de lege care să aducă claritate în viaţa religioasă din România.

Un prim proiect a fost iniţiat în 1993, el eşuând din multiple motive printre care se număra slaba receptivitate a regimului Iliescu la ideile pluralismului religios. După alegerile din 1996, discuţia pe marginea Legii Cultelor a fost reluată, de această dată propunându-se spre dezbatere o nouă variantă.

Din iunie 1998, noul proiect al Legii Cultelor a navigat pe la cele opt ministere implicate, ajungând în dezbaterea executivului, dar unele articole în neconcordanţă cu legislaţia europeană au condus din nou la împotmolirea lui. Acest fapt l-a determinat pe prim-ministrul Radu Vasile să creeze, în ianuarie 1999, o comisie interministerială pentru rezolvarea divergenţelor.

Ca urmare a lucrărilor acestei comisii, în luna mai, proiectul s-a întors pe masa guvernului spre dezbatere. Totuşi, executivul, împreună cu conducerile cultelor recunoscute în România, a decis rediscutarea sa.

Zilele acestea, proiectul Legii Cultelor a fost înaintat pentru a treia oară la guvern. Discuţiile asupra proiectului au decurs normal, degenerând în momentul în care Consiliul Legislativ a propus ca Biserica Ortodoxă să fie numită ,,naţională” şi ,,majoritară” prin lege. Atributul de Biserică Naţională acordat Bisericii Ortodoxe Române a declanşat un adevărat război religios în plenul executivului. În ciuda acestui fapt, proiectul de lege a părăsit Palatul Victoriei conţinând prevederea că Biserica Ortodoxă este Biserică Naţională.

 

Editorial 05-1

1 iunie 1994 - Preşedintele Indiei în vizită la Patriarhul Teoctist

 

Paradoxal, după două zile, guvernul a renunţat la articolul 24 ce atribuia Bisericii Ortodoxe titlul de ,,naţională”, motivându-şi schimbarea de atitudine prin faptul că ,,acest statut ar genera discriminări religioase”.

Reacţiile nu au întârziat să apară. A doua zi, Secretariatul de Stat pentru Culte afirma că proiectul de lege nu este definitiv şi va fi finalizat în şedinţa viitoare a executivului, fără a discuta motivele acestei amânări. Tot a doua zi, Patriarhul Teoctist a trimis prim-ministrului Radu Vasile o scrisoare deschisă în care îşi exprima ,,stupoarea” şi ,,nedumerirea” faţă de ,,noua tentativă de relativizare a Bisericii Ortodoxe”, cerând ,,membrilor guvernului să-şi reconsidere atitudinea”. Mai mult, în duminica ce a urmat acestei schimbări de poziţie, patriarhul s-a dezis de la a participa la sfinţirea bisericii din satul natal al lui Ion Diaconescu, deşi prezenţa sa fusese stabilită cu două luni înainte. El şi-a motivat absenţa declarând că nu poate fi ,,participant la un jubileu când conştiinţa ortodoxă este tulburată” şi că este ,,în grevă”.

În urma acestui protest, Radu Vasile, socotind rolul Bisericii în aritmetica electorală, s-a răzgândit. Astfel, purtătorul de cuvânt al guvernului a dat publicităţii un comunicat prin care anunţa că proiectul de lege va ajunge la Parlament conţinând vestitul articol 24. Mai mult, în comunicat se sublinia ,,stupoarea şi regretul premierului faţă de reacţia Î.P.S. Teoctist”: ,,Prim-ministrul regretă faptul că Î.P.S. Teoctist nu ia în considerare că o serie de măsuri adoptate de guvern, precum acordarea a peste 30 de miliarde de lei pentru construirea sau repararea unor biserici şi promovarea legii salarizării clerului de la bugetul de stat după o perioadă de 50 de ani, dovedesc atitudinea prim-ministrului, a întregului guvern, faţă de Biserica Ortodoxă Română ca instituţie fundamentală a românilor” …

În tot acest timp, societatea românească a reacţionat prompt, împărţindu-se rapid de cele două părţi ale baricadei. Pe scena politică şi religioasă a ţării galopează azi declaraţii, scrisori de protest sau de justificare, argumente şi raţionamente de orice fel, acuzaţii incendiare. Disputa a degenerat chiar, mutându-se uneori de pe terenul confruntărilor de idei pe cel al luptelor de gherilă, căpătând aspecte total nepotrivite cu esenţa problemei.

Astfel, opoziţia politică a susţinut propunerea ca Biserica Ortodoxă Română să fie numită Biserică Naţională, în timp ce puterea a reacţionat mult mai nuanţat. Pornind de la o falsă problemă, membrii greco-catolici ai partidelor aflate la putere, ca şi membrii etniei maghiare, s-au exprimat foarte clar împotriva conceptului de Biserică Naţională. Ei şi-au argumentat poziţia pe deducţia că cei care nu aparţin Bisericii Ortodoxe nu sunt români şi, prin urmare, nici ei - cei de altă religie decât cea ortodoxă. Probabil că această atitudine va rămâne în istoria acestui neam ca una din nenumăratele ironii. Cum este posibil ca greco-catolicii, victime ale asupririi românilor de către alte naţiuni, ,,dovezi” istorice ale oprimării Ortodoxiei pe aceste meleaguri, să se opună declarării Bisericii Ortodoxe drept Biserică Naţională ? Şi mai de neînţeles este dorinţa etniei maghiare care de zece ani se luptă pentru a nu fi asimilată de ,,românism” şi vrea să i se recunoască identitatea etnică. Cum de astăzi ungurii vor să fie consideraţi români ? Sau toate aceste atitudini aparent lipsite de logică servesc unui scop care scuză orice mijloc, inclusiv pe acela de a manipula viaţa religioasă a unei ţări ?

Mergând în continuare pe firul disputei, romano-catolicul Dan Bodea, consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte afirma: ,,Dacă Parlamentul va accepta acest text, cred că va împinge România spre o poziţie periferică în Europa.” Este interesant că Biserica Romano-Catolică Poloneză este Biserică Naţională şi că acest lucru nu a făcut obiectul nici unei negocieri pentru aderarea Poloniei la Comunitatea Europeană. De ce religia ortodoxă ar fi un impediment pentru integrarea României în structurile europene ? Ştie Dan Bodea ceva ce noi nu ştim?

Conducătorii cultelor recunoscute au luat poziţii la fel de controversate ca şi politicienii români. Mai mult, în discuţiile anterioare înaintării proiectului spre aprobare la guvern, confesiunile heterodoxe au susţinut excluderea noţiunii de sectă, ca şi egalitatea în drepturi a tuturor cultelor pe teritoriul României. Principalul argument adus în favoarea acestor concepte a fost dorinţa unanimă ca proiectul Legii Cultelor să se conformeze tratatelor internaţionale pe teme religioase, semnate de România în ultimii ani, tratate care promovează noua viziune asupra lumii şi ideile ecumeniste actuale. Este uluitoare constatarea că, prin aceste ,,alinieri la standardele europene”, democraţia îşi arată colţii totalitarismului, îngrădind libera exprimare, precum şi dreptul la opinie. Acest proiect de lege nu este nici mai mult nici mai puţin decât un pumn în gură, ultimul atentat la misiunea de propovăduire a Bisericii Ortodoxe, şi o cale spre mucenicie.

Cum a reacţionat reprezentanţii Bisericii Ortodoxe la toată această punere în scenă de zile mari, la acest teatru al absurdului ? Din nefericire, ierarhii ortodocşi nu au fost uniţi în părerile lor, adăugând, prin inconsecvenţa lor, încă o fisură la monolitul Ortodoxiei. Astfel, Î.P.S. Teoctist a protestat vehement împotriva schimbărilor de poziţie ale instituţiilor Statului, declarând că este în grevă. Atitudinea sinucigaşă a patriarhului, însă, nu a şocat pe nimeni, presa necomentând în nici un fel afirmaţia sa. Noi îndrăznim doar să ne întrebăm, naiv de altfel: cui îi face grevă capul unei Biserici ?

O mare parte din clerul Bisericii Ortodoxe Române a susţinut punctul de vedere al patriarhului. P.S. Bartolomeu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului a declarat că Biserica Ortodoxă este Biserică Naţională ,,indiferent de opoziţia unora sau a altora”, iar P.S. Teofan Sinaitul a afirmat că titlul de Biserică Naţională ,,nu aduce privilegii”, în ciuda părerilor unor conducători ai celorlalte culte. Ierarhii ortodocşi au încercat, în general, să sublinieze că denumirea de Biserică Naţională nu semnifică nimic mai mult decât recunoaşterea faptului că religia ortodoxă este religia naţiunii române. Cu toate acestea, unii clerici - ambiţioşi şi plini de ,,râvnă ecumenică” - au spart blocul unitar ortodox. Astfel, protopopul de Alba Iulia, Remus Onişor a declarat că denumirea de Biserică Naţională acordată Bisericii Ortodoxe Române este o jignire adusă celorlalte culte.

Reacţiile controversate ale clerului ortodox au dovedit, încă o dată, că Biserica Ortodoxă Română este doar un monolit numeric, aparţinând statisticilor, şi nu unul cu adevărat unitar. Acest nou atac susţinut la adresa Ortodoxiei vădeşte azi fisurile acestui monolit, fisuri ce se adâncesc pe zi ce trece, la care au contribuit şi contribuie poate zilnic ierarhii ortodocşi. Căci, la urma urmei, se ridică întrebarea: Cine este astăzi Biserica Ortodoxă Română ca să fie numită Biserică Naţională ? Este ea cu adevărat Biserica unei naţiuni, făclia călăuzitoare a credinţei, moralei şi eticii societăţii româneşti ?

Cine sunt cei ce o conduc ? Au ei nobleţea duhovnicească pentru a fi urmaţi ? Au autoritatea morală pentru a da un exemplu poporului ? Faptele lor vorbesc de la sine.

,,Am semnat sentinţa de condamnare a acestor cinci preoţi, care au fost caterisiţi pentru că au condamnat ,,prostituarea Bisericii Ortodoxe Române”. . . Am făcut lucrurile pe care le-am făcut, în primul rând pentru că nu puteam să nu le fac. Dacă nu le făceam, părăseam funcţia pe care o deţineam” declara în 1997 Î.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului. Şi mai mult, ,,am cedat în faţa presiunilor regimului comunist”, adăuga el. Este de notat faptul că Î.P.S. Nicolae este singurul ierarh ortodox care a avut curajul să mărturisească public colaborarea cu regimul comunist, ,,rupând tăcerea”. În schimb, P.S. Casian Crăciun al Dunării de Jos, împreună cu un impresionant număr de clerici, a manifestat împotriva deschiderii dosarelor securităţii. De asemenea, presa a consemnat recent faptul că ,,Î.P.S. Daniel al Moldovei s-ar putea să nu treacă de legea Ticu”.

Lăsând de-o parte intruziunile Bisericii în viaţa politică românească, care nu au fost puţine la număr, viaţa administrativă a Bisericii a lăsat mult de dorit în ultimul deceniu. Astfel, Facultatea de Teologie Ortodoxă a reprezentat locul unor serioase scandaluri de corupţie şi promovare a incompetenţei în care a fost implicat şi P.S. Teodosie Snagoveanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. ,,Numele său este, într-o anumită măsură, legat de fraudarea admiterii din 1997, întrucât timp de mai multe luni a păstorit în calitate de arhiereu al Arhiepiscopiei Bucureştilor, acel scandal al corupţiei în care au fost implicaţi preoţi-profesori şi preoţi-lectori aflaţi sub ascultarea şi binecuvântarea Prea Sfinţiei sale.” Cronica ortodoxă din acea vreme notează şi implicarea aceluiaşi ierarh în ,,mafia transferurilor” de preoţi şi elevi seminarişti din provincie în Bucureşti., numind tumultoasa sa activitate ,,Teodosiada”.

Viaţa administrativă bisericească a fost adânc zguduită şi de elucubraţiile Î.P.S. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei. El a fost acuzat anul acesta că ,,transformă Protoieria Târgu-Jiu în restaurant şi sală de jocuri”. Mai ciudate sunt faptele lui din anii 1992-1994, cînd Prea Sfinţia sa ,,i-a determinat pe preotul Iulian Mladin şi câteva sute de enoriaşi să treacă la catolicism, după ce acesta a refuzat să-i picteze chipul în biserică … Imediat după acest scandal, mitropolitul a ordonat dărâmarea singurei biserici greco-catolice din Craiova, fapt pus în practică într-o singură noapte. În 1995, Vornicescu a declanşat scandalul de la Mânăstirea Cârcea, când a vrut să le evacueze pe măicuţele de aici pentru a transforma mânăstirea într-o crescătorie de porci a Mitropoliei” …

 

Editorial 05-2

Patriarhul Teoctist, sărbătorit de oamenii politici români, la împlinirea a 80 de ani

 

Toate aceste fapte implică persoane, afectând mai mult sau mai puţin imaginea instituţiei în ansamblu, dar cele mai grave acţiuni ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române sunt cele ce vizează iconomia bisericească, instituţia în sine. Printre acestea se numără prejudicioasele activităţi ecumenice a căror istorie începe cu recunoaşterea de către Biserica Română a validităţii hirotoniilor anglicane ! Din perspectiva acestor activităţi, dorinţa de azi a ierarhilor ortodocşi, ca Biserica Română să fie numită Naţională, pare de neînţeles. Pe bună dreptate, conducătorii cultelor recunoscute sunt indignaţi de inconsecvenţa Bisericii Ortodoxe, căci dacă ieri ierarhii ortodocşi stăteau la aceeaşi masă cu ei, situându-se singuri pe aceeaşi treaptă cu celelalte confesiuni creştine, azi îşi contrazic poziţia. Mai mult, dacă în 1982 Biserica Ortodoxă Română a recunoscut validitatea botezului, euharistiei şi slujirii (nu a preoţiei) heterodoxe, împărţind frumosul Botez al Ortodoxiei cu păgânii, de ce nu vrea să împartă şi naţionalitatea ?

De altfel, Biserica Ortodoxă Română a renunţat la exclusivitate ca religie creştină (N.R.: Biserica Ortodoxă s-a considerat dintotdeauna singura păstrătoare a Tradiţiei neschimbate a Bisericii Universale a lui Hristos, pe scurt, ea era Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică) prin semnarea Declaraţiei de la Balamand, Liban, în 1993, când Bisericile Ortodoxă şi Catolică s-au declarat Biserici Surori, amândouă având succesiune apostolică. Tot atunci, Biserica Ortodoxă Română a renunţat la misiunea de propovăduire a credinţei ortodoxe, pentru a nu fi acuzată de prozelitism în defavoarea catolicilor. Oare dorinţa de a fi numită Biserică Naţională nu este un act de prozelitism ?

Aşadar, Biserica Ortodoxă Română nu mai reprezintă azi comunitatea credincioşilor, uniţi prin harul lui Dumnezeu, ci un monolit numeric, o simplă cifră în calculele sociologilor, un colos cu picioare de lut ameninţat cu prăbuşirea, datorită celor ce îl conduc şi a nenumăratelor tentative de îngenunchere a Ortodoxiei. Ceea ce am scris mai sus nu înseamnă câtuşi de puţin că noi suntem împotriva declarării Bisericii Ortodoxe Române drept Biserică Naţională şi nici că ne-am dori ca o altă Biserică sau cult să se afle în această ipostază sau să împartă cu Biserica Ortodoxă acest titlu. Am putea spune chiar că ar fi în dezavantajul nostru ca Ortodoxia să nu fie declarată religia poporului român pentru că ne-ar durea să vedem trupul României sfâşiat de colţii prozelitismului sectant. Dar ceea ce se întâmplă azi este rodul faptelor ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, a nepăsării şi a lipsei de responsabilitate, căci cine seamănă vânt culege furtună, sau după cum spune Sfântul Apostol Luca: ,,Nu este pom bun, care face roadă rea, nici pom rău, care face roadă bună.”

Ca o ironie, istoria acestui sfârşit de secol şi de mileniu pare să fie aidoma celei de început de secol. În 1923, Patriarhul Miron Cristea se opunea categoric schimbării calendarului Bisericii, pentru ca, un an mai târziu, să se răzgândească. Poate că azi, Patriarhul Teoctist susţine cu tărie acordarea titlului de Naţională Bisericii Ortodoxe Române, dar mâine va renunţa la acesta, graţie aceluiaşi spirit ecumenic, frăţesc şi plin de dragoste, care i-a călăuzit paşii până acum.

Condiţia ca cele de mai sus să poată deveni, într-o zi, realitate a fost îndeplinită deja: Radu Vasile, strâns cu uşa din toate părţile, a luat o decizie istorică: alături de Legea Cultelor, a trimis o scrisoare Parlamentului în care ,,recomanda introducerea unui amendament prin care să se dea posibilitatea fiecărui cult care crede că are vocaţie de Biserică Naţională să-şi poată declara această calitate”.

 

Damian Ilie

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 5/august 1999