,,Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului”

 

Bizanţul a lăsat moştenire contemporaneităţii lupta neobosită a omului cu sineşi pentru
a armoniza cele două împărăţii, cea a lui Dumnezeu şi cea a Cezarului. Dar omul modern a pierdut
însuşi înţelesul menirii lor, nemaiputând să conceapă nici măcar modul de organizare al acestora,
cu atât mai puţin să încerce să găsească echilibrul dintre ele. Astăzi nimeni nu mai caută o
armonie între cele două împărăţii, pentru că Statul a subordonat complet Biserica
 

Dintotdeauna, relaţiile dintre puterea laică, a Statului, şi cea ecleziastică, a Bisericii, au fost marcate de frământări şi conflicte care au influenţat societatea în întregul ei. Nu de puţine ori, cele două puteri s-au ciocnit din cauza neînţelegerii reciproce a sensului existenţei lor, precum şi datorită tendinţelor lor acaparatoare.

Înainte de Hristos, statul roman tolera toate religiile într-un sincretism indiferent. Zeii popoarelor cucerite erau aşezaţi la loc de cinste, nefiind decât ,,chipuri cioplite” croite după măsura omenească, ce nu influenţau cu nimic viaţa oamenilor şi supunerea lor în faţa Cezarului. Împăraţii romani recurgeau adesea la astfel de compromisuri pentru a-şi menţine cuceririle. Datorită acestei diplomaţii, Imperiul Roman nu a cunoscut revolte religioase, singurii care au avut o atitudine aparte fiind evreii, care nu au acceptat să fie conduşi de păgâni.

Civilizaţia romană a lăsat posterităţii imaginea unui imperiu bine organizat, întemeiat pe disciplină, tactică şi strategie militară. În contrast, Grecia antică a pus fundamentele filozofiei, dăruind lumii plinătatea înţelepciunii păgâne. Bizanţul a moştenit bogăţiile civilizaţiilor romană şi elenă, unite sub pecetea creştinismului, încercând de-a lungul a mai bine de un mileniu de existenţă să găsească armonia dintre cele două lumi: cea materială şi cea spirituală. Cu toate acestea, bizantinii nu au reuşit să echilibreze cele două puteri, civilizaţia lor rafinată lăsând lumii actuale doar lupta neobosită a omului cu sineşi pentru a armoniza cele două împărăţii.

Contemporaneitatea nu a învăţat, se pare, nimic din rafinamentul civilizaţiei bizantine, căci modul de a gândi al învăţaţilor ei s-a pierdut de mai bine de jumătate de mileniu, odată cu destrămarea Imperiului Bizantin. Omul modern a pierdut însuşi înţelesul menirii fiecăreia dintre cele două împărăţii, nemaiputând să conceapă nici măcar modul de organizare al acestora, cu atât mai puţin să încerce să găsească echilibrul dintre ele.

Cele două împărăţii, materială şi spirituală, au aceiaşi ,,supuşi”, dar legile lor slujesc împlinirii unor ţeluri diferite. În timp ce împărăţia duhovnicească, Biserica, lucrează spre mântuirea fiilor ei, cea lumească, Statul, are drept ţel convieţuirea paşnică şi armonioasă a supuşilor săi pe pământ. Creştinismul a sugerat trei modele de relaţii posibile între Biserică şi Stat: separarea completă a lucrărilor celor două împărăţii, propovăduită de Însuşi Hristos (Matei 22, 21), recunoaşterea autorităţii lumeşti ca venind de la Dumnezeu Însuşi (Romani 13, 1-7) şi prigonirea Bisericii de către Stat (Apocalipsa 18).

Începând din secolul al VI-lea, relaţiile dintre puterea politică a Bizanţului şi cea ecleziastică au tins mereu spre ,,armonia dintre împărăţii”, cu recunoaşterea menirii fiecăreia. Cele două îşi recunoşteau reciproc lucrarea şi conlucrau spre o împlinire a lor: clericii erau membri ai Statului, iar împăratul era membru al Bisericii. Mai mult, până la căderea Constantinopolului, episcopii erau demnitari ai statului.

Împăratul conducea împărăţia pământească, ce era organizată după modelul ierarhiei cereşti. El era încoronat şi uns împărat de patriarhul Constantinopolului; puterea sa era sacră şi ocrotită de Dumnezeu atâta timp cât respecta legea dumnezeiască. El era numit apărătorul Bisericii, purtând titlul de aghios-sfânt; avea dreptul să intre în sfântul altar şi putea întări, prin decrete, hotărârile luate de sinoade. Iustinian cel Mare spunea că ,,Cel de Sus, în bunătatea Lui, a făcut omenirii două mari daruri: preoţia şi împărăţia, una se îngrijeşte să facă pe plac Domnului, alta are grija celorlalte lucruri omeneşti … Când şi biserica este bine orânduită sub toate aspectele şi conducerea statului este fermă şi îndreaptă pe calea legilor viaţa popoarelor spre adevăratul bine, atunci ia naştere uniunea trainică şi binefăcătoare a bisericii şi statului, atât de jinduită de omenire”.

Această uniune a fost rareori atinsă în Imperiul Bizantin, căci de cele mai multe ori împăraţii sau au exagerat în manifestările creştine, sau au fost eretici şi i-au prigonit pe creştini. Astfel, nici unul dintre cele trei modele de relaţii posibile între Biserică şi Stat nu s-a înfăptuit în Bizanţ, ci mai degrabă, echilibrul dintre cele două puteri a cunoscut formele deformate ale acestora.

Împăraţi ca Iustinian cel Mare, Teodosie al II-lea, Foca sau Leon al III-lea Isaurul i-au prigonit pe păgâni şi eretici. Ei au vrut să-i creştineze cu forţa pe aceştia, botezându-i, fapt ce a generat numeroase probleme şi revolte. Ca urmare, evreii din Bizanţ au luat, de mai multe ori, drumul exilului, montaniştii s-au ars de vii refuzând botezul, iar monofiziţii au fost arşi pe rug de Iustinian al II-lea. Iustinian cel Mare a dat chiar un decret prin care interzicea dreptul ereticilor de a fi funcţionari ai statului, în care specifica: ,,Este drept să fie lipsit de bunurile pământeşti cel care se închină incorect lui Dumnezeu”.

Alţi împăraţi au fost eretici şi au încercat să înlocuiască creştinismul cu erezia şi să o impună ca religie de stat, convocând sinoade tâlhăreşti. Cei mai cunoscuţi împăraţi eretici au fost Anastasie care era monofizit, Heraclie care a acceptat erezia monotelismului şi Leon al III-lea Isaurul, Constantin al V-lea Copronim şi Leon al V-lea care au fost iconoclaşti.

Din dorinţa de a rezolva conflictele ivite între ortodocşi şi eretici, unii împăraţi au interzis disputele teologice. Astfel, Zenon Isaurianul a vrut să îi împace pe ortodocşi cu monofiziţii, dând un decret de uniune – Henotikon. Cu acest decret, împăratul credea că va pune capăt disputelor referitoare la hotărârile Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Chalcedon, pe care l-a declarat lipsit de importanţă. Cu toate acestea, publicarea decretului nu a făcut decât să sporească nemulţumirile ambelor părţi. Analog a procedat împăratul Constans, în 648, când a publicat Tipicul referitor la monotelism.

Relaţia dintre Biserică şi Imperiul Bizantin a fost încontinuu mutilată de imixtiunea autorităţilor laice în problemele Bisericii, împăraţii folosindu-se de puterea ecleziastică în scopuri politice. Adesea, ierarhii care au încercat să se opună amestecului Statului în Biserică au fost prigoniţi şi exilaţi, fiind înlocuiţi după bunul plac al puterii laice. Toate aceste încercări nereuşite de echilibrare a celor două puteri s-au soldat cu destrămarea Imperiului Bizantin.

Neînţelegerea menirii dumnezeieşti a Bisericii şi încercarea continuă de uzurpare a puterii ecleziastice au fost principalele motive care au condus la înrăutăţirea relaţiilor dintre Biserică şi Stat. Omenirea a profitat de influenţa majoră pe care Biserica o are asupra sufletelor pentru a câştiga putere vremelnică. Apogeul acestei lipse de înţelegere duhovnicească a fost atins în relaţiile dintre Biserica Catolică şi puterea laică.

La baza Marii Schisme din 1054 a stat dorinţa francilor şi germanilor de a prelua puterea, precum şi cea a papei de a subordona puterea laică unei ,,puteri ecleziastice lumeşti”. ,,Episcop al Romei, Vicar al lui Hristos, Succesor al Principelui Apostolilor, Suveran Pontif al Bisericii Universale, Patriarh al Occidentului, Primat al Italiei, Arhiepiscop şi Mitropolit al Provinciei Romane, Suveran al Statului Oraş Vatican”,papa deţinea autoritatea supremă ecleziastică şi laică în Apus.

Grigorie al VII-lea declara în 1076, prin Dictatus Papae, că ,,papa poate detrona împăraţi, poate convoca sinoade, poate absolvi pe oricine de îndatoririle feudale”. A patra cruciadă, iniţiată de papa Inocenţiu al III-lea în 1198 şi în timpul căreia a fost cucerit Constantinopolul, a reprezentat culmea puterii papale, fiind însoţită de o degenerare duhovnicească fără precedent. Mai târziu, Inocenţiu avea să spună că ,,papa este mai prejos decât Dumnezeu, dar mai presus de om”.

Bonifaciu al VIII-lea formulează, la începutul secolului al XIV-lea, teoria celor două săbii, cea spirituală şi cea politică, pe care le-ar deţine numai papa. Tot el proclama: ,,declarăm, afirmăm, definim şi pronunţăm că este întru totul necesar pentru mântuirea fiecărui om să se supună pontifului roman”.

Biserica Catolică nu a căutat nicicând să stabilească un echilibru cu Statele catolice, deoarece ,,papalitatea şi-a dorit mereu puterea lumească”. Întreaga istorie a catolicismului este martora faptului că papii nu s-au luptat cu erezii şi nici nu au purtat dispute teologice, singura lor preocupare fiind problema întâietăţii, atât duhovnicească cât şi lumească.

Despotismul Bisericii Catolice în Europa a dat naştere unei mişcări de reacţiune, concretizată în Reforrna secolelor XV-XVII. Dezechilibrul impus de papalitate a fost contrabalansat de un dezechilibru în sens opus, puterea laică supunând puterea ecleziastică. Dar nici Biserica Catolică, nici protestantismul nu au urmat vreunul din modelele Sfintei Scripturi, în relaţiile lor cu Statul, ambele fiind de fapt cangrene ale ideii de Biserică.

Mişcarea de reformă a fost sprijinită şi chiar instaurată de autorităţile civile: prinţi, consilii orăşeneşti sau regi, care s-au unit pentru a elibera puterea lumească de sub dominaţia papei. Astfel, prinţii au profitat de reformă pentru a uzurpa puterea împăratului Imperiului Romano-German, consiliile orăşeneşti au obţinut autonomie, iar regele Angliei a devenit … capul Bisericii Anglicane.

Cu toate că reformatorii au avut poziţii diferite cu privire la relaţiile dintre Biserică şi Stat, toţi au considerat că Biserica trebuie să se subordoneze Statului. Martin Luther susţinea că ,,Biserica este mâna dreaptă a lui Dumnezeu, iar Statul mâna stângă … creştinii fiind într-o situaţie ambiguă, cetăţeni ai ambelor împărăţii”. El credea că statul este de origine divină şi că cel care conducea statul este ,,o mască a lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu, deghizat conduce lumea … Nu oamenii, ci Dumnezeu este Cel care spânzură, torturează, taie capete, ucide şi luptă”. Ideologia sa despre Stat culminează cu ideea că ,,Statul a fost instituit de Dumnezeu ca o concesie făcută păcatului omenesc”. În luteranismul ulterior, Biserica a tins să devină un simplu departament al Statului.

Huldrych Zwingli, reformator elveţian, politician şi pastor ce se autointitula ,,mercenar al lui Hristos”, afirma că ,,Împărăţia lui Hristos este una întru totul exterioară”, şi ,,creştinul nu este altceva decât un cetăţean credincios, iar oraşul creştin nu este altceva decât biserica creştină”. Fidel ideilor sale, el s-a implicat în intrigile politice ale Confederaţiei Elveţiene şi ale Imperiului, sfârşind pe câmpul de luptă ca un simplu soldat cu sabia în mână.

La rândul lui, Jean Calvin afirma că magistraţii, reprezentanţii puterii laice, trebuiau să fie ,,părinţii grijulii” ai Reformei, a căror ,,datorie nu era numai menţinerea ordinii publice, ci şi uniformitatea religioasă”.

În timp, mişcarea protestantă s-a scindat într-o puzderie de grupări, unele dintre ele considerând că Biserica şi Statul nu au nimic în comun. Sumedenia de ,,biserici” apărute graţie Reformei a favorizat tendinţele ulterioare spre aşa-zisa libertate religioasă, garantată prin reglementarea legislativă a relaţiilor dintre Biserică şi Stat.

În 1785, statul american Virginia a decretat, pentru prima oară în epoca modernă, aconfesionalitatea statului şi libertatea religioasă a cetăţenilor săi. Aceeaşi tendinţă a apărut şi în Europa, dar în mod violent. Astfel, în Franţa, puterea ecleziastică a fost separată de puterea laică prin revoluţia din 1789, în urma căreia a fost distrusă organizarea feudală a statului, în care Biserica juca un rol esenţial.

În ţările Române, Exabiblosul lui Constantin Armenopoulos (1345) şi Pravila lui Matei Basarab (1652) au constituit principalele coduri de legi pentru Stat şi Biserică. Domnitorii români erau mereu alături de Biserică, sfătuindu-se cu ierarhii, ctitorind lăcaşuri închinate lui Dumnezeu şi îngrijindu-se de starea materială a acesteia.

Unirea Moldovei cu Ţara Românească şi urcarea pe tron a lui Alexandru Ioan Cuza au reprezentat debutul deprecierii relaţiilor dintre Biserică şi Stat, marcat prin înfiinţarea, în ianuarie 1859, la Iaşi şi la Bucureşti, a câte unui Minister al Cultelor. Începând din anul 1862, odată cu unificarea administrativă a Principatelor Române, a luat fiinţă Ministerul Cultelor, existent astăzi sub numele de Secretariatul de Stat pentru Culte. El a reprezentat ,,organul de specialitate al administraţiei publice centrale în subordonarea guvernului care asigură relaţiile statului cu cultele religioase din România” ce sunt reglementate prin Legea Cultelor.

 
Editorial 06
Episcopul Primat al Bisericii Anglicane şi Patriarhul României, Iustinian Marina,
primiţi în vizită de Ion Gheorghe Maurer, prim-ministru în guvernul comunist (1966)

 

Alterarea relaţiilor dintre cele două puteri, cea materială şi cea spirituală, s-a desăvârşit în perioada interbelică şi cea comunistă, mergând până la supunerea Bisericii în faţa Statului ateu. Aceasta s-a datorat, în mare parte, comportamentului inacceptabil al ierarhilor români care şi-au uitat făgăduinţa – aceea de a sluji lui Dumnezeu şi de a păstori sufletele.

Cel care a dat tonul a fost Elie Miron Cristea, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Regent, parlamentar şi prim-ministru al României în timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, el a susţinut mereu că ,,Biserica era datoare a recunoaşte şi admite, chiar cere dreptul statului şi al Coroanei de control şi supremă inspecţie în afacerile bisericeşti administrative”. De asemenea, Miron Cristea a recunoscut şi dreptul Statului de a aproba sau nu pe arhiereii Bisericii.

,,Colaborarea fructuoasă” a ierarhilor ortodocşi cu puterea laică a continuat în epoca comunistă, când, cu ajutorul lor, Biserica Ortodoxă Română a devenit o ,,simplă anexă a guvernului”, ce slujea interesele acestuia. Cei care se opuneau ,,simbiozei” erau înlocuiţi cu alţii, mai docili.

Anii ’50 au fost marcaţi de prigoana împotriva clerului care nu era de acord cu regimul comunist, pe actele de condamnare şi caterisire ale acestora punându-şi semnătura şi P.S. Teoctist Arăpaşu, pe atunci episcop-vicar al Patriarhiei. În anii următori, el avea să fie un ,,exemplu” pentru ierarhia română, pe care o îndemna astfel: ,,să urmăm pilda conducerii, a preşedintelui, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, care neobosit veghează, neprecupeţind nici un efort la bunăstarea şi înflorirea ţării”. După anul 1989, relaţiile dintre Biserică şi Stat nu s-au schimbat.

Această situaţie s-a repetat în întreaga lume ortodoxă. Statele ortodoxe au urmat modelul bizantin cu privire la relaţiile dintre Biserică şi Stat. Excepţie a făcut Rusia, unde ţarul Petru cel Mare, adept al unor idei protestante şi avid de putere, a subordonat în totalitate Biserica Ortodoxă. Odată cu înfiinţarea statului modern, ţările ortodoxe au preluat ideologia occidentală despre stat şi, odată cu ea, cangrena relaţiei dintre puterea ecleziastică şi cea laică.

Statul occidental, născut din iluminism, este prin definiţie adversar al Bisericii. El este purtătorul propriilor valori şi al unei morale diferite de cea creştină. ,,Valorile” sale sunt lumeşti, opuse celor duhovniceşti, iar morala ecleziastică este substituită perfect de morala statului, croită după măsura omenească.

În timp ce Statul a încetat să mai fie protectorul Bisericii, devenind reprezentantul lumii căzute, legea dumnezeiască a fost înlocuită cu Declaraţia universală a drepturilor omului.

Astăzi nimeni nu mai caută o armonie între cele două împărăţii, cea materială şi cea spirituală, căci Statul a subordonat complet Biserica, desfiinţând-o. Iar ce a rămas în urma plăgii politice şi-a pierdut nobleţea duhovnicească, ierarhii săi fiind astăzi simpli mireni, aflaţi în slujba Statului.

 

Damian Ilie

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 6/septembrie 1999