Cărţile de identitate electronice – o perspectivă mondială

de Nathan Allonby, Centrul pentru Cercetarea Globalizării, Montreal, Canada

 

În întreaga lume sunt introduse simultan sisteme de identificare
de înaltă tehnologie, care includ carduri inteligente, elemente biometrice
şi frecvenţe radio, conectate la baze de date uriaşe pentru a urmări
toate mişcările noastre. Să fie oare o coincidenţă ?

 

Astăzi, cardurile de identitate electronice tind să devină universale. Au fost emise deja carduri ‘inteligente’ pentru mai mult de 2,2 miliarde de persoane, adică 33% din populaţia lumii. Dintre acestea, peste 900 milioane deţin sisteme de identificare prin elemente de biometrie facială sau amprentă digitală. Potrivit planurilor actuale, până în 2012, peste 85% din populaţia lumii va avea astfel de carduri de identitate.

Campaniile împotriva introducerii cardurilor de identitate electronice au căutat să atragă atenţia asupra problemelor pe care le ridică aceste sisteme de identificare, de la invadarea intimităţii, fraudă, accesul neautorizat la bazele de date până la abuzurile care pot apărea şi crima organizată. Ca urmare, mulţi oameni se aşteaptă ca aceste carduri să nu fie obligatorii sau să fie retrase din circulaţie într-un viitor apropiat. Însă, realitatea ne sileşte să recunoaştem că, pe zi ce trece, cardurile câştigă teren pretutindeni în lume şi nu există obstacole serioase în calea introducerii lor pe scară mondială.

Chiar dacă aceste sisteme de identificare ridică o serie de probleme, ele sunt insuficiente pentru a opri introducerea cardurilor ‘inteligente’ în întreaga lume, pentru simplul motiv că ele se răsfrâng doar asupra noastră ca indivizi, şi nu asupra guvernelor, ceea ce înseamnă că problema este exclusiv una personală. Aceasta explică lipsa oricărui interes public pentru o dezbatere semnificativă pe marginea celei mai grave chestiuni a vremurilor în care trăim.

În realitate, nu importă care este justificarea publică a unor asemenea acte de identitate, cât ce rol au de fapt aceste sisteme de identificare. Probabil, guvernele lumii au ştiut întotdeauna că aceste acte de identitate nu vor opri terorismul, crima organizată, frauda etc, ci a existat dintotdeauna o altă raţiune pentru introducerea lor – un motiv pe care nimeni nu vrea să-l recunoască în mod deschis.

 

Există oare un plan coordonat la nivel internaţional pentru introducerea cărţilor de identitate electronice ?

Este posibil să aflăm mai multe dacă analizăm ce se întâmplă în lume. Este notabil faptul că nimeni nu pare să fi realizat un studiu cuprinzător sau demn de încredere asupra cărţilor de identitate electronice la nivel mondial. Încercarea de a dobândi o imagine sumară, chiar dacă incompletă, a ceea ce se petrece pe glob ne conduce la constatarea că sisteme performante de carduri ‘inteligente’ ajung la unele dintre cele mai sărace naţiuni din lume, unele în haos, război civil şi foamete, atât ţări mici, cât şi mari. Ajung la naţiuni cu culturi extrem de diferite, naţiuni care sunt aproape în întregime preindustrializate şi subdezvoltate, şi ajung întâi la aproape toate naţiunile islamice.

Toate acestea sunt prevăzute să aibă loc până la sfârşitul anului 2012. De pildă, pe 25 iunie 2009, India a anunţat că va continua introducerea cardurilor de identitate biometrice şi va încheia acest proces în 2011, ceea ce înseamnă înregistrarea a 1,2 miliarde de persoane în doar 18 luni.

În lume, există şi regiuni în care situaţia cardurilor este neclară. De exemplu, în unele state, precum Mozambic şi Zambia, există carduri biometrice pentru electorat, care nu sunt în mod oficial carduri de identitate naţionale. Însă, cardul de alegător tinde să devină card de identitate imediat după un an electoral, precum s-a întâmplat în Haiti. În aceste cazuri, sistemele de identificare performante au fost introduse odată cu democraţia …

Situaţii neclare există şi în Statele Unite ale Americii, Canada, Australia, din pricina unor nelămuriri în ce priveşte noile acte de identitate propuse populaţiei. Cu toate acestea, orice nelămurire, neclaritate sau nesiguranţă dispare în perspectiva globală: cardurile de identitate electronice sunt aproape pretutindeni în lume !

Introducerea simultană a unor modalităţi de identificare foarte asemănătoare în atât de multe ţări pare mai mult decât o coincidenţă. Dacă ar fi fost o problemă a statelor care ar fi dorit să-şi îmbunătăţească sistemele din iniţiativă proprie, acest lucru s-ar fi petrecut într-un interval de timp mult mai mare. În plus, este puţin probabil ca ele să adopte într-un număr atât de mare sisteme de identificare similare sau chiar identice. De aici se naşte întrebarea: stă acest fapt drept mărturie pentru o presiune internaţională nemaivăzută asupra statelor lumii pentru a adopta carduri de identitate electronice ?

Un alt lucru care reiese din imaginea sumară conturată asupra a ceea ce se petrece în lume pe glob este următorul: planurile de a introduce un sistem naţional de carduri de identitate în Uganda au fost anunţate într-un memorandum de înţelegere, datat 20 iunie 2008, trimis Fondului Monetar Internaţional (FMI). A cerut FMI unor naţiuni să adopte carduri biometrice, susţinând că acestea vor facilita accesul la sistemul bancar şi vor preveni frauda ?

Într-un exemplu diferit de promovare apuseană, Uniunea Europeană a sprijinit financiar introducerea de carduri de identitate biometrice în Republica Democrată Congo, chipurile pentru a ajuta la promovarea păcii prin urmărirea foştilor soldaţi şi foştilor luptători. Planul de a introduce carduri ‘inteligente’ în Somalia a făcut uz de o logică similară.

În Rwanda, cardurile biometrice au constituit o unealtă importantă în genocidul ruandez. Experienţa Rwandei este o ilustrare teribilă a cât de letale pot fi cardurile într-o naţiune aflată în război civil şi ridică întrebări stânjenitoare în ce priveşte implicarea occidentală.

 

Aceeaşi politică în Uniunea Europeană, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii

Introducerea universală a cardurilor de identitate electronice este doar mărturia vizibilă a unui proces invizibil. Politicile care afectează profund vieţile noastre şi ne răpesc libertăţile sunt stabilite în acorduri internaţionale secrete.

De exemplu, în iulie 2005, în cursul perioadei de 6 luni de conducere a Uniunii Europene, Marea Britanie a înaintat o propunere pentru carduri biometrice în Europa, în ciuda faptului că nu avea nici o autoritate de a face acest lucru, potrivit tratatelor Uniunii Europene de la acea vreme. Această propunere a evoluat ulterior într-o politică obligatorie a Uniunii Europene în Programul Haga pentru justiţie şi securitate.

Cu toate acestea, politicile de introducere a cardurilor de identitate, dezvoltate în secret, merg mult dincolo de identificare şi securitate. Într-un articol apărut în mai 2009 în cotidianul britanic The Guardian, Tony Bunyan afirmă că aceste acte de identitate sunt doar o unealtă care permite un plan mult mai vast de urmărire şi înregistrare a vieţii fiecărui individ:

,,‘Fiecare obiect pe care îl foloseşte o persoană, fiecare tranzacţie pe care o face şi aproape fiecare loc în care merge va crea o înregistrare digitală detaliată. Acest lucru va genera o abundenţă de informaţie pentru organizaţiile de securitate publică’, comportamentul fiind prezis şi evaluat de ‘maşini’ (termenul lor), care vor emite ordine către poliţişti fără întârziere. Propunerea prevede colectarea masivă de date personale cu privire la călătorii, detalii bancare, locaţii ale telefonului mobil, date medicale, utilizarea internetului, dosare penale oricât de mici, amprente şi poze digitale care pot fi extrase şi utilizate în diferite scenarii”.

Însă aceste lucruri nu se vor petrece doar în Europa, pentru că Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană vor avea politici şi practici similare:

,,Este propus ca până în 2014 Uniunea Europeană să creeze o ‘zonă euro-atlantică de colaborare cu SUA în domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei’. Aceasta va depăşi cu mult colaborarea actuală şi înseamnă că politicile care afectează libertăţile şi drepturile oricărui individ din Europa nu vor fi stabilite la Londra sau Bruxelles, ci în întruniri secrete între conducătorii Uniunii Europene şi cei ai SUA”.

A fost acesta un răspuns la evenimentele de la 11 septembrie ? Nu, categoric nu, deoarece unele dintre aceste planuri au o istorie şi cronologie cunoscute ca datând dinainte de această dată, de pildă Taiwan 1997 şi India 1999. Putem detecta o preocupare continuă pentru bazele de date legate de acte de identitate încă de la cardul Australiei, care a fost învins în 1987. De asemenea, colaborarea dintre Uniunea Europeană şi SUA în domeniul securităţii datează – putem spune cu certitudine – de dinainte de 11 septembrie 2001, ca şi dezvoltarea de către Uniunea Europeană a bazelor de date de securitate care au fost aplicate protestatarilor politici.

 

Ce fac cardurile de identitate electronice ?

Noile carduri sunt precum un ‘lipici’ de tehnologie performantă, o interfaţă care uneşte toate bazele de date diferite ale statului şi conectează informaţia lor. Aceasta este semnificaţia funcţiei de identitate ,,multifuncţionale” a noilor carduri: un număr de identitate este cheia pentru accesul la toate serviciile şi la toate bazele de date. Un card, un număr urmăreşte o persoană de-a lungul activităţilor diverse, de-a lungul întregii sale vieţi şi a tot ceea ce face: angajare, taxe, sănătate, totul. Când numeroase baze de date sunt conectate între ele prin intermediul unei interfeţe comune, în acest caz numerele de identitate, ele funcţionează efectiv ca o singură ,,bază de date extrem de vastă”.

În The Guardian din 30 septembrie 2003, Alan Travis scria că ,,registrul de informaţii al cetăţenilor” din Marea Britanie va ,,uni toate informaţiile existente deţinute de guvern” despre cele 58 milioane de locuitori:

,,Va include numele, adresa, data naşterii, sexul şi un număr personal unic pentru a alcătui o bază de date ‘mai precisă şi mai transparentă’ decât înregistrările naţionale existente cu privire la asigurare, taxe, sănătate, paşaport, vot şi permis de conducere. (...) Decizia de a da cale liberă pentru registrul naţional al populaţiei fără nici o nevoie aparentă pentru o legislaţie nouă sau pentru vreo dezbatere publică este într-un contrast izbitor cu dezbaterea intensă a cabinetului care are loc acum cu privire la planul de carduri de identitate”.

Planul indian de identitate este un alt exemplu major. Potrivit unui articol apărut în Hindu pe 26 iunie 2009, ,,numerele de identificare unice şi baza de date vor fi conectate la agenţii precum Comisia Electorală a Indiei şi Departamentul de impozite pe venit. (…) În plus, vor fi folosite pentru a asigura servicii potrivit planurilor guvernului, precum sistemul de distribuţie publică şi Planul Naţional Rural de garantare a angajării pentru familiile care trăiesc sub limita sărăciei … şi pentru oferirea de asistenţă financiară şi de altă natură pentru nevoiaşi”.

Acesta este noul model de e-guvernare în întreaga lume. Din punct de vedere istoric, nu este prima oară când vedem sisteme de acest fel. El este foarte asemănător cu sistemul de identificare nazist, aşa cum s-a dezvoltat în cele din urmă, cu un Număr Personal Reich care lega toate celelalte baze de date. Sistemul de întocmire a registrului iniţial al populaţiei din date existente, baze de date anterioare este, de asemenea, extrem de asemănător cu practica nazistă.

De ce ar trebui să se acorde importanţă faptului că guvernul reuneşte date pe care le deţine deja ? Într-un raport pentru Institutul de Cercetare a Politicii Publice, Sir David Omand afirmă: ,,De îndată ce unei persoane i s-a atribuit un număr index unic, este posibilă obţinerea cu precizie de date din numeroase baze de date şi construirea unei imagini a vieţii acelei persoane – lucru care nu a fost autorizat în consimţământul iniţial pentru colectarea de date”. În 2006, Sir David Varney, conducătorul Guvernului Transformaţional, a prevestit că statul va cunoaşte ,,un adevăr profund despre cetăţeni pe baza comportamentului, experienţei, convingerilor, necesităţilor sau dorinţelor lor”.

 

Carduri de fidelitate şi culegerea de date

Să nu vorbim despre un stat poliţienesc, să vorbim despre cardurile de fidelitate din supermarketuri. Nu este mare diferenţa dintre un card de fidelitate şi un card de identitate electronic din punct de vedere al tehnologiei, de fapt cele din urmă par a fi urmaşele apropiate ale celor dintâi, concepute pentru un scop similar: culegerea de informaţii despre oameni. Pentru a putea urmări pe cineva, mai întâi trebuie să îl identifici.

Pentru a-şi eficientiza vânzările, corporaţiile vor să ştie cât mai multe despre clienţii lor şi au făcut o investiţie incredibilă în infrastructură pentru a culege şi analiza date despre ei. Până în anul 2004, Wal-Mart strânsese 460 terabiţi de informaţie despre clienţi, sau mai mult de dublul cantităţii de informaţie de pe internet. Majoritatea acestor date au fost culese de pe cardurile de fidelitate.

Guvernele au adoptat cardurile de identitate electronice pentru că magazinele au arătat ce tehnologie puternică şi eficientă reprezintă acestea – nu doar eficientă, ci profitabilă. Magazinele au demonstrat că ele pot urmări şi stabili profilul clienţilor lor pentru a descoperi obiceiurile lor de a cheltui, slăbiciunile şi sugestibilitatea lor, ce reclame au efect asupra lor. În plus, tehnologia utilizată nu numai că a funcţionat, ci a şi meritat investiţia făcută.

Pentru analizarea datelor de pe cardurile de fidelitate au fost elaborate programe puternice şi eficiente, precum ChoicePoint şi LexisNexis. Astăzi aflăm că o parte din aceste sisteme aflate în uz au fost folosite de FBI la alcătuirea listelor de suspecţi. Mai-marii zilei au realizat că aceeaşi tehnologie de stabilire a profilului unei persoane poate fi aplicată pentru găsirea teroriştilor, extremiştilor, disidenţilor politici sau oricărei alte categorii considerate de interes de către stat. Unele corporaţii pun la dispoziţia statului bazele de date pe care le deţin.

Când guvernul american a obţinut date personale despre votanţii din 11 ţări diferite din America Latină, pentru scopuri neprecizate, informaţiile au fost obţinute prin intermediul unor corporaţii particulare. De asemenea, majoritatea agenţiilor de securitate americane care colectează date oferă subcontracte şi circa 70% din bugetul lor merge către corporaţii particulare. Cu toate că cea mai mare parte a acestor cheltuieli ajunge la companii militare, corporaţiile de consum îşi au partea lor. Se întrezăreşte oare dezvoltarea unei simbioze între guvern şi corporaţiile particulare, în cadrul căreia cele două tabere participă cu tehnologie şi instrumentar şi colaborează în ce priveşte colectarea de date ?

 

Editorial 61

,,Supermarketul viitorului”, un articol din Evenimentul Zilei, din 26 septembrie 2004, afirma că încă din 2005 tehnologia RFID putea fi utilizată de marile companii de vânzare cu amănuntul. Occidentul cunoştea deja la acea oră ‘beneficiile’ acestei tehnologii

 

RFID: o tehnologie puternică de urmărire

Unul din instrumentele care a migrat de la cardurile de fidelitate la cardurile de identitate este cipul RFID (identitate prin radio-frecvenţă). El există în noul card de identitate din China şi va intra în componenţa tuturor cardurilor de identitate ‘inteligente’ noi.

RFID este un sistem de urmărire, conceput iniţial pentru a urmări marfa în lanţul de aprovizionare şi în depozitele de mărfuri. Cipuri mici permit citirea unui număr de serie şi a altor date potenţiale de la o distanţă de câţiva metri. Când un obiect etichetat cu RFID trece prin dreptul unui cititor, numărul său este înregistrat. Când cititoarele RFID sunt conectate la o reţea, este posibilă alcătuirea unei înregistrări a mişcărilor unui obiect (sau persoane) prin specificarea intervalelor de timp şi locurilor unde a fost înregistrat numărul RFID.

Cipul RFID din cardurile de fidelitate permite ca numele deţinătorului şi toate informaţiile personale aflate pe card să fie citite de la o distanţă de câţiva metri, fără cunoştinţa lui. Folosind tehnologia RFID, magazinele pot afla identitatea clienţilor lor de pe cardul de fidelitate de îndată ce aceştia intră în magazin, fără ca ei să ştie. Supermarketurile au plasat cititoare RFID în diferite locuri în magazin pentru a urmări mişcările clienţilor, pentru a vedea de pildă produsele la care s-au uitat dar nu le-au cumpărat, spre deosebire de produsele pe care le au în coş. De asemenea, unii au realizat foarte repede că cipurile RFID din unele produse, precum articolele de îmbrăcăminte, ar putea fi utilizate pentru a urmări persoanele care le-au cumpărat. Acest lucru este posibil deoarece, spre deosebire de codurile de bare, cipul RFID identifică fiecare articol cu un număr de serie unic, făcând diferenţa între articole identice.

Bazele de date uriaşe ale lanţurilor de magazine le-au permis să ţină o evidenţă a obiectelor cumpărate de fiecare din clienţii lor, adăugând numele acestora lângă numerele de serie RFID. Această extra-informaţie a fost extrem de utilă în ‘stabilirea profilului’ clienţilor. După introducerea cardurilor de identitate ‘inteligente’, magazinele îşi vor putea identifica clienţii într-un mod similar, citind identitatea lor direct din card ...

 

Când angajatorii utilizează profilul stabilit

Unele corporaţii aplică deja profilul psihometric personalului lor şi potenţialilor angajaţi pentru a avea mână de lucru cu profil ,,corect” şi atitudini ,,corecte”. Să ne imaginăm cum ar fi ca tehnologia RFID să ne urmărească şi să ne stabilească un profil psihometric, afectându-ne prin aceasta întreaga viaţă … Este posibil oare ca această tehnologie – prin urmărirea noastră pretutindeni şi stabilirea unui profil – să dea naştere unei culturi corporatiste a conformităţii, fiind evident că cei care nu se înscriu în profilul corect vor fi concediaţi ?

Au existat numeroase exemple de angajatori care discriminează persoane pe temeiul afilierilor politice sau de sindicat. Biroul Comisarului pentru Informaţii din Marea Britanie a descoperit că multe companii foarte mari şi respectabile s-au pretat la aşa ceva, încălcând legea. Ce s-ar întâmpla dacă angajatorii ar folosi datele culese din sistemele de identificare şi analiza reţelelor sociale pentru a stabili profilul personalului, a le descoperi prietenii şi asociaţii şi orice afilieri ? Ce ar însemna pentru societate şi cultura politică dacă angajatorii corporatişti i-ar putea identifica şi discrimina pe activiştii politici şi sindicalişti, îngreunându-le posibilităţile de a obţine un loc de muncă ? Ar fi acest lucru compatibil cu democraţia ?

Profesorul emerit Sheldon S. Wolin, filozof politic la Universitatea Princeton, SUA, a avertizat cu privire la pericolul ,,totalitarismului inversat”, care ,,constă în exercitarea puterii totale fără a părea că o face, fără a înfiinţa lagăre de concentrare sau a impune uniformitate ideologică, sau a suprima forţat elementele disidente atâta vreme cât rămân ineficiente”. O asemenea putere, precum în SUA, arată ,,cum poate fi controlată democraţia fără a părea că este suprimată”.

Acest mecanism poate fi folosit cu uşurinţă pentru a controla disidenţa politică. Este suficient ca cei consideraţi indezirabili să nu-şi găsească un loc de muncă, să fie marginalizaţi, sau doar să li se refuze orice promovare. Sau, în cazul în care profilul lor psihometric scoate în evidenţă unele slăbiciuni şi vulnerabilităţi psihice sau oarecare indiscreţii din trecut, acestea ar putea fi utilizate împotriva opozanţilor faţă de politica guvernului.

 

Supravegherea populaţiei şi controlul social

China a devenit un laborator atât pentru capitalism, cât şi pentru dezvoltarea noilor tehnologii de supraveghere şi ,,securitate internă”. Naomi Klein a scris pe larg despre acest subiect în cartea sa Doctrina Şoc şi în articole precum ,,Ochiul atotvăzător al Chinei” şi ,,Jocurile Olimpice: dezvăluirea statului poliţienesc 2.0”.

Unii oameni influenţi par să fi hotărât că, în condiţii de inegalitate şi nedreptate socială, capitalismul funcţionează cel mai bine. Un produs secundar al acestei stări de lucruri este instabilitatea provocată de amărăciunea şi resentimentul cauzate de confiscarea pământului şi resurselor şi de silirea ţăranilor să părăsească pământul pentru a deveni muncitori în fabrici în condiţii grele şi prost plătiţi, trăind în mahalale sărace insuportabile. Aşa cei bogaţi devin mai bogaţi jefuind oamenii obişnuiţi, cooptând puterea statului pentru aceasta.

Acesta este motivul pentru incidenţa extrem de mare a revoltelor, ,,tulburărilor” şi tensiunii sociale din China de astăzi. Occidentul a încercat să ofere Chinei stabilitate şi să ţină capacul deasupra oricărei tulburări dându-i acces la cea mai nouă tehnologie de supraveghere şi securitate, pentru a o transforma într-o dictatură mai eficientă. Noile tehnologii care sunt testate în laboratorul social al Chinei pot fi adoptate şi aplicate ulterior în alte părţi ale lumii.

Un exemplu bun ar fi tehnologia de recunoaştere facială, furnizată Chinei de SUA, în mod ilegal, ca autorităţile chineze să-i poată identifica mai uşor pe agitatori într-o mulţime, sau doar să urmărească mişcările persoanelor de interes şi să afle identitatea oricărei persoane cu care se întâlnesc şi vorbesc. Sistemele de recunoaştere pot identifica astăzi un chip dintr-un milion, îndeajuns de precis pentru a găsi un chip într-un oraş. Cât de bine se potriveşte această tehnologie cu baza de date de imagini digitale furnizate de sistemul de identificare al Chinei …

Şi RFID are aplicaţii în aparatul de securitate al statului. China pune în circulaţie cititoare RFID portabile pentru poliţiştii săi, ca ei să poată afla identităţile oamenilor de pe cardurile lor de identitate. Statul chinez a adoptat mai degrabă practica înăbuşirii revoltelor decât aceea de a interveni pentru a le pune capăt: în loc să-i aresteze pe loc pe participanţi, poliţia îi identifică doar, pentru a-i aresta unul câte unul când li se pare potrivit. Pentru această identificare sunt utilizate tehnologiile de supraveghere şi CCTV (adică, televiziune cu circuit închis). RFID are o aplicaţie evidentă: identităţile tuturor persoanelor prezente într-o mulţime ar putea fi culese de un poliţist în civil, amestecat în mulţime, cu un cititor RFID.

Tehnologia RFID poate fi utilă şi statelor cu populaţii mobile. De exemplu, India anticipează migrarea unui număr mare de persoane din populaţia rurală către oraşe. Ea intenţionează să folosească o combinaţie de RFID şi sisteme de informare geografică bazate pe GPS pentru a înregistra în mod automat migrarea votanţilor sau schimbarea reşedinţei şi a aduce la zi baze de date precum registrul electoral. Această combinaţie ar fi utilă şi autorităţilor chineze, care se confruntă cu migrarea unui număr mare de ţărani către oraşe, în mod ilegal, pentru a munci, formând o subclasă socială instabilă şi imposibil de urmărit.

Prin urmare, acesta este tiparul care trebuie aplicat în alte părţi: inegalitate crescândă, mahalale în creştere şi tulburări controlate prin securitate ?

O asemenea deplasare a populaţiei este un fenomen global, iar Banca Mondială are un rol explicit în promovarea lui, afirmând că urbanizarea şi migrarea sunt lucruri bune şi necesare. Aşa cum este descris în cartea profesorului Mike Davis, Planeta mahalalelor, o parte uriaşă a populaţiei lumii trăieşte în mahalale – un simptom al inegalităţii şi exploatării crescânde. Şi aceasta este o tendinţă în creştere, nu numai în ţări îndepărtate, ci şi în occident.

În SUA, oraşele mor, cartiere întregi şi în unele cazuri districte întregi sunt dărâmate de buldozere, iar locuitorii sunt deposedaţi. Starea populaţiei din Detroit aminteşte de situaţia din New Orleans după trecerea uraganului Katrina, unde antreprenorii militari particulari îşi asumă puteri guvernamentale în zone de administrare urbană marcate pentru curăţare în masă. Aceasta este manifestarea occidentală a unui tipar mondial.

Ţinând cont de cele de mai sus, asamblate ca într-un joc de puzzle – carduri de identitate ‘inteligente’ introduse printr-un program coordonat la nivel mondial, un vast aparat de supraveghere, monitorizare şi control a oricărei mişcări de pe glob, şi într-un plan mai înalt un nou tip de guvernare, o formă de autocraţie mascată, întemeiată pe controlul vieţii tuturor oamenilor de pe planetă – realizăm că lumea în care trăim nu va deveni un loc mai plăcut, mai frumos …

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 61/ianuarie-februarie 2011