Îndoctrinarea copiilor,

sau

ce se poate găsi prin manualele şcolare româneşti

 

Îndoctrinarea copiilor are loc pretutindeni pe glob. De pe băncile şcolii sau chiar de la grădiniţă,
copiii sunt învăţaţi lucruri corecte politic, conturându-li-se o imagine denaturată asupra civilizaţiei
în care trăiesc. Astăzi, îndoctrinarea celor mici are loc şi în România. Pe lângă multe alte surse de
informare, manualele şcolare au devenit surse de distorsionare a unei perspective sănătoase
 
 

PARTEA I

Problema actuală cu care se confruntă omenirea în planul mentalităţii, al unei perspective realiste asupra lumii – lipsa din ce în ce mai acută a unei gândiri sănătoase şi cumpătate, care să ofere omului sorţi de izbândă în această luptă care este viaţa – se răsfrânge şi asupra celor mai mici dintre noi. Plăgi de tot felul care îşi fac apariţia în rândul copiilor, adolescenţilor şi tinerilor – de la abandon şcolar, analfabetism, probleme psihice până la droguri, prostituţie, crimă – toate îşi au obârşia, într-o măsură mai mare sau mai mică, într-o stare de derută şi depresie profundă pe care o resimte tineretul în absenţa conştientizării unui rost bine definit al vieţuirii noastre pe pământ.

Lumea copilăriei şi adolescenţei este deja infestată de aceste metehne ale societăţii omeneşti contemporane, într-atât încât ţesătura delicată a acestui univers inocent este sfâşiată încă de pe băncile şcolii primare. Unul din fenomenele cele mai întristătoare este că cei care ar trebui să protejeze lumea copilăriei se numără printre cei care ‘fac cunoştinţă’ celor mici, voit sau nevoit, conştient sau inconştient, cu deruta şi depresia profundă a societăţii actuale. Acestea se fac simţite la nivelul informaţiilor şi valorilor care le sunt oferite copiilor în şcoală şi în cărţile de toate genurile, contaminate cu microbii virulenţi ai erei post-creştine. De fapt, odată cu modelele culturii occidentale, România a importat şi efectele lor, altfel spus gunoiul produs de ele.

Pentru a ilustra cele de mai sus am răsfoit două manuale de liceu, care ne-au oferit o imagine asupra conceptelor şi valorilor vehiculate şi a ceea ce se doreşte a se întipări în mintea adolescenţilor români.

 

Primul dintre acestea este Manualul de istorie pentru clasa a IX-a, apărut la Editura Corint în 2004, sub egida Ministerului Educaţiei şi Cercetării. El prezintă istoria lumii din antichitate până la începutul epocii moderne şi reflectă – atât în ce priveşte conţinutul, Editorial 56cât şi ca prezentare – 1) conceptele moderne de pedagogie şi 2) modul de a gândi şi privi lumea pe care trebuie să şi-l însuşească elevul.

Manualul se deschide cu un cuvânt înainte adresat elevilor şi unul adresat profesorilor, în care autorii înfăţişează conceptele moderne de predare a istoriei. Astfel, în cuvântul înainte către elevi scrie: ,,Autorii acestui manual consideră că istoria – ca disciplină de studiu – nu trebuie şi nu poate fi memorată ca o poezie învăţată pe de rost (de aceea recomandăm, spre exemplu, reţinerea doar a reperelor cronologice fundamentale), ci trebuie să fie discutată, înţeleasă şi acceptată ca sursă de explicare a prezentului”. Ideea este reluată în cuvântul către profesori: ,,Deplasarea accentului de la învăţarea conţinuturilor la formarea şi achiziţionarea de către elevi a unor abilităţi, deprinderi şi competenţe în cadrul orelor de istorie reprezintă elementul esenţial pe care noua programă pentru clasa a IX-a – aprobată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării prin Ordinul nr. 3458/09.03.2004 – îl propune ca subiect al schimbării”.

Aşadar, accentul nu se mai pune pe ,,învăţarea conţinuturilor”, ci se cere ,,reţinerea doar a reperelor cronologice fundamentale”. Acest concept modern de pedagogie este extrem de vicios şi cu consecinţe dintre cele mai grave asupra mentalităţii în formare a tânărului, ca şi asupra procesului de cristalizare a gândirii, fiindcă privează practic elevul de un conţinut solid pe care să-şi fundamenteze modul de a gândi, lăsându-i la îndemână doar senzaţiile dobândite în urma lecturării superficiale a unor repere cronologice. Un bagaj de cunoştinţe necesar pentru dezvoltarea gândirii critice şi discernământului se dobândeşte tocmai prin ,,învăţarea conţinuturilor”, ca ulterior mintea să poată integra informaţia şi să se dezvolte propria percepţie a lucrurilor.

Un alt principiu modern este cel al comunicării şi dialogului în cadrul orelor, ale cărui efecte se conjugă cu cele ale primului concept. Astfel, tot în cuvântul înainte către elevi scrie: ,,Modul în care sunt prezentate toate aceste probleme este unul care vă îndeamnă la comunicare şi dialog, la respect faţă de sine şi faţă de propria identitate culturală şi naţională, la înţelegerea şi acceptarea celuilalt, la investigarea permanentă a trecutului, dar şi la înţelegerea şi modelarea prezentului”; iar în cel către profesori se spune acelaşi lucru: ,,Sunt propuse activităţi care solicită munca în echipă şi dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi dialog în cadrul grupului”.

Trebuie să remarcăm că în cuvântul către elevi sunt menţionate lucruri precum comunicare, respect, înţelegere – valori înalte ale societăţii umane care se cultivă şi dobândesc cu multe strădanii. Având în vedere însă conţinutul manualului, ne îndoim amarnic că se doreşte cultivarea autentică a acestor valori. Mai degrabă, comunicarea şi dialogul care se doreşte a fi dezvoltate – conjugate cu lipsa unui corp trainic de informaţii bine structurate şi limpezi – dau naştere altor fenomene: enunţarea de păreri neîntemeiate, discuţii sterile care pot produce multă confuzie, apariţia unei subculturi în absenţa unor cunoştinţe temeinice şi, de fapt, telenovelizarea şcolii.

 

Aceste două concepte moderne de pedagogie se regăsesc în felul în care sunt prezentate lecţiile, sărăcia fenomenală a informaţiei şi lipsa unui conţinut obiectiv completând viciul de ansamblu al manualului.

Din carte lipsesc o sumedenie de informaţii de mare însemnătate. Faptul în sine de a cuprinde întreaga istorie a lumii din antichitate până la începutul epocii moderne într-un manual de 150 pagini – în care este integrată şi istoria românilor – este un lucru inimaginabil. Neîndoios, informaţia a avut de suferit din punct de vedere cantitativ, însă ceea ce îngrijorează în aceeaşi măsură este că ea lasă de dorit şi în plan calitativ. Fiindcă, dacă s-a urmărit cu adevărat deplasarea accentului de pe ,,învăţarea conţinuturilor” pe ,,reţinerea doar a reperelor cronologice fundamentale”, aceasta ar fi trebuit să conducă la alcătuirea unui manual bine structurat, cu informaţie puţină, dar concisă, limpede, cursivă în prezentare, care să poată oferi elevului o imagine de ansamblu asupra istoriei lumii.

Din nefericire, manualul în speţă este exact opusul unui asemenea material. Modul de prezentare a datelor istorice este haotic, confuz, lipsit de cursivitate, chiar incoerent pe alocuri. Se întâlnesc date care nu sunt plasate într-un context, ci sunt pur şi simplu aruncate de-a valma în cadrul lecţiei, ca şi cum autorii ar conferenţia înaintea unor studenţi, nu pentru elevi de clasa a IX-a. Stilul abordat în manual presupune că elevii au o cultură generală extrem de bogată şi sunt capabili să integreze informaţia oferită.

În realitate, un elev de clasa a IX-a, care are 14-15 ani şi este în plin proces de asimilare a cunoştinţelor pe care le dobândeşte nu are capacitatea de a analiza sintetic lucrurile, fiind încă fraged la minte. În plus, la această vârstă, cea mai mare parte din cunoştinţele pe care şi le însuşeşte provine din procesul de învăţare condus de o altă persoană, şi nu din studiu particular.

În ciuda progresului fenomenal pe care-l cunoaşte civilizaţia noastră sub toate aspectele, omul şi-a păstrat vârstele sale propice la care poate asimila informaţii de un anume fel, ca şi modul în care o face. Aceste vârste ţin de structura intimă a fiinţei umane, de evoluţia pe care o are în timp creierul uman şi procesul de gândire. A cere unor elevi de 14-15 ani să analizeze lucrurile ca nişte tineri de 18-19 ani – vârstă la care începe de obicei studiul individual şi se dezvoltă pe deplin mentalitatea şi personalitatea unui om – este inadecvat din punct de vedere pedagogic şi poate avea efecte dintre cele mai nedorite. Trecerea de la studiul sub îndrumarea directă a profesorului la studiul individual are loc cu greutate chiar şi la vârsta de 18 ani şi este nevoie de timp pentru a face faţă acestei schimbări radicale.

Prin urmare, cum ar putea un elev de 14-15 ani să se descurce într-o asemenea situaţie ? Este evident că se află într-un impas pe care i-l creează însuşi sistemul de învăţământ, importat ca atare, fără nici un discernământ, din occident. Acest impas este cauzat tocmai de cantitatea infimă şi calitatea precară a informaţiei, lipsită de claritatea necesară gândirii unui copil, moment în care se face apel aproape exclusiv la imaginaţie. Fiindcă, în lipsa unui schelet informativ solid, a unei limpezimi a cunoştinţelor cu care are de-a face şi îndeosebi a unei scări a valorilor unei societăţi, elevul este practic incapabil să înţeleagă. El dobândeşte doar senzaţii, sentimente, şi îşi dezvoltă imaginaţia în locul raţiunii şi discernământului. Cu alte cuvinte, el trece de pe tărâmul cugetării şi analizării lucrurilor, al însuşirii unei imagini obiective şi bine conturate, pe cel al fanteziilor construite pe un sâmbure de adevăr.

 

Un alt aspect controversat îl constituie perspectiva din care este prezentată istoria lumii. În cuvântul înainte către profesori scrie: ,,Trecerea la învăţământul obligatoriu de 10 ani a determinat schimbări radicale la nivelul planurilor de învăţământ şi al programelor şcolare. În acest context, programele de istorie au apărut nu doar într-o formă nouă, ci şi cu o perspectivă modificată”. Fireşte, au existat întotdeauna mai multe perspective asupra evenimentelor consemnate în istoria omenirii, însă istoricii au căutat întotdeauna să ofere o imagine cât mai obiectivă şi integrată în context asupra acestora.

Este de notat faptul că atunci când societatea îşi modifică unghiul din care priveşte istoria, înseamnă că încearcă să ajusteze modul de gândire al cetăţenilor ei. În cazul de faţă, autorităţile civile contemporane doresc însuşirea unei perspective moderne, corecte politic, care să legitimeze anumite tendinţe şi curente ale societăţii.

Lăsând deoparte interpretările de natură politică, economică sau socială care pot fi date unor fapte, să vedem ce implică această ,,perspectivă modificată” din punct de vedere religios.

O primă observaţie este că civilizaţia antică este cosmetizată, fiind îndepărtate cruzimea şi imoralitatea caracteristice epocii. Nu este lipsit de scop faptul că acestea sunt totuşi prezente, cu lux de amănunte, în capitolul despre Imperiul Bizantin. Bizanţul este zugrăvit în culori stridente, utilizându-se o sumedenie de atribuite menite să genereze senzaţii şi sentimente neplăcute, chiar respingătoare.

Nu doar Imperiul Bizantin, socotit prin excelenţă imperiu creştin, ci însuşi creştinismul este înfăţişat în chip jalnic. După o scurtă expunere a momentului apariţiei creştinismului pe scena lumii şi a mesajului creştin, se afirmă: ,,În anul 313, împăratul Constantin cel Mare (306-337) a legalizat creştinismul în Imperiul Roman prin Edictul de la Milano. Proclamarea creştinismului ca religie de stat alături de cultele păgâne a fost un act politic, realizat nu din vocaţie religioasă, ci din interese politice. Constantin a încercat să facă din creştinism un element de unificare a imperiului. Funcţiei imperiale i s-a asociat mai departe caracterul sacru, împăratul devenind episcop şi egal al apostolilor”. Acelaşi lucru este consemnat şi în prezentarea Imperiului Bizantin, unde se notează că ,,Imperiul şi-a subordonat Biserica, iar împăratul a devenit un fel de rege-sacerdot”.

Există într-adevăr, printre bizantinologi, specialişti care susţin că gestul Sfântului Constantin cel Mare de a legaliza creştinismul a fost un act politic, o strategie menită să aducă pace şi stabilitate în imperiu. Dar a prezenta această opinie – împărtăşită în general de specialişti din occident, care poate cunosc într-amănunt istoria Bizanţului, dar înţeleg mai puţin fundamentele sale creştine (a se vedea articolul în 4 părţi al IPS Hrisostom de Etna, ,,Imprudenţa învăţaţilor”, din cadrul rubricii Istoria – adevăr sau mistificare ?, în care vorbeşte despre diverse probleme actuale din istoriografia bizantină contemporană. În ultimul episod, prea sfinţitul discută concret unele chestiuni pe care istoriografii bizantini occidentali le prezintă distorsionat, din lipsa unei cunoaşteri autentice a religiei creştine) – într-un manual de istorie dintr-o ţară ortodoxă este o dovadă de rea-voinţă.

Aserţiunea că împăratul devenea episcop este cu totul falsă, şi poate că nu am fi departe de adevăr să afirmăm că este o răstălmăcire nu lipsită de scop. O astfel de informaţie dă mai multă credibilitate modului în care a fost zugrăvită relaţia dintre autoritatea imperială şi cea bisericească – un mod în care Biserica ca instituţie dumnezeiesco-umană este pusă sub semnul întrebării. Ea apare mai degrabă ca fiind un apendice util al imperiului, o pârghie prin care se poate asigura pacea.

O astfel de idee reiese şi din următorul pasaj: ,,Creştinismul s-a născut ca o religie a celor aflaţi în suferinţă şi a adus cu sine un mesaj mai presus de diviziunile etnice, naţionale, rasiale sau sociale. Creştinismul a predicat o morală de îndurare, de puritate şi de egalitate socială. (...) Biserica a devenit o instituţie socială, care adăposteşte deopotrivă pe cei păcătoşi, care au totdeauna nevoie de mila lui Dumnezeu, pe cei săraci, care sunt consideraţi părăsiţi de Dumnezeu şi faţă de care solidaritatea se exprimă prin pomană, şi, sigur, pe credincioşii de orice rang social şi indiferent de sex”.

Rămâi înmărmurit când citeşti pasajul de mai sus, aflat într-un manual de istorie din România ! Limbajul de lemn utilizat pentru a prezenta creştinismul pare a fi desprins din epoca comunistă, sau cel puţin denotă o lipsă de tangenţă cu religia creştină ! În orice caz, ne întâlnim din nou cu o perspectivă importată din occident, aceea că religia creştină a apărut în rândul oamenilor săraci şi sclavilor din Imperiul Roman, omiţându-se pleiada de nobili şi dregători de rang înalt, conducători din oastea romană, soţii şi rude de împăraţi care s-au creştinat. De fapt, însuşi împăratul Constantin şi maica sa, Elena, s-au creştinat, atraşi de frumuseţea dumnezeiască a creştinismului.

Nu credem că greşim dacă vom afirma că această perspectivă este atee şi corespunde întru totul tendinţei crescânde a societăţii occidentale de a batjocori creştinismul. Din acest tablou lipseşte doar Richard Dawkins, exponent de vază al ateismului contemporan, care susţine că doar oamenii cu un coeficient de inteligenţă scăzut sau mai puţin educaţi pot adera la creştinism …

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 56/mai-iunie 2010 

 

 

 

PARTEA A II-A

Din această prezentare denaturată a creştinismului – presărată cu o sumedenie de inadvertenţe – nu lipsesc referinţele la filme şi cărţi despre viaţa Mântuitorului. Sunt specificate producţii cinematografice, precum ,,Iisus din Nazareth”, realizată în regia lui Franco Zeffirelli, ca şi ,,trei titluri celebre, traduse şi apreciate şi în România. Două provin din spaţiul francez şi aparţin filozofului Ernest Renan (1863) şi scriitorului Francois Mauriac (1934), iar cea de-a treia a fost scrisă de Emil Ludwig, autor german specializat în biografii istorice”. Ulterior, este amintit şi ,,publicistul Jacques Duquesne, care a exprimat un punct de vedere inedit despre Iisus”.

Este deplasată ideea de a face referiri într-un manual de istorie la opere contemporane în loc de a face apel fie şi doar la una din nenumăratele scrieri istorice ale antichităţii, bogate în mărturii cu privire la începuturile creştinismului, inclusiv la viaţa lui Iisus Hristos. Sursele istorice trebuie să fie sau documente autentice, sau scrieri din epoca care este zugrăvită, nicidecum cărţi contemporane, cu atât mai puţin producţii cinematografice ! În plus, să aruncăm o privire asupra cărţilor citate şi autorilor lor. Ernest Renan (1823-1892) a abandonat religia catolică în 1845, iar lucrarea sa Viaţa lui Iisus, scrisă în 1863, reconstituie figura lui Hristos doar ca persoană umană. Să mai specificăm faptul că Renan neagă Învierea Mântuitorului ? De asemenea, punctul de vedere ,,inedit” exprimat de Jacques Duquesne nu este altul decât acela că Hristos nu S-a jertfit pentru păcatele noastre.

Iar dacă lucrările menţionate mai sus au ca subiect viaţa Mântuitorului pe pământ, ultima citată – Numele trandafirului, de Umberto Eco – evocă evenimente petrecute într-o mânăstire catolică în cel de-al doilea mileniu creştin. Numele trandafirului nu este nici măcar un roman istoric şi ca urmare informaţiile prezentate în el sunt cu totul lipsite de relevanţă pentru istoria perioadei. Dar dacă autorii au considerat de cuviinţă să prezinte producţii cinematografice ale secolului XX într-un manual de istorie antică şi medievală, de ce ne-am mai mira că au citat un roman cu intrigă poliţistă ?

 

Editorial 57 1

 

Tot din această prezentare denaturată face parte modul în care sunt expuse Biserica Ortodoxă şi cea Catolică. Astfel, deşi în istoria Bisericii Ortodoxe se pot întâlni arareori episoade în care ortodocşii prigonesc pe cei de altă credinţă – şi am îndrăzni să spunem că acestea nu pot caracteriza nicidecum atitudinea ortodocşilor faţă de credincioşii de altă religie –, pe câtă vreme Biserica Catolică a excelat în născocirea de noi metode de impunere a hegemoniei sale şi asuprirea celor de altă credinţă decât cea catolică, manualul zugrăveşte exact opusul acestei realităţi istorice.

Prin urmare, se punctează faptul că ortodocşii i-ar fi supus la ,,crunte persecuţii” pe adepţii ereziei paulicienilor şi pe bogomili. În schimb, decadenţa şi imoralitatea Bisericii Catolice, torturarea şi uciderea celor consideraţi eretici sunt mult atenuate. Inchiziţia este abia amintită în manual, doar într-o frază, în cadrul prezentării Reformei şi Contrareformei: ,,În 1542, Biserica Catolică a creat Inchiziţia papală, un puternic instrument de luptă împotriva Reformei, de represiune şi intimidare a credincioşilor consideraţi eretici”.

Iată ce aflăm despre Inchiziţie din Micul Dicţionar Enciclopedic: ,,Instituţie a Bisericii Catolice, creată în prima jumătate a secolului XIII. Judeca pe cei acuzaţi de erezie şi pe cei care-şi manifestau ostilitatea sau nesupunerea faţă de Biserica Catolică. Reorganizată în 1542 de către Papa Paul al III-lea. Aflată în mâinile iezuiţilor, a fost una dintre cele mai odioase arme ale Bisericii Catolice, căreia i-au căzut victimă şi numeroşi oameni de ştiinţă. În Spania, subordonată direct regalităţii, a fost folosită în scopul întăririi absolutismului. A fost lichidată treptat în secolele XVIII-XIX”.

Prin urmare, autorii acestui manual au socotit că fenomenul numit Inchiziţie, care a durat secole de-a rândul, nu merită decât o frază, şi aceea conţinând informaţii false atât în ce priveşte momentul înfiinţării acestei instituţii, cât şi scopul său real. Se pare că istoria este rescrisă şi în România, aşa cum se rescrie astăzi pretutindeni în lume.

 

O altă pagină de istorie cosmetizată este cea care înfăţişează lumea arabă, religia islamică şi relaţiile creştino-musulmane. Astfel, potrivit perspectivei moderne, corecte politic, musulmanii au fost adevăraţi ocrotitori ai creştinilor, care au căutat relaţii paşnice cu cei pe care i-au supus: ,,Politica sultanilor faţă de popoarele cucerite pornea de la premisa că nu există bunăstare fără pace. În consecinţă au fost favorizate relaţiile de bună înţelegere între creştini şi musulmani, creştinii nefiind obligaţi să se convertească la religia islamică. Singura condiţie era plata dărilor către stat şi loialitatea faţă de administraţia şi armata sultanului”.

Să fie posibil ca autorii acestui manual să nu fi auzit de tributul de sânge care era cerut popoarelor creştine supuse, care consta din adunarea băieţilor pentru a clădi o armată de robi loiali, unul dintre scopurile acestei taxe de sânge fiind ,,să islamizeze încetul cu încetul, de la un capăt la celălalt, întreaga populaţie nemusulmană a Rumeliei”, precum spune istoricul turc I. Uzuncarsili ? N-au auzit nici de binecunoscuţii başbuzuci, care jefuiau satele creştine şi omorau creştini fără să clipească, pe copii spintecându-i dintr-o lovitură de hanger ? Nici de sumedenia de creştini care au fost omorâţi tocmai pentru că au refuzat să se lepede de Hristos şi să se convertească la islamism (a se vedea serialul în derulare ,,Mergând pe urmele Noilor Mucenici ai Bulgariei. Noii Mucenici ai Batak-ului”, care aduce dovezi istorice şi mărturii din vremea dominaţiei otomane asupra naţiunii bulgare) ?

Astăzi au ieşit la iveală masacrele pe care le-au comis turcii în Asia Mică la începutul secolului XX, fiind siliţi de comunitatea internaţională să recunoască genocidul săvârşit împotriva armenilor. Şi în anii ‘1920, turcii au trecut prin sabie nu numai nenumăraţi armeni, ci şi comunităţi întregi de ortodocşi greci şi au distrus oraşe precum Smirna, dându-le foc din temelii, iar copiii noştri învaţă că musulmanii au fost adevăraţi ocrotitori ai creştinilor ? În ce scop ?

Însă propaganda în favoarea musulmanilor nu se limitează la pasajul de mai sus. Iată un alt citat, din lucrarea Imperiul otoman. Epoca clasică: ,,Cu toate că războiul sfânt continuu a fost principalul fundament al statului, Imperiul s-a manifestat în acelaşi timp ca protector al Bisericii Ortodoxe şi al milioanelor de creştini ortodocşi. Islamul garanta viaţa şi averea creştinilor şi evreilor în condiţiile supunerii şi plăţii unei capitaţii. De-a lungul anilor de început ai Imperiului, otomanii au încercat să obţină supunerea voluntară şi încrederea creştinilor înaintea recurgerii la război”. Într-adevăr, istoria consemnează că, la început, otomanii au încercat să-i determine pe creştini să li se plece în mod voluntar, dar şi să treacă la mahomedanism, fiindcă scopul războiului sfânt este acela de a islamiza întreaga lume. Când ei s-au confruntat cu refuzul creştinilor de a renunţa la religia lor, au trecut la represalii sângeroase care au durat secole de-a rândul ! Naţiuni ortodoxe precum cea bulgară, sârbă, greacă s-au aflat cinci veacuri sub stăpânirea otomană şi au îndurat persecuţii inimaginabile, care au încetat abia la începutul secolului XX.

Fiind vorba în realitate de o dispută religioasă, între Imperiul Otoman musulman, dornic să islamizeze tot ce-i stă în cale, şi naţiunile creştine care s-au străduit să rămână în credinţa lor, era firesc ca păstorii duhovniceşti să îmbărbăteze poporul pentru a face faţă prigoanei la care era supus. Manualul consemnează în mod negativ această luptă pentru păstrarea credinţei creştine, notând: ,,Rezistenţa pe termen lung şi discursul politic anti-otoman în perioade complicate şi dificile a fost susţinută de ideologizarea creştină a conflictului întreţinută atât de tradiţia luptelor cu tătarii, dar şi de inspiraţia bizantină promovată mai cu seamă de clerici. În acest sens a fost indusă mulţimilor ideea (vizibilă şi în bisericile cu frescă exterioară din nordul Moldovei) că Binele este întruchipat de creştini, iar Răul de păgâni”.

Expresii precum ,,ideologizarea creştină a conflictului”, ,,a fost indusă mulţimilor ideea” aparţin limbajului de lemn utilizat cu ‘succes’ în Uniunea Europeană. Ar mai fi rămas ca în acest manual să se fi afirmat că, de fapt, creştinii au fost cei care i-au asuprit pe otomani şi i-au trecut prin sabie, şi cu aceasta s-ar fi epuizat răstălmăcirile şi măscăriile din această istorie contrafăcută.

În final, nu poate fi trecut cu vederea un alt citat din lucrarea Arabii, care caută să acrediteze ideea unei închinări comune creştino-musulmane încă din perioada medievală: ,,Lăsând deoparte respectul pe care îl aveau Mahomed şi Abu Bakr pentru creştinism în general, în primii ani ai cuceririi teritoriilor creştine se remarcă ceva cu totul neobişnuit: musulmanii vin şi se roagă în incinta aceleiaşi biserici, împreună cu creştinii, bineînţeles unii pentru Allah, ceilalţi pentru Dumnezeu. Pare ciudat, dar izvoarele atestă că aceasta era situaţia. Deci să nu ne închipuim pe cuceritori azvârlind afară pe creştini şi dând cu barda în dreapta şi-n stânga în lucrurile sfinte şi transformând peste noapte biserica în moschee”.

Ce s-ar mai putea spune în faţa unei imagini atât de înduioşătoare ? Să mai amintim că nici măcar în ziua de astăzi turcii nu-i lasă pe creştini să slujească în biserici precum Sfânta Irina – fosta biserică patriarhală, construită în secolul al IV-lea, unde se filmează reclame publicitare şi se ţin concerte şi concursuri de modă, sau Sfânta Sofia din Constantinopol – transformată în moschee, astăzi muzeu, unde nu le permite nici măcar să cânte ,,Cuvine-se cu adevărat” sau ,,Îngerul a strigat” ? Sau că ortodocşii sârbi sunt şi astăzi ‘invitaţi’ să treacă la islamism ? În ce priveşte prigonirea creştinilor din ţările musulmane în zilele noastre, se pot scrie cărţi !

(Ar fi de notat faptul că, din nou, perspectiva oferită de manual este opusul realităţii istorice. Astfel, în vreme ce relaţia dintre Imperiul Bizantin şi Biserica Ortodoxă este zugrăvită în culori sumbre, cea dintre Imperiul Otoman şi aceeaşi Biserică este prezentată ca fiind pozitivă)

 

O ultimă chestiune care merită amintită este prezentarea budismului ca religie monoteistă. În capitolul ,,Religii monoteiste – iudaismul şi budismul” sunt descrise cele două religii. Deşi din titlu reiese clar că budismul este o religie monoteistă, la pagina 23, la rubrica ,,Nu uitaţi !” scrie: ,,Budismul este o religie fără zei, întemeiată de un înţelept, Siddharta Gautama, cunoscut sub numele Buddha”. De altfel, acelaşi lucru reiese dintr-un citat din Mircea Eliade, care spune că budismul ,,respinge însăşi ideea unui Dumnezeu Fiinţă Supremă”.

 

Editorial 57 2

 

Bizareria acestui capitol constă şi în încercarea de a construi o paralelă între cele două religii, mai precis între monoteismul iudaic şi cel budist: ,,Monoteismul iudaic, ca de altfel şi cel budist, îşi are originea în istoria zbuciumată a acestor popoare aflate fie sub ameninţarea captivităţii, fie sub o teribilă presiune demografică din care s-au născut întotdeauna mizeria şi disperarea”.

Rămâne un mister de ce autorii manualului au creat această imagine confuză asupra budismului, socotit ba religie monoteistă, ba religie fără zei, dar şi mai stranie este comparaţia dintre iudaism şi budism. Cât priveşte alte concepte vehiculate precum ‘presiune demografică’ când vorbim de antichitate, ce s-ar mai putea spune ?

Presiune demografică, evoluţionism, încălzire globală – problemă existentă încă din antichitate ! – şi chiar idei din patrimoniul comunist, gen ‘revoluţia continuă’, iată ce se poate găsi într-un manual de istorie de clasa a IX-a, care se presupune că ar trebui să trateze istoria lumii din antichitate până la începutul perioadei moderne.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 57/iulie-august 2010 

 

 

 

PARTEA A III-A

Cel de-al doilea manual de liceu pe care l-am răsfoit este Manualul de religie pentru clasa a IX-a, ,,Cultul ortodox”, apărut la Editura Dacia în 2004, sub egida Patriarhiei Române şi a Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Manualul este aprobat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Temei 530/2004, şi de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării, prin Ordinul nr. 4177 din 2 aprilie 2004. Referenţii manualului sunt: Î.P.S. dr. Daniel Ciobotea, mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, preşedintele Comisiei de Învăţământ Editorial 58 1a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Î.P.S. dr. Andrei Andreicuţ, arhiepiscop de Alba Iulia, P.S. dr. Irineu Slătineanul, arhiereu vicar al Episcopiei Râmnicului, profesor universitar dr. Ion T. Radu, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, şi profesor gradul I Rodica Şendroiu, inspector şcolar de specialitate, I.S.J. Prahova.

Manualul respectă conceptele moderne de pedagogie (n.r.: pe care le-am descris într-un episod anterior), punând accent nu pe dobândirea unui bagaj de cunoştinţe solid, pe care elevul să-şi poată fundamenta gândirea, ci pe achiziţionarea ,,competenţelor prevăzute în programa şcolară”. Cu toate acestea, comparativ cu manualul de istorie, cel de religie este mai bine închegat, cursiv în prezentare şi reuşeşte să puncteze aspecte fundamentale ale credinţei ortodoxe.

Întâlnim însă şi în acest manual informaţiile ’corecte politic’ ale vremurilor în care trăim şi, fiind vorba de disciplina Religie, perspectiva oferită este una modernistă, ecumenistă, inovatoare, ’în pas’ cu tendinţele nocive din sânul Ortodoxiei contemporane.

Cartea cuprinde un capitol special dedicat ecumenismului, intitulat ,,Ecumenismul religios”, în care este prezentată mişcarea ecumenistă. Expunerea debutează cu ,,evoluţia în timp a semnificaţiilor termenului ecumenic”, în care se arată modul artificial şi grotesc în care s-a trecut de la adevăratul înţeles al cuvântului la cel care este dat astăzi de susţinătorii ecumenismului: ,,Termenul oikoumeni a avut diferite semnificaţii în timp. (...) Sfântul Apostol Pavel a folosit acest concept pentru a deosebi adunarea creştinilor de cea a păgânilor. Preluând acest înţeles, Sfinţii Părinţi denumeau ca ecumenice sinoadele la care participau episcopii din întreaga Biserică. După Schisma cea Mare şi după Reformă, termenul nu a mai păstrat aceeaşi semnificaţie, deoarece se consideră că de atunci nu toţi credincioşii aparţin Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”.

Apoi, autorii sugerează că astăzi ecumenic nu mai face referire la adunarea creştinilor, nici la adunarea episcopilor întregii Biserici, ci la mişcarea de refacere a unităţii creştinilor. Cu alte cuvinte, termenul a dobândit astăzi înţelesul contrar celui dat iniţial de Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Potrivit Tradiţiei, caracterul ecumenic al Bisericii constă în unicitatea şi unitatea acesteia în dogma cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie scrisă şi nescrisă. Or, în prezentarea făcută în acest manual ecumenismului, acesta ,,respectă libertatea de gândire şi de acţiune a fiecărei confesiuni, nu încurajează sincretismul religios, nici uniformizarea doctrinară sau cultică”. Despre ce unicitate şi unitate de credinţă poate fi vorba aici ? Caracterul ecumenic al Bisericii nu a presupus nicicând existenţa de dogme diferite în sânul creştinismului, deci nici a mai multor confesiuni creştine.

Prin urmare, copiii sunt învăţaţi de către profesorii de religie – care sunt, în cea mai mare parte, absolvenţi ai Facultăţii de Teologie sau chiar preoţi care au normă didactică – că mişcarea ecumenistă este legitimă în preocupările şi scopurile ei. Mai mult, referenţii acestui manual şi implicit Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române se dezic de însuşi faptul că Biserica Ortodoxă este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, şi că toate celelalte confesiuni creştine ar trebui să se întoarcă în sânul ei, la adevărata credinţă în Dumnezeu.

 

Editorial 58 2

 

Apostazia de la învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii continuă prin prezentarea mişcării ecumeniste şi a forului său suprem, Consiliul Ecumenic al Bisericilor, cunoscut mai bine sub denumirea de Consiliul Mondial al Bisericilor. Această instituţie este înfăţişată ca un ,,important factor de apropiere între cei care cred în Domnul Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii”, trecându-se sub tăcere cu desăvârşire multitudinea de erezii care se adună sub auspiciile acestui for. Autorii ţin să sublinieze că ,,între Biserica Ortodoxă şi Bisericile membre ale Consiliului Ecumenic s-au dezvoltat relaţii frăţeşti, prin participarea la conferinţe ecumenice, vizite reciproce, rugăciuni în comun, dar nu s-a realizat comuniunea euharistică” (sublinierea aparţine textului original).

De asemenea, se punctează faptul că ,,Biserica Ortodoxă Română a devenit membră în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, în anul 1961. Mai ales după acest eveniment s-au intensificat legăturile ecumenice cu alte Biserici: Bisericile Ortodoxe Orientale (Armeană, Coptă, Etiopiană, Siriană), Biserica Romano-Catolică, Biserica Anglicană, Biserica Vechilor Catolici, Bisericile Protestante”.

 

Ecumenismul şi mai cu seamă dialogul ortodoxo-catolic sunt descrise ca fenomene pozitive şi în alte capitole din manual. Astfel, în cadrul capitolului ,,Creştinismul în contextul religiilor lumii” se sugerează în mai multe rânduri că disensiunile din sânul creştinismului au avut temeiuri sociale şi culturale. Un exemplu îl constituie următorul citat, care face referire la problemele existente între ortodocşi şi catolici: ,,Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică au avut evoluţii diferite, în contexte politice şi socio-culturale specifice. În secolul nostru, relaţiile dintre cele două Biserici s-au ameliorat. Dialogul dintre cele două Biserici se continuă în prezent şi are ca scop identificarea posibilităţilor prin care se pot depăşi diferenţele doctrinare şi de cult apărute în decursul istoriei şi prin care se poate reface unitatea de credinţă şi comuniunea sacramentală”.

Aşadar, nu se spune aproape nici un cuvânt despre conflictul dogmatic din secolul XI cu privire la Filioque, nici despre faptul că astăzi învăţătura Bisericii Catolice conţine nu doar Filioque, ci multe alte erezii condamnate de Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Mai mult, copiilor li se inculcă opinia că divergenţele dintre cele două Biserici pot fi depăşite, fiind în mare parte doar chestiuni apărute în decursul istoriei din cauza condiţiilor socio-culturale diferite.

Luând parte la astfel de lecţii şi însuşindu-şi informaţiile cuprinse în ele, elevii ortodocşi mărturisesc cu sau fără ştiinţa lor învăţătura ecumenistă şi se leapădă de cea ortodoxă. Pe lângă lecţiile explicit ecumeniste, tot în sprijinul ecumenismului, în manual sunt prezente învăţături străine, în timp ce lipsesc unele aspecte cheie ale învăţăturii ortodoxe. Dintre cele care lipsesc se merită menţionat faptul că manualul nu prezintă nicăieri o definiţie a Bisericii, nici noţiuni elementare de ecleziologie, şi nu specifică că Biserica Ortodoxă este Biserica cea adevărată a lui Hristos. De asemenea, la capitolul despre Dumnezeu nu se spune nici un cuvânt despre Sfânta Treime şi cele trei Persoane dumnezeieşti. Un alt aspect fundamental al credinţei ortodoxe care lipseşte cu desăvârşire din carte este învăţătura despre icoane şi sfintele moaşte.

Să fie oare o coincidenţă că aceste elemente dogmatice prezentate extrem de puţin sau deloc – ecleziologia sau învăţătura despre Biserică, Sfânta Treime, icoanele şi sfintele moaşte – se numără printre cele mai sensibile chestiuni dogmatice dintre ortodocşi şi respectiv catolici şi protestanţi ?

Dintre învăţăturile străine, pro-ecumeniste strecurate în manual, un exemplu concludent este ideea de ,,unitate în diversitate”, pe care autorii nu s-au sfiit s-o folosească de mai multe ori pe parcursul diferitelor lecţii. De pildă, în cadrul prezentării ecumenismului, ei au afirmat că ,,modelul desăvârşit de unitate este acela al Bisericii de la Cincizecime: expresie a ideii de unitate în diversitate” (sublinierea aparţine textului original). Lăsând deoparte faptul că exprimarea ‘Biserica de la Cincizecime’ este suspectă, nefiind în uzul ortodox, nu găsim absolut nici un rost pentru menţionarea ‘unităţii în diversitate’. Doar dacă întreaga frază aparţine limbajului de lemn ecumenist şi se referă la întemeierea Bisericii, celei Una, la o Cincizecime care încă nu a avut loc, iar unitatea în diversitate vorbeşte despre multitudinea de erezii care se vor aduna sub auspiciile acesteia (a se vedea articolul Negarea lui Hristos (XI), în care am prezentat acest concept ecumenist).

Cine este familiarizat cu problematicile dezbătute în cadrul mişcării ecumeniste, ştie că aceste concepte sunt extrem de vătămătoare chiar pentru cunoscători. Pentru copii, ele sunt asemenea unei otrăvi puse în hrana trupească şi sufletească, iar consecinţele învăţării pe băncile şcolii a acestor fărădelegi sunt incalculabile.

 

Tot din perspectivă ecumenistă este realizată comparaţia dintre creştinism şi celelalte religii ale lumii. Astfel, capitolul ,,Religiile în istorie” cuprinde temele ,,Creştinismul în contextul religiilor lumii”, ,,Întemeierea şi răspândirea creştinismului şi a celorlalte mari religii” şi ,,Învăţătura de credinţă în creştinism şi în celelalte mari religii”. Încă din primele paragrafe ale capitolului reiese faptul că, în opinia autorilor acestui manual, religiile existente în lume sunt egale şi urmăresc aceleaşi ţeluri: ,,Diferitele religii au apărut în istorie sub influenţa unor factori interni şi externi – doctrina, morala şi cultul, factorii politici, economici, geografici, culturali, sociali şi interreligioşi – care, prin acţiunea lor, au dat individualitate fiecărei religii”.

 

Editorial 58 3

 

Aşadar, potrivit acestui manual, religiile se deosebesc între ele fiindcă au luat naştere în spaţii geografice diferite, la diverse popoare a căror moştenire culturală este unică – ceea ce nu este cu totul fals, dar nu îndrituieşte a se pune semnul egal între creştinism şi celelalte religii ale lumii. Învăţătura ortodoxă ne spune că, în realitate, ele constituie doar un conglomerat de concepte omeneşti în care nu se mai poate distinge revelaţia dumnezeiască primară, în puritatea ei (a se vedea articolul Istoria Bisericii (III), în care părintele Vladimir Guettee († 1892) explică existenţa atâtor religii în lume). Doar creştinismul aduce înaintea omului revelaţia dumnezeiască a Vechiului Testament, împlinită şi desăvârşită prin Noul Testament al Mântuitorului Hristos.

Apoi, deşi religia este definită ca ,,expresia legăturii conştiente, libere şi personale a omului cu Dumnezeu, manifestate prin diferite forme de cinstire a Lui”, nu se precizează nicăieri că nici o religie în afara celei creştine nu are ca Dumnezeu pe Făcătorul cerului şi al pământului şi nu oferă adevărul despre Dumnezeu, om şi rostul lui pe pământ. Dimpotrivă, modul în care este prezentată informaţia conduce elevul către a crede că toate religiile sunt bune şi ,,se preocupă de existenţa şi de soarta omului în lume”.

Nu este de trecut cu vederea nici faptul că autorii au ţinut să consemneze că din punct de vedere ,,cronologic, creştinismul a apărut şi s-a dezvoltat după alte religii”, dând astfel întâietate în istorie şi cinste religiilor politeiste. Printr-o astfel de remarcă, ei se dezic încă o dată de învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, care ne-au învăţat că Dumnezeu a dat omului lege de mântuire încă din Rai, a lăsat-o apoi scrisă pe tablele legii Sfântului Prooroc Moisi şi, în cele din urmă, în Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos, adică în creştinism. Creştini au fost şi patriarhii, şi proorocii, care L-au vestit şi urmat pe Hristos în cuvânt şi faptă. Însă, pentru a legitima celelalte religii ale lumii şi a crea un cadru în care ele să poată fi aşezate în rând cu creştinismul, s-a construit acest artificiu istoric prin care creştinismul este situat cronologic după hinduism, budism etc.

Ar mai fi de făcut şi alte observaţii despre informaţiile oferite de manualul de religie de clasa a IX-a, însă cel mai grav este că elevii primesc o învăţătură străină de cea ortodoxă, care amestecă adevărul cu minciuna. De acest lucru se fac vinovaţi profesorii şi implicit referenţii manualului şi însuşi Sinodul român care l-a aprobat. Această apostazie de la Ortodoxie ajunge pe băncile şcolilor, în cugetele şi sufletele elevilor de 14-15 ani, pentru îndoctrinarea cărora sunt speculate la maximum două dintre instituţiile primordiale ale societăţii: Biserica şi şcoala ...

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 58/septembrie-octombrie 2010 

 

Sofia Petcu