În continuarea serialului ,,De vor tăcea aceştia, pietrele vor striga”, care a constituit o recenzie a cărţii arhimandritului Epifanie Theodoropoulos, ,,Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul”, vom prezenta un document al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Grecia, care tratează atât scrierea care a făcut obiectul serialului nostru, cât şi alte fenomene asemănătoare din Grecia, publicat de Centrul pentru Studii Ortodoxe Tradiţionale din Etna, California, în 2006

 

Editorial 40

 

Secretariatul Bisericii Ortodoxe a Greciei
Sfântul Sinod în Rezistenţă

 

Zelul exagerat şi egocentric al celor de stil nou

împotriva celor de stil vechi[1]

 

Scurtă recenzie a 5 texte regretabile, scrise de părintele G. Kalpouzos,
părintele B. Bakogiannis, D. Kokores, A. Korakides şi Liga Creştină din Kalamata

 

de Arhimandrit Chiprian Aghiochiprianitul

 

,,În ce-i priveşte pe cei care trăncănesc, să-i lăsăm să trăncănească despre
lucruri fără noimă cât doresc, iar pe defăimători să-i lăsăm să-şi rostească
clevetelile. Noi suntem gata să ne apărăm pe noi înşine în orice privinţă
şi să respingem orice acuză se aduce împotriva noastră”

(Sfântul Teodor Studitul, ,,Epistola I.30, ’Către patriarhul Nichifor’ ”)

 

PARTEA I

A. Păcate echivalente ?
I. Ecumenismul: ,,Ceva mult mai rău decât o pan-erezie”
II. ,,Închinarea la calendar” şi ecumenismul
III. Ecumeniştii şi new-age
IV. Ecumeniştii inovatori sunt ,,înstrăinaţi de Dumnezeu”
V. Anti-rezistenţa şi ,,cumplita crimă a tăcerii”
 

* * *

 

O ascundere intenţionată a pericolului reprezentat

de pan-erezia ecumenismului

 

,,Ecumenismul, această fiară cumplită a apocalipsei,
această monstruozitate ecleziologică cu două capete,
sufocă cu totul, cu tentaculele sale, întregul
Trup neprihănit al Ortodoxiei”
 
Profesor Andreas Theodorou
Universitatea din Atena

 

A. Păcate echivalente ?

Un cleric evlavios aparţinând Bisericii Ortodoxe a Greciei de stil nou, binecunoscutul părinte Georgios A. Kalpouzos, în recenta sa carte dedicată sfintei taine a pocăinţei şi spovedaniei[2], săvârşeşte o greşeală foarte gravă.

1. În scopul de a-l ajuta pe cel ce vine să se spovedească, să facă o mărturisire precisă şi completă, el expune un sumar al ,,încălcărilor” caracteristice fiecăreia dintre cele 10 porunci[3].

2. Enumerând ,,încălcările primei porunci”, el aşează următoarea mărturisire pe buzele celui care se pocăieşte: ,,Am fost abătut de la calea cea dreaptă de învăţăturile schismaticilor şi ereticilor: romano-catolici, uniaţi, milenarişti (chiliaşti), protestanţi, evanghelici, penticostali, cei care ţin stilul vechi şi alţii[4].

3. Dacă Sfântul Teodor Studitul ar fi citit acest text al părintelui Georgios, cu siguranţă, el ar fi repetat ceea ce a scris ucenicului său, monahul Navkratie: ,,Mi se pare că aceasta nu este doar absurd, ci, de asemenea, ridicol”; ,,acestea sunt lucruri fără noimă”[5].

4. Cu alte cuvinte, părintele Georgios priveşte atât creştinismul apusean - care s-a îndepărtat de Ortodoxie pe diferite căi, cât şi stilul vechi ca aşa-zise păcate echivalente, ce îndrumă în mod fatal pe cineva în afara comuniunii cu Dumnezeul cel viu şi adevărat !

 

I. Ecumenismul: ,,Ceva mult mai rău decât o pan-erezie”

În primul rând, credem că se merită a pune următoarea întrebare:

,,De ce oare se află cei de stil vechi printre grupările periculoase care conduc pe oameni în mod intenţionat în schisme şi erezii, în timp ce nu se pomeneşte nimic de inovatori şi modernişti, pro-unionişti şi papofili, ecumenişti şi sincretişti, sau de adepţi ai dialogului inter-creştin şi inter-religios ?”

1. Suntem convinşi că părintele Georgios nu este în necunoştinţă de cauză în ce priveşte mulţimea de figuri strălucite care, mai ales în secolul trecut, au denunţat ca abateri înfricoşătoare de la credinţa ortodoxă chiar ideologiile pe care el, îndeajuns de ciudat, nu le menţionează, şi le-au caracterizat ca erezie sau pan-erezie şi ca

,,ceva mult mai rău decât o pan-erezie”; ,,ecumenismul este o călcare pe alături de drum, o amnistie, o desconsiderare, pentru a nu spune nimic despre o legitimare şi justificare a ereziilor”; ,,ecumenismul pe tărâmul sfânt al Ortodoxiei este o boală de moarte ! (...) Ecumenismul, această fiară cumplită a apocalipsei, această monstruozitate ecleziologică cu două capete, sufocă cu totul, cu tentaculele sale, întregul Trup neprihănit al Ortodoxiei. Pericolul reprezentat de ecumenism este, probabil, cel mai mare din istoria Bisericii Ortodoxe”[6].

2. În această privinţă, am vrea să-i amintim părintelui Georgios de cinstitul stareţ Philotheos de Paros, profesorii Konstanti­nos Mouratides şi Andreas Theodorou, arhimandritul Spyridon (Bilales) şi teologul dogmatic sârb Iustin Popovici.

3. Mai mult, nu este posibil ca părintele Georgios să fi uitat atât de repede recentul şi mult-discutatul Congres inter-ortodox de la Thessaloniki (20-24 septembrie 2004), care a avut ca temă a sa ,,Ecumenismul: Originea, aşteptările şi minciunile sale” şi care a fost organizat de Facultatea de Teologie pastorală şi socială de la Universitatea din Thessaloniki şi Societatea pentru Studii Ortodoxe.

4. După un număr de 60 de expuneri, acest congres academic, în constatările sale, a caracterizat ecumenismul, atât cel inter-creştin, cât şi cel inter-religios, ca fiind o ,,pan-erezie” şi ,,cea mai mare erezie ecleziologică din istoria Bisericii”, ,,cu repercusiuni foarte grave pentru soteriologie”[7].

5. În fapt, pericolul reprezentat de pan-erezia ecumenismului este de aşa natură şi de o asemenea magnitudine, că veşnicul de pomenire stareţ Paisie († 1994) ,,a rupt relaţiile cu, sau a evitat să se întâlnească cu clerul care a luat parte la rugăciuni în comun cu heterodocşii”[8].

6. Este binecunoscut tuturor faptul că ortodocşii ecumenişti, avându-i drept căpetenii pe patriarhii Constantinopolului, au participat, chiar de la începutul mişcării ecumeniste (n.r.: 1900-1910), în permanenţă într-un număr considerabil la nivel oficial – şi încă printr-o decizie pan-ortodoxă (!) – la rugăciuni în comun aranjate dinainte cu eretici de toate tipurile şi, mai mult decât atât, la cel mai înalt nivel.

 

II. ,,Închinarea la calendar” şi ecumenismul

Dacă ortodocşii care au rămas fideli calendarului tradiţional, pe care părintele Georgios îi numeşte ,,de stil vechi”, reacţionează cu bună ştiinţă şi se angajează în rezistenţa împotriva ecumeniştilor, potrivit etosului patristic, atunci nu numai că ei nu sunt periculoşi, ci sunt, de fapt, socotiţi demni de laudă de către tradiţia patristică şi sinodală a Bisericii: ,,Ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi (n.r.: cu dreaptă credinţă)”[9].

1. Dacă, pe de o parte, unii dintre ortodocşii care au rămas fideli calendarului tradiţional, animaţi de o ,,râvnă nu după cunoştinţă” (Romani 10, 2), au ajuns, din nefericire, închinători la zile şi calendare, separând problema calendarului de cea a ecumenismului – adică, izolând-o, ridicând-o ca atare la o dogmă de mântuire şi adoptând un etos sectant – este necesar să facem unele diferenţe, pentru că acest gen de lucruri sunt evident periculoase.

2. Cu toate acestea, pericolul reprezentat de închinătorii la zile şi calendare, adică de anti-ecumeniştii depreciaţi, trebuie oricum alăturat pericolului despre care toţi ortodocşii mai înainte menţionaţi, nici unul dintre ei de stil vechi, spun că este reprezentat de ecumenişti şi sincretişti, şi cel mai mult pentru faptul că ecumenismul poartă întreaga responsabilitate pentru abaterile unor ortodocşi de stil vechi şi, fireşte, pentru ,,închinarea lor la calendar”. Iniţiind strădaniile sale anti-patristice de a înfăptui unirea cu neortodocşii, ecumenismul a divizat totodată pe ortodocşi cu privire la calendarul liturgic (1924) şi a ridicat o mare prigoană anti-creştină împotriva celor care nu au fost de acord cu agenda ecumenistă, în care nu a încetat nicicând să arunce cu vulgaritate piatra anatemei !

 

III. Ecumeniştii şi new-age

Dar dincolo de aceasta, este de datoria părintelui Georgios să admită că ecumeniştii şi sincretiştii sunt un pericol, deoarece, aşa cum în mod corect s-a remarcat, ei promovează, direct şi indirect, viziunea pan-religioasă a curentului new-age.

1. Congresul academic de la Thessaloniki, mai înainte menţionat, s-a folosit de ocazie pentru a afirma deschis şi cu absolută limpezime că

,,Ecumenismul, după succesul pe care l-a atins în dialogurile inter-creştine cu teoria ,,Ramurilor Bisericii” şi teoriile ,,Biserici-Surori” şi ,,teologie a botezului”, şi-a îndreptat acum atenţia asupra următorului obiectiv al creierelor din spatele mişcării new-age, anume unitatea inter-religioasă. (...) Întrunirile şi dialogurile inter-religioase au condus la un sincretism inadmisibil”[10].

2. În plus, în această secţiune a cărţii sale (,,Am fost abătut de la calea cea dreaptă ...”)[11], părintele Georgios îi socoteşte pe papişti şi protestanţi, tovarăşii ortodocşilor în mişcarea ecumenistă, drept eretici; de asemenea, în secţiunea următoare, el aşează în mod corect participarea la mişcările izvorâte din curentul new-age printre ,,încălcările primei porunci”[12].

 

IV. Ecumeniştii inovatori sunt ,,înstrăinaţi de Dumnezeu”

În orice caz, cei care reacţionează în mod legitim, în duhul Părinţilor, împotriva pan-ereziei ecumenismului sincretist, din care face parte schimbarea calendarului din 1924, nu sunt sub nici un chip închinători la zile şi calendare; nici nu este admisibil a-i caracteriza pe aceştia în mod peiorativ a fi ,,de stil vechi” (n.r.: sau stilişti), de vreme ce ei sunt şi sunt numiţi ortodocşi anti-ecumenişti, cu o identitate ecleziologică clară, stabilă şi bine fundamentată, prin harul lui Dumnezeu.

1. Ortodocşii anti-ecumenişti, în virtutea angajamentului lor în rezistenţa patristică şi plăcută lui Dumnezeu, sunt separaţi de ecumenişti şi sincretişti, iar separarea lor patristică nu constituie cu certitudine o schismă, ci este, mai degrabă, opusul schismei: ,,Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători, şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări”[13].

2. Orice erezie, inclusiv pan-erezia sincretistă a ecumenismului, provoacă schisme şi dezbinări în Biserică, deoarece ereticii nu numai că nu cugetă şi nu acţionează ,,împreună cu toţi sfinţii” (Efeseni 3, 18), adică înlăuntrul hotarelor universalităţii ortodoxe, ci şi rup comuniunea lor cu Sfinţii Părinţi şi Mântuitorul nostru Hristos. În consecinţă, ei se înstrăinează de universalitatea ortodoxă: ,,Apostaziind [de la Sfinţi şi Părinţi]” - spune Sfântul Atanasie cel Mare - noi ne îndepărtăm de comuniunea cu ei”[14].

3. Ecumeniştii şi sincretiştii au zdruncinat edificiul dogmatic şi canonic al Ortodoxiei: ,,Îngerii nu îndrăznesc să provoace vreo tulburare, şi dacă ei provoacă tulburare, nu rămân neanatematisiţi (potrivit Sfântului Apostol Pavel, Galateni 1, 8-9) - spune Sfântul Teodor Studitul - şi aşa cum să nu fie înstrăinat de Dumnezeu orice om în trup, care înfăptuieşte tulburări şi inovaţii, şi mai ales asemenea inovaţii precum acestea ?”[15]

4. Se merită să ne întrebăm cum poate ignora, scăpa din vedere sau ascunde părintele Georgios tragicul adevăr că pan-erezia sincretismului i-a condus pe ortodocşii ecumenişti la concesii extrem de grave în materie de credinţă, în contextul unei comuniuni sincretiste foarte largi cu întreaga gamă de eretici.

5. Ne minunăm cum poate părintele Georgios să uite că ,,Sfântul Ioan Gură de Aur i-a numit, cu glas tare şi cu putere, pe cei care se află în comuniune cu astfel de persoane, nu doar eretici, ci şi duşmani ai lui Dumnezeu”[16].

 

V. Anti-rezistenţa şi ,,cumplita crimă a tăcerii”

În concluzie, părintele Georgios Kalpouzos poartă o enormă responsabilitate înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, deoarece prin această afirmaţie cu adevărat curioasă din recenta sa carte, el comite greşeli grave şi sfârşeşte prin a ,,încălca” mai multe ,,porunci”.

1. El prezintă cu dispreţ pe credincioşii care rămân fideli în mod neabătut rezistenţei ortodoxe şi plăcute lui Dumnezeu[17] împotriva ecumenismului în bloc ca ,,stilişti” şi ,,schismatici”; mai mult, el îi pune pe aceeaşi treaptă cu ereticii pe care îi identifică în Apus, atât papişti, cât şi protestanţi !

2. În acest fel, părintele Georgios devine un oponent al rezistenţei şi se întoarce împotriva Sfinţilor Părinţi, care ne asigură că ,,oricine rezistă şi pătimeşte de dragul adevărului”, nu numai că nu provoacă schismă în Biserică, ci ,,este bastionul şi preamărirea ei”[18].

3. Apoi, el ascunde gravitatea ereziei sincretiste a ecumenismului, ridicându-se din nou cu vehemenţă împotriva Părinţilor, deoarece ,,tăcerea înseamnă încuviinţare”[19] faţă de acţiunile ecumeniştilor, ,,trăgându-l pe el spre cumplita acuzaţie de crimă a tăcerii”[20].

4. Este evident că părintele Georgios Kalpouzos trebuie să se dezmeticească, căci ,,vreme este a tăcea şi vreme este a vorbi” (Eclisiastul 3, 7).

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 40/ianuarie-februarie 2008 

 

 

 

PARTEA A II-A

B. ,,Vinul” deja ,,s-a prefăcut în apă”
I. ,,Discuţia despre calendar” gratuită
II. Esenţa Ortodoxiei este atacată

 

* * *

 

B. ,,Vinul” deja ,,s-a prefăcut în apă”

La început, am prezentat referirile părintelui Georgios Kalpouzos la cei de ,,stil vechi” ca pe o greşeală foarte gravă. Cu toate acestea, este adevărat că el este precedat de alţii, care de fapt îl întrec cu mult prin aceea că şi-au exprimat opiniile într-un mod mai accentuat şi impertinent.

1. Ne referim, în special, la următorii 4 autori din ultimul deceniu: arhimandritul Basileios P. Bakogiannis (1996), Demetrios T. Kokores (1998), Alexandros S. Korakides (2004), Liga Creştină din Kalamata (2005).

2. Primul dintre aceşti opozanţi ai celor de stil vechi, părintele Basileios Bakogiannis, în cartea sa realmente stranie ,,Hristos era ortodox” (O XristoV htan OrqodoxoV)[21], consacră 11 pagini subiectului ,,Calendarele vechi şi nou”[22], dar eşuează complet în comentariile sale pe marginea problemei calendarului, deoarece şubrezenia opiniilor sale, caracterul insuficient al cunoştinţelor sale teologice şi ignoranţa cu privire la dimensiunile istorice şi canonice ale chestiunii în cauză sunt evidente; şi toate aceste puncte slabe sunt scoase în evidenţă în contextul demagogiei sale pastorale inacceptabile.

3. Superficialitatea părintelui Basileios este de un asemenea gen şi de o asemenea amploare, încât el nu numai că disociază problema calendarului de mişcarea ecumenistă, ci, de asemenea, în secţiunea ,,Unirea Bisericilor”[23], arată, pe de o parte, că nu este deloc într-un cuget cu Sfinţii Părinţi şi, pe de altă parte, este cu totul necunoscător al implicaţiilor istorice şi teologice şi extinderii pan-ereziei ecumenismului.

4. În ciuda acestui fapt, părintele Basileios afirmă cu superficialitate că ,,ortodocşii de stil vechi din Grecia sunt schismatici”[24] şi, deoarece ,,ei nu s-au supus hotărârii ierarhiei (cu privire la inovaţia calendarului din 1924)”, sunt ,,precum păgânii şi vameşii” ![25]

 

I. ,,Discuţia despre calendar” gratuită

Socotim că este de prisos să combatem opiniile părintelui Basileios în amănunt, deoarece el îşi permite să ,,discute despre calendar” în mod gratuit şi pur şi simplu ,,de-teologhiseşte” până în punctul în care se auto-combate şi auto-contrazice.

1. Mai precis, descriind ,,trăsăturile unui creştin ortodox”[26], el scrie, destul de corect, că ,,adevăratul creştin ortodox” se distinge prin următoarele caracteristici: a) ,,el nu aduce inovaţii”, b) ,,respectă tradiţiile”, şi c) ,,păstrează credinţa neschimbată”; într-adevăr, pentru a sublinia că nu ni se îngăduie să adăugăm sau să scoatem nici măcar o iotă, el întreabă: ,,Ce este o picătură de apă ? O cantitate nesemnificativă. Şi totuşi, dacă din când în când noi adăugăm doar o picătură de apă într-un pahar cu vin, vinul se preface în apă !”[27]

2. Evident, din pricina carenţelor sale istorice şi teologice, părintele Basileios nu a înţeles încă, din nefericire, că, de la începutul mişcării ecumeniste în Ortodoxie (1920), ,,picăturile” inovaţiei sincretiste care au fost adăugate – şi continuă, până astăzi, să fie adăugate – la ,,vinul” Ortodoxiei (să luăm aminte, nu la cel al Ortodoxiei autentice, ci la al aceleia care a devenit o religie oarecare) au fost atât de multe şi atât de mari, încât ,,vinul” s-a prefăcut deja aproape cu totul în ,,apă”.

3. Într-un duh frăţesc, am vrea să-i aducem aminte părintelui Basileios de toate constatările critice pe care le-au făcut adevăraţii teologi cu privire la pericolele pe care le implică ecumenismul. Se pare că acestea nu au stârnit în cugetul lui nici o frământare sau semn de întrebare, cel puţin nu în măsura în care a făcut-o aşa-zisul ,,stil vechi”:

,,În sfera Consiliului Mondial al Bisericilor (organismul instituţional principal al mişcării ecumeniste), care este în mod categoric interzis şi condamnat de învăţătura [Sfinţilor Părinţi], adică conlucrarea dintre Ortodoxie şi erezie şi, în mod corespunzător, dintre ortodocşi şi eretici, în materie de credinţă, colaborarea în alcătuirea documentelor teologice, participarea comună la slujbe religioase şi reprezentarea comună a religiei creştine în discutarea marilor probleme cu care se confruntă omenirea etc, a dat roade.

Prin participarea sa la CMB, Ortodoxia a renunţat, în fond, la misiunea sa universală în favoarea CMB, care ... constituie cea mai mare şi mai cumplită lovitură dată lucrării de mântuire, care este chemată să se împlinească în mijlocul lumii moderne”[28].

 

II. Esenţa Ortodoxiei este atacată

Este limpede că părintele Basileios, în atitudinea sa faţă de ,,cei de stil vechi” chipurile schismatici, nu a reuşit să înţeleagă nu numai faptul că ,,vinul” – din care el bea fără să bănuiască ceva – ,,s-a prefăcut în apă”, ci şi că însuşi ,,paharul cu vin” a fost răsturnat literalmente deja de cei de stil nou ecumenişti, astfel că nu mai există efectiv, oricum, nici un ,,vin” care să fi rămas.

1. Într-adevăr, este un fenomen profund dezolant faptul că opozanţii celor de stil vechi şi ai zeloţilor (n.tr.: zeloţi sunt numiţi ortodocşii care au luptat cu multă râvnă pentru păstrarea Tradiţiei ortodoxe şi, deci, şi a calendarului vechi al Bisericii), lipsiţi de spirit critic, nu înţeleg că participarea ortodocşilor la feluritele organizaţii inter-confesionale ale ecumenismului instituţionalizat nu constituie doar o adăugire sau eliminare remediabilă a unei iote, chiar dacă este ceva – potrivit părintelui Basileios – în mod explicit interzis (!). Aceasta este, mai degrabă, ,,o încălcare flagrantă a sfintelor canoane şi principii ecleziastice fundamentale de Dumnezeu insuflate, prin care însăşi esenţa şi cursul mântuitor general al Ortodoxiei sunt atacate”[29].

2. Dacă, prin ecumenism, ,,însăşi esenţa şi cursul mântuitor general al Ortodoxiei sunt atacate”, ceea ce este cu totul altceva decât adăugarea sau scoaterea unei singure iote[30], cineva s-ar aştepta ca părintele Basileios, dacă nu a devenit deja un ortodox de stil vechi, cel puţin să-i fi pierit somnul, de vreme ce, neîndoios, nu poate fi necunoscător al declaraţiei categorice a Sfântului Teodor Studitul: ,,Şi să nu vă surprindă dacă un cuvânt dă naştere la erezie, când Îl auziţi pe Domnul spunând: ,,Până ce va trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă nu va trece din lege, până ce vor fi toate”.”[31]

3. Îl sfătuim frăţeşte pe părintele Basileios Bakogiannis să se trezească până în sfârşit şi, după ce va înceta lupta sa imaginară împotriva celor de stil vechi, să compare ceea ce constată cu înţelepciune renumiţii noştri anti-ecumenişti contemporani cu un diagnostic pe care l-a pus Sfântul Vasilie cel Mare în propria sa epocă tumultuoasă:

,,Dogmele Părinţilor sunt dispreţuite; tradiţiile apostolice sunt batjocorite; născocirile inovatorilor sunt statornicite în Biserici”; ,,dogmele adevăratei credinţe sunt răsturnate, legile Bisericii sunt în dezordine”; ,,acurateţea canoanelor este ceţoasă”; ,,credinţa este pusă la îndoială, sufletele sunt cufundate în ignoranţă”; ,,orice raportare la Părinţi a fost îndepărtată; orice temelie, orice bastion al convingerilor a fost zdruncinat; tot ce stă pe temelii greşite este spulberat şi făcut praf”; ,,incontestabilul a devenit subiect de îndoială”[32].

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 42/mai-iunie 2008

 

 

 

PARTEA A III-A

C. O diatribă anostă despre calendar
I. Dimensiunea ecumenistă
II. ,,Metaxakis m-a abătut din calea împărătească”
III. Tămăduirea patristică

 

* * *

 

C. O diatribă anostă despre calendar

Al doilea opozant al celor de stil vechi, dl. Demetrios T. Kokores, în întortocheata sa carte, ,,Calendarul bisericesc: a fost îndreptarea sa o greşeală sau o necesitate ?” (Ημερολογιο - Εορτολογιο: Διορθωσις λαθος η επιβεβλημενη)[33], lasă impresia că este un cunoscător al calendarului Bisericii; însă el se dovedeşte a fi, în realitate, un compilator de mâna a doua.

1. Dl. Kokores ,,de-teologhiseşte” repetând argumentele cu care inovatorii s-au străduit din 1924 încoace să justifice reforma calendarului, înlăturând şi ascunzând cu grijă legătura cauzală dintre mişcarea ecumenistă şi problema calendarului.

2. În cartea dlui Kokores, care este lipsită de orice valoare istorică sau teologică, 120 pagini sunt dedicate unei adevărate diatribe anoste despre calendar, un talmeş-balmeş brut de găunoşenii din aproximativ 80 de ani de istorie, care sunt probabil folositoare pentru lupta donchihotească cu morile de vânt a (şi cruciadele împotriva) acelor indivizi nefericiţi care se închină la calendar, dar sunt incapabili să ofere orice fel de justificare pentru ecumenişti şi sincretişti, care – repetăm – poartă întreaga responsabilitate pentru deviaţiile anumitor ortodocşi de stil vechi.

 

I. Dimensiunea ecumenistă

Neţinând seama de implicaţiile istorice şi teologice ale reformei calendarului din 1924, dl. Kokores o prezintă ca pe un presupus ,,remediu pentru un calendar eronat”[34] şi nimic mai mult; adică, ca pe un act pastoral nevătămător, chiar dacă toată lumea ştie prea bine că reformatorii din 1924 au dat problemei calendarului o dimensiune ecumenistă foarte clară:

1. Ei au acţionat în ideea că erau ,,membri ai frăţietăţii pan-creştine”;

2. Au plănuit aceasta având convingerea că ,,a venit vremea restabilirii unităţii creştine, cel puţin din acest punct de vedere (adică, al calendarului);

3. Au avut în vedere ,,slujirea unităţii pan-creştine”;

4. Au năzuit la ,,apropierea dintre cele două lumi creştine, a Răsăritului şi a Apusului, în sărbătorirea marilor praznice creştine”;

5. Şi au considerat noul calendar ca fiind ,,prima piatră a edificiului unirii tuturor Bisericilor lui Dumnezeu”[35].

 

II. ,,Metaxakis m-a abătut din calea împărătească”

În mod asemănător, dl. Kokores, fiind un compilator, nu prezintă întregul adevăr istoric, anume că prin intermediul inovaţiei din 1924, aşa cum recunoaşte însăşi Biserica inovatoare a Greciei, nu numai calendarul Bisericii a fost reformat, ci şi unitatea ortodocşilor a fost complet distrusă:

,,Unitatea şi colaborarea de mai înainte au fost sfâşiate şi năruite ca o consecinţă a răului, sau mai degrabă a acţiunilor păcătoase ... şi ... schimbarea (calendarului) a fost săvârşită în primul rând sub influenţa unor factori externi, precedată de concluzii şi hotărâri cu privire la posibilitatea unei asemenea schimbări cu o validitate îndoielnică”[36].

1. Lipsit de spirit critic în adoptarea argumentelor arhiepiscopului inovator Chrysostomos (Papadopoulos), dl. Kokores înlătură şi ascunde toate implicaţiile cuvintelor ,,acţiuni păcătoase” şi ,,sub influenţa unor factori externi”. Însă, despre acestea, cinstitul stareţ Philotheos (Zervakos, † 1980) vorbea cu sinceritate, făcând o legătură directă şi fără echivoc între reforma din 1924 şi ecumenism:

,,Chrysostomos (Papadopoulos) l-a urmat pe modernistul, inovatorul şi masonul Metaxakis, ... împreună cu care a deschis porţile stânei cuvântătoare pentru Athenagora, Meliton al Chalcedonului şi Iacov al Americii, care au intrat în stâna cuvântătoare şi au sfâşiat în bucăţi oile cugetătoare şi Patriarhia Ecumenică. ... Metaxakis l-a condus (pe Papadopoulos) în alte greşeli, peste care voi trece”[37].

2. Stareţul Philotheos a descris, de asemenea, acel moment cu adevărat tragic, în care, în prezenţa sa, arhiepiscopul Chrysostomos ,,a început să se lovească cu putere peste cap cu ambele mâini şi să spună, cu gemete şi lacrimi: ,,Să piară clipa, să piară clipa în care am acceptat noul calendar ! El, perversul Metaxakis, este cel care m-a abătut din calea împărătească”[38].

 

III. Tămăduirea patristică

În celelalte 30 pagini ale cărţii sale nedemne de încredere[39], dl. Kokores prezintă patologia comunităţii ecleziastice mult divizate a celor de stil vechi; dar diagnosticul său nu urmează principiile sănătoase ale tămăduirii bisericeşti şi patristice, din următoarele motive principale:

1. El evită cu grijă să menţioneze cauza patogenică (erezia ecumenismului) care a dat naştere acestei boli grave (nesănătosul stil vechi).

2. Ignoră cu sârguinţă anticorpii existenţi (sănătosul anti-ecumenism), care împiedică degenerarea ecleziologică în orice direcţie (sincretismul sau închinarea la calendar).

3. Nu ţine seama deloc de axioma: ,,Că El răneşte şi vindecă, bate, şi mâinile Lui tămăduiesc”[40].

4. Pe baza acestei axiome tămăduitoare şi în legătură cu cea precedentă, fie ca abaterea ecleziologică a comunităţii celor de stil nou, care a provocat devieri foarte serioase înlăuntrul comunităţii celor de stil vechi, să-şi ia în primire responsabilităţile sale, cât mai este vreme, şi, prin darul lui Dumnezeu, să îndrepte marea vătămare pe care a pricinuit-o – în umilinţă şi pocăinţă, potrivit Ortodoxiei patristice, şi prin următoarele 3 acţiuni concrete, practice şi tămăduitoare:

- să mărturisească exclusivitatea ecleziologiei şi soteriologiei ortodoxe;

- să părăsească mişcarea ecumenistă sincretistă şi, de asemenea, ‚,înţelegerea” ecleziologiei ecumeniste; în acelaşi timp, să se retragă din toate organismele sale instituţionale;

- să restabilească unitatea Ortodoxiei în ce priveşte calendarul bisericesc prin întoarcerea la ,,calendarul iulian care a domnit vreme de secole în Biserica Ortodoxă”, care a fost întotdeauna considerat ,,singurul potrivit pentru Biserică”, ,,deoarece a fost lăsat moştenire de Sfinţii Părinţi şi a fost aprobat dintru început de către Biserică”[41].

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 43/iulie-august 2008

 

 

 

PARTEA A IV-A

D. O trăsătură ontologică a Ortodoxiei ?
I. Legătura dintre ecumenism şi problema calendarului
II. Reformatorul din 1924: un pionier al ecumenismului !

 

* * *

 

D. O trăsătură ontologică a Ortodoxiei ?

Al treilea opozant vehement al celor de stil vechi, dl. Alexandros S. Korakides, încheie cartea sa incoerentă, ,,Ortodoxie şi viaţă: câteva concepţii greşite” (Ορθοδοξια και Ζωη - Παραπλανησεις)[42] cu un capitol special de 16 pagini, intitulat ,,Adenda. Absurda schismă din ultimul secol”[43].

1. Cel care citeşte cu atenţie îşi dă seama imediat că limbajul dlui Korakides este cu totul nepatristic, deoarece chiar atunci când tratează binecunoscuta şi cu adevărat dureroasa patologie a comunităţii de stil vechi, el este abuziv şi arogant.

2. Cu toate că deţine un doctorat în teologie şi are o operă literară bogată în favoarea autorităţii sale (începând din anii ’1950), dl. Korakides se distinge, anume în acest text, printr-o pedanterie trufaşă şi extrem de respingătoare, care îl determină în mod inevitabil să se îndepărteze de la subiect, când ajunge fie la calendar, fie la ecumenism.

3. Urmăreşte poate dl. Korakides, prin intermediul unei expuneri emoţionale, vagi, generalizate, confuze, şi eronate din punct de vedere teologic, să îndrepte atenţia cititorului către raţionamentul său nefondat, anume că întreaga problemă a calendarului poate fi redusă la eşecul de a accepta o ’schimbare’, deoarece ’schimbări’ au avut loc întotdeauna în istoria Bisericii ?[44]

 

I. Legătura dintre ecumenism şi problema calendarului

Sentimentalismul de neiertat al prezentării dlui Korakides, ca şi desconsideraţia sa evidentă faţă de sau necunoaşterea (?) contextului istoric şi teologic al originii şi dezvoltării reformei din 1924, este demonstrat pe deplin de afirmaţia sa că disputa ,,despre ’ecumenism’, care a fost inventată recent şi prin înţelegere ulterioară” constituie o ,,amăgire a poporului lui Dumnezeu” şi un ,,pretext invalid şi stupid”[45].

1. Cu toate că tot ceea ce am scris până acum – deşi succint – este suficient pentru a respinge această perspectivă, i-am aminti dlui Korakides că toţi cei care au reacţionat împotriva inovaţiei din 1924, şi nu numai cei de ,,stil vechi”, au remarcat chiar dintru început legătura directă dintre ecumenism şi reforma calendarului.

2. Unii dintre cei mai binecunoscuţi şi renumiţi dintre aceştia au fost următorii, care au văzut ,,problema calendarului ca fiind punctul de plecare al tuturor celorlalte revizuiri” care erau anunţate şi iniţiate prin enciclica ecumenistă din 1920 a Patriarhiei Constantinopolului şi consecinţa sa firească, congresul pan-ortodox din 1923:

  • Stareţul Daniil de Katounakia (1843-1929). A se vedea memorandum-ul său ,,O voce din Sfântul Munte despre sinodul ecumenic ce va să vină” (Φωνη εξ Αγιου Ορους δια την προσεχη Οικουμενικην Συνοδον), 6/19 mai 1925
  • Arhimandritul Philotheos Zervakos (1884-1980). A se vedea articolul său ,,Conferinţa pre-sinodală din Sfântul Munte: o combatere a programului ei” (Η εν Αγιω Ορει Προσυνοδος. Ανασκευη του προγραμματος αυτης), 1926
  • Mitropolitul Irineu de Cassandreia (1864-1945). A se vedea lucrarea sa ,,Memorandum adresat Sfântului Sinod al ierarhilor Greciei” (Υπομνημα εις την Ιεραν Συνοδον της Ιεραρχιας της Ελλαδος), 1929
  • Episcopul Nicolae Velimirovici, de Ohrid (1880-1956). A se vedea declaraţiile lui de la Comisia pregătitoare inter-ortodoxă (Sfântul Munte, 1930)
  • Mitropolitul Sofronie de Elevtheroupolis (1875-1960). A se vedea declaraţiile lui de la cea de-a XIV-a Întrunire a ierarhilor Bisericii Greciei (1931) şi de la cea de-a XV-a Întrunire a ierarhilor (1933)
  • Arhiepiscopul Serafim Sobolev, de Boguchar (1881-1950). A se vedea expunerea sa ,,Cu privire la calendarele nou şi vechi” de la Congresul de la Moscova, 8-18 iulie 1948.

 

II. Reformatorul din 1924: un pionier al ecumenismului !

Şi, mai important, reformatorul din 1924, adică arhiepiscopul Atenei, Chrysostomos Papadopoulos († 1938), a fost el însuşi pe deplin conştient de legătura directă dintre ecumenism şi reforma calendarului. De asemenea, el a fost conştient de actul pregătitor al acelei reforme, anume Enciclica din 1920, şi a acţionat cu luciditate şi în conformitate totală cu agenda acesteia, după cum este demonstrat de următoarele fapte:

1. Ca arhimandrit şi profesor universitar, Chrysos­tomos Papadopoulos a luat parte, ca delegat al Bisericii Greciei (împreună cu ecumenistul Hamilkas Alivizatos) şi a Ciprului, la întrunirea pregătitoare a conferinţei pan-creştine a mişcării ‘Credinţă şi Organizare’ (Faith and Order) de la Geneva, 12-20 august 1920.

2. Cei 18 delegaţi ortodocşi de la această conferinţă ,,au început să alcătuiască o agendă pentru această consultaţie pe baza enciclicei patriarhale din 1920”[46].

3. Potrivit lui Nicholas Zernov, ,,participarea în număr mare a ortodocşilor” la această conferinţă ,,nu a fost fără legătură cu enciclica pe care o emisese Patriarhia Ecumenică cu câteva luni mai înainte (ianuarie 1920)”[47].

4. La această conferinţă, Hamilkas Alivizatos ,,a expus programul ortodocşilor”, făcând, printre altele, următoarele comentarii de referinţă: ,,Programul propus ţinteşte, cel puţin pentru moment, către crearea unei ligi a Bisericilor după modelul Ligii Naţiunilor, care va înlesni scopul final al unirii Bisericilor în credinţă şi administraţie”[48].

5. Aceasta este tocmai viziunea enciclicei din 1920 şi a fost realizată în 1948, odată cu înfiinţarea Consiliului Mondial al Bisericilor; şi, astfel, Chrysostomos Papadopoulos poate fi considerat nu doar un promotor al reformei din 1924, ci de asemenea un pionier al ecumenismului şi unul dintre întemeietorii acestei organizaţii pan-confesionale cu sediul la Geneva.

6. Este extrem de important şi demn de reţinut faptul că programul acestei întruniri pregătitoare din 1920, care a avut semnificaţie istorică pentru mişcarea ecumenistă, ‘a fost alcătuit’ ‘sub controlul strict al delegaţiei Bisericii Greciei (adică al lui Chrysostomos Papadopoulos şi Hamilkas Alivizatos), ‘a fost acceptat de către celelalte delegaţii ortodoxe’ şi, aşa cum ‘oricine ar putea spune din programul pe care l-au alcătuit, principiile sale de bază corespundeau spiritului enciclicei din 1920 a Patriarhiei Ecumenice’[49].

7. Mai mult, contribuţia decisivă a lui Chrysostomos Papadopoulos la acest program binecunoscut, care adevereşte în mod categoric conştiinţa sa ecumenistă şi implicaţiile sincretiste ale reformei din 1924, este descrisă în raportul dezbaterilor, compilat de Papadopoulos şi Alivizatos şi supus atenţiei Sfântului Sinod, al cărui preşedinte – ar trebui remarcat – era Meletie Metaxakis.

  • ,,Raportul asupra consultaţiei pregătitoare a conferinţei pan-creştine întrunite la Geneva (30 iulie – 8 august 1920)”, în care este expus programul (constând din 2 secţiuni: ,,1. Liga Bisericilor (§ 1-6)” şi ,,2. Organizarea Bisericilor (§ 1-5)), informa sinodul că ,,s-a căzut de acord în cadrul consultaţiei şi, de asemenea, în comisia pregătitoare a conferinţei că programul propus de către delegaţia Bisericii Ortodoxe era cel mai pozitiv şi important punct al eficienţei acestei consultaţii”[50].

8. Prin urmare, aşa-zisa dispută ,,despre ‘ecumenism’, care a fost inventată recent şi prin înţelegere ulterioară” nu numai că nu reprezintă o ,,amăgire a poporului lui Dumnezeu” şi un ,,pretext invalid şi stupid”[51], precum susţine dl. Korakides, ci este, de fapt, un adevăr istoric de nezdruncinat, pe care ecumeniştii de bună credinţă din Geneva şi Constantinopol se mândresc să-l proclame. Până acum, opozanţii înverşunaţi ai stilului vechi din Atena ignoră sau suprimă cu asiduitate acest adevăr; adică, ei îl tăinuiesc intenţionat pentru a înşela conştiinţa Bisericii şi, fireşte, spre propria osândire.

  • Cu toate acestea, precum spune cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, prin gura preşedintelui lui, Sfântul Tarasie, ,,adevărul, când este prigonit, are obiceiul de a străluci mai puternic”[52].

9. Noi credem că este foarte edificator, într-o asemenea conjunctură, să amintim cititorilor noştri următorul lucru: vina, nu doar a tăcerii, ci de asemenea a suprimării voite a adevărului a fost înfruntată de către cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, în timpul celei de-a cincea sesiuni (4 aprilie 787), când ,,Teodor, preacinstitul episcop al Mirei Lichiei, a spus: ‘Dacă această comoară (un comentariu în favoarea icoanelor, şters dintr-o anume carte de către iconoclaşti) ar fi fost la vedere la acea vreme (în timpul sinodului iconoclast din Hiereia, din 754), nimeni nu ar fi fost vătămat; dar fie ca Dumnezeu să răsplătească în ziua judecăţii celor care au tăinuit-o’; ‘sfântul sinod a spus: «Vai de sufletele lor, fiindcă au ascuns adevărul»’.”[53]

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 44/septembrie-octombrie 2008

 

 

 

PARTEA A V-A

D. O trăsătură ontologică a Ortodoxiei ?
III. De ce nu ,,calendarului tradiţional” ?
IV. Enciclica din 1920 şi problema calendarului
V. O ruptură precipitată şi nesăbuită
VI. ,,Mărturia minorităţii”
VII. O devastare totală a teologiei

 

* * *

 

D. O trăsătură ontologică a Ortodoxiei ?

III. De ce nu ,,calendarului tradiţional” ?

Dl. Korakides pare să fie iritat de discuţia despre ,,calendarul tradiţional”, după cum arată cu claritate faptul că el utilizează în mod ironic termenul, între ghilimele[54], evident uitând că înainte de 1924, ,,calendarul iulian, care domnea de secole în Biserica Ortodoxă” era preferat ca ,,singurul potrivit pentru Biserică”, ,,fiindcă a fost lăsat moştenire de Părinţi şi a fost dintru început susţinut de Biserică”[55], precum se afirma în enciclica din 1902 a patriarhiei Constantinopolului.

1. Pe câtă vreme noi vorbim pe această temă, am vrea să-i aducem aminte dlui Korakides că în enciclica din 1904, continuarea celei anterioare, ,,a sări pur şi simplu 13 zile” era socotit de sinod ca ceva ,,absurd şi lipsit de sens”, în timp ce ,,reforma calendarului iulian” era considerată a fi ,,de prisos pentru moment”, deoarece ortodocşii ,,nu sunt în nici un fel obligaţi, dintr-un punct de vedere ecleziastic, să schimbe calendarul”[56].

2. În mod asemănător, îl trimitem pe dl. Korakides, în această privinţă, la Sfântul Meletie Pigas († 1601), care a condamnat ceea ce era, la acea vreme, ,,monstruozitatea de 10 zile (acum 13 zile)” de la Roma ca fiind o ,,inovaţie” periculoasă, pentru că nu era ,,o problemă neînsemnată” să ,,acţionezi cu aroganţă faţă de ceea ce Părinţi au lăsat moştenire, să dispreţuieşti poruncile dumnezeieşti; deoarece Dumnezeu este Cel care porunceşte: ‘nu muta hotarele veşnice, pe care le-au pus Părinţii tăi’”; ,,noi trebuie să-i urmăm pe Părinţi din toate punctele de vedere”; ,,este mai evlavios să te lipeşti de ceea ce Părinţi ne-au lăsat nouă” şi nu ,,de precizia astronomilor sârguincioşi”[57].

 

IV. Enciclica din 1920 şi problema calendarului

O altă particularitate a textului încărcat de greşeli al dlui Korakides este următoarea: el menţionează binecunoscutele consultaţii pan-ortodoxe din Rhodos (1961-) pentru a dovedi deplina unitate a Bisericilor Ortodoxe, indiferent de calendarul pe care-l folosesc, cu excepţia ortodocşilor ,,de stil vechi” aşa-numiţi schismatici[58].

1. Cu toate acestea, cel mai important lucru cu privire la prima consultaţie pan-ortodoxă din Rhodos (1961), în special, nu este cel pe care-l subliniază dl. Korakides, ci cel pe care-l suprimă, îl trece sub tăcere sau nu-l ia în serios; anume, că la această consultaţie, ,,prezenţa şi participarea Bisericii Ortodoxe din mişcarea ecumenistă, în spiritul enciclicei patriarhale din 1920”[59] a fost hotărâtă la un nivel pan-ortodox.

2. Şi dl. Korakides nu trebuia să ignore faptul că enciclica sincretistă din 1920, care a respins în mod public exclusivitatea şi întâietatea Ortodoxiei, şi a introdus înţelegerea ecumenistă anti-patristică în Răsăritul ortodox, a propus ca un prim pas în procesul de unire al Bisericii ,,acceptarea unui calendar uniform pentru prăznuirea marilor sărbători creştine în acelaşi timp de către toate Bisericile”[60].

3. Astfel, problema calendarului presupune dimensiuni ecleziologice, mai ales dacă cineva ţine seama în mod serios de faptul că – repetăm – aşa-numitul congres pan-ortodox din 1923 a socotit adoptarea noului calendar ca fiind ,,prima piatră la edificiul unirii tuturor Bisericilor lui Dumnezeu”[61].

 

V. O ruptură pripită şi nesăbuită

Date fiind considerentele mai sus menţionate, apoi, toate ideile cu care dl. Korakides încearcă să-şi apere poziţia în secţiunea următoare a cărţii sale, ,,II. Calendarul şi tradiţiile sărbătoreşti” sunt stupidităţi neteologice, binecunoscute din multe părţi din 1924 încoace, şi sunt, fără îndoială, pe lângă subiect din următoarele două motive principale:

1. Reforma care a avut loc în 1924 nu a fost o dezvoltare sau extindere uşoară a tradiţiei calendaristice, ci o ,,schimbare nesăbuită a calendarului”[62], care a rupt în mod violent şi pripit unitatea ortodoxă în calendarul sărbătoresc, de dragul unei uniri sincretiste cu heterodocşii din Apus.

2. Şi doar discuţia ,,despre sărbătorirea comună a Paştelui sau a oricărei alte sărbători cu heterodocşii, ... atâta vreme cât ultimii rămân în eroare (a spus răposatul părinte Epifanie Theodoropoulos, şi nu vreun ortodox ,,de stil vechi” !), constituie distrugerea din temelii a dogmaticii şi ecleziologiei ortodoxe, în special ... şi ... duhneşte a sincretism religios respingător”[63].

 

VI. ,,Mărturia minorităţii”

În consecinţă, ne întrebăm cum este posibil ca dl. Korakides să vorbească despre o pretinsă ,,lipsă de ascultare” ,,faţă de hotărârile valide ale ierarhiei”, ,,cu aprobarea lor pan-ortodoxă”[64], când, din 1920 încoace, ecleziologia ortodoxă a fost distrusă din temelii şi este răspândit sincretismul religios ?

1. Este evident că înclinaţia sa către pedanterie dispreţuitoare nu-i îngăduie dlui Korakides să-şi aducă aminte unele principii ecleziologice fundamentale şi de o importanţă vitală, motiv pentru care el mai degrabă ,,vorbeşte ambiguu” decât ,,teologhiseşte”[65], precum spune Sfântul Vasilie cel Mare.

2. Îl trimitem pe dl. Korakides la un adevărat teolog, părintele Georges Florovski: ,,Foarte adesea, măsura adevărului este mărturia minorităţii. Se poate întâmpla ca Biserica Sobornicească să se găsească doar într-o ,,turmă mică” … ; datoria ascultării încetează atunci când episcopul se abate de la regula sobornicească, iar poporul are dreptul să-l acuze şi chiar să-l depună”[66].

 

VII. O devastare totală a teologiei

În sfârşit, încercarea dlui Korakides de a exonera erezia ecleziologică contemporană a ecumenismului prin prezentarea ei ca ,,o trăsătură elementară şi un atribut fundamental al Ortodoxiei”, care ,,izvorăşte din esenţa şi natura Bisericii Ortodoxe Soborniceşti”[67], îl conduce pe el către o devastare totală a teologiei !

1. Până acum, cei mai neîndurători anti-stilişti şi anti-zeloţi, când au vorbit despre ortodocşii care respectă calendarul tradiţional, au avut în minte o polaritate: ei s-au referit la ceea ce erau, în opinia lor, ,,două extreme”[68], adică ,,ecumenismul” şi ,,zelotismul”, sugerând cu claritate că ecumenismul nu este nimic altceva decât o trăsătură ontologică a sobornicităţii ortodoxe.

2. Este extrem de semnificativ faptul că răposatul părinte Epifanie Theodoropoulos, autorul lucrării ,,Cele două extreme: «ecumenismul» şi «zelotismul»” (Τα Δυο Ακρα - «Οικουμενισμος» και «Ζηλωτισμος»), a caracterizat ecumenismul ca fiind ,,blestemat”, ,,cel mai respingător sincretism”, ,,cea mai rea dintre toate ereziile” şi o ,,monstruozitate”[69] şi a acoperit aceste caracterizări foarte grave cu o explozie a unui veritabil maximalism: ,,Nici măcar chiliaştii, care depăşesc orice hulă şi blasfemie, nu au ajuns aproape de ideile susţinute de ecumenism. Iadul a zămislit multe monstruozităţi în vremurile noastre, dar nici una de talia ecumenismului !”[70]

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 45/noiembrie-decembrie 2008 

 

 

 

PARTEA A VI-A

D. O trăsătură ontologică a Ortodoxiei ?
VIII. Ce fel de intercomuniune mai largă ?
IX. ,,Perspectiva istorică extinsă”

 

* * *

 

D. O trăsătură ontologică a Ortodoxiei ?

VIII. Ce fel de intercomuniune mai largă ?

În acelaşi fel, chiar dacă, în mod ipotetic, ecumenismul urma să fie interpretat ca un fel de intercomuniune mai largă, potrivit teoriilor bizare ale dlui Korakides – adică, ca o ,,comunicare doar între conducerea Bisericii (patriarhi sau arhiepiscopi) şi reprezentanţi ai altor credinţe şi religii”, în scopul colaborării ,,în probleme globale de interes pentru întreaga omenire”[71] –, încă o dată mica turmă, adică ortodocşii de stil vechi anti-ecumenişti, va ridica următoarele obiecţii întemeiate:

1. Sobornicitatea ortodoxă nu a acceptat niciodată nici măcar termenul ‘intercomuniune’, nemaivorbind de interpretarea de mai sus a acestui termen, deoarece în întreaga sa istorie au fost cunoscuţi doar termenii de ‘comuniune’ şi ‘necomuniune’ (excomunicare), într-un sens restrâns şi într-un sens cuprinzător. Deci, de exemplu: ,,Dacă cineva [fie că este episcop, fie că este laic] s-ar ruga împreună cu cel înlăturat din obştea creştinilor, chiar în casă [,,şi nu în Biserică”, ci ,,oriunde”], să se afurisească”[72].

2. Într-un fel sau altul, intercomuniunea, prin prepoziţia ‘inter-’, indică limpede o comuniune contrară naturii – contradictorie şi nelalocul ei; adică, sincretism, în măsura în care părţile care se împacă rămân ,,înăuntrul propriilor hotare dogmatice”[73].

3. Mişcarea ecumenistă, care a avut debutul său oficial în lumea ortodoxă în 1920, nu a avut niciodată un asemenea orizont restrâns al comuniunii; adică, doar la nivel de conducere. Acest lucru este dovedit, de altfel, de programul ,,planului în 11 puncte”[74] al activităţilor ortodocşilor şi heterodocşilor, care este enciclica din 1920, ce prevede colaborarea sincretistă la toate nivelele a tuturor celor implicaţi de toate părţile.

4. Participarea ortodocşilor ecumenişti la Consiliul Mondial al Bisericilor – care constituie fără îndoială ,,o încălcare flagrantă a sfintelor canoane dumnezeieşte insuflate şi a principiilor ecleziologice fundamentale”, prin care ,,însăşi esenţa şi cursul mântuitor general al Ortodoxiei sunt atacate”[75] – a fost condusă de la început în mod colectiv, şi aceasta la toate nivelele de reprezentare.

5. Această formă de reprezentare colectivă predomină atât în activităţile intercreştine, cât şi în cele interreligioase şi este, într-adevăr, stimulată de aşa-numitul ecumenism popular, sau sincretismul de bază.

6. Fireşte, se cuvine să arătăm cu claritate că, în absolut nici un caz, amestecul sincretistic nu trebuie confundat cu relaţiile formale. Primul, deşi întâlnit anterior – chiar dacă rar şi ocazional, fără să fi primit vreodată legimitate din partea Bisericii –, a fost inaugurat în mod oficial prin enciclica din 1920 şi a fost intens cultivat, de atunci încoace, prin hotărâre pan-ortodoxă (!), pe baza unui program multi-dimensional de măsuri concrete, cu totul anti-patristice.

Ultimele au existat întotdeauna, consimţite din necesitate, din pricina realinierilor istorice; cu toate acestea, ele au impus doar relaţii formale, bazate pe un protocol strict, între administraţiile religioase şi cele politice dintr-o zonă geografică specifică, desigur, fără nici o pretenţie de slujire comună (!) a lumii.

7. În orice caz, toate felurile de comuniune sau intercomuniune între ortodocşi şi heterodocşi şi cei de alte religii, în special la nivel instituţional, sunt întru totul excluse de Tradiţia patristică şi sinodală a Ortodoxiei, aşa cum este arătat de următoarele două exemple deosebite: ,,Să refuzăm pacea cu ei (conducătorii ereziilor). Fiindcă este limpede că, deşi pacea este un lucru bun, nu orice pace este mai presus de mustrare; pacea poate fi adesea primejdioasă şi ne poate îndepărta de dragostea pentru Dumnezeu; pacea cu heterodocşii este nelucrătoare”[76]; ,,Foarte mari sunt ameninţările rostite de sfinţi împotriva celor care fac compromisuri cu ea/ei [erezia/ereticii], chiar până în punctul de a mânca împreună”; ,,chiar dacă el [cel care se prezintă a fi ortodox] se obişnuieşte să mănânce, să bea şi să aibă prieteşug cu ereticii, el este vinovat; aceasta este judecata Sfântului Ioan Gură de Aur şi, prin urmare, a oricărui sfânt”[77].

8. În această conjunctură, socotim potrivit să facem câteva remarci critice despre ceea ce a fost prezentat ca un argument puternic al ecumeniştilor, despre pretinsa ,,prezenţă şi mărturie a Bisericii Ortodoxe în mişcarea ecumenistă”[78]. Să ne aducem aminte că ortodocşii ecumenişti şi-au exprimat oficial conştientizarea colectivă a faptului că ,,participarea ortodocşilor la mişcarea ecumenistă de astăzi” este o ,,strădanie de a aplica credinţa apostolică noilor circumstanţe istorice şi nevoilor existenţiale şi are loc împreună cu alte grupuri creştine, cu care nu există comuniune deplină”; aceasta ,,este, într-un fel, ceea ce este nou astăzi”[79].

9. Ortodocşii anti-ecumenişti, care nu constituie cu siguranţă ,,grupuri şi mişcări extreme”, nici nu sunt angajaţi în ,,gălăgii isterice anti-ecumeniste” şi, fără îndoială, nu fac ,,propagandă”[80] (!), îşi exprimă obiecţiile şi pun următoarele întrebări îndreptăţite:

  • Dacă credinţa apostolică, care este ,,ceea ce am fost învăţaţi de Sfinţii Părinţi”[81], ar fi cu adevărat aplicată situaţiei istorice contemporane, cum ar putea fi aceasta garantată alături de acele comunităţi creştine care au deformat cumplit credinţa apostolică şi s-au despărţit de Una şi singura Biserică ?
  • Nu ar fi aceasta cu totul contrar ,, slăvitei şi cinstitei rânduieli a Tradiţiei noastre”[82], în aceea că se va aşeza adevărul (Ortodoxia) şi erezia (heterodoxia) pe aceeaşi treaptă ?
  • Opinia potrivit căreia co-existenţa sincretistică şi colaborarea dintre adevăr şi minciună, dintre viaţă şi moarte, vor da ,,împreună” ,,viaţă şi nemurire” (potrivit II Timotei 1, 10) lumii, nu reprezintă de fapt o eroare cumplită şi o pan-erezie autentică ?
  • Într-adevăr, cum este posibil pentru Ortodoxie, în toată strălucirea ei, să evanghelizeze lumea ,,într-o unire” cu erezia, care este întuneric duhovnicesc, când – potrivit Tradiţiei noastre patristice şi sinodale – ,,despărţirea de adevăr este urâţenie şi orbire noetică”[83] ?
  • Cum pot anti-ecumeniştii să uite faptul că ereticii au suferit o schimbare profundă în teologie, în duh şi în inimă, nu doar în evlavia morală: o schimbare care exclude în întregime mărturia şi evanghelizarea lor ,,alături” de Trupul plin de har al Bisericii, de vreme ce ,,despărţirea de adevăr este orbire a minţii şi intelectului” ? ,,Fiindcă [ereticii], îndepărtându-se de adevăr, au fost orbiţi în cuget şi înţelegere şi, ca unii îmboldiţi de vrăjmaşul amăgitor, s-au abătut de la învăţătura cea dreaptă”[84]. Şi în consecinţă, comunităţile lor au nevoie de curăţire duhovnicească şi teologică pe principiul terapiei patristice, după ce ei au fost mai întâi reintegraţi în sobornicitatea ortodoxă.

10. Date fiind aceste consideraţii, este extrem de limpede că participarea la mişcarea ecumenistă şi mult lăudata ,,mărturie” înaintea heterodocşilor, ca o cerinţă misionară, se subminează şi se resping dintru bun început din pricina acestei temelii putrede: ,,împreună cu alte grupuri creştine”[85].

11. Ar trebui remarcat că abaterea ecumeniştilor este de o aşa natură şi gravitate încât, în virtutea acestei ,,uniri” sincretistice, ei au ajuns în punctul nu doar de a nu da nici un fel de ,,mărturie”, ci şi de a proclama următoarele concepţii incredibile, ce distrug credinţa apostolică, care a mărturisit întotdeauna că toţi cei ce ,,sunt în afara adevărului” (sunt extra veritatem) ,,sunt în afara Bisericii”(sunt extra Ecclesiam)[86]: ,,Astăzi, noi creştinii [ortodocşi şi heterodocşi] nu putem trăi şi munci, aşa cum am făcut odinioară, izolaţi unii de alţii, din contră, noi avem ‘responsabilitate comună şi interdependenţă în Trupul lui Hristos’ ”[87] !

 

IX. ,,Perspectiva istorică extinsă”

În concluzie, ne este teamă că anti-stilismul său lipsit de spirit critic şi vulgar nu i-a permis dlui Korakides să-şi amintească şi să aplice o regulă fundamentală a investigaţiei teologice: ,,Este imperios necesar – spunea adevăratul teolog părintele Gheorghe Florovski – ca teologii să fie conştienţi de acea perspectivă istorică extinsă în care au fost discutate şi înţelese mereu problemele credinţei şi dogma”[88].

1. Îl sfătuim frăţeşte pe dl. Korakides să se trezească din punct de vedere teologic şi să studieze cu atenţie şi seriozitate relaţia dintre ecumenism şi problema calendarului în cadrul perspectivei istorice extinse a ultimilor 100 de ani; nu este posibil pentru noi să continuăm o discuţie serioasă sau să avem o înţelegere corectă a acestei relaţii dacă nu o situăm în contextul ei istoric, care este conturat, cât de puţin, de evenimentele de referinţă ale mişcării ecumeniste anti-ecleziastice.

2. Pentru a arăta aceasta, vom reaminti dlui Alexandros Korakides câteva din aceste pietre de hotar, care au contribuit decisiv la consolidarea unei înţelegeri sincretistice în sfera Bisericilor Ortodoxe locale, rugându-ne pentru trezirea sa şi, mai mult, ca el să poată contribui la demitizarea sau demascarea ecumenismului pan-eretic:

 

• 1902-1904: Enciclicele patriarhului Ioachim al III-lea

• 1920: Enciclica Patriarhiei Constantinopolului

• 1923: Congresul pan-ortodox de la Constantinopol

• 1948: Înfiinţarea Consiliului Mondial al Bisericilor

• 1952: Enciclica patriarhului Athenagora

• 1958: Rezoluţia celei de-a 25-a întruniri a ierarhilor Bisericii Greciei cu privire la participarea ei la Consiliul Mondial al Bisericilor

• 1961: Prima Consultaţie pan-ortodoxă de la Rhodos

• 1965: Ridicarea anatemelor din 1054

• 1968: A patra Consultaţie pan-ortodoxă de la Chambesy, Geneva

• 1971: Schimbarea direcţiei Consiliului Mondial al Bisericilor către sincretismul interreligios, la sugestia ortodocşilor

• 1975: Mărturisirea de la Thyateira (Constantinopol)

• 1976: Prima Consultaţie pan-ortodoxă pre-sinodală de la Chambesy, Geneva

• 1985: Teologia botezului, formulată de Ioan Zizioulas, astăzi mitropolit al Pergamului

• 1986: A treia Consultaţie pan-ortodoxă pre-sinodală de la Chambesy, Geneva

• 1986: Întrunirea religiilor pentru pacea lumii de la Assisi, Italia

• 1991: A VII-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Canberra, Australia

• 1993: Declaraţia de la Balamand, Liban

• 1989-1990-1993: Alunecări dogmatice în dialogul cu necalcedonienii (monofiziţii)

• 1995: Comunicatul comun semnat de Papa Ioan Paul al II-lea şi patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului

• 2000: Slujba de pomenire extra- sau a-dogmatică şi interreligioasă a mărturisitorilor şi mucenicilor secolului al XX-lea

• 2001: Întrunirea de rugăciune interreligioasă de la Assisi, Italia

• 2005: Înmormântarea Papei Ioan Paul al II-lea, cu participare pan-ortodoxă.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 51/septembrie-octombrie 2009 

 

 

 

PARTEA A VII-A

E. Fanatismul împotriva celor de stil vechi
I. Cinstit faţă de Ortodoxie ?
II. Jargonul folosit împotriva celor de stil vechi
III. Evaluăm Adevărul ,,ţinând cont de majoritate” ?
IV. ,,Obiceiul nostru onorabil”

 

* * *

 

E. Fanatismul împotriva celor de stil vechi

Al patrulea opozant lipsit de discernământ al celor de stil vechi este Christianike Stege Kalamatas [Liga Creştină din Kalamata, sau LCK], care, în broşura sa ,,Fanatismul ... şi cum să-i opunem rezistenţă !” (О Фανατισμος ... και πως αντιμετωπιζεται !)[89], dedică un capitol special ortodocşilor de stil vechi, intitulat ,,VI. Grupuri fanatice – 1. Creştinii schismatici”[90].

1. Într-o lucrare care este de dimensiuni mici, dar periculoasă în conţinut, stimata LCK dă dovadă o gravă lipsă de sobrietate teologică şi istorică, de vreme ce este binecunoscut faptul că, în 1924, nu a luat naştere ,,o problemă de ordin ecleziologic” care era rezolvată printr-o ,,decizie prudentă a ierarhiei Bisericii”, pentru a ,,păstra unitatea naţională şi religioasă a poporului grec”, precum susţine în mod eronat LCK.

2. Stăruim să-şi amintească că, din 1920 încoace, Ortodoxia nu s-a confruntat cu problema calendarului, ci cu problema ecumenismului, iar această legătură incontestabilă dintre mişcarea ecumenistă şi reforma calendarului a fost demonstrată pe deplin, atât teologic cât şi istoric.

 

I. Cinstit faţă de Ortodoxie ?

Comunitatea ecleziastică a ortodocşilor de stil vechi nu este obsedată de ,,idei fixe, opinii personale şi revendicări neîntemeiate”, aşa cum afirmă cu tărie LCK, nici nu este ,,ruptă şi despărţită” de Trupul Bisericii, constituind o ,,grupare schismatică” cu marca sa tipică de ,,fanatism”.

1. Dacă presupunem că cei caracterizaţi cu dispreţ de LCK ca fiind ,,de stil vechi” sunt cei din sfera anti-ecumenismului depreciat şi cei care, mai mult, au căzut în ,,închinarea la calendar” fanatică, şi de aceea ei reprezintă o ,,extremă”, chiar şi atunci stimaţii noştri fraţi din LCK nu ar fi ,,cinstiţi faţă de Ortodoxie”, fiindcă

  • Nu au luat niciodată în discuţie cealaltă ,,extremă”, anume ecumenismul pan-eretic, cu toate că au avut la dispoziţie lucrarea pe această temă a compatriotului lor, părintele Epiphanios Theodoropoulos.
  • Nu au luat niciodată în discuţie fanatismul ecumenist sau fanatismul ecumeniştilor, ale căror vulgarităţi şi insulte ne-creştine – fără a mai pomeni persecuţiile lor ne-creştine – au fost consemnate în analectele invectivelor la adresa celor de stil vechi, de acum proverbiale !

2. Vom pune celor din LCK o întrebare directă:

În cele din urmă, cine sunt fanaticii ? Puţinii ortodocşi de stil vechi care chipurile ,,batjocoresc şi insultă majoritatea”[91] ? Sau majoritatea opozanţilor stilului vechi, care – de pe o poziţie de forţă, pe deasupra – îi insultă cu grosolănie, defăimează, calomniază şi batjocoreşte pe cei de stil vechi, denaturând sistematic adevărul cu privire la ei, prigonindu-i şi târâindu-i, ca pe o minoritate socială lipsită de putere, în tribunal, cu şi fără rost ?

 

II. Jargonul folosit împotriva celor de stil vechi

În speranţa că LCK va publica în viitorul apropiat o carte, şi nu numai o broşură, împotriva pan-ereziei ecumenismului, îi solicităm, într-un spirit frăţesc, în cazul în care tipăreşte o nouă ediţie a pamfletului său informativ despre fanatism, să dedice un capitol special fanatismului ecumenist sau fanatismului ecumeniştilor.

1. Pentru a înlesni scrierea acestei cărţi, cităm în continuare o mică mostră de început din lucrarea mai-sus menţionată a lui Alexandros Korakides, care deţine un doctorat în teologie ortodoxă (!). Într-o anexă la cartea sa, de 16 pagini, agramată din punct de vedere teologic, este depozitat întregul vocabular al jargonului folosit împotriva celor de stil vechi, îmbogăţit cu multe hapax legomena (! n.tr.: cuvinte sau expresii care apar într-un singur loc, în literatură sau într-un text):

,,Oameni cu o rezistenţă spirituală şi etică diminuată faţă de îndărătnicie şi egocentrism obsesiv”; ,,lipsiţi până şi de o spoială de cunoaştere”; ,,fără dragoste sau frică de Dumnezeu”; ,,caracterizaţi de impertinenţă şi iresponsabilitate grave”; ,,cu totul necunoscători ai teologiei şi absolut înşelaţi”; ,,tânjind să-şi împlinească ambiţii personale nestăpânite”; ,,reduşi şi ignoranţi teologic, cu toţii”; ,,duşmani ai, şi izgoniţi de, harul dumnezeiesc; ,,lipsiţi de ruşine sau frică de Dumnezeu, ei se dedau în chip făţarnic la evlavie falsă; ,,ei se comportă necuviincios în [Biserică]; ,,evlavioşi făţarnici”; ,,’râvnitori’ reduşi”; ,,clici de indivizi egoişti, nelegiuiţi”; ,,oameni cu cuget trupesc”; ,,ignoranţa şi înşelarea desăvârşită a acestor oameni nu este doar profundă şi perversă, ci şi etalată în mod ipocrit şi neruşinat ca învăţătură”; ,,ei sunt cu toţii schismatici nepocăiţi”; ,,neascultarea, alcătuită din ipocrizie, trufie satanică şi evlavie prefăcută”; ,,ucenici ai lui Hristos needucaţi şi inerţiali, craşi în prostia lor”; ,,cu înverşunare şi demagogie”; ,,cu fariseim triumfalist”; ,,oameni iresponsabili”; ,,îndrăzneala lor înaintea lui Dumnezeu este satanică”[92].

 

III. Evaluăm Adevărul ,,ţinând cont de majoritate” ?

În mod similar, multe întrebări se nasc din opinia LCK că cei care formează o ,,minoritate nesemnificativă” nu au nici un fel de drept să ,,ridice pretenţii la infailibilitatea credinţei, puritatea şi autenticitatea adevărului”[93], o perspectivă care este respinsă de însăşi istoria Bisericii, deoarece, potrivit acestui teolog adevărat, părintele Gheorghe Florovski,

,,Foarte adesea, măsura adevărului este mărturia minorităţii. Se poate întâmpla ca Biserica Sobornicească să se găsească ea însăşi doar într-o ‘turmă mică’. … În istorie, aşa au stat lucrurile nu numai într-un caz, şi este posibil ca această situaţie să se repete în mai multe rânduri”[94].

1. Sfinţii Părinţi au spus limpede acest adevăr, iar Sfântul Teodor Studitul, de fapt, ajunge în punctul de a spune următoarele, care sunt, pe lângă alte lucruri spuse de el, extrem de actuale:

,,Să nu facem scandal în Biserica lui Dumnezeu” [din 1920 încoace, a fost un ,,scandal” continuu], ,,care, potrivit sfinţilor, ar putea fi născocit chiar de creştinii ortodocşi, ca nu cumva noi să fim osândiţi de porunca Domnului”[95].

2. În plus, Sfântul Teodor Studitul, citându-l pe Sfântul Vasilie cel Mare, îi înfruntă cu o deosebită forţă şi francheţe ,,pe cei care evaluează adevărul ţinând cont de majoritate”:

,,Cel căruia îi lipseşte dovada, şi din acest motiv găseşte refugiu în majoritate, acceptă înfrângerea, fiindcă el nu are nici un temei pentru încredere”; ,,Măcar un singur om să-mi arate frumuseţea adevărului, şi voi fi imediat încredinţat. O majoritate care pretinde autoritate fără dovezi este capabilă să inspire teamă, dar nu poate convinge”; ,,un om care este bine plăcut lui Dumnezeu este de preferat zecilor de mii de oameni plini de aroganţă”; ,,cu toate acestea, pentru mine, şi o mulţime este vrednică de respect”, ,,nu una care se bucură de inovaţii, ci una care păstrează moştenirea sa strămoşească”; ,,apăraţi falsitatea ţinând cont de majoritate ? Aţi demonstrat intensitatea răului. Fiindcă cu cât mai mulţi oameni sunt implicaţi în rău, cu atât mai mare este dezastrul”[96].

 

IV. ,,Obiceiul nostru onorabil”

În fine, stimata LCK se cuvine să fie conştientă că anti-ecumeniştii – cu toate că ei nu au făcut niciodată din problema calendarului ,,o problemă importantă de credinţă”[97], deoarece încă de la început s-au opus pan-ereziei ecumenismului – nu uită că ortodocşii au un criteriu fără de greşeală, de cea mai mare semnificaţie şi importanţă, ,,care are putere de lege” pentru orice problemă care apare în Biserică; potrivit Sfântului Vasilie cel Mare, este ,,obiceiul nostru” şi ,,regulile” care ne-au fost lăsate moştenire de oameni sfinţi:

,,Mai înainte de toate, ceea ce este cel mai important în astfel de situaţii este obiceiul nostru, pe care-l putem invoca ca având putere de lege, fiindcă regulile [Bisericii] ne-au fost lăsate moştenire de oameni sfinţi”[98]. 

1. Mai mult decât atât, acest principiu infailibil a fost folosit drept criteriu pentru a judeca probleme ecleziastice de către cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, care, bazându-se el însuşi pe Sfântul Vasilie, a proclamat de fapt că ,,orice se distinge prin vechimea sa este onorabil”[99]. 

2. Am dori să amintim încă o dată LCK că atunci când, de exemplu, Sfântul Meletie Pigas († 1601) lupta împotriva inovaţiei calendarului de către Papa Grigorie al XIII-lea, el s-a referit tocmai la ,,obiceiul nostru” ,,onorabil” în virtutea ,,vechimii” sale, şi la ,,regulile” care ne-au fost lăsate moştenire ,,de către oamenii sfinţi”, a căror păstrare garantează pacea şi unitatea Bisericii, pe câtă vreme încălcarea lor – ,,ca o consecinţă a unor acţiuni rele sau, mai degrabă, păcătoase”, ,,în primul rând, sub influenţa factorilor exteriori”[100] – a condus la tragedia din 1924: 

Nu este ,,o problemă neînsemnată”, a spus Pigas, a ,,acţiona arogant faţă de ceea ce Părinţii ne-au lăsat moştenire, a dispreţui poruncile dumnezeieşti; pentru că Cel care porunceşte este Dumnezeu: ‘nu îndepărtaţi hotarele veşnice, pe care Părinţii voştri le-au aşezat’”; ,,trebuie să-i urmăm pe Părinţi în toate privinţele”; ,,este mai evlavios a ne lipi de ceea ce Părinţii ne-au dat nouă” şi nu de ,,precizia astronomilor sârguincioşi”[101]. 

3. De asemenea, îndemnăm frăţeşte LCK să se trezească şi să se pocăiască, fiindcă prin atacul său fără discernământ şi atotcuprinzător împotriva celor de stil vechi a demonstrat că preferă tactica persecutorie şi anti-evanghelică a inovatorilor din 1924, şi nu terapia filantropică a Mântuitorului nostru: ,,Trestia frântă nu o va zdrobi, şi inul ce fumegă nu-l va stinge” (Isaia 42, 3; Matei 12, 20).

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 52/noiembrie-decembrie 2009 

 

 

 

PARTEA A VIII-A

F. ,,O conspiraţie împotriva Adevărului”
I. Auto-absorbţie anti-stil vechi ?
II. O piatră de încercare a Ortodoxiei

 

* * *

 

F. ,,O conspiraţie împotriva Adevărului”

Scrierile părintelui Georgios Kalpouzos, părintelui Basileios Bakogiannis, dlui Demetrios Kokores, dlui Alexandros Korakides şi Ligii Creştine din Kalamata pe care le-am discutat, cu ajutorul lui Dumnezeu, în mod critic şi concis, sunt caracteristice unei mentalităţi eronate din punct de vedere teologic, care a fost introdusă cu putere în 1981.

1. Au trecut de acum 25 de ani de când opozantul vehement al celor de stil vechi şi al zeloţilor[102], părintele Epiphanios Theodoropoulos († 1989) şi-a publicat scrierile anti-ecumeniste şi anti-zelotiste laolaltă într-un singur volum, în fond, fără a lămuri pe deplin sau în mod concludent care anume era scopul lucrării sale.

2. În orice caz, este extrem de grăitor faptul că prima parte, ,,Despre ecumenism”, are doar 40 de pagini, în vreme ce a doua parte, ,,Despre zelotism”, ocupă 170 de pagini !

3. În ultimul sfert de secol, cartea ,,Cele două extreme: «ecumenismul» şi «zelotismul»” (Τα Δυο Ακρα - «Οικουμενισμος» και «Ζηλωτισμος»)[103], poate că în pofida intenţiilor părintelui Epiphanios (deşi foarte evidentul dezechilibru dintre cele 40 pagini faţă de cele 170 pagini spune foarte multe !), a fost utilizată şi continuă să fie utilizată în mod unilateral de către urmaşii săi ca o trambulină pentru asaltarea celor de stil vechi.

4. Şi ce este mai rău, ,,Cele două extreme” s-a dovedit a fi un instrument excelent pentru manipularea şi liniştirea celor care sunt pe drept neliniştiţi şi suferă cumplit din pricina abaterii galopante a ecumenismului.

5. O accentuare unilaterală şi sistematică a abaterilor anti-ecumenismului depreciat a avut, şi continuă să aibă, drept consecinţă firească suprimarea, acoperirea sau chiar justificarea celor mai stridente abateri ale mişcării ecumeniste, care, fiind cultivate în mod colectiv – adică, la un nivel pan-ortodox – vreme de un secol, şi, mai mult, în sfere inter-creştine şi interreligioase, a condus la consolidarea indiferenţei sincretiste şi a erodat conştiinţa ecleziologică a ortodoxului.

6. Opoziţia părtinitoare şi fără discernământ faţă de zelotism a ,,Celor două extreme” a împiedicat, într-un chip destul de crud şi uneori demagogic, examinarea sănătoasă în căutarea unei poziţii cu adevărat patristice cu privire la pan-erezia încununată a ecumenismului; totodată, ea a descurajat dezvoltarea rezistenţei ortodoxe şi îngrădirea; adică, un anti-ecumenism ortodox autentic care ,,se luptă după lege” (potrivit II Timotei 2, 5).

 

I. Auto-absorbţie anti-stil vechi ?

Într-un fel sau altul, retorica anti-stil vechi şi anti-zelotism, care este susţinută unilateral şi devine din ce în ce mai comună – în primul rând pe baza mentalităţii pe care se fundamentează ,,Cele două extreme” –, tinde acum făţiş să-şi asume caracterul unei conspiraţii împotriva adevărului şi constituie o scuză convenabilă şi aparent inofensivă care serveşte la a justifica tăcerea şi indiferenţa ,,ucigătoare de Biserică” în faţa ecumenismului anti-ecleziastic.

1. Acum, este posibil ca toţi teologii ortodocşi din ultimii 50 de ani să simuleze necunoaşterea progresului de coşmar al pan-ereziei sincretismului inter-creştin şi interreligios ?

Chiar şi ,,pietrele vor striga” (potrivit Luca 19, 40) !

2. Atunci, care este motivul pentru această groază anti-zelotistă şi accentuare a abaterilor unei ,,extreme” şi, în acelaşi timp, indiferenţă faţă de repercusiunile soteriologice ale devierilor celeilalte ,,extreme” – a ereziei ecumenismului –, dacă nu, repetăm, o conspiraţie chiar dacă neavizată împotriva adevărului ?

3. Mai mult, nu ne confruntăm cumva cu un fenomen cu adevărat paradoxal, care aminteşte de comportamentul autist ? În termeni literali, o auto-absorbţie anti-stil vechi ?

Oare chiar nu pricep opozanţii stilului vechi ce se întâmplă în jurul lor ? Trăiesc ei cumva în afara istoriei ? Este posibil ca timpul îndelungat de camaraderie cu cealaltă ,,extremă”, erezia ecumenismului, să le fi tocit conştiinţa ortodoxă şi să-i fi înstrăinat de o sensibilitate patristică faţă de problemele credinţei ?

4. De ce sunt deranjaţi opozanţii stilului vechi în mod unilateral şi excesiv de diversele abateri ale ortodocşilor de stil vechi ? Oare ei nu ştiu că în timpul perioadelor de lupte anti-eretice din Biserică, existau devieri şi neînţelegeri între adevăraţii ortodocşi ?

5. În vremea controversei ariene, Sfântul Vasilie cel Mare remarca: ,,Acesta este probabil cel mai jalnic lucru dintre toate, că partea care se presupune că este sănătoasă se ridică împotriva ei însăşi”; ,,În cazul nostru, de asemenea, pe lângă lupta deschisă cu ereticii, războiul care a fost stârnit de către cei care se crede că sunt ortodocşi a redus Bisericile la neputinţă totală”[104].

6. În timpul controversei iconoclaste, Sfântul Teodor Studitul a manifestat cea mai profundă mâhnire, fiindcă ,,printre noi înşine, cei care învăţăm drept cuvântul adevărului cu privire la erezia iconoclaştilor care se dezlănţuie acum, izbucnesc conflicte şi apar schisme”[105].

 

II. O piatră de încercare a Ortodoxiei

În orice caz, este vital ca acei opozanţi ai stilului vechi lipsiţi de spirit critic şi de frăţietate, care aparţin Bisericii de stil nou inovatoare, să-şi schimbe atitudinea, deoarece ei se confruntă indiscutabil cu teribila ,,crimă a tăcerii”[106] şi în egală măsură cu îngrozitoarea ,,vină a indiferenţei”[107] faţă de erezia ecleziologică a ecumenismului.

1. Zelul exagerat şi fără a ţine seama de nimic, îndreptat în mod colectiv împotriva unei ,,extreme”, adică a ,,zelotismului”, nu legitimează în nici un fel comuniunea ,,conştientă”[108] cu cealaltă ,,extremă”, care este ,,ecumenismul”.

2. Din 1924 încoace, atitudinea faţă de erezia sincretistă a ecumenismului a constituit indiscutabil criteriul şi ,,piatra de încercare” a ortodoxiei fiecărei persoane.

3. Aceasta este cu atât mai mult, deoarece relaţia cauzală dintre mişcarea ecumenistă şi problema calendarului a fost în întregime demonstrată atât din punct de vedere istoric cât şi teologic, cu cât adevărul dureros că Ortodoxia oficială – şi nu doar patriarhul Athenagora, după cum a recunoscut la un moment dat (1971) părintele Epiphanios – ,,a intrat pe teritoriul ereziei” acum, în totalitatea sa, direct sau indirect, sau, pentru a fi exacţi, în inima ereziei – un fapt care, fără îndoială, ,,nu este supus contestării”[109].

4. În această ordine de idei, este extrem de semnificativ că cei care au folosit până acum ,,Cele două extreme” într-un mod părtinitor păstrează cu sârguinţă tăcerea asupra faptului că, în cele din urmă, părintele Epiphanios a admis posibilitatea unei îngrădiri ortodoxe:

,,Dacă doreşti, în cugetul tău, să-ţi exerciţi dreptul prevăzut de canonul 15 al Sinodului I-II, atunci calea ta este limpede trasată: încetând să-l pomeneşti pe patriarh, vei evita pomenirea oricărui alt episcop şi vei aştepta judecata unui sinod în plata conştiinţei tale”[110].

5. Această atitudine îndelungată a celor de stil nou prinşi în inovaţie, de struţ care-şi vâră capul în nisip pentru a scăpa de pericol, scoate în relief în modul cel mai izbitor conspiraţia lor de neiertat împotriva adevărului !

6. Înaintea Tribunalului înfricoşător, vina acestei conspiraţii nu va fi iertată cu nici un chip sub pretextul oricăror abateri – reale sau imaginare, mici sau mari – ale mişcării ortodocşilor de stil vechi, adică ale anti-ecumenismului depreciat.

 

Editorial 54

Autorul acestui articol scris în 2005, arhimandritul Chiprian Aghiochiprianitul este în prezent P.S. Chiprian de Oreoi, întâistătătorul şi preşedintele interimar al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei de stil vechi cu care ne aflăm în comuniune. În imagine, în prim plan, întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe de stil vechi care se află în comuniune euharistică cu noi (de la stânga la dreapta): P.S. Agatanghel de Odessa, Î.P.S. Mitropolit Vlasie Mogârzan, P.S. Chiprian de Oreoi şi P.S. Fotie de Triadiţa, de privegherea la Sfinţii Chiprian şi Iustina, hramul mânăstirii din Fili, Atena, 1 octombrie 2008

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 54/ianuarie-februarie 2010



[1] Pentru a-i desemna pe cei de stil vechi, ortodocşii greci de stil vechi folosesc o serie de termeni, precum: ortodocşi aflaţi în rezistenţă patristică împotriva ecumenismului, susţinători ai calendarului tradiţional sau chiar vechi-calendarişti. Iar când se referă la ortodocşii de stil nou, îi numesc ortodocşi inovatori, susţinători ai noului calendar sau nou-calendarişti. Pentru uşurinţa cititorului român, unde am întâlnit aceste referiri specifice grecilor, le-am tradus simplu prin stil vechi şi stil nou.

[2] Protopresbiter Georgios A. Kalpouzos, ,,Vreau o binecuvântare să mă împărtăşesc” (Qelw mia Euch na koinwnhsw), Kantza, Attika: Ekdoseis ,,Photodotes”, 2005.

[3] Ibid., partea I, p. 26-44.

[4] Ibid., p. 26.

[5] Sfântul Teodor Studitul, ,,Epistola I.50, ’Către Navkratie, fiul său duhovnicesc’ ”, Patrologia Græca, vol. XCIX, col. 1093D.

[6] Andreas Theodorou, ,,Ortodoxia ieri şi astăzi” (H Orqodoxia CqeV kai Shmeron), Atena: Ekdoseis ,,Orthodoxos Typos”, 1973, p. 21, 23.

[7] OrqodoxoV TupoV, nr. 1577 (17 decembrie 2004), p. 5; Qeodromia (octombrie-decembrie 2004), p. 504-521; Parakataqhkh, nr. 38 (septembrie-octombrie 2004), p. 2-12.

[8] Ieromonah Isaac, ,,Viaţa stareţului Paisie Aghioritul” (BioV GerontoV Paisiou tou Agioreitou), Muntele Athos, 2004, p. 690.

[9] Canonul 15 al Sinodului I-II.

[10] OrqodoxoV TupoV, nr. 1577 (17 decembrie 2004), p. 5; Qeodromia (octombrie-decembrie 2004), p. 504-521; Parakataqhkh, nr. 38 (septembrie-octombrie 2004), p. 2-12.

[11] Protopresbiter Georgios A. Kalpouzos, ,,Vreau o binecuvântare să mă împărtăşesc” (Qelw mia Euch na koinwnhsw), Kantza, Attika: Ekdoseis ,,Photodotes”, 2005, p. 26.

[12] Kalpouzos, ,,Vreau o binecuvântare”, p. 27.

[13] Canonul 15 al Sinodului I-II.

[14] Sfântul Atanasie cel Mare, ,,Epistolă către Dracontie”, Patrologia Græca, vol. XXV, col. 528B.

[15] Sfântul Teodor Studitul, ,,Epistola I.36, ’Către Evprepian şi cei împreună cu el’ ”, Patrologia Græca, vol. XCIX, col. 1033D.

[16] Sfântul Teodor Studitul, ,,Epistola I.39, ’Către Teofil Stareţul’ ”, Patrologia Græca, vol. XCIX, col. 1049A.

[17] Ibid., col. 1045D.

[18] Sfântul Teodor Studitul, ,,Epistola I.43, ’Către fratele său, Iosif Arhiepiscopul’ ”, Patrologia Græca, vol. XCIX, col. 1064C.

[19] Ibid., col. 1065A.

[20] Sfântul Teodor Studitul, ,,Epistola I.48, ’Către Atanasie, fiul său duhovnicesc’ ”, Patrologia Græca, vol. XCIX, col. 1076C.

[21] Arhimandrit Basileios Bakogiannis, ,,Hristos era ortodox” (O XristoV htan OrqodoxoV), Katerine: Ekdoseis ,,Tertios”, 1996.

[22] Ibid., p. 77-78.

[23] Ibid., p. 25-26.

[24] Ibid., p. 121.

[25] Ibid., p. 24; Matei 18, 17.

[26] Ibid., p. 171-173.

[27] Ibid., p. 172.

[28] Konstantinos D. Mouratides, ,,Mişcarea ecumenistă: Marea ispită contemporană a Ortodoxiei” (Oikoumenikh KinhsiV - o sugcronoV megaV peirasmoV thV OrqodoxiaV), a doua ediţie, Atena: Ekdoseis ,,Orthodoxos Typos”, 1973, p. 71-72, 28.

[29] Ibid., p. 87.

[30] Bakogiannis, ,,Hristos era ortodox”, p. 172.

[31] Sfântul Teodor Studitul, ,,Epistola I.48, ’Către Atanasie, fiul său duhovnicesc’ ”, Patrologia Græca, vol. XCIX, col. 1080C; Matei 5, 18.

[32] Sfântul Vasilie cel Mare, ,,Epistola 90, ’Către mult iubiţii fraţi, episcopii din Apus’ ” (§ 2), Patrologia Græca, vol. XXXII, col. 473B; ,,Epistola 92, ’Către italieni şi gali’ ” (§ 2), Patrologia Græca, vol. XXXII, col. 480BC; ,,Despre Sfântul Duh” (§ 77, 70), Patrologia Græca, vol. XXXII, col. 213A, 197C.

[33] Demetrios T. Kokores, ,,Calendarul bisericesc: a fost îndreptarea sa o greşeală sau o necesitate ?” (Ημερολογιο - Εορτολογιο: Διορθωσις λαθος η επιβεβλημενη), Atena 1998.

[34] Ibid., p. 120.

[35] Dionysios M. Batistatos (ed.), ,,Desfăşurarea şi hotărârile Congresului Pan-Ortodox din Constantinopol, 10 mai - 8 iunie 1923” (Πρακτικα και Αποφασεις του εν Κωνσταντινουπολει Πανορθοδοξου Συνεδριου, 10.5-8.6.1923), Atena, 1982, p. 72, 14, 6, 57, 189.

[36] Biserica Greciei, ,,Problema calendarului: o propunere a Bisericii Greciei pentru marele sinod pan-ortodox” (Το Ημερολογιακον Ζητημα: Εισηγησις της Εκκλησιας της Ελλαδος προς την Πανορθοδοξον Μεγαλην Συνοδον), Atena, 1971, p. 5, 7-8.

[37] Arhimandritul Philotheos Zervakos, ,,O epistolă interesantă cu privire la problema calendarului” (Ενδιαφερουσα επιστολη δια το ημερολογιακο), (Către stareţul Theokletos Dionysiates), Cuviosul Philotheos din Paros, Thessaloniki, ianuarie-aprilie 2001, p. 56, 57.

[38] A se vedea nota anterioară.

[39] Kokores, ,,Calendarul bisericesc”, p. 121-150.

[40] Sfântul Grigorie Teologul, ,,Epistola 165, ‘Către Timotei’ ”, Patrologia Græca, vol. XXXVII, col. 276A; potrivit Iov 5, 18.

[41] Din Enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1902.

[42] Alexandros S. Korakides, ,,Ορθοδοξια και Ζωη – Παραπλανησεις”, Atena, 2004.

[43] Ibid., p. 199-214.

[44] Ibid., p. 206.

[45] Ibid., p. 212.

[46] Basileios T. Stavrides şi Evangelia A. Barellas, ,,Istoria mişcării ecumeniste” (Ιστορια της Οικουμενικης Κινησεως), a treia ediţie, Thessaloniki: Patriarchikon Hidryma Paterikon Meleton, 1996, p. 93.

[47] Protopresbiter George Tsetses, ,,Contribuţia Patriarhiei Ecumenice la înfiinţarea Consiliului Mondial al Bisericilor” (Η Συμβολη του Οικουμενικου Πατριαρχειου στην Ιδρυση του Παγκοσμιου Συμβουλιου Εκκλησιων), Katerine: Ekdoseis ‘Tertios’, 1988, p. 96.

[48] Stavrides şi Barellas, ,,Istoria mişcării ecumeniste”, p. 93.

[49] Antonios M. Papadopoulos, ,,Atitudinea Bisericii Greciei faţă de relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi heterodocşi” (Η Στασις της Εκκλησιας της Ελλαδος εναντι των Σχεσεων της Ορθοδοξου Εκκλησιας προς τους Ετεροδοξους), în Mărturisirea şi slujirea Ortodoxiei astăzi (Μαρτυρια και Διακονια της Ορθοδοξιας Σημερα), Thessaloniki: Ekdoseis ‘Adelphon Kyriakide’, 1998, vol. II, p. 86-87.

[50] Arhimandrit Theokletos (Strangas), ,,Istoria Bisericii Greciei din surse sigure (1817-1967)” (Εκκλησιας Ελλαδος Ιστορια εκ πηγων αψευδων (1817-1967)), Atena, 1970, vol. II, p. 903. Pentru ,,Raport”, a se vedea p. 901-914.

În ce priveşte relaţia deosebită dintre Papadopoulos şi Metaxakis, în contextul promovării ecumenismului, o lucrare detaliată a noastră, o contribuţie la studiul interdependenţei dintre ecumenism şi problema calendarului, va fi curând publicată.

[51] Korakides, ,,Ortodoxie şi viaţă”, p. 212.

[52] Cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, Mansi, vol. XIII, col. 189D / Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice (Πρακτικα των Αγιων και Οικουμενικων Συνοδων), ed. Spyridon Melias, Holy Mountain: Ekdosis Kalyves Timiou Prodromou, 1981, vol. II, p. 822a (a cincea sesiune).

[53] Idem, Mansi, vol. XIII, col. 188E, 189A/ Πρακτικα, vol. II, p. 821b (a cincea sesiune).

[54] Korakides, ,,Ortodoxie şi viaţă”, p. 207, 201.

[55] Stavrides şi Barellas, ,,Istoria mişcării ecumeniste”, p. 325.

[56] Ibid., p. 331-332.

[57] Meletios Pegas, ,,Tomos-ul alexandrin cu privire la Pascalie” (Τομος Αλεξανδρινος περι του Πασχαλιου”), în Scrisorile lui Meletie Pigas, ed. Emile Legrand, Paris, 1902, p. 141-143, 145, 153; Pildele lui Solomon 22, 28.

[58] Korakides, ,,Ortodoxie şi viaţă”, p. 199.

[59] Stavrides şi Barellas, ,,Istoria mişcării ecumeniste”, p. 366-367.

[60] Ibid., p. 334.

[61] Batistatos (ed.), ,,Desfăşurarea şi hotărârile Congresului Pan-Ortodox din Constantinopol, 10 mai - 8 iunie 1923”, p. 189.

[62] Strangas, ,,Istoria Bisericii Greciei din surse sigure (1817-1967)”, vol. III, p. 2159.

[63] Arhimandrit Epiphanios (Theodoropoulos), ,,Cele două extreme: «ecumenismul» şi «zelotismul»” (Τα Δυο Ακρα - «Οικουμενισμος» και «Ζηλωτισμος»), Atena, 1986, p. 32-33.

[64] Korakides, ,,Ortodoxie şi viaţă”, p. 199, 204, 209.

[65] Potrivit Sfântul Vasilie cel Mare, ,,Epistola 90, ‘Către mult iubiţii fraţi, episcopii din Apus’” (§2), Patrologia Græca, vol. XXXII, col. 473B: ,,Oamenii vorbesc ambiguu, prin urmare, ei nu teologhisesc”.

[66] Protopresbiter Georges Florovski, ,,Scriptură, Biserică, Tradiţie: O perspectivă ortodoxă răsăriteană”, Vaduz: Büchervertriebsanstalt, 1987, p. 51, 54.

[67] Korakides, ,,Ortodoxie şi viaţă”, p. 213.

[68] Theodoropoulos, ,,Cele două extreme”, p. 32-33.

[69] Ibid., p. 18, 26, 27.

[70] Ibid., p. 27.

[71] Korakides, ,,Ortodoxie şi viaţă”, p. 213.

[72] Canonul 10 apostolic (comentariile din paranteze sunt extrase din tâlcuirile lui Zonaras şi Balsamon), Patrologia Græca, vol. CXXXVII, col. 56AB; Suntagma twn Qeiwn kai Ierwn Kanonwn (Compendiu al dumnezeieştilor şi sfintelor canoane), ed. G. Ralles şi M. Potles, Atena: G. Chartophylax, 1852, vol. II, p. 14.

[73] Theodoropoulos, ,,Cele două extreme”, p. 32-33.

[74] Stavrides şi Barellas, ,,Istoria mişcării ecumeniste”, p. 54-56.

[75] Mouratides, ,,Mişcarea ecumenistă: Marea ispită contemporană a Ortodoxiei”, p. 87.

[76] Sfântul Chiril al Alexandriei, ,,Comentariu la Evanghelia de la Luca”, Patrologia Græca, vol. LXXII, col. 756D-757A.

[77] Sfântul Teodor Studitul, ,,Epistola I.39, ’Către Teofil Stareţul’ ”, Patrologia Græca, vol. XCIX, col. 1048D; ,,Epistola II.32, ’Către Taleleu, fiul său duhovnicesc’ ”, Patrologia Græca, vol. XCIX, col. 1205AB.

[78] Stylianos Tsompanides, ,,Η αβεβαιοτητα του οικουμεnικου οραματος και η εnδορθοδοξη κριση. Κοιnωnιολογικες παραμετροι” (Caracterul îndoielnic al viziunii ecumeniste şi criza intra-ortodoxă: parametri sociologici), Γρηγοριος ο Παλαμας (mai-august 2004), p. 497.

Ceea ce este cunoscut ca cea de-a treia Consultaţie Ortodoxă pre-sinodală (28 octombrie - 6 noiembrie 1986, Chambesy, Geneva) a exprimat conştientizarea colectivă a ecumeniştilor cu privire la ,,mărturia” lor – şi încă una ,,dinamică” – în Σχεσεις προς τον λοιπον χριστιανικον κοσμον” (Relaţiile cu restul lumii creştine), Επισκεψις, nr. 369 (15 decembrie 1986), p. 9, 14 (textele III şi IV).

[79] ,,Η οικουμενικη φυσις της ορθοδοξου μαρτυριας: πορισματα του εις Ωαλαμο Φιλλανδιας ορθοδοξου Συμποσιου” (‘Natura ecumenistă a mărturiei ortodoxe’: Concluziile simpozionului ortodox de la Valaam, Finlanda), Επισκεψις, nr. 176 (15 octombrie 1977), p. 12.

Simpozionul în cauză, implicând un număr de 30 de teologi ortodocşi şi ţinut la Mânăstirea Valaam, Finlanda, între 24-30 septembrie 1977, a fost organizat de ,,Grupul de lucru ortodox” din cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, sub preşedinţia părintelui George Tsetses, iar concluziile lui au influenţat direct rezoluţiile celei de-a treia Consultaţii Ortodoxe pre-sinodale (a se vedea nota precedentă).

[80] Tsompanides, ,,Caracterul îndoielnic al viziunii ecumeniste”, p. 499.

[81] Sfântul Vasilie cel Mare, ,,Epistola 140, ‘Către Biserica Antiohiei’ ” (§2), Patrologia Græca, vol. XXXII, col. 588B.

[82] Sfântul Clement al Romei, ,,Epistola I către Corinteni”, VII.2, Βιβλιοθηκη Ελληνων Πατερων και Εκκλησιαστικων Συγγραφεων (Biblioteca Părinţilor şi Scriitorilor Bisericeşti Greci), vol. I, p. 15, ll. 32-33.

[83] Sfântul Vasilie cel Mare, ,,Împotriva lui Eunomie”, II.16, Patrologia Græca, vol. XXIX, col. 604AB.

[84] Cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, Mansi, vol. XIII, col. 349E / Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, vol. II, p. 866b (a şasea sesiune, Tomos VI); Mansi, vol. XIII, col. 356A / Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, vol. II, p. 867b (ibid.); Mansi, vol. XIII, col. 376A / Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, vol. II, p. 873a (a şaptea sesiune, hotărâre).

[85] ‘Natura ecumenistă a mărturiei ortodoxe’: Concluziile simpozionului ortodox de la Valaam, Finlanda, p. 12.

[86] Sfântul Irineu al Lyonului, ,,Împotriva ereziilor”, IV.33.7, Patrologia Græca, vol. VII, col. 1076.

[87] ,,Η επισκεψη της Α.Θ. Παναγιοτητος του Οικουμενικου Πατριαρχου κ. κ. Δημητριου στην Εκκλησια της Αγγλιας” (Vizita înalt prea sfinţitului patriarh ecumenic Dimitrie în Biserica Angliei), Επισκεψις, nr. 393 (15 februarie 1987), p. 9-10, 6-7.

În cursul vizitei sale oficiale în Anglia, dintre 7-10 decembrie 1987, patriarhul Dimitrie († 1991) a făcut afirmaţia mai sus menţionată, care nu este, bineînţeles, singura de acest gen.

[88] Florovski, ,,Scriptură, Biserică, Tradiţie”, p. 93.

[89] Christianike Steke Kalamatas, О Фανατισμος ... και πως αντιμετωπιζεται !, Kalamata, 2005.

[90] Ibid., p. 29.

[91] Ibid.

[92] Korakides, ,,Ortodoxie şi viaţă”, p. 199-214.

[93] Christianike Steke Kalamatas, ,,Fanatismul”, p. 29.

[94] Florovski, ,,Scriptură, Biserică, Tradiţie”, p. 51.

[95] Sfântul Teodor Studitul, ,,Epistola I.39, ’Către Teofil Stareţul’ ”, Patrologia Græca, vol. XCIX, col. 1049B. Potrivit Matei 18, 20.

[96] Idem, ,,Epistola I.48, ’Către Atanasie, fiul său duhovnicesc’ ”, Patrologia Græca, vol. XCIX, col. 1081A-1084B.

În realitate, textul la care se referă Sfântul Teodor nu este al Sfântului Vasilie cel Mare, ci al Sfântului Atanasie cel Mare: ,,Al patrulea cuvânt împotriva celor care evaluează adevărul ţinând cont doar de majoritate” (Patrologia Græca, vol. XXVIII, col. 1340B-1341D).

[97] Christianike Steke Kalamatas, ,,Fanatismul”, p. 29.

[98] Sfântul Vasilie cel Mare, ,,Epistola 160, ‘Către Diodor’ ” (§ 2), Patrologia Græca, vol. XXXII, col. 624BC.

Această epistolă este ,,canonică” (canonul LXXXVII) şi are legătură cu un ,,obicei”, anume obiceiul ecleziastic de natură nedogmatică.

[99] Cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, Mansi, vol. XIII, col. 252B / Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, vol. II, p. 839a (a şasea sesiune, Tomos III); Mansi, vol. XIII, col. 328E / Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, vol. II, p. 860b (a şasea sesiune, Tomos VI).

Potrivit Sfântul Vasilie cel Mare, ,,Despre Sfântul Duh” (§ 71), Patrologia Græca, vol. XXXII, col. 200C.

[100] Biserica Greciei, ,,Problema calendarului: o propunere a Bisericii Greciei pentru marele sinod pan-ortodox”, p. 5, 7-8.

[101] Meletios Pegas, ,,Tomos-ul alexandrin cu privire la Pascalie”, p. 141-143, 145, 153; Pildele lui Solomon 22, 28.

[102] N.tr.: Precum am scris în serialul De vor tăcea aceştia, pietrele vor striga, zeloţi au fost numiţi monahii din Muntele Athos care s-au opus schimbării calendarului Bisericii, ei fiind printre primii care au luat atitudine faţă de această încălcare a Tradiţiei ortodoxe. Zelotismul este un fenomen local cu care s-au confruntat doar Biserica Ortodoxă a Greciei şi Patriarhia Constantinopolului, pe câtă vreme ortodocşi de stil vechi există pretutindeni în lumea ortodoxă.

[103] Arhimandrit Epiphanios (Theodoropoulos), ,,Cele două extreme: «ecumenismul» şi «zelotismul»” (Τα Δυο Ακρα - «Οικουμενισμος» και «Ζηλωτισμος»), Atena, 1986.

[104] Sfântul Vasilie cel Mare, ,,Epistola 92, ’Către italieni şi gali’ ” (§ 3), Patrologia Græca, vol. XXXII, col. 481C.

[105] Sfântul Teodor Studitul, ,,Epistola II.155, ’Către Teofil de Efes’ ”, Patrologia Græca, vol. XCIX, col. 1482CD.

[106] Idem, ,,Epistola I.48, ’Către Atanasie, fiul său duhovnicesc’ ”, Patrologia Græca, vol. XCIX, col. 1076C.

[107] Idem, ,,Cateheza XCVII”, în Μικρα Κατηχησις, ed. arhimandrit Nikodemos Skrettas, Thessaloniki: Ekdoseis ,,Orthodoxos Kypsele”, 1984, p. 246.

[108] Cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, Mansi, vol. XIII, col. 128E / Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, vol. II, p. 805a (a patra sesiune); Mansi, vol. XIII, col. 201D / Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, vol. II, p. 825a (a cincea sesiune); Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, vol. II, p. 906b (,,Sinodikonul Ortodoxiei”).

[109] Theodoropoulos, ,,Cele două extreme”, p. 164.

[110] Ibid.; a se vedea de asemenea p. 75-76, 81.