,,Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului ?”

 

Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre
prooroci. Şi le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt ? Răspunzând Simon Petru a zis:
Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Matei 16, 13-16)

 

PARTEA I

Cine este Dumnezeu ? sau cum este Dumnezeu ? sau cum arată Ziditorul ? sunt întrebări fireşti care se nasc în mintea şi inima fiecărui om. Oare cine poate să răspundă la această frământare a omului, la această dorinţă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a şti cine este Ziditorul său ?

Cine decât Sfânta Scriptură şi cine altcineva decât sfinţii pot vorbi mai bine sau Îl pot zugrăvi cu adevărat pe Dumnezeu ? Lor Dumnezeu le-a luminat mintea şi inima spre a-L pricepe şi a tâlcui tuturor cine este El. Toţi sfinţii mărturisesc cât de greu este să vorbeşti despre Dumnezeu, arătând neputinţa omenească în faţa înălţimii tainelor dumnezeirii.

Sfântul Chiril al Alexandriei spune: ,,Este cu totul greu de a se apropia de cele dumnezeieşti chiar celor foarte deprinşi şi în stare să contemple tainele şi să privească cele mai presus de minte în ,,oglindă şi ghicitură”, după preaînţeleptul Pavel (I Corinteni 13, 12). Raţiunea omenească este foarte îngroşată şi neputincioasă să pătrundă în subţirimea înţelesurilor lor. De aceea este foarte de temut a vorbi despre Dumnezeu şi este un lucru înţelept a alege tăcerea despre acestea. Totuşi, aceasta nu este o cale de urmat pentru cei însărcinaţi cu învăţătura. Ştiind aceasta, dumnezeiescul Pavel, a spus: ,,vai mie, de nu voi binevesti” (I Corinteni 9, 16)”.

Dar ce spune Sfânta Scriptură despre Dumnezeu ? Ce spun proorocii şi drepţii Vechiului Testament, bineplăcuţi lui Dumnezeu, sau apostolii şi părinţii Bisericii, prin care El şi-a făcut cunoscută voia Sa ? ,,Pe Dumnezeu, nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul, Unul-Născut, care este în sânurile Tatălui, acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18), mărturiseşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul. Iar Sfântul Ioan Damaschin scrie: ,,Dumnezeirea nu poate fi cunoscută cu mintea şi nici nu poate fi exprimată în cuvinte, căci ,,nimeni nu cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul şi nici pe Fiul afară de Tatăl” (Matei 11, 27). Sfântul Duh, însă, cunoaşte cele ale lui Dumnezeu, în chipul în care duhul omului cunoaşte cele ce sunt în el (I Corinteni 2, 11). În afară de Dumnezeu, nimeni n-a cunoscut vreodată pe Dumnezeu, decât numai acela căruia Dumnezeu a vrut să I se descopere. Nimeni, nu numai dintre oameni, dar nici dintre puterile cereşti sau vreo altă făptură zidită de El”.

Cu toate acestea, Dumnezeu nu ne-a lăsat în completă neştiinţă, deoarece cunoştinţa despre Ziditorul Său este sădită în chip firesc în fiecare om. Sfântul Simeon Noul Teolog tălmăceşte aceasta, scriind: ,,când Dumnezeu l-a zidit pe Adam în rai, pentru a-l face părtaş la slava Sa, la puterea şi harul Său şi a se bucura împreună cu El de acestea, i-a sădit în suflet două însuşiri: dorinţa şi râvna”. Dorinţa de a-L cunoaşte pe Cel ce l-a creat şi râvna de a păşi pe calea către Acesta urmau să îl ducă pe om către iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu, către cunoaşterea şi unirea deplină cu Făcătorul său, în lumina slavei Sale.

Chiar şi după ce Adam a călcat porunca primită în rai, neascultând de Dumnezeu, dorinţa şi râvna de a-L cunoaşte pe Făcătorul său nu i s-au şters din suflet. Aceste însuşiri au rămas în sufletele tuturor urmaşilor lui Adam, care s-au îndreptat mereu şi mereu cu mintea şi inima către Ziditorul lor. Totuşi, prin cădere, omul a pierdut unirea cu Sfântul Duh, care îl călăuzea către Dumnezeu, dorinţa şi râvna sa fiind întunecate de păcat, astfel că nu se mai putea înălţa cu adevărat către El.

Dar Dumnezeu nu a încetat să-Şi arate dragostea şi marea Sa milostivire faţă de creaţia Sa supremă, omul, căci ,,S-a făcut cunoscut omului căzut, atât cât îi este cu putinţă acestuia să Îl înţeleagă, mai întâi prin lege şi prin prooroci, iar în urmă, prin Fiul Său, Unul-Născut, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Dumnezeu cunoscând toate şi îngrijindu-se dinainte de folosul fiecăruia, a descoperit omului să cunoască numai ceea ce este de folos şi a trecut sub tăcere ceea ce acesta n-ar fi putut să poarte”, scrie Sfântul Ioan Damaschin.

Aceeaşi milostivire şi iubire a lui Dumnezeu este zugrăvită şi de Sfântul Ambrozie al Milanului: ,,În jurul nostru se află din belşug dărnicia Celui ce dă. El a vărsat în noi atât cât a socotit că ne este de ajuns. Şi ceea ce s-a revărsat nu este nici separat, nici tăiat, ci păstrează unitatea cu întregul, încât să lumineze puterea de înţelegere a inimii noastre. Aşadar primim cât va fi de folos inimii noastre”.

Întreaga creaţie dă, de asemenea, mărturie despre dumnezeire: ,,zidirea însăşi, unitatea, păstrarea şi îndrumarea acesteia arată omului că Dumnezeu a urzit acest univers, îl ţine şi are grijă de el. El a unit focul şi apa, aerul şi pământul pentru a forma o singură lume; El le păstrează pe toate acestea nedescompuse. El a rânduit cele cereşti şi cele pământeşti, le-a amestecat şi împărţit, le-a pus în mişcare şi conduce mersul lor neîncetat şi neîmpiedicat. Făuritorul tuturor a pus în toate o lege după care totul se conduce şi este guvernat”.

Totuşi, după cum scrie Sfântul Simeon Noul Teolog, ,,deasupra tainelor Lui zace un acoperământ şi pentru priceperea ascunselor Lui taine este nevoie de lumina Sfântului Duh”. Acest acoperământ a fost îndepărtat pentru oameni de sfinţii lui Dumnezeu, asupra cărora s-a pogorât harul şi lumina Duhului lui Dumnezeu. Printre cei care au tâlcuit dumnezeirea, străduindu-se să pună în cuvinte ceea ce este dincolo de cuvinte, s-a numărat Sfântul Ioan Damaschin.

Înţelepţit de Duhul Sfânt, el scrie: ,,Ce este însă fiinţa lui Dumnezeu, sau cum este întru toate, omul nu poate cunoaşte cu mintea şi nici nu poate spune în cuvinte. Omului nu îi este cu putinţă să spună ceva despre Dumnezeu şi, în general, să înţeleagă altceva decât cele care, în chip dumnezeiesc, au fost vestite sau s-au spus şi revelat prin cuvintele dumnezeieşti ale Vechiului şi Noului Testament”.

Cu toate că nu poate fi cunoscut în adevărata Sa fiinţă, omul poate mărturisi ,,pe Unul Dumnezeu fără de început, fără de sfârşit, pururea dăinuitor, nezidit şi necreat, neschimbat şi nestricăcios, simplu şi necompus, nevăzut, impalpabil, necircumscris, infinit, indefinit, de necuprins cu mintea, atotputernic, atotstăpânitor, atoatevăzător, atoatepurtător de grijă şi judecător, izvorul bunătăţii şi al dreptăţii, putere care nu se poate cunoaşte cu nici o măsură, ci se măsoară numai cu propria ei voinţă. Căci poate toate câte le voieşte.Editorial 22

Creează toate făpturile, văzute şi nevăzute, le ţine şi le păstrează, poartă grijă de toate, le stăpâneşte pe toate, le conduce şi împărăţeşte peste ele într-o împărăţie fără de sfârşit şi nemuritoare, pe toate le umple şi nu este cuprins de nimic, ci cuprinde universul, îl ţine şi conduce. Străbate toate fiinţele fără să se întineze, este mai presus de toate, este în afară de orice fiinţă, pentru că este mai presus de ele. Este însăşi lumina, însăşi bunătatea, însăşi viaţa, însăşi fiinţa pentru că existenţa Sa sau ceva din cele ce sunt ale Sale nu vin de la altcineva. El este izvorul existenţei pentru cele care există, al vieţii pentru cei vii, şi cunoaşte toate înainte de facerea lor”.

 

Hristos în slavă

 

Deşi sfinţii s-au străduit să-L descrie pe Dumnezeu în cuvinte, orice s-ar spune despre El reprezintă doar o imagine palidă a Sa: ,,Toate însuşirile pe care I le acordăm nu explică fiinţa Lui”. Totuşi, în marea Sa dragoste de oameni, Dumnezeu a dezvăluit acestora deofiinţimea Sa în trei Persoane dumnezeieşti, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ce împreună sfinţesc, împreună dau viaţă, luminează, mângâie şi desăvârşesc în acelaşi fel toate lucrările.

Sfântul Simeon Noul Teolog se minunează de adâncimile tainelor Sfintei Treimi, scriind: ,,Dumnezeu este unica fiinţă în trei Persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, întrucât dumnezeirea celor trei Persoane este una. Dumnezeu, pentru Treimea persoanelor, nu este Unul, iar pentru Unitatea Fiinţei nu este Trei, ci El este în acelaşi timp Unul şi Trei”.

Despre aceleaşi taine, Sfântul Ioan Damaschin mărturiseşte: ,,Credem într-o singură Dumnezeire, într-o singură fiinţă a lui Dumnezeu, într-o singură putere, într-o singură voinţă, într-o singură activitate, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăţie cunoscută în trei ipostasuri desăvârşite, dar cinstită într-o singură închinăciune, mărturisită şi adorată de toată fiinţa raţională. Cunoaştem şi mărturisim că este un singur Dumnezeu, adică o singură fiinţă, care este în trei ipostasuri, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”.

Omul îşi poate forma o imagine despre taina Sfintei Treimi, fără a ajunge vreodată însă să o cunoască cu adevărat. ,,Scrutând cu precizie adâncimile acestei taine, mintea omului poate ajunge, este drept, într-o mică măsură, să-şi facă o idee tainică despre învăţătura cunoaşterii lui Dumnezeu, dar desigur fără a putea tălmăci în cuvinte şi adâncimea inexprimabilă a tainei acesteia şi fără să poată explica în ce chip un lucru se poate şi număra şi în acelaşi timp se sustrage numărătoarei, apare ca separat şi totuşi este conceput în unitate, este divizat cu privire la persoane, dar nu se poate diviza în fiinţă”, scrie Sfântul Grigorie al Nyssei.

Taina Sfintei Treimi este mai bine pusă în cuvinte de Sfântul Ioan Damaschin: ,,Credem într-unul Tatăl, principiul şi cauza tuturor, care nu S-a născut din cineva şi este singurul care există nenăscut şi este făcătorul tuturor. El este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi purcezătorul prea Sfântului Duh”. Astfel, ,,cele trei ipostasuri sunt unul în toate, deosebindu-se doar prin nenaştere, naştere şi purcedere”.

,,Credem într-Unul Fiul lui Dumnezeu, care S-a născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deofiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Când spunem că Fiul este mai înainte de toţi vecii, arătăm că naşterea Lui este în afară de timp şi fără de început. Căci Fiul lui Dumnezeu, ,,strălucirea slavei, chipul Tatălui” (Evrei 1, 3), înţelepciunea şi puterea cea vie, icoana desăvârşită şi vie a nevăzutului Dumnezeu, nu a fost adus din neexistenţă la existenţă, ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl şi în Tatăl, născut din El din veşnicie şi fără de început. Căci nu a fost cândva Tatăl când n-a fost Fiul, ci o dată cu Tatăl a fost şi Fiul care S-a născut din El.

Fiul lui Dumnezeu, din pricina îndurării milei Sale pentru mântuirea noastră, a fost zămislit fără de sămânţă, prin bunăvoinţa Tatălui şi prin împreună-lucrarea Sfântului Duh şi S-a născut prin Sfântul Duh, fără stricăciune, din Sfânta Fecioară şi Născătoarea de Dumnezeu Maria. Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, a unit firea omenească cu cea dumnezeiască, în Ipostasul Său, iar cele două firi au păstrat putinţa de a înţelege, voi, lucra şi acţiona liber. El şi-a acoperit dumnezeirea cu partea trupească, pentru ca omul să nu piară din cauza strălucirii Sale. Ca un om, a flămânzit, a însetat, a obosit, a fost răstignit, a primit moartea şi îngroparea de trei zile, a înviat, S-a înălţat la ceruri de unde va veni în ziua cea de apoi.

Credem şi întru unul Sfântul Duh, Domnul şi de viaţă făcătorul, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul, împreună închinat şi slăvit cu Tatăl şi cu Fiul, ca fiind de aceeaşi fiinţă şi din veşnicie împreună. Credem în Duhul cel din Dumnezeu, drept, conducător, izvorul înţelepciunii, al vieţii şi sfinţeniei. El este Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul; nezidit, desăvârşit, creator; care îndumnezeieşte, dar nu se îndumnezeieşte; care împărtăşeşte, dar nu se împărtăşeşte; mângâietor, deoarece primeşte rugăciunile tuturor; în toate asemenea Tatălui şi Fiului; purces din Tatăl şi dat prin Fiul. Are propriul ipostas, nedespărţit şi neseparat de Tatăl şi Fiul, având toate câte are Tatăl şi Fiul afară de nenaştere şi naştere”.

Despre Sfântul Duh dă mărturie şi Sfântul Ambrozie al Milanului: ,,Sfântul Duh purcede din Tatăl şi mărturiseşte despre Fiul. Martor credincios şi drept, dă mărturie chiar şi despre Tatăl, faţă de care nimic nu este mai deplin în ceea ce priveşte înălţimea măreţiei dumnezeieşti, nimic nu este mai limpede cu privire la unitatea puterii dumnezeieşti, când înşişi Duhul şi Fiul (care este martor al celor părinteşti şi părtaş nedespărţit al tainelor) fac cunoscută aceasta”.

Alături de acestea, Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre lucrarea Sfântului Duh asupra omului căzut: ,,Sfântul Duh este primit de toată zidirea, iar harul Său este o dumnezeiască luminare, o nebiruită putere dumnezeiască care tămăduieşte pe omul neputincios şi firea sa căzută”.

Pentru a arăta unitatea Sfintei Treimi, Sfântul Ioan Damaschin punctează deosebirile care există între cele trei Persoane dumnezeieşti: ,,Tatăl este necauzat şi nenăscut, căci nu este din cineva: El îşi are existenţa de la Sine însuşi şi nu are de la altul ceva din ceea ce are, ba, mai mult, el este în chip firesc principiul şi cauza modului de existenţă a tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Fiul este din Tatăl prin naştere, iar Sfântul Duh este din Tatăl, dar nu prin naştere, ci prin purcedere. Cunoaştem că există deosebire între naştere şi purcedere, dar care este felul deosebirii nu ştim deloc. Naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Sfântului Duh sunt simultane.

Cele trei ipostase stau unele în altele căci ele sunt nedepărtate şi nedespărţite şi au neamestecată întrepătrunderea uneia în alta, neconfundându-se între ele. Ipostasele sunt unite fără să se amestece şi despărţite fără să se despartă. Ele sunt de aceeaşi fiinţă şi sunt identice în ceea ce priveşte voinţa, activitatea, puterea, stăpânirea şi mişcarea, astfel că Dumnezeirea este neîmpărţită şi există un singur Dumnezeu: Dumnezeu şi Cuvântul şi Duhul”.

Deşi cuvintele şi noţiunile omeneşti sunt slabe şi neputincioase în a exprima dumnezeirea, sfinţii au pus în astfel de cuvinte şi noţiuni tainele Sfintei Treimi, deoarece, după cum spune Sfântul Ioan Damaschin, ,,oamenii fiind îmbrăcaţi în trupul acesta gros, nu pot să înţeleagă sau să exprime lucrările dumnezeieşti, sublime şi imateriale decât întrebuinţând imagini, tipuri şi simboluri potrivite felului omenesc de a gândi”.

Cu toate acestea, sfântul precizează din nou că Dumnezeu este dincolo de orice cuvinte, acestea fiind folosite doar ca ajutătoare de către om în încercarea sa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu.

,,Aşadar, toate câte s-au spus despre Dumnezeu, folosind cuvinte şi noţiuni omeneşti, sunt spuse în chip simbolic şi au un sens mai înalt, căci dumnezeirea este simplă şi fără de formă. Prin ochii lui Dumnezeu şi vederea Lui, se înţelege puterea Lui atoatevăzătoare şi cunoştinţa Lui căreia nu i se poate ascunde nimic. Prin urechi şi auz, se înţelege însuşirea lui de a fi milostiv şi de a primi rugăciunea noastră. Prin gură şi grai, se înţelege însuşirea Sa prin care îşi exprimă voinţa. Prin mâncare şi băutură se înţelege conlucrarea noastră cu voinţa Lui, iar prin miros se înţelege însuşirea Lui de a primi gândurile şi sentimentele noastre faţă de El. Prin faţă sau chip se înţelege arătarea şi apariţia sa prin fapte sau minuni, iar prin mâini se înţelege trăsătura prin care realizează lucrările Lui. Prin urgie şi mânie se înţelege ura şi aversiunea Sa faţă de rău, iar prin uitare şi somn se înţelege întârzierea Lui pentru pedepsirea duşmanilor şi amânarea ajutorului faţă de cei ai lui.

Şi pentru a spune într-un cuvânt, toate expresiile proprii firii omeneşti cu privire la Dumnezeu, afară de cele care s-au spus despre venirea în trup a Cuvântului lui Dumnezeu, au un sens ascuns şi ne învaţă din lucrurile proprii firii noastre cele ce sunt mai presus de noi. Cuvântul lui Dumnezeu, însă, a primit pentru mântuirea noastră pe om în întregime, suflet, trup, însuşirile firii omeneşti şi sentimentele naturale şi neprihănite”.

Dorinţa şi râvna sădite în inima omului l-au făcut pe acesta să Îl caute mereu pe Dumnezeu, să îşi imagineze cum arată Făcătorul cerului şi al pământului. Primind învăţătura Mântuitorului, acum 2000 de ani a început o aventură aparte pentru omenire ce nu s-a încheiat: căutarea lui Dumnezeu şi cunoaşterea Sa atât cât omul poate să Îl cunoască pe Ziditorul său.

Dar neputinţa omenirii căzute, lipsită de harul Sfântului Duh, împreună cu înălţimea tainelor dumnezeieşti au făcut ca, de-a lungul timpului, omul să plăsmuiască imagini greşite despre Dumnezeu, după mintea şi imaginaţia sa sau să încerce să Îl cuprindă pe Dumnezeu cel necuprins cu mintea sa mărginită. Împotriva acestor imagini greşite, sfinţii apostoli şi părinţi ai Bisericii au teologhisit şi dogmatisit cât mai pe înţelesul tuturor pentru a nu îngădui strecurarea nici celei mai mici neînţelegeri în cunoaşterea lui Dumnezeu. Împotriva acestor imagini false, au avut de luptat marii dascăli şi ierarhi ai Bisericii, pentru ca turma credincioşilor să păstreze cu fidelitate învăţătura corectă şi imaginea adevărată despre Dumnezeu.

Cele mai crunte bătălii le-au avut de dus cu preoţii sau chiar arhiereii - cei puşi să păzească imaginea lui Dumnezeu în mintea şi inima creştinilor - care au zugrăvit imagini false despre Dumnezeu înlăuntrul Bisericii, căci, de fapt, ereziile nu au reprezentat altceva decât introducerea unor păreri eronate cu privire la dumnezeire. Unii dintre ei au făcut aceasta dintr-o necunoaştere a învăţăturii, dintr-o ignoranţă şi neputinţă de a desluşi cu mintea adevărul de greşeală. Alţii, dornici de putere sau slavă deşartă, s-au folosit de învăţătura Bisericii pentru a-şi împlini scopurile murdare.

În ultimele veacuri, mişcările secularizate s-au folosit de imaginea lui Hristos pentru a-şi ascunde adevăratele intenţii în spatele unei aparenţe creştine. De-a lungul timpului, această exploatare a imaginii creştine nu a însemnat neapărat introducerea unor idei false, ci uneori numai acordarea unei importanţe exagerate unui anumit aspect în defavoarea altora. Bazându-se însă pe o astfel de mentalitate, o mare parte din societatea actuală aşteaptă ca Biserica să îşi dezvolte latura caritativă, insistându-se asupra misiunii sociale a creştinismului şi neglijându-se tocmai esenţa învăţăturii ortodoxe: putinţa mântuirii pe care ne-a dăruit-o Hristos.

Toate aceste încercări şi strădanii, de a uzita de perspectiva creştină în scopuri lumeşti, au dus la apariţia unei mulţimi de curente şi imagini pervertite ale lui Dumnezeu, care au înflorit, au durat, dar s-au stins, strălucirea dumnezeirii neputând fi întunecată de om, căci ,,Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13, 8).

Iar cine Îl caută cu adevărat pe Dumnezeu, Îl va găsi, dar nu printr-o cunoaştere raţională, intelectuală, lipsită de duh, proprie învăţaţilor zilelor noastre, ci numai prin trăirea după cuvintele Sfinţilor Părinţi, în singurul loc unde poate fi găsit Dumnezeu, în Biserică …

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 22-23/ianuarie-februarie 2001

 

 

 

PARTEA A II-A

Printre darurile pe care Dumnezeu le-a făcut omului, când l-a zidit, s-au numărat dorinţa de a-L căuta şi râvna de a-L cunoaşte pe Ziditorul său. Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul urma să se afle mereu alături de El, pentru a se bucura de slava Lui şi a contempla înţelesurile cele înalte ale lucrurilor.

Dar neascultând de Dumnezeu, care îl povăţuia spre a se împărtăşi de viaţa cea dumnezeiască, Adam nu s-a ridicat la înălţimea chipului pe care l-a primit şi a asemănării în duh şi raţiune cu Dumnezeu şi şi-a pierdut limpezimea cugetării. Deşi l-a alungat din rai, Ziditorul său nu l-a lipsit de darurile cu care l-a înzestrat, pentru ca, tocmai cu ajutorul acestora, să se poată întoarce la cele proprii adevăratei lui firi.

Pierzând nobleţea chipului şi asemănării cu Dumnezeu, omul s-a cufundat în neînţelegere şi necunoaştere, şi nu a mai reuşit să se înalţe cu mintea către Dumnezeu. El s-a îndepărtat în duh într-atât de mult de Ziditorul său, încât, deşi avea sădită în inima lui cunoştinţa de Dumnezeu, a ajuns să Îl ignore pe Cel ce a creat toate şi să se închine unor chipuri cioplite, lucruri făcute de mâini omeneşti.

Din cauza acestei neputinţe pricinuite de căderea omului din rânduiala sa firească, Dumnezeu a făgăduit că va trimite un Mântuitor care să izbăvească omenirea din robirea minţii şi sufletului celor pământeşti. Şi, ca un Părinte iubitor şi plin de milostivire, El i-a călăuzit pe fiii lui Adam, pentru ca aceştia să Îl poată primi pe ,,Cel ce va fi aşteptarea neamurilor” (Facerea 49,10).

Bezna minţii nu era deplină, pentru că omul care se străduia să se desprindă de cele trupeşti şi să desluşească înţelesurile mai adânci ale lucrurilor îşi putea înălţa cugetul către cele nevăzute şi nemateriale. Un astfel de om a fost dreptul Avraam, care strălucea în virtute printre cei din neamul său şi printre oamenii vremii sale. În timp ce aceştia erau adânciţi în cele materiale, el cugeta la cele ce se mişcă în văzduh şi se petrec în ceruri.

Pentru credinţa şi virtutea sa, Dumnezeu îl alege pe Avraam, ca, prin el şi seminţia lui, să ridice omenirea la nobleţea felului în care fusese zidită. Dumnezeu vorbeşte cu el şi i Se arată într-un mod potrivit înţelegerii sale omeneşti, făgăduindu-i că urmaşii lui se vor înmulţi ca stelele cerului şi că tuturor acestora le va fi Dumnezeu, călăuzindu-i pentru a-i aduce în împărăţia Lui. Credincios legământului făcut cu Avraam, pecetluit prin tăierea împrejur, Dumnezeu l-a povăţuit pe el şi apoi întreg neamul lui, pentru ca în sânul său să se poată naşte Mântuitorul făgăduit.

 

Editorial 26

Dreptul Avraam închinându-se Sfintei Treimi
Frescă din Biserica Mânăstirii Adormirea Maicii Domnului, Bucureşti

 

Isaac îi urmează tatălui său Avraam în credinţă şi virtute, şi Dumnezeu înnoieşte cu el legământul făcut cu Avraam: ,,Eu sunt Dumnezeul lui Avraam tatălui tău, nu te teme, căci cu tine sunt şi te voiu binecuvânta şi voiu înmulţi sămânţa ta pentru Avraam tatăl tău” (Facerea 26, 24). Iacov, fiul lui Isaac, se învredniceşte, la rândul său, de a vorbi în mai multe rânduri cu Dumnezeu, care reînnoieşte făgăduinţa Sa: ,,Şi se vor bucura întru tine toate neamurile pământului şi întru sămânţa ta” (Facerea 28, 13-14).

Pentru evlavia şi înălţimea cugetării la care ajunsese, dreptului Iacov i Se arată Dumnezeu, care îi schimbă numele din Iacov în Israil, ce se tâlcuieşte ,,mintea care vede pe Dumnezeu”. Tare cu Dumnezeu şi puternic cu oamenii, Israil va spune, plin de smerenie: ,,Am văzut pre Dumnezeu faţă către faţă şi s-a mântuit sufletul meu” (Facerea 32, 30), închipuind desăvârşirea sa.

Făgăduinţa făcută de Dumnezeu începe să se împlinească: neamul dreptului Iacov se înmulţeşte, cei doisprezece fii ai lui devin începătorii celor douăsprezece seminţii ale lui Israil, urmând ca, din sămânţa lui Iuda, să se nască peste veacuri Cel ,,întru care se vor bucura toate neamurile”, după proorocia patriarhului Iacov: ,,Nu va lipsi Domn din Iuda şi povăţuitor din coapsele lui până vor veni cele gătite lui, şi acela va fi aşteptarea neamurilor” (Facerea 49, 10).

După moartea patriarhilor, neamul evreilor s-a înmulţit, însă s-a îndepărtat adeseori de Dumnezeul său şi de calea pe care Acesta i-o gătise. Astfel, potrivit proorociei făcute de Dumnezeu lui Avraam, evreii ajung în robia Faraonului, împăratul Eghipetului, ce întruchipează robirea minţii de către cele pământeşti şi pătimaşe.

Pentru a-i elibera din această robie, Dumnezeu îl alege pe Moise ca să-i călăuzească pe evrei către pământul făgăduinţei. Asemenea patriarhilor, plin de credinţă şi virtute, Moise se învredniceşte a vorbi cu Făcătorul său, a vedea slava Lui şi a primi de la El mari şi minunate taine. ,,Vestitor al celor dumnezeieşti”, Moise îl preînchipuie pe Mântuitorul care va izbăvi întreaga omenire din robia Faraonului netrupesc, din aplecarea raţiunii către cele vremelnice.

Învârtoşaţi la inimă şi înlănţuiţi de gânduri trupeşti, evreii Îl percepeau foarte greu pe Dumnezeul lor, cârtind împotriva Lui şi tinzând să se închine dumnezeilor de piatră. Dorind să le dezlipească mintea de cele pământeşti, Dumnezeu face mari şi înfricoşate minuni, arătându-le că El este Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul domnilor, Făcătorul cerului şi al pământului. Şi le dă evreilor legea veche, ca prin aceasta să aibă gard pentru minte, ajutor şi sprijin în faţa închinării la idoli.

Legea era aspră, pe măsura oamenilor acelor vremuri, oameni cu inimă de piatră, întemniţaţi în cele materiale, însă ea avea puterea de a-i îndepărta de credinţele păgâne şi a-i ţine pe calea către Dumnezeu ca, într-o bună zi, să poată primi o lege nouă pentru un om nou. Fiind greu de înţeles şi de urmat pentru evreii ,,tari în cerbice” (Deuteronomul 9, 6), Dumnezeu a ales dintre ei prooroci care să îi îndrume pe calea dreptei credinţe şi să îi mustre dacă se abăteau de la ea. De-a lungul secolelor, aceşti oameni sfinţi s-au învrednicit a vorbi cu Dumnezeu şi, luminaţi de Sfântul Duh, au proorocit venirea Mântuitorului şi au vestit locul, timpul şi felul naşterii Sale, vieţuirea pe pământ şi patimile Lui. Prin cuvintele lor, insuflate de Dumnezeu, ei au ţinut vie nădejdea că, urmând această cale, oamenii se vor putea întoarce la cinstea cea dintâi.

Însă precum evreii nu au putut ieşi din robia egipteană decât călăuziţi de Dumnezeu, tot aşa nici omenirea nu putea să se elibereze de întunericul minţii decât cu ajutorul Mântuitorului pe care Dumnezeu făgăduise că îl va trimite.

Dar nu numai evreii aveau cunoştinţă de Dumnezeul cel adevărat, căci Dumnezeu S-a revelat întregii umanităţi, dăruind tuturor oamenilor cunoştinţa de Ziditorul lor. De-a lungul vremii, din această revelaţie dumnezeiască primară - credinţa într-un Dumnezeu unic, Creatorul a toate, istoria căderii omului din cele fireşti lui şi făgăduinţa făcută de Dumnezeu de a trimite lumii un Mântuitor - au luat naştere credinţele religioase ale popoarelor lumii.

Astfel, oracolele păgâne spuneau: ,,Numai haldeii au dobândit înţelepciunea şi evreii, care se închină lui Însuşi Dumnezeu, Cel Unul-Născut”, arătând că există un singur Dumnezeu şi vorbind despre Hristos, Cel Unul-Născut; poetul şi cântăreţul antic Orfeu vorbeşte despre ,,marele Dumnezeu, singurul înţelept”, iar profetesa zeului Apollo, Sibyl grăia:

 

,,Există un singur Dumnezeu necreat,
Atotputernic, nevăzut, Cel mai presus,
Atotvăzător, dar Însuşi nevăzut de nici un muritor”.
 

La rândul lor, Pitagora şi Sofocle spuneau că Dumnezeu este unul singur, Cel care a creat lumea şi toate cele din lume. Iar în vreme ce vorbesc despre Unul Dumnezeu, Sofocle, ca şi profetesa zeului Apollo, defăimează închinarea la dumnezei falşi:

 

,,Binecuvântaţi fie acei oameni de pe pământ
Care Îl vor iubi pe marele Dumnezeu mai presus de orice,
Binecuvântându-L când mănâncă şi când beau;
Crezând în El, dăruindu-I Lui toată evlavia.
Care vor tăgădui toate templele pe care le-ar putea vedea,
Toate altarele şi chipurile vane ale pietrelor fără de glas,
Fără de preţ şi stropite cu sânge de animale,
Şi jertfele seminţiilor lipsite de înţelepciune,
Mărturisind slava Unuia singur Dumnezeu”.
 

Mai mult, Orfeu vorbeşte despre ,,glasul Tatălui” – Dumnezeu Cuvântul, vădind că se adâncise cu mintea în tainele cele înalte ale dumnezeirii:

 

,,Şi vă implor pe glasul Tatălui
Pe care l-a născut înainte de a face
Întreaga lume cu sfatul său”.
 

Popoare diferite, născute dintr-un strămoş comun, au păstrat frânturi din revelaţia dumnezeiască, evreii fiind neamul care a păzit cel mai bine învăţătura despre Unul Dumnezeu. Şi de aceea Dumnezeu a ales ca Mântuitorul să se nască în sânul acestui neam.

Astfel, ,,la plinirea vremii”, ,,Cuvântul trup S-au făcut şi S-au sălăşluit întru noi” (Ioan 1, 14). Din marea Sa milostivire, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, ,,cu asemănarea chemând pe cel asemenea”, ca omul să se poată apropia de Cel neapropiat şi să Îl poată ajunge pe Cel neajuns. Dar cum era omul la venirea lui Hristos ? Cum Îl priveau neamurile pe Dumnezeu ?

Învăluită de întunericul minţii, revelaţia primară abia se întrezărea de sub stratul gros de greşeli, superstiţii, rituri bizare sau imorale care se acumulaseră de-a lungul timpului, iar omul era prea puţin conştient de înălţimea raţiunii pentru care fusese creat. În acel veac, spiritul uman era mai decăzut ca niciodată; imoralitatea şi corupţia domneau, împăraţii pământeşti erau veneraţi ca nişte zei, cărora li se închinau toţi; nemiloşilor idoli li se aduceau jertfe animale şi chiar umane, iar destinele lor, deopotrivă cu ale oamenilor, erau hotărâte de Fortuna – soarta oarbă la durerile şi suferinţele tuturor.

Însă printre toate acestea, ici şi colo mai existau frânturi ale cunoştinţei de Dumnezeu, ca jarul în focul stins, cu ajutorul cărora Mântuitorul a reaprins focul dragostei de cele dumnezeieşti în inimile oamenilor. Virgiliu lăuda în cântecele sale onoarea unui copil minunat care trebuia să reînnoiască lumea îmbătrânită, iar bătrânul Orient aştepta de multă vreme împlinirea proorociilor.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 26 (3/2001)

 

 

 

PARTEA A III-A

La plinirea vremii, după făgăduinţa făcută patriarhului Avraam, Dumnezeu L-a trimis în lume pe Mântuitorul, Dumnezeu-Cuvântul, care S-a întrupat pentru a aduce din nou în sufletele oamenilor lumina cunoştinţei de Dumnezeu. De-a lungul secolelor, revelaţia primară, care le vorbea oamenilor despre Unul Dumnezeu care a creat lumea şi toate cele din lume, fusese acoperită de greşeli, superstiţii şi rituri bizare; pentru că omul, nereuşind să cugete la înţelesurile cele înalte ale lucrurilor, a găsit alte raţiuni, distorsionate şi, treptat, şi-a alterat percepţia despre Ziditorul său. În loc să se închine Unuia Dumnezeu, omul a ajuns să venereze idoli ciopliţi în lemn sau piatră sau să se închine soarelui, lunii şi stelelor, cerându-le sfatul şi ajutorul ca unor fiinţe însufleţite. Adânciţi în întunericul neştiinţei despre cine este şi cum este Dumnezeu, oamenilor le venea foarte greu să creadă că deasupra celor văzute şi nevăzute, deopotrivă, exista Cineva atotputernic şi atotînţelept care le zidise pe toate.

În lumea care îşi pierduse limpezimea cugetării şi se îndepărtase de Ziditorul ei, a rămas, însă, un neam care a păstrat cu fidelitate revelaţia primară, neamul evreiesc; de aceea, Dumnezeu l-a ales pentru ca în sânul lui să se nască Mântuitorul neamului omenesc. Cu toate acestea, nici credinţa iudaică nu a rămas neîntinată de raţiuni străine de cugetarea dumnezeiască şi, de-a lungul veacurilor, în ea s-au strecurat o sumedenie de greşeli şi superstiţii.

În vremea venirii Mântuitorului, jertfele continuau să se săvârşească în templul din Ierusalim, precum fuseseră rânduite odinioară de Dumnezeu prin proorocul Moise, dar pretutindeni se înălţaseră sinagogi, în care rugăciunile şi cititul din Scriptură erau întrerupte adeseori de controverse religioase aprinse şi înverşunate. Acestea aveau loc între două grupări - cea a fariseilor şi cea a saducheilor - care înţelegeau diferit învăţătura dată de Moise. Primii se îndepărtaseră de duhul Legii Vechi şi o interpretau într-un mod foarte rigid: ,,Cu fapta o călcau în fiecare zi, dar voiau ca literele legii să rămână neschimbate şi să nu li se adauge nimic; dar, mai bine spus, conducătorii iudeilor adăugau ceva, nu pentru îmbunătăţirea Legii, ci pentru înrăutăţirea ei”. De asemenea, ei se considerau apărători ai neamului lui Israil împotriva străinilor, care erau păgâni şi idolatri.

În cealaltă tabără se aflau saducheii, care alcătuiau un partid politico-religios în cadrul iudaismului. Faţă de severa respectare a legii de către farisei, saducheii interpretau textele Scripturii mult mai liber şi îngăduitor, pentru a corespunde cu ideile lor. Ei susţineau un anumit materialism şi tăgăduiau învierea din morţi, iar după Flavius Josephus, şi supravieţuirea sufletului după moarte, ba chiar şi existenţa duhurilor.

În plan politic, principalii inamici ai fariseilor erau irodienii, care, urmând exemplul lui Irod, îi simpatizau pe străini şi acceptau jugul roman. În opoziţie cu fariseii erau şi vameşii, care se înţelegeau cu romanii pentru strângerea unor impozite cât mai mari şi îi asupreau pe oamenii de rând, personificând dominaţia romană în ceea ce avea ea mai tiranic şi mai odios.

Disputele religioase dintre aceste grupări, tâlcuirile diferite ale legii lui Moise nu puteau decât să-i dezorienteze pe oameni şi să le creeze o imagine deformată asupra lui Dumnezeu. Nici preoţii nu erau uniţi, iar cărturarii, aparţinând unor tabere rivale, se alăturau preoţilor într-o controversă nesfârşită. Nici marele preot, nici sanhedrinul - consiliul suprem prezidat de marele preot, care judeca pricinile importante, interpreta legea şi delibera asupra chestiunilor publice - nu aveau puterea ecleziastică sau administrativă de a pune capăt conflictelor care aveau loc în sinagogi.

Credinţa iudaică a avut mult de suferit atât din cauza formalismului fariseic, cât şi a necredinţei saducheilor, însă mai presus de acestea a dăinuit speranţa mesianică - nădejdea în venirea Mântuitorului făgăduit de Dumnezeu. Dar şi această nădejde era alterată, căci greşelile şi superstiţiile care se strecuraseră în Lege de-a lungul veacurilor au îngreunat foarte mult percepţia omului asupra lui Dumnezeu şi a Mântuitorului pe care El făgăduise că Îl va trimite. Din ajutor şi călăuză pentru a-L percepe pe Dumnezeu, legea devenise o piedică în apropierea omului de Ziditorul lui.

În loc să Îl zărească în Scripturi pe Mântuitorul care urma să-i călăuzească către cunoaşterea lui Dumnezeu, în puţinătatea credinţei lor, iudeii preluaseră câteva expresii simbolice şi Mântuitorul devenise, potrivit imaginii pe care şi-o făuriseră, un cuceritor faimos care trebuia să facă din poporul evreu conducătorul întregii lumi. Această imagine falsă îi determina să vadă în orice răzvrătit care se ridica împotriva stăpânirii romane un Mesia.

Cu toate acestea, în lumea antică, atât printre evrei, cât şi prin celelalte neamuri, existau oameni care, înălţându-şi cugetul către Dumnezeu, prin credinţă şi virtute, au reuşit să păstreze o imagine realistă asupra Mântuitorului. Magii haldei, ce slujeau stelelor ca unor dumnezei, văzând acea stea ,,cu dumnezeiască mergere”, au venit şi s-au închinat lui Hristos, înţelegând că El este Dumnezeul cel adevărat şi Însuşi Făcătorul stelelor. Căci, căutând să priceapă înţelesurile mai înalte ale lucrurilor, cugetând la cele cereşti şi la legile nestrămutate ale lumii, ei au ştiut să citească în ştiinţa lor ce însemna acea stea care umbla pe cer altfel decât celelalte stele şi Cui I se supunea ea în mersul ei neobişnuit.

Înţelegând că a venit în lume Cel ce a făcut lumea, magii au mers să vestească poporului ales că proorociile sale s-au împlinit şi S-a născut Cel atât de aşteptat. Însă Irod, ce domnea în acea vreme în Iudeea, ,,s-a tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu el” (Matei 2, 3). Crezând că Mesia va fi un cuceritor faimos, regele Irod s-a temut că Cel ce se născuse îi va lua tronul. Nici fariseii sau saducheii, care mutaseră disputa cu privire la legea lui Dumnezeu într-un plan mai degrabă politic, nu au reuşit să vadă că Hristos era Mesia pe care ei Îl aşteptau de veacuri.

 

Editorial 30

Magii închinându-se Mântuitorului
Frescă, Mânăstirea Moldoviţa

 

Orbiţi de raţiuni străine de învăţătura dumnezeiască a proorocilor lor şi de propriile păreri cu privire la Lege, unora li s-a părut că Hristos propovăduia o învăţătură diferită de cea a părinţilor lor. Alţii, însă, care păstrau în cugetele lor o imagine mai apropiată de realitate despre Mesia, au căutat să-I priceapă învăţătura şi să se înalţe cu mintea către cele cereşti. Nici acestora nu le-a fost uşor să înţeleagă cuvintele Mântuitorului, în ciuda nenumăratelor minuni pe care El le-a făcut înaintea lor. Oamenii L-au primit pe Hristos după cum s-a oglindit imaginea Sa în inimile şi cugetele lor.

Căci cei care au vrut să creadă şi să priceapă adevăratele rânduieli ale lucrurilor văzute şi nevăzute au văzut şi au găsit Adevărul, iar cei care s-au lăsat amăgiţi de păreri vremelnice şi bucurii trecătoare au fost înşelaţi şi orbiţi de minciună. Cei din urmă, care au perseverat în credinţa lor falsă, au sfârşit prin a-L răstigni pe Hristos, pentru că le tulbura imaginea pe care şi-o alcătuiseră despre Dumnezeu.

Alţi evrei, care aveau o viziune mai realistă şi totuşi nu foarte limpede, L-au urmat o vreme, ca ucenici, încercând să-I desluşească învăţătura şi, nereuşind, L-au părăsit. Astfel, auzindu-L pe Mântuitorul vorbind despre a mânca Trupul Lui şi a bea sângele Lui, ,,mulţi din ucenicii Lui au zis: Greu este cuvântul acesta ! Cine poate să-l asculte ? … Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El” (Ioan 6, 60, 66).

Cei care au avut imaginea cea mai clară şi mai realistă despre Dumnezeu L-au urmat pe Mântuitorul până în sfârşit, făcându-se următori şi apostoli ai Săi. Nici lor nu le-a fost uşor să înţeleagă învăţătura dumnezeiască: de multe ori, Mântuitorul îi mustră pe apostoli, căci aceştia nu reuşesc întotdeauna să priceapă cuvintele Sale. Pe de altă parte, Iuda, unul dintre cei doisprezece apostoli, este cel care, orbit de păreri vremelnice şi bucurii trecătoare, Îl va da în mâinile duşmanilor Săi.

Printre cei care L-au urmat au fost oameni care aveau o viziune foarte înaltă despre Dumnezeu şi lor Mântuitorul le-a mărturisit deschis că El este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Când femeia samarineancă Îi spune: ,,Ştim că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate”, El îi răspunde: ,,Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (Ioan 4, 25-26), iar orbului din naştere îi spune: ,,Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu ? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El ? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut ! Şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne” (Ioan 9, 35-38).

Alţii pricep din cuvintele sau faptele Sale că El este Dumnezeu, precum Natanail sau Marta: ,,Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume” (Ioan 11, 27). Chiar şi unii farisei şi saduchei au recunoscut în cuvintele Mântuitorului Legea părinţilor lor, precum cărturarul care ştia că mai presus de formalismul şi litera legii se află cea mai importantă poruncă dată de Dumnezeu oamenilor: ,,Şi a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea şi a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele” (Marcu 12, 33).

Precum L-au perceput evreii pe Hristos în vremea vieţii Sale pământeşti, tot aşa au reacţionat oamenii faţă de creştinism în cele două milenii care s-au scurs de la naşterea Mântuitorului. Fariseii şi saducheii au avut nenumăraţi urmaşi de-a lungul veacurilor care, din cauza neputinţei lor de a-L înţelege pe Dumnezeu, au procedat precum înaintaşii lor. Ei au încercat să înlocuiască învăţătura dumnezeiască cu propriile idei şi imagini despre Dumnezeu, L-au negat pe Hristos, răstignindu-L din nou.

Însă şi apostolii au avut urmaşi, care au păstrat şi au dus mai departe adevărata viziune asupra lumii văzute şi nevăzute, fidelă învăţăturii dumnezeieşti. Prin nobleţea cugetării lor, având credinţă şi săvârşind cele ale credinţei, ei au lăsat omenirii o moştenire demnă de înălţimea pentru care a fost creată.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 30 (2/2004)

 

 

 

PARTEA A IV-A

Dorind, ca un Părinte iubitor, să-i ridice pe oameni din raţiunile străine de cugetarea la cele cereşti, Dumnezeu le-a trimis pe Mântuitorul care Îl făgăduise, care să-i elibereze din această robie înfricoşătoare. Deşi, la început, întreaga lume primise revelaţia primară cu privire la Dumnezeu, ea se îndepărtase într-atât de sorgintea, ca şi de conţinutul ei, încât numai venirea lui Hristos putea readuce lumină în cugetul omului.

 

Mergând să propovăduiască neamurilor pe Dumnezeul cel adevărat, apostolii s-au lovit de viziunea păgânilor asupra lumii

Mergând până la marginile lumii şi propovăduind adevărul despre Unul Dumnezeu, Atotţiitorul, apostolii au avut de înfruntat o problemă serioasă: învăţătura păgânilor cu privire la Dumnezeu şi lume era cu totul diferită de cea creştină. Când atenienii l-au auzit pe Sfântul Apostol Pavel vorbindu-le despre Dumnezeu, ,,l-au dus la Ariopag, zicând: oare putem a înţelege ce este această învăţătură nouă, care de tine se grăieşte ?”, socotind că ceea ce el căuta să-i înveţe era cu totul nou pentru ei.

Pavel confirmă prăpastia dintre cele două gândiri şi pierderea de către păgâni a cunoştinţei de Dumnezeu: ,,Trecând şi privind închinăciunile voastre, am aflat şi un jertfelnic, întru care era scris: Necunoscutului Dumnezeu. Pre care dar necunoscându-l voi îl cinstiţi, pre acesta eu îl vestesc vouă. Dumnezeu care au făcut lumea şi toate cele ce sunt într-însa, acesta fiind Domnul cerului şi al pământului” (Faptele Apostolilor 17, 19, 23-24).

Anticii păstraseră numai amintirea despre o altfel de învăţătură despre Dumnezeu – ceea ce reuşiseră ei să priceapă şi să perpetueze cu gândirea lor aplecată spre cele vremelnice. Religiile păgâne şi, mai apoi, filozofiile păgâne considerau că Dumnezeu - Divinitatea absolută se află nu numai dincolo de cunoaşterea umană şi de orice cugetare omenească, ci şi în afara oricărei legături cu lumea oamenilor. Ei erau convinşi că între El şi lumea văzută există o întreagă ierarhie de zei, sau mai bine zis Domni, fiecare cu atribuţiile lui. Dintre aceştia, oamenii se pot ruga doar celor aflaţi pe treptele cele mai de jos ale ierarhiei cereşti, care se învecinează direct cu lumea lor.

 

Pentru păgâni, Dumnezeu nu era Domnul

Dumnezeu fiind considerat dincolo de cunoaşterea umană, dar şi în afara oricărei legături cu lumea oamenilor, păgânii credeau că aceşti zei sunt cei care guvernează şi rânduiesc destinele oamenilor - Domnii acestei lumi. Cu toate acestea, nici unul dintre aceşti Domni nu era zeul primordial - Dumnezeu, ci simpli zei care fie se trag din Acesta, fie sunt inferiori Lui. În principiu, esenţa religiilor păgâne consta tocmai în aceea că numirile de ,,Dumnezeu” şi ,,Domnul” nu se refereau la aceeaşi fiinţă.

 

Editorial 31-1

Erechtion, templu în stil ionic dedicat regelui-erou erechteu,
identificat mai târziu cu zeul Poseidon

 

De pildă, zeul suprem din religia Greciei antice, care era politeistă, poartă numele de Zeus. El este conducătorul zeilor şi al oamenilor, dar nu el este Făcătorul lumii, izvorul oricărei existenţe - Absolutul. Legendarul Prometeu spune că el este un ,,zeu nu demult ivit”, iar poetul grec Hesiod (secolul al VIII-lea î.Hr.) îl consideră un ,,răzvrătit din născare”, care a uzurpat scaunul tatălui său, Cronos. La rândul lui, acesta ajunsese conducătorul zeilor prin înlăturarea tatălui său, Uranus.

Zeus este Domnul, conducătorul cerului şi al pământului, dar el nu este Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, Cel Atotţiitor şi Atotputernic. Se poate vedea că Zeus nu este atotputernic şi din faptul că el şi ceilalţi zei - Domnii grecilor se supun, deopotrivă cu muritorii, destinului pe care îl hotărăsc Parcele, zeiţele destinului, şi pe care ei nu pot să-l modifice.

În religiile altor popoare antice, precum în cele ale babilonienilor sau hitiţilor, apar legende similare, potrivit cărora zeul primordial, creatorul lumii a fost lipsit de puterea sa creatoare şi îndepărtat de la conducerea lumii văzute şi nevăzute de alţi zei. De exemplu, în mitologia ugarită, zeul Baal din generaţia a patra de zei îl înlătură pe zeul primordial şi, când acestuia i se oferă din nou tronul, el refuză şi este exilat la capătul lumii de Baal, care rămâne să conducă lumea.

Pe de altă parte, chinezii şi tătarii credeau în existenţa unui Dumnezeu Atotputernic, dar nu credeau că El are vreo legătură cu oamenii şi, de aceea, nu-I aduceau Lui cinstire, ci numai unor zei intermediari, care aveau grijă de lume.

În Asia, la popoarele ariene, divinitatea se confunda cu cerul a toate cuprinzător, iar fenomenele naturale au fost treptat divinizate ca fii ai Lui. Doar Egiptul a păstrat o învăţătură tainică despre un singur Dumnezeu suprem, Ra, despre care textele sacre scriau: ,,El a făcut cerul şi pământul pentru inima lor (a oamenilor). El a făcut suflarea vieţii pentru nările lor. Ei sunt chipul Lui, ieşit din trupul Lui. El suie la cer pentru inimile lor. El le-a făcut verdeţuri, dobitoace şi fiare, peşti şi păsări, ca să îi sature”. Dar în această imagine, apropiată de revelaţia primară, s-au amestecat, cu timpul, tot felul de închipuiri politeiste.

Pentru egipteni, Dumnezeu era o simplă abstracţiune şi era doar făcătorul zeilor, care erau emanaţiuni dintr-însul. Pentru cei consacraţi, aceşti numeroşi zei erau numai diferite numiri şi manifestări ale unui Dumnezeu suprem, dar, pentru popor, ei alcătuiau un şir nesfârşit de divinităţi, care le guvernau viaţa şi pe care trebuia să îi cinstească pentru ca aceştia să fie îngăduitori cu ei.

 

Lumea păgână ştia că nu se închină Creatorului, ci unor făpturi pe care le numeau ,,demoni”

Păgânii înşişi afirmau că zeii pe care-i venerează nu sunt Acel Dumnezeu primordial care a dat viaţă tuturor fiinţelor. Pentru ei, ,,Dumnezeu” nu era ,,Domnul” şi nu I se închinau Lui, ci Domnilor, pentru că ştiindu-i că sunt aproape de lumea lor, credeau că îi pot ajuta. ,,Între eterul de sus şi pământul de jos există puteri divine mijlocii plasate în văzduh, care îi înştiinţează pe zei de meritele şi dorinţele noastre. Grecii le numeau ,,demoni - daimoni”. Prin intermediul lor se săvârşesc (…) şi semnele zeilor şi (…) miracolele magilor şi toate genurile de proorocii”, scrie Apuleius, expunând o versiune deja filozofică a mitologiei greceşti (Apuleius, ,,Despre zeitatea lui Socrate”).

În mitologia greacă, demonii aparţineau lumii nevăzute şi mijloceau relaţia dintre zei şi oameni, nefiind considerate neapărat fiinţe malefice. Către aceste puteri ale văzduhului erau înălţate rugăciunile zilnice ale păgânilor. O invocaţie din epoca elenistică suna astfel: ,,Vino la mine, duhule, tu care pluteşti în văzduh şi care eşti chemat prin semne şi nume tainice”. Păgânii erau convinşi că văzduhul şi cerul erau pline de zeităţile lor.

 

Editorial 31-2

Templul zeiţei Atena Pronaia (secolul IV î.Hr.) este un tholos
(tip de construcţie circulară) din complexul de temple de la Delfi

 

La rândul lor, filozofii antichităţii căutau să dobândească o imagine mai limpede cu privire la Dumnezeire

Filozofii antichităţii, cei mai luminaţi oameni ai acelei epoci, erau destul de sceptici în ce-i priveşte pe zei, ca şi în privinţa ajutorului pe care aceştia îl puteau da oamenilor. Ei au încercat să privească dincolo de această multitudine de zei din religiile antice şi să priceapă, prin înţelepciunea omenească, dacă mai presus de ei există vreo altă fiinţă.

Vreme de secole, filozofii s-au străduit să înţeleagă rostul lumii şi pe Creatorul ei, şi au pus în cuvinte aceste strădanii ale lor. Ei au întemeiat şcoli de filozofie, de gândire, la care învăţau despre cele văzute şi cele nevăzute ale lumii. Aceste şcoli au susţinut, fiecare în parte, o anumită teorie cu privire la facerea lumii. Ideile lor erau asemănătoare din anumite puncte de vedere, multe dintre ele susţinând că lumea provine dintr-un element de origine, pe care l-a organizat, eventual, un zeu suprem, dar care în nici un caz nu l-a creat.

În timp ce şcolile materialiste propovăduiau că elementul de origine al lumii era unul material (apa sau focul, aerul sau infinitul), cele idealiste susţineau că acesta este unul nematerial, ideal. Thales din Milet (625-546 î.Hr.), primul filozof al grecilor, care a fondat şcoala ioniană sau milesiană, credea că apa este substanţa de bază din care a fost creată toată materia. Heraclit din Efes (540-475 î.Hr.), influenţat de şcoala ioniană, afirma că focul este sursa primordială a materiei şi considera sufletul un amestec de foc şi apă.

Alţi filozofi pretindeau că materia provine dintr-un amestec de elemente, precum Empedocle (490-430 î.Hr.), care afirma că toate lucrurile sunt alcătuite din patru elemente ireductibile: apă, aer, pământ şi foc, care se combină şi se separă prin intermediul a două forţe: dragostea şi ura. Prin acest proces, lumea evoluează din haos spre o formă organizată şi înapoi în haos, într-un ciclu veşnic. El critica credinţa populară în zei şi considera acest ciclu etern ca pe obiectul căruia trebuia să i se închine oamenii.

Hesiod, în poemul său ,,Teogonia” (,,Naşterea zeilor”), sistematizează miturile Greciei antice şi arată că lumea a apărut, fără ajutorul vreunui întemeietor, din haos - o masă de elemente amestecate, fără formă sau ordine, care s-a organizat întâmplător în forma actuală.

 

***

 

Cel de-al doilea curent din filozofia greacă antică era cel idealist, care propovăduia că elementul primordial al lumii era nematerial. Filozoful şi matematicianul grec Pitagora (582-500 î.Hr.), care a fondat o şcoală de filozofie la Crotona, în sudul Italiei, susţinea superioritatea formelor asupra materiei. Sistemul său filozofic combina ideile etice cu cele supranaturale şi matematice într-o perspectivă spirituală asupra vieţii. El considera că lumea este guvernată de numere, care reprezentau principiul ultim al proporţiei, ordinii şi armoniei universului.

Ideile lui Pitagora au influenţat puternic un alt filozof celebru al Greciei antice, Platon (cca 428 – cca 347 î.Hr.). Născut într-o familie aristocrată la Atena, el a întemeiat, în 387 î.Hr., Academia din Atena, unde se preda astronomie, biologie, matematică, teorie politică şi filozofie. El concepea lumea nevăzută, spirituală, ca fiind constituită din forme sau idei veşnice, aranjate ierarhic, forma cea mai înaltă care le luminează pe toate celelalte fiind forma absolută a Binelui.

Primind învăţătură de la preoţii egipteni, din rămăşiţele revelaţiei primare, el avea o oarecare idee despre Dumnezeu, căci în dialogul ,,Timaeus”, Platon scria că lumea este condusă de o singură divinitate, ,,a cărei putere şi măreţie sunt atât de însemnate, încât cineva nu ar fi în stare să le cuprindă ori să le redea în cuvinte, din cauza excepţionalei, inestimabilei lor forţe”.

Discipolul cel mai de seamă al lui Platon a fost Aristotel (384-322 î.Hr.). El a studiat la Academia lui Platon, a fost dascălul lui Alexandru cel Mare, iar în 335 î.Hr. s-a întors la Atena, unde a întemeiat propria şcoală, numită Lycaeum. În metafizica sa, Aristotel susţine existenţa unei fiinţe divine, descrisă ca ,,primul mişcător” sau ,,cauza primă”, care este responsabilă de unitatea şi determinarea naturii. După el, ,,Dumnezeu este intelect pur, perfect în unitate şi neschimbător, şi este aspiraţia tuturor lucrurilor din lume”. Însă, filozoful grec credea şi în existenţa altor mişcători sau cauze, precum cauzele inteligente ale planetelor şi stelelor.

Chiar dacă aveau o idee mai înaltă despre Dumnezeu, filozofii nu puteau, totuşi, să creadă că Acesta are vreo legătură cu lumea oamenilor sau că s-ar implica în vreun fel în aceasta şi că oamenii ar putea comunica cu El. Astfel, lui Aristotel i se pare evident faptul că ,,prietenia cu zeul nu admite o dragoste reciprocă, de altfel nici un alt gen al acesteia. Ar fi absurd să spună cineva că ,,este prieten cu Zeus” “ (Aristotel, ,,Etica mare”). O afirmaţie asemănătoare îi atribuie Apuleius lui Platon: ,,Nici un zeu nu comunică cu oamenii, zeii supremi nu fac efortul de a se umili în aşa măsură” (Apuleius, ,,Despre zeitatea lui Socrate”).

De asemenea, filozoful roman Cicero (106-43 î.Hr.) considera că oamenii trăiesc în univers precum şoarecii într-o casă mare: se bucură de splendoarea ei, deşi aceasta nu le-a fost destinată: ,,Când te uiţi la o casă mare şi frumoasă, nu-ţi dai seama imediat, în absenţa stăpânului, că ea nu a fost construită pentru şoareci şi sticleţi. Nu ar fi însă o adevărată nebunie din partea ta să consideri că ţie, iar nu zeilor nemuritori, îţi aparţine măreţia lumii ?” (Cicero, ,,Despre natura zeilor”).

Nici biograful şi eseistul grec Plutarh (cca 50 – cca 120 d.Hr.), care a călătorit în Egipt şi a fost preot în templul lui Apollo din Delfi, nu are o idee prea diferită de cele de mai sus. El credea că Dumnezeu este autorul binelui, iar materia al răului. În afară de Dumnezeul unic, Plutarh recunoaşte ca reali pe toţi zeii grecilor şi ai tuturor popoarelor păgâne. Între Dumnezeul suprem şi lume, el pune ca intermediar ideile, iar între ceilalţi zei şi lume aşează pe demoni, care sunt atât buni, cât şi răi.

 

,,Nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin Mine” (Ioan 14, 6)

De-a lungul secolelor, religiile păgâne nu au reuşit să dea oamenilor mulţumire şi împlinire sufletească, aceştia fiind mereu în căutarea unui alt zeu, mai puternic şi mai binevoitor faţă de nenumăratele şi insolvabilele probleme ale spiritului uman. Astfel că grecii, ca şi alte popoare antice, au preluat continuu din mitologiile altor popoare noi şi noi zei, însetând de fapt după Unul Dumnezeu.

Nici filozofii antici nu au reuşit să ofere oamenilor o perspectivă mai apropiată de realitate. Ei au cugetat neîncetat la lume şi la facerea ei, dar după cum mărturiseşte un gânditor din primul veac creştin, eforturile lor erau inutile: ,,Toate lucrurile, fie cereşti, fie pământeşti, sunt pline de obscuritate; filozofii au căutat în zadar să le aprofundeze şi să le dea explicaţii; totul este plin de incertitudine”.

Prin urmare, când Hristos a venit în lume, popoarele antice se închinau la diferiţi zei, fiind neputincioase să iasă la lumină; oamenii înţelepţi rătăceau cu mintea printre felurite idei, nereuşind, nici ei, să întrevadă adevărul. Acestei omeniri neajutorate a venit Dumnezeu Însuşi să-i întindă mâna pentru a o trage la lumină şi la adevăr: Hristos, ,,Lumina cea adevărată care luminează pre tot omul, care vine în lume” (Ioan 1, 9), a adus lumii lumina adevărului. El i-a luminat pe antici şi i-a făcut să priceapă tot ce aceştia au însetat de a pricepe până la venirea Lui.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 31 (3/2004)

 

 

 

PARTEA A V-A

Pe măsură ce s-au îndepărtat în timp şi cuget de revelaţia dumnezeiască, anticii şi-au modificat imaginea asupra dumnezeirii. Ei au încetat să mai creadă într-un Dumnezeu unic, Făcătorul cerului şi al pământului, care prin Pronia Sa poartă de grijă văzutelor tuturor şi nevăzutelor, şi au crezut că El este dincolo de orice înţelegere omenească, dincolo de orice legătură cu planul uman. Legătura dintre Dumnezeu şi om, credeau ei, se putea face prin Domnii acestei lumi – zeii lumii antice, consideraţi ca singurii cărora oamenii pot să le ceară ajutorul.

 

Secole de-a rândul, anticii au încercat să se apropie de lumea spirituală, de Dumnezeu, prin intermediul religiei şi filozofiei

De-a lungul veacurilor, oamenii au căutat să înţeleagă rostul existenţei umane, lumea spirituală şi pe zei. Mai întâi, prin respectul arătat religiei, prin împlinirea cu stricteţe a diferitelor ritualuri existente şi prin aducerea jertfelor rânduite, ei au căutat să atragă bunăvoinţa zeilor. Făcând cele cerute de religie, omul încerca să priceapă lumea zeilor şi să găsească izvorul vieţii, însă fără a reuşi.

Ca urmare a neputinţei oamenilor de a-i determina pe zei să-i ajute şi să le lumineze viaţa, filozofii - minţile luminate ale antichităţii - au considerat că zeii sunt doar o invenţie a oamenilor şi au încercat să găsească tâlcuri pentru raţiunile înalte ale cosmosului şi să elibereze omenirea din lanţurile unei existenţe sterpe şi inutile. Lipsiţi de lumina dumnezeiască, nici ei nu au avut prea mulţi sorţi de izbândă în aflarea adevărului; adeseori, se rătăceau în cugetele lor şi se afundau în teorii contradictorii şi sisteme filozofice sterile. Însă, uneori, Dumnezeu se lăsa întrezărit dintre norii gândurilor întunecate.

 

Editorial 32-1

Templul împăratului roman Domitian (81-96) din Efes
Acest împărat şi-a luat titlul de ,,dominus et deus” (stăpân şi zeu)

 

Între religiile păgâne şi creştinism există o prăpastie uriaşă, de la imaginea despre Dumnezeu până la închinarea care trebuie adusă Lui

Ancoraţi în această imagine extrem de deformată cu privire la Dumnezeu, păgânilor le-a venit foarte greu să priceapă buna vestire a apostolilor. Ei, care credeau că Dumnezeu nu se amestecă nicicând în viaţa oamenilor, nu puteau să conceapă învăţătura creştină, care susţinea că Dumnezeu este Domnul - adică, Dumnezeu nemijlocit poartă de grijă oamenilor -, şi S-au arătat nouă - adică, El nu numai că a vrut să aibă de-a face cu oamenii, dar li S-a şi arătat, S-a întrupat pentru ei şi a suferit crucea.

Astfel, multitudinii de zei nemiloşi, cruzi, dornici continuu de jertfe, adeseori umane, supuşi şi ei unui destin implacabil, se opune Tatăl iubitor care L-a trimis pe Însuşi Fiul cel Unul-Născut să pătimească şi să moară pentru a mântui neamul omenesc. Apoi, modul în care erau cinstiţi zeii păgâni diferea fundamental de modul în care este cinstit Dumnezeu: lumea păgână cu templele ei grandioase, idoli măreţi şi înfricoşători, jertfelnice pline de sângele a mii de animale jertfite spre îmbunarea zeilor a fost zdruncinată din temelii de mica biserică creştină, în care se slujeşte jertfa cea nesângeroasă şi de închinarea în cămăruţa ascunsă a inimii.

De asemenea, credinţa, nădejdea dincolo de certitudinile materiale şi iubirea neţărmurită pe care creştinii i-o purtau lui Dumnezeu contrastau puternic cu necredinţa păgânilor sătui de atâţia zei neputincioşi, deznădejdea lor în faţa destinului şi lipsa de iubire faţă de un zeu inaccesibil şi de neatins.

Această prăpastie dintre cele două lumi, păgână şi creştină, năştea în inimile păgânilor sentimente dintre cele mai diverse. Aşa precum în lumea iudaică, oamenii s-au împărţit după modul în care L-au primit sau L-au respins pe Mântuitorul, tot astfel în lumea păgână, oamenii s-au împărţit în faţa învăţăturii creştine. Unii L-au primit cu inima deschisă, făcându-se apostoli ai Săi până la capătul lumii şi până la vărsarea sângelui, în timp ce alţii, precum fariseii odinioară, s-au transformat în prigonitori ai Lui, în încercarea disperată de a respinge învăţătura Sa.

 

Gânditorii antichităţii au încercat să opună creştinismului filozofia păgână

Văzând răspândirea rapidă a creştinismului, minţile luminate ale lumii greco-romane s-au folosit de sistemele filozofice ale antichităţii (epicureic, stoic, neopitagoric, neoplatonic) pentru a purifica şi idealiza păgânismul, pentru a-l spiritualiza şi consolida. În plus, ei au criticat creştinismul, căutând să-i discrediteze pe creştini prin felurite mijloace, apelând pentru aceasta la minciună, intrigă şi calomnie. Uneori fără a cunoaşte, dar cel mai adesea dintr-o furie oarbă, ei îi acuzau pe creştini de viaţă imorală, chiar incestuoasă, de jertfirea de prunci etc.

Majoritatea păgânilor îi considera pe cei care credeau în Hristos oameni fără de Dumnezeu, însă învăţaţii antici - adevăraţii oameni fără de Dumnezeu -, precum Pliniu, Tacit şi Celsus, ca şi elita greco-romană, în viziunea căreia toate religiile vechi nu erau decât nişte superstiţii ridicole, nu vedeau în creştinism decât ,,o altă superstiţie primitivă nemăsurată”.

Primii filozofi din secolul al II-lea care au combătut creştinismul au fost Cornelius Fronton, profesorul împăratului şi filozofului stoic Marcus Aurelius (161-180), Arrianus şi Crescens, care l-au denunţat autorităţilor romane pe Sfântul Mucenic Iustin († 1 iunie 165) că este creştin. De asemenea, Lucian de Samosata (cca 120-180), filozof din şcoala epicureică, a combătut, în scrierile sale, toate filozofiile şi religiile. Printre acestea, el a ridiculizat credinţa creştinilor în nemurirea sufletului şi răsplata viitoare.

 

Celsus, unul dintre cei mai însemnaţi adversari ai creştinismului din secolul al II-lea, îi aseamănă pe creştini cu ,,nişte viermi îngrămădiţi în gunoaie”

Dintre primii adversari ai creştinismului, înainte de neoplatonici, cel mai însemnat a fost filozoful Celsus. În jurul anului 178, el a scris o lucrare intitulată ,,Cuvânt adevărat”, în care critica învăţătura creştină. Trăind la puţin timp după vremurile apostolice, el nu contestă viaţa, minunile, învierea lui Iisus Hristos, nici autenticitatea Evangheliilor, însă el caută să le interpreteze într-o manieră naturală sau cu ajutorul magiei.

El consideră creştinismul un amestec de extravaganţe iudaice, erori recente şi idei împrumutate din filozofie şi îl denunţă ca pe o religie periculoasă societăţii, cultului păgân şi statului. Argumentele sale, îndrăzneţe la prima vedere, au fost demontate 70 de ani mai târziu, de către ilustrul apărător şi apologet al creştinismului, Origen (cca 185-254).

 

Editorial 32-2

Templul împăratului Hadrian (117-138) din Efes. Îndurerat de moartea
favoritului său, Hadrian l-a zeificat şi a ridicat un oraş ce-i purta numele

 

Sentimentele păgânilor faţă de relaţia pe care creştinii o aveau cu Dumnezeu sunt exprimate astfel de către Celsus, citat de Origen: ,,În închipuirea lui, Celsus ne aseamănă cu nişte broaşte adunate la sfat în jurul unei bălţi, cu nişte viermi îngrămădiţi în gunoaie, întrecându-se care dintre ei ar fi mai păcătoşi şi declarând: «Nouă toate ni le dezvăluie Dumnezeu şi ni le anunţă dinainte, lăsând la o parte lumea întreagă şi mişcarea cerului şi, neluând în seamă pământul acesta atât de întins, conduce numai pentru noi singuri, comunică numai cu noi şi nu a încetat să ne trimită mesageri ca să fim neîncetat în comuniune cu El». Creştinii se aseamănă cu nişte viermi care declară: «Da, Dumnezeu există, dar după Dumnezeu îndată urmăm noi, cei făcuţi de El, întru totul asemănători Lui, căci nouă ne sunt supuse toate: pământul, apa, văzduhul şi astrele, pentru noi există toate şi pentru noi au fost rânduite toate»“ (Origen, Contra lui Celsus).

 

De-a lungul secolelor, învăţaţii creştini vor întemeia şcoli de filozofie şi vor pune bazele filozofiei creştine

În apărarea creştinismului se vor ridica atât cei care-L vor mărturisi pe Hristos până la moarte şi vor pecetlui cu sângele lor credinţa în adevăratul Dumnezeu, cât şi urmaşii apostolilor care vor propovădui şi vor scrie cărţi spre zidire sufletească. Ei vor încerca, prin cuvintele şi faptele lor, să apere credinţa în Hristos de acuzaţiile şi calomniile îndreptate împotriva ei de lumea păgână şi să restabilească adevărul cu privire la Dumnezeu.

Istoria a dat numele de apologeţi scriitorilor creştini greci şi latini din secolul al II-lea, care au apărat creştinismul şi Biserica de ura, fanatismul, învinuirile şi calomniile nedrepte ale păgânilor şi de prigoanele crude şi sângeroase, dezlănţuite de Imperiul Roman contra creştinilor. Printre scriitorii greci se numără: Quadratos sau Codratos, care a înmânat împăratului Adrian (117-138), cu ocazia şederii sale la Atena, o apologie în favoarea creştinilor; Aristide, filozof din Atena, care a dat, către anul 139, împăratului Antonin Pius (138-161) o ,,apologie pentru creştini”, în 17 capitole, în care îi apără de calomniile păgânilor şi mulţi alţii.

Ei sunt precursorii marilor scriitori şi filozofi creştini din secolele următoare, care au scris numeroase lucrări, au întemeiat şcoli de filozofie şi au pus bazele filozofiei creştine.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 32 (4/2004) 

 

Damian Ilie