Când lupii urlă la lună …

 

,,Personal, îi consider pe stilişti o sectă ca oricare alta, deşi ei se autointitulează
păstrătorii adevăratei credinţe ortodoxe din România. Pe noi nu ne pot păcăli”. ,,Stiliştii
sunt un grup disident, condus de nişte fanatici, care nesocotesc cuvântul lui Dumnezeu
şi sucesc minţile oamenilor” … ,,diverşi aventurieri certaţi cu disciplina şi cu rânduielile
bisericeşti … ce predică un misticism bolnăvicios cu idei încâlcite, cu superstiţii,
practic magice”. Oare de ce se străduieşte atât de mult Biserica Ortodoxă
Română să murdărească un biet cult nerecunoscut de stat ?
 

PARTEA I

După cum se ştie deja, în 1924, Biserica Ortodoxă a fost sfâşiată de neînţelegerile privind reforma calendarului bisericesc, ce au condus la schismă. Urmările acestei rupturi nu încetează să afecteze viaţa duhovnicească a ambelor părţi, atât a Bisericii Ortodoxe Române - ,,oficială” - care a acceptat reforma calendarului, cât şi a Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit - ,,de stil vechi” sau ,,stilistă” - care s-a opus acestei inovaţii.

În încercarea de a moderniza Biserica pentru ca aceasta să fie în pas cu timpurile, Ortodoxia oficială a introdus treptat şi alte inovaţii în rânduiala bisericească şi, ca atare, în cultul ortodox. Astfel, ea s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de ramura tradiţionalistă - de stil vechi - care a preferat să respecte întru totul Tradiţia Sfinţilor Părinţi, rămânând poate, pentru unii, mai modestă în gândire şi perspectivă, şi neluând în seamă aparenţa de învechită, rigidă şi chiar ,,primitivă” şi ,,fanatică”.

Neînţelegerile iniţiale care, de-a lungul timpului, au căpătat noi valenţe nu au scăpat neobservate de mass-media, ce nu a ezitat să speculeze un astfel de subiect. Astfel, în măsura accesului la informaţie, presa a consemnat ciocnirile dintre adepţii celor două părţi, fiind mai mult sau mai puţin obiectivă. Astăzi, după 75 de ani, ea atrage din nou atenţia asupra schismei ortodoxe din 1924, de data aceasta părtinind pe cei în slujba cărora a fost pusă.

Ca urmare, în articolul ,,România a devenit paradisul sectelor în ultimii ani ai mileniului”, ziarul ,,Cotidianul” din 22 decembrie 1999 notează următoarele: ,, … opinia publică românească nu este informată cu privire la sectele creştine care s-au desprins în ultima sută de ani din Biserica Ortodoxă Română. În primul rând, aceste grupuri religioase au apărut într-un cadru strict regional, sectele racolându-şi adepţii din spaţii geografice strict determinate. Apoi, de obicei, oamenii au părăsit Biserica Ortodoxă pentru a se alătura unor astfel de schisme aparţin unor categorii sociale marginale, aşadar lipsite de educaţie şi posibilităţi materiale.” Autorul articolului prezintă apoi pe scurt grupările religioase la care se referă în cele de mai sus: inochentiştii, tudoriştii, Oastea Domnului, stiliştii, crucerii şi măicuţele de la Vladimireşti.

În ceea ce ne priveşte, nu putem să considerăm acest material altfel decât declasant, nu atât pentru noi, cât pentru autor. Mizând pe buna lui cuviinţă şi considerând că a scris acest articol în necunoştinţă de cauză, am vrea să aducem câteva lămuriri. Într-adevăr, ,,stilismul” a apărut ,,într-un cadru strict regional”, ,,adepţii” lui aparţinând unor ,,spaţii geografice strict determinate” cum ar fi România - spaţiu strict delimitat de … graniţele sale. Este adevărat şi faptul că majoritatea ,,adepţilor” săi fac parte din clasa socială medie, peiorativ asimilată ,,unor categorii sociale marginale, aşadar lipsite de educaţie şi posibilităţi materiale”.

Şi chiar dacă toţi ,,stiliştii” ar aparţine acestor ,,categorii marginale”, ne întrebăm dacă este o ruşine în a fi lipsit de educaţie - mai ales de educaţia unei lumi nebune - sau de posibilităţi materiale. Sfinţii Apostoli au fost oameni simpli, fără educaţie majoritatea dintre ei, şi lipsiţi de posibilităţi materiale. Multe capete luminate ale Ortodoxiei au fost oameni simpli şi săraci. Este posibil ca adevărul scripturistic să nu mai fie crezut sau înţeles ? Poate că da, de vreme ce Însuşi Hristos a venit în chip smerit pe pământ, într-o familie simplă.

Tot în cadrul acestui articol este prezentat şi un comentariu sociologic al fenomenului sectar, ,,Sectele resping valorile societăţii în care trăiesc”, din care spicuim următoarele: ,,Conform definiţiei din dicţionarul de sociologie, secta este prezentată ca fiind ,,o grupare religioasă de dimensiuni mici, care respinge majoritatea stilurilor de viaţă şi valorilor societăţii dominante”. Autorul se dovedeşte din nou ignorant în cele duhovniceşti, şi nu numai. Termenul de sectă are, în primul rând, conotaţii teologice, consecinţele de ordin sociologic derivând direct din acestea. Astfel, dacă autorul s-ar fi gândit să ia în serios implicaţiile sociale ale existenţei sectelor în peisajul românesc, ar fi trebuit să-şi îndrepte mai întâi atenţia asupra sectelor ridicate de autorităţile române, în colaborare cu Biserica Ortodoxă Română, la rangul de culte recunoscute de stat. În plus, credem că ar trebui să cunoască ceea ce defineşte termenul de sectă.

Dar ,,informaţia” prin care s-a încercat desăvârşirea imaginii de sectă atribuită Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit a fost speculată de ziarul ,,Informaţia” în articolul său ,,Sub ochii neputincioşi ai părinţilor Daniela a devenit maica Tomaida”, din 21-22 mai 1999. Autorul, Marian Iacob, face publică o poveste mult mediatizată în ultimii 4 ani de zile de ziare şi posturi de televiziune cunoscute precum Antena 1 şi Tele7Abc. Şi dacă cei 4 ani nu au reuşit să murdărească imaginea Bisericii şi a slujitorilor ei, putem spune că nici domnul Iacob, în ciuda articolului său abject, nu a reuşit acest lucru. Că articolul este abject o dovedeşte conţinutul său: ,,…decizia de a face publică ,,povestea” Danielei nu a fost deloc uşoară pentru familia Mangu. Dimpotrivă. Însă acest lucru era necesar atât pentru a trage un semnal de alarmă asupra a ceea ce se poate întâmpla atunci când lucrurile scapă de sub control, cât şi pentru a face cunoscută opiniei publice o parte din ceea ce se petrece în spatele zidurilor unor culte religioase. După multe clipe de freamăt interior, doamna Mangu s-a decis să rupă în sfârşit apăsătoarea tăcere … Din nefericire pentru noi, ea (N.R.: Daniela) a avut ghinionul să cadă în plasa unei secte, a aşa zişilor ,,stilişti”, o grupare ce se pretinde reprezentanta adevăratei credinţe ortodoxe. Am aflat că acest lăcaş de cult se cheamă Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului, un aşezământ al ,,stiliştilor”, cult religios nerecunoscut de biserica noastră. Părintele Flavian este liderul spiritual al acestei biserici. Practic, ca urmare a spovedaniilor şi discuţiilor pe care le-a avut cu stareţul mânăstirii acesta a convins-o să accepte rebotezul şi să treacă la respectarea cu sfinţenie a regulamentului lor monahal. … Valea Roşie, un aşezământ monahal aflat la 50 km de Bucureşti, fieful părintelui Flavian … o sclavă a sectei lui Flavian. După şase luni, fără a le comunica părinţilor, în mare secret, părintele Flavian o rebotează pe Daniela, devenită de acum măicuţa Tomaida. Schimbările din comportamentul Danielei sunt considerate de doamna Mangu o consecinţă directă a programului sever din interiorul mânăstirii … Pentru cine nu are habar de viaţa monahală, doamna Mangu a ţinut să ne precizeze: ,,Rugăciunile, postul şi munca fizică sunt considerate singurele căi spre mântuire. Între orele 23.00 şi 2.00 are loc slujba de noapte. Apoi, timp de patru ore toate măicuţele au voie să se odihnească însă fără a-şi scoate hainele de peste zi. Practic, nu au voie să se dezbrace niciodată. Uneori, fetele mai norocoase sunt trimise ,,afară la cerşit”.”

Conform spuselor doamnei Mangu, se pare că nici stilişti nu mai suntem, ci ,,aşa zişi stilişti”, nici cult recunoscut de Biserica Ortodoxă Română - căci se pare că ea trebuie să ne recunoască, că facem grave confuzii între botez şi călugărie şi că avem un regulament monahal demn de o închisoare.

Cavaler, domnul Iacob cheamă în ajutorul doamnei Mangu pe Prea Sfinţitul Teodosie Snagoveanul care afirmă următoarele: ,,Pentru toţi cei care se pretind apărători ai Ortodoxiei nu avem decât cuvinte de compătimire. Credincioşii trebuie să ştie că Biserica Ortodoxă Română este aici de două mii de ani. Noi întreţinem relaţii de frăţietate cu toate cultele care nu fac rău şi ne împărtăşesc convingerile. ,,Stiliştii” sunt un grup disident, condus de nişte fanatici. Ne acuză pentru că încercăm să restabilim relaţiile cu biserica catolică şi pentru că am fost de acord să schimbăm calendarul. Ne critică chiar şi pentru recenta vizită a papei în ţara noastră. Nici stiliştii şi nimeni altcineva nu au autoritatea morală să se ridice împotriva bisericii oficiale atâta timp cât sub masca cucerniciei ei nu fac altceva decât să nesocotească cuvântul lui Dumnezeu şi să sucească minţile oamenilor … pentru tot răul pe care stiliştii îl fac poporului român, suntem hotărâţi să păstrăm aceeaşi fermitate ca şi până acum. În acelaşi timp, prin dvs., le spunem că îi iertăm şi îi aşteptăm cât mai curând în mijlocul nostru.”

Profitând de acest articol, am dori să-i răspundem Prea Sfinţitului Teodosie: Prea Sfinţite Teodosie, dacă am fi fost avocaţi am fi pledat, cu toată vehemenţa, pentru a vă apăra de calomnierea atât a persoanei, cât şi a misiunii spirituale pe care o aveţi în sânul Bisericii Ortodoxe. Dar, fiind oameni simpli, ne întrebăm doar cum a fost posibil ca poza unei persoane atât de sus pusă în ierarhia Bisericii, precum sunteţi prea sfinţia voastră, să fie mediatizată într-un cadru atât de indecent ? Ştiind că propovăduiţi curăţia trupească şi duhovnicească, vă întrebăm cum aţi putut accepta o asemenea vecinătate pe prima pagină a unui cotidian ? Iar dacă nu aţi dorit-o, lucru de care suntem siguri, aţi primit acum o lecţie despre ce este în stare presa şi, ca urmare, cereţi o dezvinovăţire …

În ajutorul doamnei Mangu este adusă o pleiadă de nume celebre, printre care se numără şi cel al părintelui diacon profesor Petre David, care declară cu nonşalanţă că ,,îi cunoaşte bine pe stilişti”: ,,… profesorul teolog Petre David, de la Facultatea de Teologie, unul dintre experţii fenomenului religios contemporan a ţinut să ne spună: ,,Toate sectele şi cultele nerecunoscute sunt o adevărată plagă pentru noi toţi. După Revoluţie, au apărut peste 300 de culte şi 500 de grupări disidente. Avem mari probleme: vine lumea şi ni se plânge de ceea ce fac prin ţară … Personal, îi consider o sectă (N.R.: pe stilişti) ca oricare alta, deşi ei se autointitulează păstrătorii adevăratei credinţe ortodoxe din România. Pe noi nu ne pot păcăli. Să le spună asta sărmanilor din Militari care ajung într-o asemenea stare încât după slujbe îşi dau şi ultimii bani pentru ,,ajutorarea” Bisericii Adormirea Maicii Domnului”, spune prea distinsul profesor.

Am vrea să-i răspundem şi părintelui David: Părinte Profesor, vă rugăm insistent, în calitate de expert în fenomenul religios contemporan, să căutaţi în dicţionar adevăratul sens al cuvântului ,,sectă”, pentru ca să înţelegeţi ce semnifică şi să evitaţi eventualele confuzii, mai ales pentru că sunteţi dascălul viitorilor profesori de teologie. Iar dacă după această analiză, noi vom mai fi consideraţi sectă, să nu uitaţi că din această rădăcină v-aţi hrănit, iar prin cele spuse şi trăite la intesitate maximă deducem, pe bună dreptate, că v-aţi lepădat definitiv de mama care v-a crescut.

Dacă Apostolul Pavel - Înţeleptul Rabin - ne îndemna: ,,nu te lăuda asupra ramurilor, iar de te lauzi, nu porţi tu pre rădăcină, ci rădăcina pre tine” (Romani 11, 18), cu ce drept ne adresaţi aceste acuzaţii inepte, precum aceea că suntem o sectă ? Oare prin ceea ce spuneţi, referitor la adevărata Ortodoxie, nu vă arătaţi că purtaţi pe cap tichia celor ce s-au lepădat şi apoi l-au ucis pe Mesia ?

Şi ca pe viitor să nu vă mai declasaţi greşind în astfel de afirmaţii nefondate din toate punctele de vedere, vă spunem că cuvintele ,,sectă”, ,,fief” etc sunt atât de tendenţioase ca şi cum am spune că Prea Sfnţitul Teodosie ar fi un imoral, iar profesorul David un francmason, ambele afirmaţii fiind în mare contradicţie cu sublimul Ortodoxiei.

Articolul se continuă cu o lecţie de creştinism - ,,Proliferarea sectelor poate produce un dezastru spiritual” - ţinută de domnul Ion Ţugui. Astfel, apărarea Bisericii a fost lăsată în grija unui renumit specialist în fenomene paranormale, ce a fost propus în mai anul trecut spre a fi preşedintele Organizaţiei Vrăjitorilor din România, organizaţie decisă să înfiinţeze o facultate de magie, să dea licenţe în acest domeniu, pentru a pune, în sfârşit, capăt imposturii. Unde sunteţi Prea Sfinţite Teodosie să-l compătimiţi pe domnul Ţugui ?

În ceea ce priveşte lecţia de creştinism a domnului Ţugui, ne întrebăm cui o ţine, căci poporului i s-a şters din inimă adevărata tradiţie ortodoxă, ajungând să o confunde în mod curent cu superstiţiile şi ,,minunile” aduse din Occident în ultimul secol, pe care domnia sa le propovăduieşte, de altfel, în articolele sale.

Lăsând deoparte calomniile şi cuvintele tendenţioase la adresa Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, articolul domnului Iacob nu prezintă nici un argument împotriva ei, ci numai declaraţiile unei mame disperate, ce nu pricepe viaţa monahală şi rostul ei, speculate într-un mod vulgar.

Domnul Petre David nu se dezminte atunci când spune că ,,îi cunoaşte bine pe stilişti” fiind, de fapt, un prieten mai vechi de al nostru. Astfel, în manualul său de sectologie pentru cursul liceal, tipărită cu binecuvântarea şi grija Î.P.S. Lucian, Arhiepiscopul Tomisului, în anul 1998, în subcapitolul intitulat ,,De la refuzul ştiinţei la schismă bisericească” susţine următoarele: ,,Totdeauna superstiţia, refuzul cercetării şi datelor ştiinţifice au făcut casă ,,bună” cu grupările bigote şi fanatice. Deşi ortodoxia n-a avut oEditorial 10-1 ,,inchiziţie”, n-a fost lipsită însă de mistici-bolnăvicioşi ce s-au opus ştiinţei şi noilor descoperiri. Nu pricep şi blesteamă când aud că pământul este rotund, că există poli (nord-sud), ecuator, meridiane-paralele, nopţi albe sau nopţi veşnice … Nu înţeleg mintea, sentimentul şi voinţa ca ferestre ale sufletului, refuză ingineria genetică şi sunt buimăciţi că femeia are acelaşi dat creatural cu bărbatul, specificul genetic-divin.” Cu aceeaşi înaltă prestanţă, el continuă: ,,Este curios, călugării (şi ordinele monahale) au împlinit porunca: ştiinţa este dată de Dumnezeu oamenilor (Ieşirea 31, 3) şi tot unii monahi refuză, în plin mileniu al luminii, mecanica cerească, mersul planetelor şi divina astrofizică.”

În subcapitolul următor, ,,Mişcarea anticalendaristică (Stilismul). Origine şi agenţi de răspândire”, profesorul teolog face un scurt istoric al acesteia, din care noi am reţinut următoarele fragmente: ,,… Cu timpul, acestora li s-au alăturat şi unii preoţi nemulţumiţi sau ambiţioşi, doritori de câştig uşor sau de a face rău Bisericii. Pe vremea partidelor politice ,,istorice”, stiliştii erau încurajaţi uneori atât de propaganda deşănţată a unor politicieni veroşi care vroiau să-şi recruteze astfel o clientelă politică în alegeri, cât şi de cea a călugărilor veniţi de prin mânăstirile Muntelui Athos sau Ierusalim. Neavând preoţi, stiliştii au câştigat pe fostul arhiereu Galaction Cordun pe care l-au declarat ,,mitropolitul” lor, oferindu-i diferite avantaje. Acesta a ,,hirotonit” … pe un oarecare Meftodie Marinache; amândoi au ,,hirotonit” … pe fostul stareţ la schitul Râmeţ-Alba din Ardeal, protosinghel Evloghie Oţa, care fusese caterisit de Sfântul Sinod şi exclus din monahism. Alt arhiereu mai nou este un oarecare Silvestru Onofrei considerat ,,mitropolit”. După caterisirea lui Galaction Cordun - urmată, la puţin timp, de moartea sa, - stiliştii au fost alimentaţi mai departe, în zelul lor fanatic, de către falşi păstori, călugări excluşi din monahism şi preoţi caterisiţi sau fără hirotonie validă, simpli laici, improvizaţi cu de la sine putere în preoţi, diverşi aventurieri certaţi cu disciplina şi cu rânduielile bisericeşti; aceştia umblă de colo până colo, oficiază adesea slujbe, travestiţi în haine civile (dacă sunt călugări), predică un misticism bolnăvicios cu idei încâlcite, cu superstiţii, practic magice.”

,,Şi a venit Anul '89. Stiliştii abia au aşteptat să se alăture puterilor întunericului, împreună cu grecouniţii (N.R.:cult recunoscut de Biserica Ortodoxă Română) şi toţi sectanţii, împotriva ierarhiei Bisericii strămoşeşti. Având la dispoziţie şi slujbaşi ai mass-media păgâne (foşti şi întăriţi atei în libertate), stiliştii au atacat Ortodoxia, s-au organizat rapid, au intrat în sate, ca şi uniţii, cu ameninţări, au înfiinţat schituri şi mânăstiri, au ridicat catedrale fără credincioşi sub privirile nepăsătoare ale edililor şi Puterii locale tăcute şi sub ameninţarea ,,schimbării”. Cea mai impunătoare obşte, după Slătioara, este Mânăstirea Uspenia (Adormirea) din Bucureşti-Militari, strada Televiziunii.”

În ultimul subcapitol, referitor la ,,recomandările, mijloacele şi metodele pastoral-misionare pentru readucerea stiliştilor la unitatea Bisericii”, părintele diacon conchide: ,,Deşi, precum am văzut, mulţi dintre ei au împrumutat, între timp, o mentalitate şi practici sectare, totuşi ei au păstrat, în mare parte neschimbate, credinţa şi cultul ortodox, îndărătnicia lor pleacă, de fapt, de la o înţelegere greşită a problemei calendarului.” Curat murdar !

Intrigaţi de afirmaţiile domniei sale cu privire la ,,stilişti”, am cercetat statisticile referitoare la ponderea ortodocşilor de stil nou şi de stil vechi în lume şi am remarcat, nu cu surprindere, că 81,6 % din lumea ortodoxă nu înţelege problema calendarului ! Celor care sunt dornici să cunoască realitatea, le aducem la cunoştinţă următoarele date statistice, cunoscute la nivelul anului 1998: Ortodoxia reprezintă numai 3,8 % din populaţia globului, respectiv 228.023.070 ortodocşi, iar din aceasta, fostul imperiu rus - respectiv Rusia, Ucraina, Belarus, Georgia şi Basarabia - are 173.117.671 credincioşi ortodocşi, fosta Iugoslavie - respectiv Serbia, Macedonia, Muntenegru şi Bosnia-Herţegovina - are 12.937.257 credincioşi ortodocşi, Bulgaria - 7.004.362, România - 19.484.388, Grecia - 10.129.031, Cipru - 636.634, iar Orientul Mijlociu 4.713.727, numărul ortodocşilor existenţi pe celelalte continente fiind neglijabil. Luând în considerare numai popoarele din ţările ce au aparţinut Uniunii Sovietice şi Republicii Federale a Iugoslaviei ca fiind ortodoxe de stil vechi, rezultă acea pondere zdrobitoare a celor care nu au înţeles problema calendarului …

Alături de aceste injustiţii şi inexactităţi la adresa Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, mai punctăm următoarele două aspecte. Astfel, în ,,Atlasul-Ghid. Istoria şi arhitectura lăcaşurilor de cult din Bucureşti din cele mai vechi timpuri până astăzi”, apărut în 1999 la Editura Ergorom '79, autorii atribuie titulaturile tendenţioase de ,,ansamblu religios”, ca şi de ,,Biserică stilistă”, Mânăstirii Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti. În al doilea rând, acest atlas face confuzia, de acum încetăţenită, între cultul creştin de rit vechi şi Biserica Ortodoxă de stil vechi.

Editorial 10-2

În concluzie, corifeii Bisericii oficiale nu au ezitat ca, de câte ori li s-a dat ocazia, şi aceasta s-a întâmplat nu de puţine ori, să ne ,,congratuleze” şi să ne adreseze nenumărate apeluri ,,prietenoase”. În ceea ce ne priveşte, ierarhii Bisericii noastre s-au ferit să facă afirmaţii nefondate, deşi, neîndoios, au existat şi ortodocşi de stil vechi care au folosit cuvinte nedemne de un creştin.

Iar în ceea ce priveşte atitudinea păstorilor Bisericii oficiale faţă de noi, putem spune că suntem sătui de urletele lor disperate. Căci ei urlă precum lupii, ce sunt departe de lună şi nu o pot atinge, nu pot muşca din ea, ce îi enervează cu lumina ei şi îi vădeşte ce neputincioşi sunt pentru că nu au cum să o stingă. Aşa sunt şi funcţionarii Bisericii oficiale: în lipsa faptelor, a unor acuzaţii reale la adresa noastră, latră şi urlă, căci ce altceva ar putea să facă ? Şi sunt precum un olog ce se arată singur cât e de neputincios, căci cine îi ameninţă - un biet cult nerecunoscut de stat ? O ,,sectă” ce nu are nici o influenţă asupra politicului, socialului, o ,,sectă” cu numai 23.634 de ,,adepţi”, după recensământul din 1992 ?

Iar dacă am fi un pericol real pentru Biserica Ortodoxă, de ce nu luptă cinstit aceşti câini, precum animalul în sine ? Dacă adevărul este de partea lor, de ce nu spun oamenilor că suntem ortodocşi şi ne etichetează ca sectă - cuvânt care funcţionează ca o sperietoare ? De ce se folosesc de minciuni, insulte, termeni tendenţioşi şi chiar de puterea în stat ? De ce urlă dacă suntem ,,nimeni”, dacă nu însemnăm nimic, fiind ,,o sectă ca oricare alta” ?

Au avut nevoie de un arhiepiscop, un diacon şi un vrăjitor pentru a se lupta cu Biserica Ortodoxă Română de Răsărit ? Desigur, lupul este cam laş … dar în haită prinde curaj.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 10-11/ianuarie-februarie 2000 

 

 

 

PARTEA A II-A

În manualul său de sectologie, părintele Petre David afirmă că ,,Gruparea
stilistă nu poate fi numită, considerată sau tratată ca o sectă”, pentru ca în
ziarul ,,Informaţia” din 21-22 mai 1999 să declare că ,,Personal îi consider pe stilişti
o sectă ca oricare alta”. Prea Sfinţitul Teodosie Snagoveanul susţine că ,,pentru tot
răul pe care stiliştii îl fac poporului român, suntem hotărâţi să păstrăm aceeaşi
fermitate ca şi până acum”. Din cuvintele lor reiese că Biserica Ortodoxă Română
de Răsărit este considerată de Biserica oficială a fi o grupare schismatică sau
sectantă – se pare că nici prelaţii ortodocşi nu sunt foarte hotărâţi asupra
acestui aspect - ,,care nu are o învăţătură mult diferită de cea a
Bisericii oficiale”, dar face mult rău poporului român 

 

Reluăm tema editorialului din numărul trecut, ,,Când lupii urlă la lună …”, pentru a aduce unele precizări şi lămuriri. În primul rând, dorim să ne cerem scuze dacă în articol s-au strecurat idei confuze - apărute din dorinţa noastră de a nu depăşi limitele bunului simţ şi cadrul unei discuţii civilizate.

Astfel, decenţa nu ne-a permis să reproducem prima pagină a ziarului ,,Informaţia” din data de 21-22 mai 1999 în care a fost publicat articolul ,,Sub ochii neputincioşi ai părinţilor Daniela a devenit maica Tomaida”, ci doar să amintim cadrul complet neadecvat în care a fost tipărită poza Prea Sfinţitului Teodosie Snagoveanul. Invitat de autorul articolului, Marian Iacob, pentru a exprima poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române faţă de întâmplarea relatată şi faţă de ,,stilişti” în calitate de arhiepiscop al Bucureştiului, înaltul ierarh a fost lipsit practic de demnitatea sa arhierească.

,,Cinstea” pe care ziarul a dat-o prea sfinţitului ierarh a fost de altă natură decât cea duhovnicească. Astfel, poza Arhiepiscopului Bucureştiului a apărut pe prima pagină a jurnalului menţionat într-o prezentare care nu cadrează cu poziţia sa de arhiereu al Bisericii, fiindu-i alăturată una pe care nu o putem numi decât indecentă - pentru a nu folosi cuvinte nepotrivite unei reviste ortodoxe. Mai mult, sperăm că doar dintr-o lipsă de atenţie, această poză indecentă se găseşte pe acelaşi nivel al paginii cu icoanele Mântuitorului şi ale sfinţilor apostoli de pe mitra episcopală a Prea Sfinţitului Teodosie. Iar pentru a întregi această imagine şocantă, de pe prima pagină a unui cotidian al capitalei, sub poza prea sfinţitului apare o reclamă la băuturi alcoolice.

Credem că dacă nu pentru cadrul indecent în care a fost prezentată persoana prea sfinţiei sale, măcar pentru poziţia sa de slujitor al sfântului altar şi de arhiereu al Bisericii, fără a mai menţiona de pângărirea icoanelor Mântuitorului şi ale sfinţilor apostoli, Prea Sfinţitul Teodosie Snagoveanul trebuia să ceară o dezminţire, un drept la replică din partea ziarului.

Ceea ce ne miră cel mai mult este faptul că înaltul ierarh a acceptat invitaţia unui astfel de ziar. Dezbaterea ce s-a dorit a fi una serioasă, menită ,,să tragă un semnal de alarmă asupra unor probleme reale ale societăţii şi Bisericii”, a fost transformată de ziar şi protagonişti într-o simplă relatare de scandal. Oare consilierii săi nu l-au sfătuit să nu acorde un interviu unui ziar care s-ar putea folosi de imaginea sa, garnisită cu picanterii, pentru a-şi vinde tirajul ?

Pentru a da şi mai multă greutate articolului, autorul îl invită, alături de Arhiepiscopul Bucureştiului, pe părintele profesor diacon Petre David spre a se pronunţa în privinţa aceluiaşi subiect. Ceea ce în ochii autorului a părut a fi o mişcare strategică bună, în ochii unui cititor mai atent pare a fi o prostie şi, poate mai mult decât atât, o ofensă adusă Arhiepiscopului Bucureştiului. Căci, ne întrebăm şi noi precum nişte copii, de ce a fost chemat un diacon în ,,ajutorul” Întâistătătorului Bucureştiului, precum un elev în ajutorul profesorului său ? Oare nu ajungea opinia unui înalt ierarh ?

Şi mai mult, ca o ,,a treia piesă de artilerie”, este chemat domnul Ion Ţugui, cunoscut specialist în fenomene paranormale. Renumitul ,,om de ştiinţă” este invitat să apere Biserica Ortodoxă şi tradiţia sa. Legătura dintre domnul Ion Ţugui şi Biserica noastră nu am priceput-o decât foarte târziu, citind manualul de sectologie al părintelui Petre David, unde ,,stiliştii” sunt trecuţi în aceeaşi categorie cu radiesteziştii, spiritiştii şi alţi ,,paranormali”.

Spre perplexitatea noastră, domnului Ion Ţugui i se oferă două pagini în acelaşi număr al ziarului ,,Informaţia” pentru a face o apologetică a credinţei ortodoxe, intitulată ,,Proliferarea sectelor poate produce un dezastru spiritual”. Ne întrebăm cum a acceptat Arhiepiscopul Bucureştiului ca un subiect atât de grav precum este proliferarea sectelor să fie dezbătut de un specialist în fenomene paranormale, care s-a dovedit a nu avea o concepţie prea ortodoxă despre Biserică, fără a mai vorbi de lipsa gravă de cunoştinţe în domeniul teologiei.

De exemplu, domnul Ion Ţugui susţine că sectanţii pot ,,să blameze şi să veştejească Biserica Ortodoxă”, lucru contrar învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi a Mântuitorului Însuşi care a spus: ,,Porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). În schimb, o instituţie pământească poate fi ,,blamată şi veştejită”. Oare domnul Ţugui crede că Biserica Ortodoxă Română este o simplă instituţie pământească ? Dacă crede aceasta, este evident că dânsul nu este deloc în măsură să discute despre problemele Bisericii, necunoscând nici măcar adevărata natură a acesteia, dumnezeiască.

 

Dintre toţi cei invitaţi de ziarul ,,Informaţia” la a condamna Biserica Ortodoxă Română de Răsărit, părintele Petre David s-a dovedit a fi, în nenumărate rânduri, un aprig luptător împotriva acesteia. În dorinţa de a înţelege cât mai bine poziţia sfinţiei sale faţă de Biserica Ortodoxă Română de Răsărit, am răsfoit manualul său de sectologie pentru cursul liceal, rămânând uimiţi de mai multe aspecte ale acestei cărţi.

În primul rând, sfinţia sa nu are o poziţie clară faţă de Biserica Ortodoxă Română de Răsărit, ce este numită când sectă, când grupare schismatică, uneori în decursul aceleiaşi fraze. Astfel, citim cu stupefacţie: ,,gruparea stilistă nu poate fi numită, considerată sau tratată ca o sectă, pentru că ea nu profesează, cu câteva excepţii, vreo învăţătură deosebită de cea a Bisericii Ortodoxe: ea se manifestă numai ca o grupare sau mişcare separată sau pe lângă Biserică, nerespectând disciplina ei, cu unele practici, totuşi, ce o apropie în ultima vreme de cultele neoprotestante şi de secte”. Din cuvintele sfinţiei sale de mai sus nu am reuşit, de fapt, să pricepem nimic.

Pe de altă parte, în articolul mai sus menţionat, din ziarul ,,Informaţia” din data de 21-22 mai 1999, părintele Petre David afirmă tranşant: ,,Personal îi consider pe stilişti o sectă ca oricare alta”, lăsându-ne din nou fără replică în faţa inconstanţei sale.

În sprijinul acestei poziţii - dacă afirmaţiile sfinţiei sale pot fi considerate expresia unei poziţii - părintele Petre David aduce numeroase argumente eronate. De exemplu, pe două pagini succesive, 301şi 302, afirmă: ,,calendarul îndreptat adoptat de ortodocşi nu este totuna cu calendarul aşa-zis gregorian folosit în Apus, ci este rezultatul unui alt sistem de îndreptare a erorii iniţiale a calendarului iulian” şi respectiv ,,calendarul îndreptat este valabil pentru toţi creştinii de pe toate continentele”. Uimiţi, ne întrebăm cum se poate ca un profesor universitar de talia părintelui David să se contrazică în mod flagrant de la o pagină la alta ? Şi mai mult, cum poate să mintă şi să fie lipsit de spiritul dreptăţii într-o măsură atât de mare ?

Putem fi întrebaţi pe bună dreptate cum de ne permitem să facem astfel de afirmaţii, dar nu noi suntem cei care incriminăm, ci însele cuvintele sfinţiei sale. Astfel, în prima afirmaţie, părintele minte cu dezinvoltură, mizând fără scrupule pe lipsa de cunoştinţe a credinciosului, deoarece calendarul îndreptat, adoptat de Biserica Ortodoxă Română în 1924, nu este, într-adevăr, totuna cu aşa-zisul calendar gregorian folosit în Apus, dar este o combinaţie între vechiul calendar al Bisericii - iulian, şi calendarul gregorian, al Bisericii Catolice.

A doua afirmaţie - aceea că noul calendar îndreptat este valabil pentru toţi creştinii de pe toate continentele - este tot o minciună, menită să elimine din rândul creştinilor pe cei ce se opun curentului modernist ce a făcut ravagii în Biserică în ultimele decenii. Este adevărat că Biserica Ortodoxă oficială, Biserica Catolică şi cultele protestante şi neoprotestante folosesc noul calendar îndreptat, dar, precum am specificat în editorialul din numărul trecut, 81,6 % din ortodocşii din lume utilizează vechiul calendar al Bisericii, cel iulian !

Aşadar, afirmaţiile părintelui David, ca şi poziţia sa, se bazează pe minciuni, pe inducerea în eroare a credinciosului de rând, nefamiliarizat cu problemele Bisericii secolului nostru, atât de bine ţinute secrete de Patriarhia Română !

Dar afirmaţiile şocante ale părintelui David nu au fost epuizate odată cu cele de mai sus, ele putând constitui, în fapt, obiectul unei cărţi. Astfel, cucernicia sa scrie: ,,stiliştii susţin … că de aceştia (N.R.: Sfinţii Părinţi) trebuie să ascultăm, iar nu de părerile astronomilor şi ale filozofilor timpului”. Oare părintele David crede contrariul ? Oare consideră şi sfinţia sa că învăţăturile Sfinţilor Părinţi nu mai pot răspunde problemelor actuale ale Bisericii ?

În concluzie, cunoscând importanţa manualelor în rolul formării elevilor, seminariştilor şi a studenţilor, deci a preoţilor de mâine, atragem atenţia asupra imaginii Bisericii noastre pe care părintele Petre David a zugrăvit-o în rândurile cărţii sale. Sfinţia sa aşează Biserica Ortodoxă Română de Răsărit în rândul ,,grupărilor separatiste apărute în Biserica Ortodoxă Română”, precum Oastea Domnului, Tudoriştii, Noul Ierusalim sau Vladimireşti şi alături de cultele neoprotestante, sectele mistice sau mişcările spiritiste … Interesant este faptul că, deşi trece Biserica noastră în rândul sectelor şi al cultelor neoprotestante, cele din urmă au fost recunoscute de stat şi ,,de Biserica oficială” în timp ce a noastră nu. Oare de ce ?

 

În încheiere, dorim să aducem nişte lămuriri cu privire la informaţiile publicate în ,,Atlasul-Ghid. Istoria şi arhitectura lăcaşurilor de cult din Bucureşti din cele mai vechi timpuri până astăzi”, apărut în 1999 la Editura Ergorom '79. Acest atlas-ghid publică în primul său volum liste cu lăcaşurile de cult din Bucureşti ale diferitelor confesiuni. În finalul enumerării lăcaşurilor ortodoxe, la numărul curent A-5, este prezentat Cultul Creştin de Rit Vechi (Biserica Ortodoxă de Stil Vechi) (Această confuzie apare şi pe pagina a doua a atlasului, unde autorii enumeră cultele care au sprijinit editarea acestei lucrări, printre ele aflându-se şi ,,Biserica Ortodoxă de Stil (Rit) Vechi).

Am dori să precizăm următoarele: Cultul Creştin de Rit Vechi reprezintă Biserica lipovenească, desprinsă din Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1666, datorită unor neînţelegeri cu privire la ritul ortodox, în timp ce Biserica Ortodoxă de Stil Vechi, denumire improprie şi neoficială, este constituită din ortodocşii care s-au opus, în principal, curentului modernist din Biserica Ortodoxă a secolului XX şi, în particular, schimbării calendarului bisericesc - motiv pentru care a fost numită de stil vechi. Aşadar, cele două expresii, ,,de rit vechi” şi ,,de stil vechi”, nu sunt sinonime, această confuzie având conotaţii grave.

Editorial 12-2

În acest cadru sunt enumerate ,,1. Ansamblul Religios Militari - Adormirea Maicii Domnului”, fondat în 1991, cu adresa ,,Str. Televiziunii nr. 13 (Cartierul Militari - Roşu)” şi ,,2. Biserica Stilistă (demolată în 1983)”, fondată în 1978, cu aceeaşi adresă. Modul în care acest atlas prezintă lăcaşurile Bisericii noastre este mai mult decât tendenţios. Astfel, ,,Biserica Stilistă (demolată în 1983)” este, de fapt, Biserica Mânăstirii Adormirea Maicii Domnului, fondată în anul 1964, sfinţită în 1978 şi dărâmată de regimul comunist în 1983.

De asemenea, ,,Ansamblul Religios Militari - Adormirea Maicii Domnului” este tot Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti, a cărei reconstrucţie a început imediat după 1990, piatra de temelie a bisericii sale fiind pusă în septembrie 1991. Apelativele ,,Biserica Stilistă” şi ,,Ansamblu Religios” le considerăm nedemne de un atlas ce se vrea un bun ghid al istoriei şi arhitecturii lăcaşurilor de cult din Bucureşti. De altfel, nici nu pricepem ce înseamnă Biserică stilistă şi, cu atât mai puţin, ansamblu religios.

În plus, adresa - ,,Str. Televiziunii nr. 13 (Cartierul Militari - Roşu) - sugerează că lăcaşul s-ar fi aflat în comuna Roşu, deci în afara Bucureştiului, deşi în realitate el era şi este situat în Bucureşti, în cartierul Militari. Ne întrebăm cum se pot strecura astfel de greşeli într-un atlas alcătuit de reputaţi arhitecţi şi topografi.

Editorial 12-3

Astfel de informaţii nu fac decât să ofere credincioşilor o imagine deformată a Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, învăluind-o într-o perdea de ceaţă. În dorinţa de a încerca să lămurim aspectele neclare cu privire la Biserica noastră, vom continua să apărăm ceea ce considerăm a fi mai presus de orice speculaţie lumească: Biserica lui Hristos.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 12-13/martie-aprilie 2000

 

 

 

PARTEA A III-A

MOTTO
,,Pentru care pricină oare stiliştii stau cu ochii legaţi
şi nu vor să vadă şi să înţeleagă adevărul ? Stiliştii
se conduc de mintea lor cea întunecată de mândrie,
de ură şi de nesupunere” (Arhimandrit Ilie Cleopa)
 
Una dintre principalele arme folosite de Biserica oficială împotriva Bisericii Ortodoxe Române de
Răsărit a fost cartea religioasă. Această campanie, a cărei credibilitate a fost dată de numele clericilor
implicaţi, a avut ca scop ascunderea adevărului, precum şi compromiterea stilismului în ochii credincioşilor

 

În urmă cu 66 de ani, odată cu introducerea calendarului adoptat la Congresul Pan-Ortodox de la Constantinopol din 1923, Biserica oficială a iniţiat o campanie deschisă împotriva celor care nu au acceptat această inovaţie, ce a fost întreţinută continuu de-a lungul deceniilor ce au urmat.

Una dintre metodele des folosite şi cu mare aderenţă în rândul credincioşilor ortodocşi a fost publicarea de articole şi cărţi al căror subiect era combaterea stilismului. Unele cărţi sunt ,,dedicate” în întregime Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, tratând doar ,,problema stilismului”, în timp ce altele acordă doar câteva pagini sau capitole acestui ,,fenomen”. Ultima categorie de cărţi au, de fapt, ca subiect principal expunerea credinţei ortodoxe, Biserica noastră fiind ,,strecurată” în paginile acestora ca o problemă oarecare cu care se confruntă Biserica oficială.

Pentru a da credibilitate cuvintelor şi afirmaţiilor făcute la adresa ,,stiliştilor”, în fruntea acestei campanii scrise au stat nume sonore ale scriitorilor Bisericii oficiale, precum Ilie Cleopa, Nicodim Măndiţă sau, mai recent, Vasile Răducă. Această aversiune la adresa Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit nu a încetat să-şi arate roadele, de-a lungul deceniilor ea căpătând diferite valenţe.

Astfel, perioada imediat următoare schimbării calendarului bisericesc a fost una efervescentă, în care stilismului i s-a acordat o mare importanţă, titlurile articolelor şi cărţilor publicate în acea vreme fiind sugestive: ,,Calendarul nostru nu este schimbat, ci îndreptat” de Dr. C. Chiriacescu, Bucureşti, 1926, ,,Canonicitatea îndreptării calendarului şi rătăcirile răzvrătiţilor” de Hagi M. Teodoriu, apărută în 1933, la Mânăstirea Neamţ sau ,,Cuvânt de lămurire în legătură cu rătăcirile stiliştilor” de Arhimandrit Ilie Cleopa, articol publicat în revista ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1955.

În schimb, perioada actuală stă sub semnul unei aşa-zise diplomaţii, în care omul de rând este supus unui ,,bombardament” continuu, de data aceasta mai discret, mascat de lupta împotriva sectelor pătrunse după 1989 în România. Afirmaţii defăimătoare la adresa Bisericii noastre pot fi găsite în cărţi precum ,,Lupta împotriva lui Satan”, ,,Al cui chip să purtăm ?” şi ,,Calea sufletelor în veşnicie sau Cele 24 de vămi ale văzduhului” de Nicodim Măndiţă sau ,,Ghidul creştinului ortodox de azi” de Vasile Răducă.

Prin urmare, în ciuda trecerii timpului, poziţia Bisericii Ortodoxe Române faţă de stilism a rămas neschimbată, de asemenea neschimbate fiind tonul şi vocabularul utilizat la adresa Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit şi a credincioşilor ei: ,,răzvrătiţi”, ,,rătăciţi”, ,,oameni groşi la minte şi întunecaţi la suflete”, ,,cu mintea întunecată de mândrie”, ,,smintitori”, etc. Dar să-i lăsăm să grăiască pe purtătorii de cuvânt ai Bisericii oficiale !

Printre cei care au adus acuzaţii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit se numără părintele Constantin Moisiu, care, în cartea sa ,,Să stăm bine, să luăm aminte”, publicată în 1941, la Tipografia Cărţilor Bisericeşti din Bucureşti, face o paralelă mai mult decât nepotrivită între stilism şi cultul creştin de rit vechi sau Biserica lipovenească. Cartea sa ce este, în esenţă, un ,,povăţuitor liturgic pentru preoţi şi popor”, prezintă lăcaşul ortodox, obiectele de cult şi slujbele bisericeşti. Ea oferă o descriere pertinentă a acestora, dând semnificaţia adecvată gesticii şi simbolisticii ortodoxe.

Din nefericire, dorinţa autorului - exprimată în introducerea cărţii - ca cititorii să urmărească ,,de aproape şi cu toată grija firul tălmăcirii, ca să le fie spre zidire şi întărire întru dreapta credinţă” se pierde printre paginile cărţii. Astfel, în capitolul intitulat ,,Însuşirile ritului ortodox”, stilismul şi cultul creştin de rit vechi sunt prezentate ca întruchipând cuvintele părintelui Moisiu: ,,orice schimbare, în materie de cult, chiar când nu atinge nicidecum temeiul credinţei, poate da naştere la adânci frământări religioase”.

După ce prezintă pe scurt istoria şi cauzele apariţiei cultului creştin de rit vechi în Rusia secolului al XVII-lea, autorul afirmă: ,,Cam acelaşi lucru s-a petrecut la noi, cu schimbarea calendarului, făcută în 1924”. ,,Socotind îndreptarea calendarului ca o abatere de la credinţa străbună, unii dintre credincioşi, destul de mulţi la număr, mai ales în Moldova şi Basarabia, nefiind deplin lămuriţi asupra rostului schimbării s-au desprins de la sânul bisericii strămoşeşti, dând naştere sectei stiliştilor, păstrători ai stilului vechi”.

Acuzaţiile aduse Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit culminează în afirmaţia: ,,în timpul din urmă (N.R.: anii ’40), păstrătorii stilului vechi au pricinuit atâtea dureroase turburări, în masa credincioşilor, mergând uneori, chiar până la vărsare de sânge”. Muţi de uimire, încercăm să ne dăm seama ce vrea să spună autorul, cu atât mai mult cu cât el comentează cele de mai sus astfel: ,,Aceasta datorită faptului, că în chestie de cult, care se confundă cu credinţa, poporul nu îngăduie nici o schimbare, oricât ar părea de îndreptăţită”.

Cu stupoare, ne întrebăm ce să credem: oare ,,păstrătorii stilului vechi” din anii '40 au ajuns să-i omoare pe credincioşii Bisericii oficiale sau clerul acesteia sau s-au omorât între ei ? Istoria nu consemnează astfel de fapte ce ar păta, odată pentru totdeauna, imaginea Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit; dimpotrivă. Credem că, mai degrabă, şarada părintelui Moisiu ar trebui dezlegată astfel: ,,în timpul din urmă, adepţii stilului nou au pricinuit atâtea dureroase turburări, în masa credincioşilor, mergând uneori, chiar până la vărsare de sânge”, căci Biserica noastră este stropită cu sângele celor care au mărturisit dreapta credinţă în acei ani.

În fapt, întreaga expunere, din această carte, a stilismului pare a fi o apologie a sa, căci argumentele folosite pentru a combate ,,secta stiliştilor” vin, în realitate, să o susţină. De exemplu, autorul afirmă fără să vrea că poporul este un apărător al dreptei credinţe, în timp ce ierarhii Bisericii Ortodoxe Române fac politică bisericească: ,,Şi dacă poporul drept credincios este aşa de vajnic apărător al formelor cultului cu care din veac a fost deprins, apoi să ştii, frate creştin, că nici autoritatea bisericească, nu rămâne mai prejos, întru păstrarea fără prihană şi fără ştirbire a acestei sfinte şi drepte slujiri dumnezeieşti, ci pedepseşte necruţător orice înnoire sau lepădare din cuvintele mântuitoare”. Cum altfel putem numi această atitudine politicianistă, de neguţător a ,,autorităţii bisericeşti” când pe de-o parte ,,pedepseşte necruţător orice înnoire sau lepădare”, iar pe de altă parte introduce înnoiri ,,pedepsind necruţător” pe cei ce se opun acestora ?

Una dintre cele mai importante figuri care s-a ridicat împotriva Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit a fost cea a Arhimandritului Ilie Cleopa. Neîndoios, alegerea sa ca purtător de cuvânt al Bisericii oficiale s-a datorat mitului creat cu privire la persoana sa, de mare călugăr şi duhovnic, în ale cărui învăţături nu s-ar putea strecura umbră de minciună.

Printre primele sale scrieri referitoare la ,,stilism” se numără articolul intitulat ,,Cuvânt de lămurire în legătură cu rătăcirile stiliştilor”, apărut în numărul 3-4/1955 în oficiosul patriarhiei, ,,Biserica Ortodoxă Română”. În acest articol, ce are ca scop prezentarea greşelilor adepţilor stilului vechi, precum şi combaterea acestora, părintele Cleopa reuşeşte să schiţeze imaginea pe care Biserica oficială doreşte să o impună asupra ,,mişcării stiliste”. Pentru aceasta, el nu pregetă să se folosească de trunchierea adevărului şi distorsionarea faptelor reale, dezbaterea depăşind cu mult limitele bunului simţ şi ale decenţei.

Pentru a nu lăsa nici o urmă de îndoială, în introducerea articolului, părintele Cleopa afirmă că expune poziţia oficială a Bisericii. În plus, el susţine că un al doilea argument care l-a determinat să scrie ar fi fost discuţiile purtate cu ierarhii stilişti: ,,Pricinile care m-au îndemnat a scrie cele ce urmează au fost două: mai întâi îndemnul şi binecuvântarea Î.P.S. Patriarh Iustinian al Bisericii Ortodoxe Române, apoi discuţiile care le-am avut în mai multe rânduri cu conducătorii grupării stiliste de la Mânăstirea Slătioara şi din alte părţi”.

Dintru bun început, acest mare duhovnic se foloseşte de minciună pentru a crea o falsă impresie în ceea ce priveşte stilismul, căci el nu a purtat niciodată discuţii cu ,,conducătorii grupării stiliste”, mai exact cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit. Iar pentru a-şi desăvârşi minciuna, el atribuie acestora cuvinte şi fapte demne de condamnat precum: ,,conducătorii grupării stiliste au zeificat calendarul vechi şi pentru îndreptarea lui au făcut şi fac multă turburare între credincioşi şi cu multă ironie vorbesc de rău şi defaimă ierarhia canonică a Bisericii noastre Ortodoxe şi pe sfinţiţii ei slujitori”.

Având în vedere că nici părintele Cleopa, nici altcineva din ierarhia Bisericii Ortodoxe Române nu a purtat discuţii oficiale cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, polemica sa răspunde unei imagini create mai mult sau mai puţin artificial. De fapt, această imagine se conturează ca un amestec de presupuneri, deducţii logice realizate în necunoştinţă de cauză şi speculaţii proprii. La toate acestea, autorul adaugă opinii ale clericilor, monahilor sau chiar ale credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, neautorizaţi a face afirmaţii cu privire la motivele dogmatice ale rezistenţei ,,stiliste”.

Părintele nu acordă ,,mişcării stiliste” prezumţia de nevinovăţie pe care societatea civilă o acordă oricărei persoane acuzate, pentru a nu pomeni despre o atitudine duhovnicească parfumată cu frică de Dumnezeu, potrivită staturii sale monahale. Mai mult decât atât, presupunerile şi deducţiile sale îl conduc la formularea unor acuzaţii şi insulte la adresa Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, în absenţa unor minime informaţii sau dovezi: ,,(1) Preoţii stilişti slujesc cu antimise care nu li s-au dat cu blagoslovenia episcopului locului, iar unii din ei îşi sfinţesc singuri antimise sau le au furate şi cumpărate de prin alte părţi; (2) stiliştii şi-au făcut biserică osebită şi sfinţesc biserici fără episcop şi fără delegaţii lor, încă şi fără sfintele moaşte; (3) botează a doua oară, prin casele mirenilor; (4) neavând Sfântul Mir, miruiesc copiii cu untdelemn de prin candele; (5) stiliştii neavând preoţi pentru slujbele bisericeşti, au dat voie călugărilor şi mirenilor să facă slujbe în locul preoţilor: botez, spovedanie, înmormântare; (6) preoţii lor slujesc la mai multe biserici, lăsând una se duc la alta, oriunde li se pare că vor avea venit mai mult; (7) preoţii şi călugării stilişti se folosesc de canoanele din Pidalion spre susţinerea rătăcirii lor, pe care tălmăcindu-le după a lor părere şi nu după înţelesul Bisericii, pe mulţi cu sfintele canoane, care sunt dreptarele şi legile Ortodoxiei, îi duc la rătăcire, nesupunere şi pierzare”.

În finalul acestor acuzaţii, părintele Cleopa conchide: ,,Am dorit să se poată înţelege mai luminat cât de mare este vina canonică a stiliştilor. Căci ei de 30 de ani lucrează orice taină şi orice sfinţire în bisericile lor fără arhiereu şi fără ierarhie şi prin urmare, dacă ei n-au ierarhi, nici preoţii lor nu se pot numi preoţi, nici Biserica lor Biserică şi încă nici creştinii botezaţi de ei nu se pot zice cândva creştini”.

Astăzi, după 45 de ani, ne permitem să ne facem ecou al înaintaşilor noştri întrebând: Oare de la cine consideră clericii Bisericii oficiale că ar trebui să ceară preoţii noştri blagoslovenie ? Cine este ,,episcopul locului” ? Cum de un prea cuvios monah poate să acuze de furt de cele sfinte în lipsa oricăror dovezi ? Cum poate vorbi un preot despre slujitorii sfântului altar, ortodocşi ca şi el, ca despre nişte necinstitori ai sfintelor taine ale Bisericii, nişte iubitori de argint şi răstălmăcitori ai tradiţiei ortodoxe ? Oare toate acestea nu defaimă însăşi tagma din care face chiar el parte … şi pe el însuşi ?

În aceeaşi notă desconsideratoare, părintele Cleopa se foloseşte de opiniile clericilor şi mirenilor Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, pe care le ridică la rangul de ,,poziţie oficială” a acesteia. Astfel, el deformează afirmaţiile lor până la limita minciunii şi a prostiei, scriind că ,,stiliştii” susţin idei de genul: ,,s-a schimbat data Paştilor, pe care Biserica le-a prăznuit întotdeauna la aceeaşi dată”, ,,s-au stricat dogmele adevăratei credinţe şi toate aşezămintele canonice ale Sfinţilor Părinţi” etc; de asemenea, în lipsa unui context concret, cuvintele ,,stiliştilor” par a nega adevărul istoric: ,,cele patru posturi de peste an n-au suferit nici o primenire în decursul vremii până la îndreptarea calendarului” (N.R.: posturile au fost stabilite în forma actuală abia după câteva secole de creştinism), ,,Sfinţii Părinţi de la Soborul de la Niceea, în anul 325, ar fi întocmit o pascalie pentru toţi anii cât va fi lumea” (N.R.: Părinţii de la Primul Sinod Ecumenic au stabilit modul de calcul al datei Sfintelor Paşti, şi nu o pascalie) sau aduc acuze Bisericii oficiale: ,,noi, cei ce am îndreptat calendarul vechi, am ajuns să nu ne mai conducem după Sfinţii Părinţi, ci după părerea astronomilor şi a filozofilor”, ,,ne-am dat cu catolicii” etc.

O altă modalitate de defăimare a Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit o constituie tratarea superficială şi mincinoasă a unor chestiuni delicate ale tradiţiei ortodoxe, mizându-se pe lipsa de cunoştinţe teologice a cititorului de carte religioasă. De exemplu, părintele Cleopa scrie că ,,stiliştii” afirmă: ,,Biserica este obligată a se ţine cu prăznuirea Sfintelor Paşti de paştele evreiesc”, idee pe care o întăreşte cu grava afirmaţie conform căreia ,,stiliştii au îndrăznit a falsifica canonul I din Antiohia şi canonul VII apostolic” ce se referă la acest aspect. Într-adevăr, potrivit tradiţiei, Biserica prăznuieşte Sfintele Paşti numai după paştele evreiesc, deoarece acesta din urmă - preînchipuire a Învierii Domnului - marchează momentele vânzării, răstignirii, morţii şi învierii Fiului lui Dumnezeu.

O afirmaţie asemănătoare este următoarea: ,,sfânta lumină se aprinde numai când se fac Paştile pe stil vechi şi numai la această dată exactă, când a fost Învierea Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar lucrurile nu se petrec aşa cum susţin ei. Sfânta şi dumnezeiasca lumină nu ţine cont de stil vechi sau stil nou, ci se pogoară numai atunci când creştinii dreptmăritori fac împreună slujba Sfintelor Paşti, oricând ar fi acea dată. E limpede dar că sfânta lumină se ţine de slujba Sfintelor Paşti şi nu Paştile de sfânta lumină”.

Se pare că, pe de o parte, părintele minimalizează minunea pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o, nouă ortodocşilor, ca dovadă că, dintre toţi, noi suntem ,,creştinii dreptmăritori”. Ne mirăm nespus de această afirmaţie, cu atât mai mult cu cât vine din partea unui ortodox, deoarece toate celelalte confesiuni creştine - catolică, protestantă etc - ca şi celelalte religii neagă minunea sfintei lumini. Să se fi aliniat oare Biserica Ortodoxă Română acestei opinii generale ?

Pe de altă parte, cuvintele de mai sus par a premerge ideilor ecumeniste actuale cu privire la sărbătorirea Sfintelor Paşti, având în vedere faptul că Mişcarea Ecumenică, prin Consiliul Mondial al Bisericilor, a luat în discuţie sărbătorirea Învierii Domnului la o dată fixă, de către toate confesiunile creştine. Mai mult, mai-marii Bisericilor creştine au elaborat un calendar care să poată satisface atât problemele de ordin civil, cât şi pe cele ecleziastice, calendar ce nu mai are nimic în comun cu tradiţia ortodoxă şi cu atât mai puţin cu învăţătura Mântuitorului. Nu cumva prin poziţia ,,necruţătoare” pe care o are faţă de ,,stilism”, Biserica oficială îşi apără părtăşia la cele de mai sus ?

Aceste aşa-zise argumente împotriva Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit sunt completate de ironii la adresa ,,minţii întunecate a stiliştilor”, precum: ,,Dacă n-am făcut calculele bine, atunci rămânem în urmă, căci anul cerului nu aşteaptă cu socotelile noastre şi nici soarele nu-şi schimbă mersul”, ,,după altă părere greşită a stiliştilor, calendarul iulian este dogmă, sfânt, canon şi fără greşeală. Că este fără greşeală calendarul iulian, pot să spună stiliştii cât vor vrea. Mărturiseşte împotriva lor toată ştiinţa astronomică”.

,,În toate izvoarele de credinţă nu găsim nimic scris despre calendar şi pe bună dreptate, pentru că nu aici îşi are calendarul locul. Pentru că, precum am văzut, calendarul este un mijloc de măsurare a vremii, el a fost născocit de mintea omenească, n-a fost nevoie să fie coborât cu hârzobul din cer, precum cred stiliştii”.

În plus, afirmaţiile părintelui Cleopa cu privire la Biserica Ortodoxă seamănă izbitor cu cele ale specialistului în parapsihologie şi vrăjitorie, Ion Ţugui, prezentate în numărul trecut. Astfel, părintele afirmă: ,,Biserica Ortodoxă îşi dădea seama de nevoia îndreptării calendarului, însă nu o putea face în acel moment dintr-o pricină foarte însemnată: În vremea aceea (N.R. anul 1582), papalitatea căuta toate prilejurile de a atrage Biserica Ortodoxă la o unire sub stăpânirea sa. Schimbarea calendarului era pentru papă un prilej binevenit ca să o atragă în cursă. Biserica Ortodoxă era prea sătulă de binefacerile venite de la Roma şi de aceea s-a ferit să primească propunerea papei şi a mers mai departe după calendarul iulian neîndreptat, până când condiţiunile i-au fost prielnice ca să facă ea singură îndreptarea”. Din respect pentru Ortodoxie, ne abţinem să comentăm cuvintele părintelui Cleopa.

De fapt, întreaga argumentaţie adusă împotriva stilismului pledează pentru întrebarea: dacă Biserica Ortodoxă Română a considerat stilismul ca fiind o problemă atât de importantă de ce nu au existat niciodată discuţii oficiale cu ierarhia Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit ? Se cade ca înaltele feţe bisericeşti să trateze o problemă atât de delicată a tradiţiei ortodoxe doar pe baza unor presupuneri şi păreri culese de la persoane particulare care nu erau îndreptăţite să susţină poziţia Bisericii noastre ?

 

Editorial 14-1

Î.P.S. Mitropolit Galaction Cordun (1883-1959)

 

Răsfoind paginile istoriei Bisericii noastre din dorinţa de a afla dacă, de-a lungul a 76 de ani de schismă, au existat momente de apropiere sau de minim dialog am rămas uimiţi de anumite coincidenţe. Astfel, găsim că la începutul anului 1955, Prea Sfinţitul Galaction Cordun, la acea vreme Secretar al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, face publică simpatia sa faţă Editorial 14-2de ,,mişcarea stilistă”, pentru ca la 5 aprilie 1955 să devină, printr-un act oficial, Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit şi Întâistătător al Mânăstirii Slătioara.

 

Prea Sfinţiţii Glicherie Tănase (1891-1985) şi Evloghie Oţa (1909-1979)

 

În aceeaşi perioadă, arhimandritul Evloghie Oţa, stareţul Mânăstirii Râmeţi, judeţul Alba, declară că el, monahii mânăstirii sale şi satele dimprejur trec sub jurisdicţia canonică a Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit. Iar la sfârşitul anului 1956, Prea Sfinţitul Galaction hirotoneşte întru arhierei pe părinţii Evloghie Oţa, Meftodie Marinache şi Glicherie Tănase.

Răspunsul Bisericii oficiale la aceste evenimente nu s-a lăsat deloc aşteptat, căci la 14 aprilie 1955, la numai 9 zile de la emiterea actului oficial prin care se consfinţea numirea Prea Sfinţitului Galaction în scaunul de mitropolit, el a fost caterisit de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Prin urmare, articolul părintelui Cleopa apare aproape în acelaşi timp cu înscăunarea şi caterisirea Prea Sfinţitului Galaction !

Acestea să fie motivele pentru care Biserica oficială a dus o luptă înverşunată, în acea perioadă, pentru desfiinţarea mişcării stiliste ? Oare argumentele părintelui Cleopa ar fi avut greutate în faţa erudiţiei Prea Sfinţitului Galaction ? Mai degrabă, am crede că, în faţa adevărului, precum lupul în faţa luminii lunii, el s-a ascuns în spatele unor subterfugii precum minciuna, defăimarea şi osândirea.

Totuşi ,,nimeni, aprinzând făclia, n-o ascunde sub un vas, sau n-o pune sub pat, ci o aşează în sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina. Căci nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi nimic tainic, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare” (Luca 8, 16-17).

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 14-15/mai-iunie 2000

 

 

 

PARTEA A IV-A

MOTTO
,,Şi aceşti stilişti care sunt nesupuşi Bisericii până în
ziua de azi, rămân o fracţiune eretică care nu se va
îndrepta … De la tot păcatul se întoarce omul uşor,
dar de la eres, foarte greu ! … Nu ne închinăm la
calendar niciodată !”Arhimandrit Ilie Cleopa
 
Părintele Ilie Cleopa continuă să-şi susţină crezul: ,,Nu ne închinăm la calendar
niciodată !” şi în cărţile apărute după 1955, rămânând acelaşi purtător de cuvânt fidel
al Bisericii oficiale. Acuzaţiile aduse Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit sunt aceleaşi,
dar printre argumentele folosite se numără poziţia Bisericilor Ortodoxe care nu au
schimbat calendarul iulian, dar sunt membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor,
precum Biserica Ortodoxă Rusă, cea Sârbă şi Patriarhia Ierusalimului. De
asemenea, părintele punctează hotărârile comune ale Bisericilor
Ortodoxe de stil vechi şi nou ecumeniste

 

Defăimarea Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit a continuat şi după 1955 cu aceeaşi vehemenţă, Biserica Ortodoxă oficială neprecupeţind nici un efort pentru a-i acuza de diferite vini pe ,,stilişti”, aducându-le de asemenea grave insulte nefondate. Unul dintre susţinătorii fervenţi ai acestei campanii de dezinformare a credincioşilor ortodocşi a fost părintele Ilie Cleopa, a cărui faimă de monah şi duhovnic a constituit mereu o garanţie pentru corectitudinea afirmaţiilor sale.

Unul dintre primele articole ale sale referitoare la ,,stilism”, intitulat ,,Cuvânt de lămurire în legătură cu rătăcirile stiliştilor”, a apărut în numărul 3-4/1955 al revistei Patriarhiei Române, ,,Biserica Ortodoxă Română”. În acest articol, el exprima atitudinea conducerii Bisericii oficiale faţă de ,,stilul vechi”.

De-a lungul vieţii, părintele Cleopa a continuat să scrie împotriva stiliştilor, el neuitând să îi amintească în majoritatea cărţilor sale. Scrierile lui au fost publicate şi republicate, iar capitolele despre stilism au fost tipărite fragmentar în diferite ziare şi reviste. Printre cărţile în care abordează această problemă se numără ,,Călăuză spre cunoaşterea şi apărarea credinţei ortodoxe”, apărută în 1976 şi retipărită în 2000 în Editura ,,Credinţa strămoşească”, la iniţiativa Episcopului Calinic al Argeşului şi, separat în Editura ,,Timpul” din Iaşi, în 2000. Aceeaşi retorică apare în ,,Stilul vechi şi nou”, articol apărut în numărul 25 al revistei ,,Paranormal”, din anul IV (2000), care citează cartea ,,Ne vorbeşte Părintele Cleopa”, reeditată la Editura Romanului în 1996.

Cartea sa, ,,Călăuză spre cunoaşterea şi apărarea credinţei ortodoxe”, este prefaţată deosebit de favorabil de către Dumitru Stăniloae, care o numeşte ,,o adevărată lucrare de ,,Dogmatică ortodoxă”. Ea spune adevărul credinţei noastre fără să jignească pe cei de alte credinţe, încât socotesc că ea poate fi tipărită fără nici o şovăială, putând aduce mult folos credincioşilor”.

De asemenea, într-o ,,Frăţească recomandare”, diaconul Ioan Ivan de la Mânăstirea Neamţ aduce elogii autorului, afirmând că: ,,Lucrarea se distinge prin cursivitate, claritate, logică, argumentare scripturistică. Autorul se detaşează de grupa acelor amatori în domeniul ,,îndrumării misionare”, remarcându-se ca un profund cunoscător al învăţăturii Sfinţilor Părinţi, ca un trăitor al învăţăturii celei adevărate a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, pe care o apără cu responsabilitate şi convingere, precum şi din simţământul clocotitor care arată că ea nu poate fi răstălmăcită”.

La rândul său, autorul mărturiseşte în ,,Cuvântul înainte”, motivele care l-au determinat să scrie cartea: ,,la sfătuirea Preafericitului nostru Patriarh Iustinian, a Înalt Preasfinţitului Mitropolitului meu, Iustin al Moldovei şi Sucevei, precum şi a Preacuviosului stareţ Victorin, împreună cu consiliul Sfintei noastre Mânăstiri, am purces la alcătuirea acestui mic îndreptar de orientare în Sfânta credinţă Ortodoxă”.

Cartea este alcătuită din trei părţi, în prima, intitulată ,,Despre erezii”, autorul enumerând şi descriind pe scurt vechile erezii şi sectele neoprotestante existente în România. A doua parte, ,,De vorbă cu sectarii”, face o prezentare a celor mai importante aspecte ale cultului ortodox sub forma răspunsurilor date de un preot ortodox unui sectant. Printre subiectele dezbătute se numără: Biserica, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, sfintele taine, preacinstirea Maicii Domnului, cinstirea icoanelor şi a sfintelor moaşte etc.

A treia parte, ,,Îndrumător biblic”, oferă argumente scripturistice pentru temele prezentate în partea anterioară a cărţii. În această ultimă parte este inserat un capitol intitulat ,,Despre calendar”, redactat sub forma unui dialog purtat de această dată de un preot ortodox cu un credincios care ridică întrebări asupra schimbării calendarului bisericesc.

Din nefericire, ,,micul îndreptar de orientare în sfânta credinţă ortodoxă” se rătăceşte în problema calendarului. În primul rând, părintele nu doreşte o dezbatere asupra acestei probleme, jignindu-i deschis pe stilişti: ,,Nu este deloc aşa cum zic oamenii cei simpli, care nu cunosc nici dogmele Bisericii Ortodoxe, nici ce este calendarul”. Mai mult, de-a lungul întregului articol, credincioşii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit sunt numiţi în batjocură ,,cei cu stilul vechi”.

Poziţia sa şi implicit a Bisericii oficiale este clară încă de la început, Biserica Ortodoxă Română de Răsărit nefiind recunoscută ca instituţie, şi nici măcar ca asociaţie, aşa cum este privită oficial de către stat. Într-o atitudine ce o repetă pe cea din 1955, părintele se adresează ,,oamenilor simpli care nu cunosc dogmele sau calendarul”, nerecunoscând ierarhia Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit.

Pe de altă parte, ceea ce diferă faţă de 1955 este modul în care părintele Cleopa îşi formulează poziţia. Astfel, în 1955, el îşi întemeia polemica pe presupuneri, deducţii logice şi speculaţii proprii la care adăuga opiniile neoficiale ale credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit pe care le ridica la rangul de ,,poziţie oficială” a acesteia. În retorica sa ulterioară, el nu mai porneşte de la aceleaşi idei, deoarece între timp Bisericile Ortodoxe oficiale şi-au stabilit dogmatic şi canonic poziţia faţă de reforma calendarului şi faţă de ,,stilism”.

,,Noi serbăm Sfintele Paşti odată cu creştinii ce ţin stilul vechi, nu pentru că aşa ar trebui să facem (pentru că aşa cum ţi-am arătat, şi pascalia veche ca şi calendarul vechi sunt rămase în urmă), ci facem acest lucru pentru unitatea şi pacea Bisericilor noastre surori, care încă nu au îndreptat calendarul, precum Biserica Rusă. Căci aşa s-a făcut înţelegere la Moscova, în 1948, la Sinodul Panortodox, unde au fost de faţă aproape toate Bisericile Ortodoxe, prin reprezentanţii lor”.

Părintele Cleopa profită de necunoaşterea faptului că schimbarea calendarului nu este decât una dintre diferenţele care există între stilul vechi şi stilul nou. În realitate, aceste denumiri sunt improprii deoarece cauza reală care a generat schisma în Ortodoxia secolului XX este respingerea sau acceptarea curentului modernist. Astfel, există Biserici Ortodoxe locale care, deşi au păstrat calendarul iulian, au acceptat modernismul, acest fapt fiind unul dintre argumentele cele mai puternice ale părintelui Cleopa. Printre acestea se numără Patriarhia Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă şi Sfântul Munte Athos care susţin stilul nou şi modernismul, păstrarea calendarului neîndreptat ţinând de ,,politica” bisericească.

În concluzie, el acuză pe ,,stilişti” că ,,cei cu stilul vechi din ţara noastră nu numai că nu ascultă de Sfântul Sinod al ţării noastre, dar nu vor să asculte nici de marele sinod care s-a făcut la Moscova şi de hotărârea conducătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe”. Cu toate acestea, părintele afirmă că, deşi Sinodul de la Moscova a fost intitulat panortodox, el menţionează că ,,au fost de faţă aproape toate Bisericile Ortodoxe”, prin urmare nu a fost reprezentată întreaga Ortodoxie.

Este de notat faptul că, spre deosebire de democraţie, în care hotărârile statului sau învingătorii în alegeri se stabilesc prin regula majorităţii, adoptându-se opinia acesteia, în Biserica Ortodoxă deciziile se iau în unanimitate. Una dintre cele patru însuşiri ale Bisericii lui Hristos menţionate în Crez este tocmai sobornicitatea ei, ce semnifică faptul că hotărârile ce ating rânduiala internă a Bisericii sunt luate de Sinoadele ecumenice. Cum a fost respectată această trăsătură caracteristică Bisericii Ortodoxe la Moscova, dacă Biserica Ortodoxă de Răsărit nici nu a participat pentru a-şi susţine poziţia ? Oare a existat cineva la Moscova care să susţină punctul de vedere al ,,stiliştilor” sau a fost o întrunire de unde ,,răzvrătiţii şi neascultătorii au fost excluşi” dintru început ?

Dacă în articolul din 1955, părintele Cleopa pretindea că a discutat cu conducătorii stiliştilor, ulterior el încetează de a mai susţine şi de a mai dori acest lucru. Putem să ne întrebăm asupra motivelor acestei poziţii. Oare pentru că după 1955, Î.P.S. Galaction Cordun a devenit conducătorul Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, iar o discuţie cu el ar fi însemnat recunoaşterea sa ca ierarh ortodox după ce Biserica oficială îl caterisise ?! Sau pentru că Sinodul panortodox de la Moscova a dovedit limpede că Biserica oficială nu dorea purtarea unui dialog, deoarece a pus o temelie ,,canonică” de pe care să-i poată declara pe stilişti ,,răzvrătiţi şi neascultători” ?!

Printre hotărârile adoptate la Moscova se numără şi stabilirea, în funcţie de teritoriul canonic al unei Biserici ortodoxe locale, a stilului după care se ţine calendarul Bisericii: ,,Consfătuirea consideră obligatoriu pentru cler şi credincioşi de a urma stilul Bisericii locale pe teritoriul căreia se găsesc, ca unul dintre obiceiurile acestei Biserici, a cărei păstrare în numele unităţii şi al iubirii ne este poruncită de sfintele canoane”. Şi pe baza acestei hotărâri, părintele Ilie Cleopa ne acuză de ,,neascultare”, în realitate, acuzaţia de neascultare ascunzând o alta mult mai gravă, aceea că Biserica Ortodoxă Română de Răsărit se află necanonic pe teritoriul canonic al Bisericii oficiale … părintele uitând complet cuvintele Sfântului Apostol Pavel: ,,nu te lăuda asupra ramurilor, iar de te lauzi, nu porţi tu pre rădăcină, ci rădăcina pre tine” (Romani 11, 18).

În afara hotărârilor canonice luate împreună de Bisericile Ortodoxe oficiale de stil nou şi de stil vechi moderniste, autorul îşi fundamentează poziţia pe consecinţele acceptării modernismului de către unele Biserici ce păstrează stilul vechi, pe autoritatea onorifică şi declaraţiile ierarhilor acestora.

În ce-i priveşte pe ierarhii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, părintele Cleopa aduce noi acuzaţii faţă de cele din 1955: ,,Episcopii lor nu au fost aleşi şi nici hirotoniţi cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Episcopii şi preoţii stilişti nu pomenesc la slujbele lor pe episcopul locului, nici pe mitropolit, nici pe patriarh. Episcopii şi preoţii lor, precum şi creştinii conduşi de ei, se îndepărtează de la slujirea şi împărtăşirea cu preoţii şi ierarhii noştri, din ură, mândrie, răzvrătire şi neascultare, căzând prin aceasta sub osânda canoanelor “. Cum ar fi putut fi hirotoniţi ierarhii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit cu aprobarea Sfântului Sinod, dacă Biserica oficială a dus o campanie înverşunată împotriva ,,stilismului” ?

În întreaga sa pledoarie, autorul utilizează două calificative pentru ,,stilişti”: ,,schismatici” şi ,,eretici”, deşi cele două nu sunt sinonime: ,,aceşti stilişti care sunt nesupuşi Bisericii până în ziua de azi, rămân o fracţiune eretică care nu se va îndrepta” sau ,,nu sunt eretici, căci până acum nu au greşeli dogmatice sau în cult”. Mai mult, părintele Cleopa ridică probleme sau pune întrebări care, putem spune cu uşurinţă, sfidează orice logică. Felul în care abordează problema calendarului dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, că părintele, de fapt, nici nu aşteaptă vreun răspuns din partea ,,stiliştilor” şi nici nu doreşte să poarte un dialog cu ei. Stilul retoricii sale nu lasă nici o urmă de îndoială în ceea ce priveşte stilismul, ci condamnă pur şi simplu, nu îndeamnă la o reflecţie obiectivă, ci dă un verdict clar.

La finalul acestei cărţi, frumoasele vorbe de recomandare din introducere par a fi nu tocmai potrivite. Părintele Stăniloae scrie că autorul ,,spune adevărul credinţei noastre fără să jignească pe cei de alte credinţe”, lucru contrazis flagrant de afirmaţiile referitoare la ,,stilişti”, iar ,,simţământul clocotitor care arată că învăţătura nu poate fi răstălmăcită” îI atribuie probabil numai celorlalţi, deoarece părintele Cleopa îşi permite să o facă.

O poziţie mai categorică şi care nu acordă nici un fel de explicaţii asupra ,,stilismului” o are arhimandritul Ioanichie Bălan în cartea sa, ,,Călăuză ortodoxă în societate şi familie”, apărută la Editura Trinitas, în 1999, cu binecuvântarea Mitropolitului Daniel al Moldovei şi Bucovinei. Al doilea volum al cărţii, ,,închinată în special familiei creştine, are ca scop îndrumarea credincioşilor în viaţa de familie din punct de vedere creştin”. În finalul introducerii, autorul mărturiseşte: ,,Cred că am răspuns la cele mai multe întrebări, după experienţa pe care am acumulat-o după mai mulţi ani de duhovnicie, îndrumat de marii noştri părinţi”.

Referirea la Biserica Ortodoxă Română de Răsărit apare în capitolul ce tratează botezul pruncilor. Astfel, la întrebarea dacă ,,copiii botezaţi în bisericile stiliste trebuie botezaţi din nou ? Sau este valabil botezul lor ?” autorul răspunde că aceştia ,,nu mai trebuie botezaţi a doua oară, dacă vin la parohii cu calendarul îndreptat, căci calendarul nu are nici o valoare dogmatică sau canonică. Cel mult li se face mirungerea, dacă preotul din parohie consideră că este necesară”.

Dar care sunt criteriile pe baza cărora preotul din parohie hotărăşte săvârşirea tainei mirungerii pentru aceştia ? Săvârşirea sau nu a tainei mirungerii pentru copiii botezaţi în Biserica Ortodoxă Română de Răsărit are profunde implicaţii pentru modul în care Biserica oficială priveşte ,,stilismul”. Astfel, săvârşirea mirungerii înseamnă nerecunoaşterea faptului că preoţii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit au har, nerecunoaşterea lor ca preoţi şi implicit a Bisericii.

Este demn de notat faptul că de un tratament asemănător se bucură catolicii la trecerea la Ortodoxie, fiindu-le recunoscut botezul: ,,Catolicii care vin la Ortodoxie se primesc numai prin mirungere şi mărturisirea dreptei credinţe. Ei nu pot fi botezaţi din nou”. Deşi recunoaşte că, în timp ce catolicii susţin erezii, iar calendarul ,,nu are o valoare dogmatică”, părintele Ioanichie Bălan cere tratarea într-un mod asemănător a credincioşilor catolici şi a ,,stiliştilor”.

Lăsând deoparte inconsecvenţa autorului, ne întrebăm: cum rămâne cu Sinodul panortodox de la Moscova ? Cum fac preoţii Bisericii Ortodoxe Române distincţia între credincioşii Bisericilor ,,stiliste” care au fost prezente la Moscova şi cei ai Bisericilor care nu au fost prezente ? Pe baza naţionalităţii sau a etnicităţii ?

Credem că hotărârea luată la Sinodul panortodox de la Moscova din 1948 vizează mai degrabă interzicerea prozelitismului (N.R.: Bisericile prezente la această întrunire au fost de acord să-şi delimiteze geografic teritoriul canonic şi să nu încalce hotarele ,,duhovniceşti” ale altei Biserici. Ele au condamnat prozelitismul nu în sensul bine cunoscut creştinilor - de a propovădui o falsă credinţă, ci de a nu încălca teritoriile celorlalte Biserici) decât amendarea în vreun fel a Bisericilor care nu au fost reprezentate la acest sinod. Istoria Ortodoxiei ultimelor decenii ne îndreptăţeşte să gândim astfel, ba mai mult, ne îndeamnă să credem că între Bisericile Ortodoxe semnatare ale acestei hotărâri nu există unitate în credinţă şi nici dragostea frăţească atât de mult propovăduite. Căci altfel cum au putut să fie de acord să delimiteze geografic ,,stilul” calendarului ?

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 16-17/iulie-august 2000

 

 

 

PARTEA A V-A

MOTTO
,,Confuzia babiloniei existentă în capetele bolnave de stilism …
oameni groşi la minte şi întunecaţi la suflete ... smintitori, iude
şi caiafe … calendariştii săvârşesc o lucrare anticreştinească
şi neomenească” Protosinghel Nicodim Măndiţă

 

În abordarea ,,stilismului”, Părintele Nicodim Măndiţă, cunoscut scriitor de cărţi
duhovniceşti, urmează linia părintelui Cleopa, cel care a exprimat poziţia Bisericii oficiale
faţă de Biserica Ortodoxă Română de Răsărit, dovedind unitatea monolitică a ierarhilor
modernişti faţă de aceasta. Deoarece el nu exprimă o poziţie oficială, insultele sale
la adresa ,,stilismului” sunt mult mai dure. Părintele se dovedeşte un îndemânatic
mânuitor al cuvântului, folosind o mulţime de strategii pentru a crea o
imagine deformată susţinătorilor calendarului bisericesc

 

De-a lungul timpului, numeroşi clerici şi scriitori bisericeşti s-au alăturat părintelui Ilie Cleopa în campania Bisericii oficiale de defăimare şi denigrare a Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit. Imaginea pe care aceştia au conturat-o ,,stilismului” şi ,,stiliştilor” în paginile cărţilor lor nu diferă mult de poziţia părintelui Cleopa, care este, de fapt, poziţia Bisericii oficiale. Astfel, imaginea creionată de ei este caracterizată de aceeaşi lipsă de argumente, de aceleaşi cuvinte jignitoare şi atitudine inflexibilă faţă de ,,stiliştii” numiţi când ,,schismatici”, când ,,eretici”.

Unul dintre marii apologeţi ai Bisericii oficiale împotriva stilului vechi este ieromonahul protosinghel Nicodim Măndiţă. El ocupă un loc aparte în galeria scriitorilor Bisericii oficiale, redactând numeroase cărţi pentru luminarea credincioşilor. Imaginea sa de păstor, duhovnic şi, nu în ultimul rând, de scriitor, a reprezentat mereu o garanţie pentru credibilitatea şi autenticitatea opiniilor lui. Aprecierea de care s-a bucurat părintele Măndiţă şi scrierile sale, în ultimele decenii, este reflectată de nenumăratele reeditări ale lucrărilor sale.

Cărţile sale abordează o varietate mare de subiecte, reprezentând adevărate culegeri sau enciclopedii referitoare la o anumită temă, iar citatele din Sfânta Scriptură, pildele şi cuvintele sfinţilor dau o mare valoare acestora. Printre acestea se numără ,,Explicarea celor şapte laude”, în care tâlcuieşte înţelesul slujbelor bisericeşti zilnice, ,,Poarta raiului”, în care prezintă alcătuirea lăcaşului de cult, ,,Arma creştinului”, ,,Cele patru feluri de vieţuire creştinească” etc.

Deşi frica de Dumnezeu şi smerenia caracterizează scrierile părintelui Măndiţă, în cărţile lui apar numeroase atacuri la adresa ,,stilismului”. Mai mult, acuzele şi insultele aduse Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, clerului şi credincioşilor săi sunt mult mai dure decât cele ale părintelui Cleopa.

Una dintre primele lucrări ale părintelui Nicodim Măndiţă dedicată ,,stilismului”, ,,Stil vechi sau credinţă”, a fost publicată în 1934. După cum arată însuşi titlul cărţii, autorul se declară deschis împotriva ,,stilismului”, pe care îl opune credinţei ortodoxe, considerându-l o abatere de la aceasta. De asemenea, referiri la ,,stilism” apar în cărţile sale ,,Calea sufletelor în veşnicie sau Cele 24 de vămi ale văzduhului” şi ,,Al cui chip să purtăm ?”.

Prima dintre acestea a fost tipărită în anul 1948, fiind reeditată în repetate rânduri de-a lungul timpului. Cartea prezintă ,,calea sufletelor în veşnicie” sau, mai bine spus, calea urmată de sufletul omului după moarte până la înfăţişarea înaintea Dreptului Judecător.

,,Calea sufletelor în veşnicie” are la bază o scriere mai veche care zugrăvea ,,trecerea sufletului Cuvioasei Teodora prin vămile văzduhului, după ieşirea sa din trup, aşa cum i s-a descoperit cuviosului Grigorie, ucenicul cel mai apropiat al Sfântului Vasilie cel Nou”. Părintele Măndiţă a ,,prelucrat, completat şi ilustrat” vechea traducere din limba greacă, transformând-o într-o adevărată enciclopedie referitoare la vămile văzduhului şi la păcatele corespunzătoare acestora. Autorul însuşi măruriseşte că a scris cartea ,,pentru educarea, luminarea şi folosirea iubitului nostru popor creştin ortodox din toate ramurile societăţii şi ţinuturile ţării”.

Cartea poate fi considerată un manual pentru credinciosul care doreşte să se spovedească, explicitând amănunţit păcatele şi roadele lor. Printre acestea, autorul enumeră apartenenţa la Biserica Ortodoxă Română de Răsărit şi respectarea calendarului bisericesc alcătuit de Sfinţii Părinţi la primul Sinod Ecumenic.

Astfel, el tratează problema calendarului numai dintr-o perspectivă teologică, latura canonică fiind expusă în cea de-a doua carte, ,,Al cui chip să purtăm ?”. Dintru bun început, autorul îşi motivează prezentarea: ,,Văzând cum unii dintre creştinii noştri ortodocşi, din cauza necunoştinţei adevărului s-au smintit pe chestia îndreptării calendarului în anul 1924 cu 1=14 octombrie, dând naştere la multe infernalităţi, revolte contra clerului şi a Sfintei Biserici, batjocoriri, discreditări, vărsări de sânge, ba chiar şi ucideri, sminteală mare, care şi azi cloceşte în capetele unora, m-am văzut şi eu silit să arăt celor nelămuriţi în dreapta credinţă şi care o confundă pe aceasta cu calendarul, câteva lămuriri cu privire la precizia calendarului”.

În continuare, ,,stiliştii” sunt etichetaţi drept ,,smintiţi” şi ,,necunoscători ai adevărului”, părintele Mândiţă pornind în prezentarea sa de pe o poziţie categorică, insultându-i pe credincioşii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit şi afirmând că aceştia ,,confundă dreapta credinţă cu calendarul”.

Mai mult, el îi consideră pe ,,stilişti” responsabili de toate tulburările care au avut loc în perioada reformei calendarului bisericesc. Într-adevăr, se poate spune că cei care s-au împotrivit schimbării calendarului, rămânând fideli Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, sunt vinovaţi de tot ceea ce s-a întâmplat, căci dacă ei s-ar fi supus ierarhilor adepţi ai curentului modernist, aceştia nu ar mai fi fost ,,nevoiţi” să recurgă la ,,batjocoriri, discreditări, vărsări de sânge, ba chiar şi ucideri” …

Acestora le este conturată o imagine de-a dreptul hidoasă, ei fiind priviţi ca persoane ,,de prin toate ramurile societăţii, care s-au împotrivit rânduielilor Bisericii, camuflându-se prin mânăstiri, schituri şi prin parohii”. ,,Motivaţiile” acestora nu reprezintă o enigmă pentru autor, ele fiind prezentate succint şi concis: ,,unele persoane profesează stilismul, precupeţind pe cei proşti, pentru câştig urât; iar altele, din neascultare de Biserică, stau cu îndărătnicie împotriva adevărului învederat, nevrând a ţine calendarul îndreptat. Confuzia babiloniei existentă în capetele bolnave de stilism, este o prăbuşire în bezna necunoştinţei”.

Păcatele de care sunt acuzaţi clerul şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit au la bază diferenţele între calendarul bisericesc şi calendarul iulian reformat în 1924. Printre acestea se numără postirea ,,contra rânduielilor Bisericii”, părintele Mândiţă îndemnându-i pe cei care vor să se spovedească să răspundă la următoarea întrebare: ,,când Sfânta Biserică dezlega postul, eu posteam încă 13 zile, împotrivă; iar când ea hotăra post fiilor şi fiicelor ei, eu îndărătnicindu-mă împotriva rânduielilor şi hotărârii ei sfinte, mâncam de frupt înainte ?”

Pe lângă ,,păcatul” de a respecta calendarul bisericesc, cu toate consecinţele sale, precum postirea în perioade diferite de timp, ţinerea sărbătorilor la alte date, părintele îi învinuieşte pe ,,stilişti” că se opun Bisericii oficiale şi deciziilor sinodului acesteia. Astfel, ei sunt acuzaţi de ,,răzvrătire contra Bisericii”, de a-i îndemna pe credincioşi să părăsească ,,unica Sfântă Biserică dreptcredincioasă răsăriteană a lui Dumnezeu şi a se duce la: schismatici (calendarişti, uniaţi cu papa, lipoveni, ...), papistaşi, eretici şi sectari” şi de a fi ,,nesocotit hotărârea Sfântului Sinod”.

Folosindu-şi în chip strălucit darul de a vorbi şi de a scrie, părintele Măndiţă împleteşte o mulţime de strategii pentru a contura o imagine deformată şi, s-ar putea spune, bolnavă Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit. Pledoaria sa împotriva Bisericii şi credincioşilor săi abundă de insulte şi invective grosolane: ,,capetele bolnave de stilism”, ,,oameni groşi la minte şi întunecaţi la suflete”, ,,smintitori, iude şi caiafe”, ,,apostaţi”.

La acestea se adaugă întrebările tendenţioase şi acuzaţiile strecurate în text, precum ,,Am ucis oameni atacându-i mişeleşte, cu cuvântul, prin grăirea de rău şi ponegriri, prin răzvrătirea contra Sfintei Biserici Ortodoxe pe chestia îndreptării calendarului ?” Astfel, indirect, ,,stiliştii” sunt acuzaţi de ,,mari grozăvii”: ,,atacuri mişeleşti”, ,,vieţuire anticreştinească”, ,,hulirea numelui lui Dumnezeu” şi, de asemenea, ,,lucrări vrăjmăşeşti cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta pentru a învrăjbi pe alţii spre neascultare şi pentru a lupta împotriva hotărârii Bisericii, provocând multe crime spirituale şi trupeşti prin susţinerea aceea nebunatică”.

Pentru a da şi mai multă gravitate ,,crimelor stiliştilor”, autorul arată cum sunt pedepsite acestea de către Dumnezeu: ,,toate dezlegările ce li se fac în Sfânta Biserică, la citirea molitfelor, la sfânta spovedanie, la sfântul maslu, la prohodire, la panihizi, se întorc asupră-le în legături nedezlegate”, susţinându-şi afirmaţiile cu diferite citate din Sfânta Scriptură care avertizează asupra … ,,proorocilor mincinoşi”.

De asemenea, ,,asupra acestora şi a altor răzvrătiţi ca ei, vine blestemul apostolesc: ,,Aceştia nu ştiu câte hulesc, şi câte după fire, ca nişte dobitoace necuvântătoare ştiu, în acelea se strică. Vai lor ! Că în calea lui Cain au umblat şi în înşelăciunea lui Valaam s-au vărsat şi în împotrivirea în cuvinte a lui Core au pierit. Copaci tomnatici neroditori, de două ori morţi şi dezrădăcinaţi”. Afirmaţiile sale au ca scop şi înspăimântarea şi întoarcerea împotrivă a credincioşilor Bisericii oficiale, pentru ca aceştia să respingă dintru început orice dialog cu cei ,,pedepsiţi de Dumnezeu”, ,,blestemaţi de apostoli”, adevăraţi ,,lupi în piele de oaie”.

Cea de-a doua carte a sa, ,,Al cui chip să purtăm ?”, a fost reeditată în 1999, la Editura Agapis, având binecuvântarea Episcopului Galaction al Alexandriei şi Teleormanului. În această carte, părintele Măndiţă combate ,,dintre alte erezii papistăşeşti, protestante şi ale pleiadelor sectare raderea bărbii şi a mustăţilor”, arătând cum au ajuns catolicii şi protestanţii să renunţe la podoaba bărbătească şi oferind argumente scripturistice în favoarea acesteia.

Surprinzător la prima vedere, autorul dedică ,,stiliştilor”, numiţi parcă în batjocură ,,calendarişti”, un capitol special intitulat: ,,Fugiţi de calendarişti şi de toţi ereticii ! Fugiţi de trufaşi !” Autorul motivează denumirea de ,,trufaşi” afirmând: ,,calendariştii se mândresc cu podoaba bărbătească împotriva fraţilor lor, împotriva unor călugări sau preoţi care nu au această podoabă”. Sub acest pretext, al ,,mândririi calendariştilor cu podoaba bărbătească”, părintele lansează o pledoarie împotriva lor, insistând de această dată asupra laturii canonice a reformei calendarului bisericesc şi a pedepselor şi anatemelor Bisericii care cad asupra celor care refuză să accepte schimbarea calendarului.

În mod deliberat, autorul exagerează unele opinii ale credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, făcând supoziţii nefondate. Mânuind cu îndemânare cuvântul căruia îi acordă nuanţele dorite, el amplifică afirmaţiile ,,calendariştilor”, trăgând concluzii pripite şi tendenţioase. Astfel, ,,calendariştii defaimă Biserica, zicând că este spurcată” sau ,,calendariştii nu ascultă de Sfântul Sinod, de episcopi şi de preoţi, deci ei nu ascultă nici de Domnul Iisus Hristos şi sunt afurisiţi”.

Mai mult, pentru a impune o anumită imagine, părintele se foloseşte de diferite tactici. În primul rând, referirile la ,,calendarişti” sunt făcute într-o carte în care nu vorbeşte decât de ,,papistaşi, papistăşiţi, preoţi uniaţi, calvini, luterani şi pleiada sectarilor”, lucru ce sugerează apartenenţa şi părtăşia credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit cu ereziile acestora. Pe de altă parte, pentru fiecare acuzaţie în parte, autorul nu uită să sublinieze asemănarea ,,calendariştilor” cu ,,evstatienii”, susţinătorii unei erezii din primele veacuri creştine, pentru a crea impresia că, la rândul lor, ,,stiliştii” sunt eretici.

Acuzaţiile canonice aduse de părintele Măndiţă Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit şi credincioşilor ei se aliniază poziţiei Bisericii oficiale, exprimată de părintele Cleopa. Astfel, ,,calendariştii” sunt acuzaţi de separare de Biserică, de neascultare faţă de ,,socotinţa şi slobozenia localnicului episcop”, de ,,aducerea de jertfe în locaşurile lor, cu preoţii lor mincinoşi”, construirea de lăcaşuri de cult ,,fără voia episcopului”. De asemenea, calendariştii sunt acuzaţi de ,,hulă la adresa Sfintei Biserici” şi de repetarea săvârşirii unor sfinte taine, precum botezul şi cununia.

Astfel, părintele comentează: ,,evstatienii (tot aşa fac şi calendariştii) afară de obşteasca adunare a credincioşilor ce se făcea în Biserică, îşi făceau osebite adunări şi defăimând Biserica lui Dumnezeu, săvârşeau slujbe prezbiterii lor, fără de socotinţa şi slobozenia localnicului episcop, pentru aceasta canonul 6 de la Sinodul de la Gangra îi anatematiseşte pe ei şi pe cei asemenea lor, ca pe unii ce fac dezbinare”.

Preoţii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit sunt ,,preoţi mincinoşi”, slujbele şi sfintele taine săvârşite de aceştia sunt ,,minciuno-slujbe”, lăcaşurile de cult sunt ,,case necurate”, iar credinţa propovăduită de ei cuprinde doar ,,minciuno-învăţături”. Toate acuzaţiile dezvăluie o poziţie similară faţă de ,,stilism”: negarea existenţei Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, a existenţei harului şi a existenţei unei ierarhii bisericeşti constituită după canoanele Sfinţilor Părinţi.

Alături de aceste acuzaţii, părintele uzează de minciună pentru susţinerea poziţiei sale. Astfel, ,,pe lângă altele şi aceasta era învăţătură a evstatienilor (azi a calendariştilor) ca să defaime locurile şi Bisericile întru care se află sfinte moaşte de mucenici (şi azi se află sfinte moaşte de mucenici în toate sfintele Biserici) şi a prihăni liturghiile ce se făceau acolo şi adunările credincioşilor şi a se îngreţoşa de dânsele; pentru aceasta canonul acesta anatematiseşte pe unii ca aceia, care socotesc pomenirile mucenicilor urâcioase (şi calendariştii zic că rugăciunile sfintei biserici şi pomenirile ei spurcă pe om şi de aceea dau canon greu celui ce a intrat în sfânta biserică: o, ce nebunie !) şi adunările ce se fac la ele, care sunt întru slava lui Dumnezeu, a Stăpânului mucenicilor”.

Prin urmare, atitudinea autorului nu diferă mult de poziţia părintelui Cleopa, căci el îi acuză de aceleaşi ,,păcate” pe ,,calendarişti” şi trage aceleaşi concluzii, singura diferenţă fiind virulenţa limbajului utilizat de primul dintre cei doi. Credincioşii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit sunt ,,trufaşi”, ,,răzvrătiţi”, ,,neascultători”, ,,îndărătnici”, pentru a nu pomeni de ,,prostia” sau ,,neştiinţa” acestora.

În pledoariile sale, părintele Măndiţă îi acuză pe ,,stilişti” de a fi când ,,eretici”, când ,,schismatici”, fără a face nici o deosebire între cei doi termeni. Astfel, el afirmă: ,,calendariştii, despărţindu-se de Biserica lui Dumnezeu, răzvrătindu-se contra ei şi neascultând hotărârile Sfântului Sinod cu îndreptarea calendarului sunt schismatici, în afara sânului ei”, pentru ca, mai departe, să scrie ,,cei care susţin prosteşte că această măsurătoare, calendarul este însăşi credinţa, formează o ruptură, schismă, erezie. Asta-i o lucrare anticreştinească şi neomenească”.

Din modul în care părintele utilizează cei doi termeni se remarcă faptul că aceştia nu sunt folosiţi în sens apologetic. Dimpotrivă, în încercarea de a contura o imagine cât mai întunecată Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit şi credincioşilor săi, cei doi termeni sunt folosiţi pur şi simplu ca insulte.

În finalul acuzaţiilor sale, autorul recurge la polemică: ,,O, smintitorilor, voi, cei care scoateţi pe oameni din Biserică, spunându-le că Biserica este rea şi legea e schimbată, nu vă temeţi că poate să vă trăsnească Dumnezeu, sau să vă înghită pământul de vii, ca pe Core, Datan şi Aviron ? Veniţi acum să ne întrebăm şi să-mi răspundeţi, voi iudelor şi caiafelor: dacă s-a îndreptat calendarul v-am schimbat legea ? V-am schimbat pe Dumnezeu ? Cum ziceţi voi, neînţelepţilor, de care-şi bat joc străinii umplându-vă capetele de minciuni, că ne-am catolicit ? Smintitorilor care aţi zăpăcit pe cei simpli cu minciunile voastre, răspundeţi-mi, ce v-am stricat din lege ? Dacă s-a îndreptat calendarul, s-a stricat legea ? Au doară calendarul vă este vouă lege ? Calendarului vă închinaţi voi ?

În faţa atâtor afurisenii cu care sunt afurisiţi toţi calendariştii care fac aceste lucruri şi toţi care le urmează lor, cum pot ei să se mândrească cu podoaba bărbătească a lor, dacă o poartă şi să se amăgească astfel ca şi fariseul din Sfânta Evanghelie ?” ...

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 18-19/septembrie-octombrie 2000

 

 

 

PARTEA A VI-A

MOTTO
,,Stiliştii s-au adunat în jurul unor călugări fanatici
şi ignoranţi, certaţi cu disciplina vieţii monahale”
Dumnezeiasca Biserică Ortodoxă

 

Poziţia unitară a Bisericii oficiale faţă de Biserica Ortodoxă Română de Răsărit s-a
,,diversificat” în ultima perioadă, alături de scrierile pline de insulte şi invective apărând
lucrări de altă factură. Printre acestea se remarcă cărţile pretins obiective, care, în
realitate, combină adevărul cu minciuna şi scrierile clericilor ecumenişti care au
reuşit depăşirea ,,problemei stiliste”. Cu ajutorul ideologiei ecumeniste,
aceştia au anulat ,,canonicitatea stiliştilor” pentru a se putea
lipsi de prezenţa lor la întrunirile ,,pan-ortodoxe”

 

De-a lungul timpului, Biserica oficială a avut o poziţie unitară faţă de Biserica Ortodoxă Română de Răsărit, exprimată de părintele Cleopa. Astfel, în articolul ,,Cuvânt de lămurire în legătură cu rătăcirile stiliştilor” apărut în 1955, el s-a făcut purtătorul de cuvânt al Bisericii în problema ,,stilismului”, prezentând şi combătând această ,,mişcare”. Lui i s-au alăturat o întreagă serie de clerici şi monahi, ce au luptat împotriva ,,stilului vechi”, urmând întru totul viziunea părintelui Cleopa, diferenţele constând doar în vehemenţa acuzaţiilor şi invectivele folosite.

Concret, poziţia Bisericii oficiale poate fi rezumată astfel: ,,stilismul” este o mişcare schismatică sau eretică, (termeni ce sunt utilizaţi în paralel, deşi nu au acelaşi sens), căzută în neascultare faţă de Biserica Ortodoxă Română. Singura soluţie propusă pentru rezolvarea acestei crize ecleziastice este întoarcerea şi pocăinţa ,,fiilor neascultători” în sânul ,,mamei pline de iubire”.

Astfel, în cele şapte decenii ce s-au scurs de la adoptarea reformei calendarului, conducătorii Bisericii oficiale nu au dorit să poarte nici un fel de dialog cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, afirmând că ,,stiliştii” au căzut în păcatul neascultării faţă de ierarhia canonică a Bisericii. Pentru a-şi argumenta această poziţie, apologeţii reformei calendarului au întocmit o listă de canoane apostolice şi ale sfinţilor părinţi încălcate de ,,stilişti”. Însă, pledoaria lor are o temelie şubredă, ce poate fi uşor dărâmată de cunoscătorii adevărului istoric, al dogmelor ortodoxe şi al dreptului canonic.

Prin urmare, nici motivele, nici argumentele cu care este susţinută această reformă nu sunt solide, demonstrând lipsa unor criterii riguroase dogmatice şi teologice în săvârşirea unui act atât de important pentru Biserică, ca schimbarea calendarului ecleziastic.

Astăzi, deşi această perspectivă asupra ,,stilismului” nu s-a schimbat deloc, dimpotrivă s-a înrădăcinat atât printre clericii Bisericii Ortodoxe Române, cât şi în sufletele credincioşilor săi, modul în care este ,,propovăduită” a dobândit noi aspecte. De exemplu, în timp ce unii reprezentanţi ai Bisericii oficiale au opinii radicale şi fundamentaliste, alţii uzează de ideologia ecumenistă şi limbajul ei de lemn pentru a prezenta obiectiv ,,mişcarea stilistă” şi a-şi ascunde adevăratele intenţii şi idei în spatele frazelor golite de sens. De asemenea, această viziune este revigorată prin editarea unor cărţi ale apologeţilor reformei calendarului, ca şi prin apariţia în mass-media a unor fragmente semnificative din scrierile lor.

Printre aceste cărţi se numără ,,Dumnezeiasca Biserică Ortodoxă”, apărută în 1996, la Editura Panaghia, cu binecuvântarea Î.P.S. Pimen, arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor. După cum îi arată şi numele, lucrarea expune învăţătura cu privire la Biserică şi însuşirile sale, un capitol aparte fiind rezervat istoriei Bisericii Ortodoxe Române, în care este discutată problema ,,stilismului”. Cartea nu oferă o imagine originală asupra acestui subiect, fiind o culegere nereuşită a ideilor mai multor autori, putând fi uşor recunoscute opiniile şi stilul părinţilor Cleopa sau Petre David, ultimul fiind chiar citat în bibliografia lucrării.

Într-un stil dur şi categoric, plin de insulte, capitolul ,,Mişcarea stilistă (anticalendaristică)” prezintă succint motivele apariţiei ,,stilismului”, istoria sa şi, de asemenea, aşa-zisele păcate ale ,,stiliştilor”. Cauzele apariţiei opoziţiei faţă de reforma calendarului sunt considerate a fi ,,abaterile de la învăţătura şi practica de cult legală şi canonică”.

Astfel, ca şi în celelalte scrieri, unul dintre motivele principale ale apariţiei ,,stilismului” este prostia şi necunoştinţa iniţiatorilor şi susţinătorilor acestuia. ,,Călugării fără pregătire teologică şi generală, …, fanatici şi ignoranţi, certaţi cu disciplina vieţii monahale, lipsiţi de smerenie” sunt acuzaţi că ,,n-au priceput şi nu au vrut să se supună hotărârilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române”, despărţindu-se de Biserica oficială şi ,,făcând propagandă” la sate.

Referirile la istoria şi ierarhii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit redau îndeaproape opiniile profesorului Petre David: ,,au atras la ei, pe un fost arhiereu ortodox caterisit, Galaction Cordun, pe care l-au declarat cu de la sine putere ,,Mitropolitul” lor. Galaction Cordun a făcut ,,episcop” necanonic pe Meftodie Marinache, apoi pe Evloghie Oţa, care fusese caterisit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi exclus din monahism pentru păcatele sale. Toţi aceşti aşa-zişi ,,arhierei”, făcuţi de oameni arhierei şi nu de Dumnezeu, au făcut alt arhiereu pe Glicherie Tănase, un fost călugăr de la Mânăstirea Neamţ caterisit de Biserica Ortodoxă Română, pentru păcatele făcute şi exclus din monahism în 1931”. Astfel, ,,stiliştii” şi-au ,,făcut cu puterea lor omenească propria ierarhie, bineînţeles necanonică”.

Consecinţele unui astfel de fapt sunt cele expuse oficial de părintele Cleopa: ,,stiliştii au devenit astfel schismatici şi au rămas fără ierarhia canonică şi deci fără valabilitatea sfintelor taine”. Modul în care sunt exprimate urmările respingerii reformei calendarului urmează tactica părintelui Nicodim Mândiţă, aceea de a-i înfricoşa pe credincioşi, astfel ca aceştia nici măcar să nu se gândească să stea de vorbă cu ,,stiliştii”: ,,Cei care au aderat la stilişti sau vor să adere trebuie să fie pe deplin conştienţi că ,,arhiereii” şi ,,preoţii” lor nu au puterea dumnezeiască pentru a putea săvârşi sfintele taine şi deci nici mirungerea, cununia, spovedania, împărtăşania, hirotoniile de episcopi, preoţi şi diaconi, maslurile”.

De asemenea, termenii ,,schismatici”, ,,eretici” şi ,,sectanţi” sunt folosiţi alternativ pentru a-i desemna pe credincioşii Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, urmărind a crea şi mai multă confuzie. Această degringoladă şi stare de incertitudine amplifică şi mai mult imaginea distorsionată schiţată ,,stiliştilor”.

În finalul acuzaţiilor, autorul readuce în prim plan soluţia pentru a ieşi din această criză ecleziastică: ,,Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române le-a propus stiliştilor să revină în cadrul Patriarhiei Ortodoxe Române, astfel încât episcopii, preoţii şi diaconii să fie hirotoniţi de arhiereii Bisericii Ortodoxe Române, iar dacă doresc sărbătorile religioase să le ţină după vechiul calendar”. Această propunere arată că, de fapt, substratul puternicei campanii de defăimare a Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit nu este, în realitate, opoziţia faţă de reforma calendarului …

Lăsând la o parte poziţia radicală faţă de Biserica Ortodoxă Română de Răsărit, plină de ironii şi batjocuri la adresa sa şi a credincioşilor, este demn de remarcat faptul că în această carte, tipărită cu binecuvântarea arhiepiscopului Sucevei şi Rădăuţilor, apar o serie de afirmaţii neconforme cu învăţătura ortodoxă.

Astfel, în lucrare se susţine că monahii ,,au călcat votul ascultării necondiţionate, făcut la intrarea în monahism şi pentru aceasta au fost caterisiţi de Biserica Ortodoxă”. Canoanele sfinţilor părinţi nu fac nici o referire la excluderea din monahism, şi nici la caterisirea călugărilor. Monahii au jurat lui Hristos să împlinească poruncile evanghelice şi să-I slujească până la moarte şi, precum clericului nu îi poate fi luată demnitatea preoţească pe care o primeşte de la Dumnezeu (putând doar să fie oprit de sinodul bisericesc de la a mai sluji), nici călugărului nu i se poate lua haina monahală pe care i-a dat-o Însuşi Hristos.

O altă abatere de la învăţătura ortodoxă o reprezintă îndemnul: ,,Veniţi înapoi, la dumnezeiasca Biserică Ortodoxă Română, pentru ca să vă mântuiţi voi şi copiii voştri, şi pentru a fi scoşi din focul cel veşnic al iadului, prin pogorământ, cei care se află acolo datorită păcatelor ierarhiei necanonice”. Potrivit acesteia, ar fi posibil ca cei morţi aflaţi în iad, care în timpul vieţii s-au împotrivit schimbării calendarului, să se mântuiască ca urmare a întoarcerii urmaşilor lor în sânul Bisericii oficiale. Este foarte gravă o astfel de afirmaţie, ca şi genul de manipulare folosit pentru a-i converti pe ,,stiliştii rătăciţi”.

Printre cărţile care abordează problema ,,stilismului” se numără şi cele care prezintă viaţa religioasă din România care, la prima vedere, sunt obiective. O astfel de carte este ,,Atlasul religiilor şi al monumentelor istorice religioase din România”, scris de dr. Constantin Cuciuc şi tipărit de Editura Gnosis în 1996. Semnificativ pentru modul în care autorul prezintă ,,cultele şi credinţele religioase din România” este faptul că lucrarea a Editorial 20fost editată de Centrul Internaţional Ecumenic pentru Dialog Spiritual, cunoscut pentru ctitorirea complexului interreligios de la Vulcana.

Astfel, autorul prezintă cultele din România dintr-o perspectivă ecumenistă, propovăduind toleranţa şi armonia religioasă, tipice mentalităţii protestante. Mai mult, importanţa dată fiecărui cult în parte este disproporţionată faţă de numărul credincioşilor acestora pe teritoriul României. De exemplu, cultele protestante şi neo-protestante sunt descrise deosebit de amănunţit, fiind prezentate, de asemenea, fundaţiile şi organizaţiile aferente lor. Se creează astfel impresia că unele culte au o mai mare răspândire decât în realitate, fapt ce afectează viziunea globală asupra vieţii religioase din România. Prin această deformare a realităţii se urmăreşte anularea perspectivei credincioşilor ortodocşi asupra Bisericii Ortodoxe ca Biserică naţională şi a Ortodoxiei ca credinţă a neamului românesc.

În ceea ce priveşte ,,stilismul”, el este prezentat în cadrul capitolului dedicat ,,Cultului ortodox”, în subcapitolul ,,Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România”. Autorul subliniază că ,,acesta a fost realizat şi pe baza materialului redactat de Mitropolia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România (iunie 1991)”.

El oferă informaţii importante despre Biserica Ortodoxă Română de Răsărit, redând destul de realist prigoana la care a fost supusă Biserica şi credincioşii săi de-a lungul deceniilor scurse de la schimbarea calendarului.

,,Dar tot atunci (prin 1930) începe şi prigoana împotriva lor, preoţii stilişti au fost arestaţi, în timpul incidentelor din unele localităţi (din judeţele Bacău, Vaslui, Neamţ) au fost revolte în care au murit credincioşi. Printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri, în 1936, stiliştii au fost integraţi forţat în Biserica Ortodoxă Română, cei nesupuşi erau prigoniţi. Au fost demolate, pe baza acestei hotărâri, vreo 30 de biserici stiliste. Prin două legi, din 1942 şi 1943, le-au fost confiscate averile şi lăcaşele de cult, iar conducătorii arestaţi”. ,,În 1953 se abate asupra lor, ca şi asupra altor biserici un val de persecuţii şi arestări … După 1955 din patrimoniul stilist au mai fost dărâmate două mânăstiri, 3 biserici, iar 5 preoţi au murit în închisoare”.

La sfârşitul atlasului există un tabel ce cuprinde asociaţiile şi fundaţiile religioase ale cultelor din România şi, de asemenea, asociaţiile interconfesionale. Amintim doar câteva dintre acestea: ,,Asociaţia Baptistă a Învăţătorilor din Şcolile Biblice pentru Copii (baptistă), Asociaţia Creştină ,,Sfântul Grigorie Palama” (Biserica Ortodoxă Română), Organizaţia Religioasă ,,Martorii lui Iehova”, Asociaţia Comunităţilor Baha'i din România (Baha'i), Mişcarea de Integrare Spirituală în Absolut”, etc. Printre acestea, în judeţul Suceava este specificată ,,Asociaţia ,,Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România”, având rezidenţa în localitatea Râşca, anul semnalării 1990 şi apartenenţa religioasă: stilişti”. Această alăturare nu poate decât să favorizeze asocierea ,,stilismului” cu mişcările sectante, generând şi mai multă confuzie cu privire la acesta.

O poziţie aparent diferită are tânăra generaţie de clerici ortodocşi care şi-a însuşit mentalitatea tipic protestantă propovăduită de mişcarea ecumenistă, în timpul studiilor la diferite institute teologice din Europa. În acest curent se înscrie şi atitudinea adoptată de părintele Vasile Răducă, preotul paroh al Bisericii Kretzulescu, faţă de ,,stilism”. Având studii în Grecia şi în Elveţia, la Universitatea din Fribourg, el este cunoscut în lumea ortodoxă pentru ,,remarcabila sa cultură teologică”.

Astfel, în prefaţa cărţii sale, ,,Ghidul creştinului ortodox de azi”, cu o smerenie bine calculată, el afirmă: ,,Cartea de faţă nu se avântă în doctrina Bisericii Ortodoxe, ci prezintă modul în care un creştin ortodox poate să trăiască astăzi adevărurile eterne ale lui Hristos, spre a avea certitudinea că poate fi un bun creştin”. Din nefericire, întreaga sa carte este îmbibată de învăţătura ecumenistă cu care a fost îndoctrinat în timpul studiilor, ,,modul în care un bun creştin poate să trăiască astăzi” fiind prezentat ca o lungă listă de ,,prescripţii”, ca o simplă reţetă medicală ce înfăţişează creştinismul dintr-o perspectivă ecumenistă.

Poziţia sa faţă de ,,stilism”, care poate fi considerată ca aparţinând întregii sale generaţii de clerici, este una echivocă, ambiguă, permiţând modificări şi schimbări de sens. În plus, spre deosebire de restul cărţilor referitoare la ,,stilism”, părintele Răducă adoptă o atitudine lipsită de orice urmă de patimă, insultele şi cuvintele dure fiind absente.

Astfel, în capitolul ,,Creştinismul şi Biserica”, autorul enumeră ,,datele separării Bisericilor”, printre acestea fiind şi anul 1924, când ,,în Biserica Ortodoxă Română se separă de Biserica mamă cei care nu au acceptat calendarul actualizat la Conferinţa de la Constantinopol din 1923. Această grupare dăinuie până azi cu titulatura ,,Biserica ortodoxă de stil vechi”, pentru că păstrează sărbătorile potrivit calendarului vechi, iulian”.

De asemenea, în capitolul ,,Timpul sacru şi sărbătorile”, luând în discuţie data Învierii Mântuitorului, părintele Răducă scrie: ,,Ba mai mult, în unele din Bisericile care au adoptat noul calendar îndreptat, inclusiv la noi, au apărut mişcări schismatice care l-au refuzat, funcţionând până astăzi sub numele de ,,stilişti” sau ,,Biserica de rit vechi”.” Ţinând cont de ,,remarcabila cultură teologică” a distinsului părinte, nu putem crede într-o simplă confuzie de denumiri între Biserica Ortodoxă Română de Răsărit şi cultul lipovenesc, ci în folosirea fără scrupule a aceloraşi arme ale confuziei şi dezinformării.

Poziţia sa rece şi calculată sugerează că noua generaţie de clerici ortodocşi a reuşit ceea ce nu au reuşit înaintea ei părinţii Ilie Cleopa, Nicodim Măndiţă sau alţii din generaţia lor: depăşirea ,,problemei stiliste”. Stilul pătimaş al primilor dovedea neputinţa lor în faţa acestei probleme, neputinţă ,,rezolvată” de cei tineri cu ajutorul ideologiei ecumeniste. Astfel, ortodocşii ecumenişti au reuşit să ,,anuleze” canonicitatea ,,stiliştilor”, pentru a se putea lipsi de prezenţa lor la întrunirile pretins pan-ortodoxe, unde aceştia ar putea mărturisi adevărul, deranjând ,,unanimitatea” ecumenistă a ortodocşilor şi înclinaţia acestora către modernism şi unitate cu toate confesiunile heterodoxe.

Părintele Răducă mărturiseşte liniştit, ca şi cum problema ar fi deja soluţionată: ,,Problema uniformizării calendarului se află pe agenda de lucru a viitorului mare sinod ortodox”, ,,stiliştii” putând presupune liniştiţi, la rândul lor, că nu vor fi invitaţi să ia parte la acesta.

Lista celor care au încercat să păteze onoarea Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit şi să defaime pe cei care au refuzat să se alinieze curentului modernist ar putea continua, însă poziţia lor nu diferă cu mult de cele deja prezentate. Cu toate acestea, în multitudinea de scrieri apărute după revoluţia din 1989, se pot remarca şi cărţi care redau, într-un mod obiectiv, adevărul istoric sau dogmatic cu privire la schisma din sânul Bisericii Ortodoxe din anul 1924.

Printre acestea se numără memoriile avocatului Petre Pandrea, intitulate ,,Reeducarea de la Aiud”, apărute în Editura Vremea, în anul 2000. Această autobiografie este cu atât mai relevantă pentru istoria Bisericii, cu cât autorul ,,s-a declarat în repetate rânduri, verbal şi în scris, că este agnostic religios (N.R.: nu are apartenenţă religioasă), estet şi jurist umanist”.

El afirmă în paginile cărţii sale că, în calitate de avocat, a apărat în perioada comunistă reprezentanţi ai diferitelor culte religioase din România. În biografia sa se notează: ,,Din 1937 până în prezent (început de aprilie 1964), cu excepţia detenţiilor, avocatul Pandrea a fost prezent, cerut şi ales insistent, în marile procese ideologice ale României: baptişti, adventişti, iehovişti, pravoslavnici rămaşi la stil vechi, vladimirişti etc. În total, a fost de cinci ori arestat pentru pledoarii cu suspiciuni de ,,comploturi statale”.”

La pagina 141, autorul îl descrie pe Sfântul Ierarh Glicherie, ,,fostul călugăr de la Mânăstirea Neamţ”, după cum este numit în cartea ,,Dumnezeiasca Biserică Ortodoxă”: ,,Am cunoscut trei călugări athoniţi şi pe profesorul de dogmatică ortodoxă Dumitru Stăniloaie … Al doilea călugăr athonit (N.R.: probabil autorul îi atribuie Sfântului Ierarh Glicherie titlul de athonit datorită vizitei sale din acei ani la Muntele Athos) a fost episcopul Glicherie, popă al celor 300.000 de stilişti din Republica Populară Română în anii 1948-1958, clienţii mei în epoca 1954-1958. Fusese arestat în 1948-1952 şi dus la canal de Pauker-Luca-Georgescu. Revenise la stăreţia sa de la Slătioara, cu 140 de călugări stilişti. Am avut lungi convorbiri în legătură cu procesele, cu lumea, cu viaţa, cu filozofia, cu religia. Era un om inteligent, ponderat şi profund, ca un golf fără fund. Privirile sale erau luminoase, albastre şi adânci, ca cerul luminos de primăvară”.

Numărul scrierilor care vor relata obiectiv adevărul istoric va creşte, fără îndoială, vădind şi înscriind în cartea istoriei faptele oamenilor. Celor a căror onoare şi memorie a fost pătată şi întinată de cuvintele şi faptele unor pretins creştini nu le rămâne decât să îngăduie neştiinţa unora dintre credincioşii Bisericii oficiale, ca şi răutatea altora ce urmăresc îngroparea ,,problemei stiliste”, urmând cuvintelor psalmistului şi nădăjduind la dreptatea lui Dumnezeu, ,,pentru că toţi cei ce te rabdă pre tine, nu se vor ruşina” (Psalmi 24, 2).

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 20-21/noiembrie-decembrie 2000

 

Damian Ilie