Biserica - un Departament al Statului ?

 

Încă din timpul regimului fanariot, Ţările Române şi, mai ales, Biserica şi clerul cunosc o perioadă
foarte grea din punct de vedere material. Corupţia ce cuprinsese ţara s-a răsfrânt asupra clerului,
într-un sfârşit murdărindu-l şi pe acesta. Astfel, preoţilor şi diaconilor li s-a impus o contribuţie anuală
de un galben pentru întreţinerea şcolilor, o taxă pentru primirea Sfântului Mir, o taxă de hirotonie, darea
sau ,,ploconul cârjei" către ierarh, ,,ploconul praznicului” pentru hramul mitropoliei, ,,ploconul obişnuit"
sau ,,canonicesc" către chiriarh, precum şi ,,darea bastonului" către protopop

 

PARTEA I

Astăzi, presa română este invadată de articole referitoare la proiectul Legii Cultelor. Atât oamenii politici, cât şi reprezentanţii cultelor propun amendamente pe marginea acestui proiect. Nemulţumirile apărute de ambele părţi au condus la situaţii în care s-au solicitat chiar retragerea proiectului şi reluarea discuţiilor.

Evident, o lege nu poate mulţumi o diversitate atât de mare de opinii. Democraţia se dovedeşte iarăşi a fi o utopie mult râvnită, cum a fost şi comunismul vreme de câteva decenii. Ea îşi arată astăzi colţii, revendicându-şi, pe drept cuvânt, partea. Oare cine va avea de pierdut din această încleştare de forţe ?

Întreaga istorie mărturiseşte că cei care au pierdut mereu avantajele lumii materiale au fost ortodocşii. Statul a cotropit mereu Biserica Ortodoxă, bogată, abuzând de dreptul forţei. Nici conducătorii statului român nu au fost mai prejos, căci relaţiile care au existat de-a lungul timpului între Biserică şi puterea laică vădesc şi îndreptăţesc ceea ce se întâmplă astăzi.

Încă din timpul regimului fanariot, relaţiile dintre puterea laică şi cea ecleziastică au cunoscut o întorsătură complet defavorabilă Bisericii. Ca urmare a impunerii suzeranităţii turceşti asupra Moldovei (1711) şi Ţării Româneşti (1716), Poarta Otomană a numit domnitori străini din nobilimea greacă a Cartierului Fanar din Istanbul. Aceasta a adus cu sine lumea sa coruptă, care s-a înrădăcinat prin domnii scurte ce au determinat numeroase schimbări ale legilor şi menţinerea scaunelor episcopale vacante ani întregi. În această perioadă, Ţările Române şi, mai ales, Biserica şi clerul cunosc o perioadă foarte grea din punct de vedere material, plătind biruri mari către Poarta Otomană.

În plus, majoritatea domnilor fanarioţi exploatau averile mânăstirilor, încercând să-şi recupereze banii cheltuiţi pentru obţinerea domniei. Ei pretindeau sume însemnate de bani pentru numirea egumenilor (stareţilor), uneori chiar alungându-i pe aceştia din mânăstiri pentru a le confisca bunurile. Nici mânăstirile închinate Sfintelor Locuri din Muntele Athos, Muntele Sinai sau Ierusalim nu au fost ocolite de abuzuri. Proprietăţile acestora, ce reprezentau a cincea parte din pământul ţării, erau administrate de egumeni greci, ce se sustrăgeau de la îndeplinirea doleanţelor testamentare ale ctitorilor, ca şi de la dările către Ţările Române, utilizând în schimb veniturile acestora în interese proprii.

Atitudinea domnilor fanarioţi faţă de Biserică a oscilat de-a lungul timpului. Astfel, în Moldova, în 1715, Nicolae Mavrocordat (1711-1715) scuteşte preoţii de biruri, în 1726, Grigorie II Ghica (1726-1733) revocând această măsură, ca în 1734, Constantin Mavrocordat (1733-1735) - fondator al Lojii masonice ,,Moldova" la Iaşi în anul 1735 - să scutească întreaga Mitropolie a Moldovei de toate dările pentru averile ei mişcătoare, dându-i şi o însemnată subvenţie anuală.

În 1741, în timpul celei de-a doua domnii a sa în Moldova (1741-1743), el elaborează aşa-numitul ,,aşezământ" în care, la sfatul Mitropolitului Neofit Criteanul al Ungrovlahiei, şi el de neam grec, înscrie anumite prevederi privitoare la Biserică. Prin acest act, el numea zece epitropi aleşi dintre egumenii marilor mânăstiri, în faţa cărora ceilalţi egumeni urmau să prezinte un raport anual asupra veniturilor şi cheltuielilor mânăstirilor lor.

,,Aşezământul" lui Constantin Mavrocordat prevedea, de asemenea, ridicarea nivelului de pregătire a clerului de mir şi monahal. Astfel, în schimbul scutirii de dări, toţi slujitorii Bisericii erau obligaţi să înveţe carte. Ei urmau să stea 40 de zile la episcopie, pentru a li se preda rânduielile slujbelor bisericeşti şi pentru a sluji. În acelaşi timp, ierarhii ţării au primit dispoziţii să nu mai hirotonească nici un preot sau diacon neştiutor de carte.

Începând cu a treia domnie a lui Grigorie II Ghica (1747-1748), preoţilor şi diaconilor li s-a impus o contribuţie anuală de un galben pentru întreţinerea şcolilor. În plus, ei erau obligaţi să plătească ierarhului pentru a primi Sfântul Mir, precum şi o taxă de hirotonie, care în 1747 era de 12 taleri şi a cărei valoare a crescut în timp, ajungând în 1794 la 40 de taleri pentru hirotonia întru diacon şi la 80 de taleri pentru ridicarea la treapta preoţiei.

La înscăunarea unui mitropolit, preoţii şi diaconii aveau datoria de a plăti darea sau ,,ploconul cârjei", precum şi ,,ploconul praznicului” la hramul catedralei mitropolitane sau episcopale. În unele eparhii se mai plătea o dare a cârjei şi la înscăunarea ierarhului locului, pe lângă darea anuală numită ,,ploconul obişnuit" sau ,,canonicesc". Preoţii şi diaconii plăteau o taxă şi protopopilor, numită ,,darea bastonului". Aceştia abuzau de poziţia lor pentru a încasa dări şi pentru recomandarea la hirotonie, ,,cercetarea" şi sfinţirea bisericilor.

În această perioadă, Biserica Moldovei este relativ independentă de Patriarhia Constantinopolului, mitropolitul doar înştiinţându-l pe patriarh de alegerea sa, fără a-i cere o gramată de întărire. Alegerea ierarhilor se făcea de către divanul domnesc la care luau parte şi egumenii marilor mânăstiri, ca ulterior sinodul Bisericii să îl aleagă formal încă o dată. Toţi cei patru arhierei (Mitropolitul Moldovei şi episcopii celor trei eparhii sufragane: Roman, Rădăuţi şi Huşi) făceau parte din divanul domnesc, mitropolitul fiind preşedinte de drept, în absenţa domnitorului. Ierarhii aveau şi diferite atribuţii politice, judecătoreşti, economice şi şcolare, pe care le avuseseră şi în secolele anterioare.

În plus, în Ţara Românească, mitropolitul era ales, la dorinţa domnilor fanarioţi, de către membrii divanului domnesc. Ca urmare, în acest secol, Mitropolia Ungrovlahiei este condusă, în mare parte, de ierarhi greci, şi mai mult decât atât cunoaşte, ca şi Moldova, capriciile fanarioţilor. Astfel, la 10 ianuarie 1776, domnitorul Alexandru Ipsilanti (1774-1782) înfiinţează şcoala domnească de la Sfântul Sava. Întreţinerea ei cădea în seama mânăstirilor neînchinate, la care se adăuga jumătate din taxa de 3 lei pe care o dădea fiecare preot, cealaltă jumătate din această taxă fiind folosită pentru Biserică. În schimb, atât clerul, cât şi mânăstirile erau scutite de obligaţii faţă de vistieria ţării. Tot atunci, Ipsilanti rânduieşte ca mânăstirile să nu mai poată face împrumuturi decât cu încuviinţarea ierarhului locului, nici să nu mai cumpere moşii, ci ,,mai vârtos a le îngriji pe cele ce au şi să dreagă cele stricate ale mânăstirii".

Două decenii mai târziu, noi măsuri rânduiau să se numească doar egumeni români care să fie schimbaţi numai cu voia mitropolitului, să se interzică acestora să facă împrumuturi fără ştirea mitropolitului, bunurile egumenilor morţi fără testament să intre în posesia mânăstirilor lor, să nu se permită aşezarea călugărilor greci în mânăstirile ţării decât cu ştirea domnului şi să nu se trimită Locurilor Sfinte mai mult decât era stabilit. Însă la stăruinţa călugărilor greci, în 1799, Alexandru Moruzi (1799-1801) a schimbat aceste hotărâri. El stabilea, printre altele, ca egumenii mânăstirilor închinate să fie trimişi de la Locurile Sfinte, dând şi dispoziţii cu privire la administrarea averilor acestora.

Între anii 1806-1812, situaţia Bisericii devine şi mai grea, datorită ocupării Ţărilor Române de către armata rusă. Mitropolitul Ungrovlahiei intră în conflict cu autorităţile ţariste în problema veniturilor mânăstirilor închinate, precum şi datorită refuzului său de a înfiinţa o ,,consistorie duhovnicească" pentru judecarea abaterilor clerului (la Iaşi existând deja una). Din acest motiv, la 22 noiembrie 1809, mitropolitul este înlăturat din scaun de către ţar şi înlocuit cu Ignatie, mitropolitul Artei. Tot atunci, în plus faţă de toate dările pe care le aveau, preoţii şi diaconii au fost siliţi să plătească 150000 de taleri pentru întreţinerea trupelor ruseşti de ocupaţie, clerului din Moldova cerându-i-se 76640 lei.

Pe de altă parte, Episcopia Râmnicului cunoaşte, sub ocupaţie habsburgică, o situaţie diferită, până în 1737 când Oltenia revine Ţării Româneşti. În această perioadă, înscăunarea unui episcop se făcea cu acordul Curţii Imperiale. În 1717, Episcopul Damaschin înaintează un memoriu împăratului cerându-i ca Biserica românească să-şi păstreze vechile drepturi, iar mânăstirile să fie scutite de încartiruiri de trupe. Carol al VI-lea admite cererea episcopului, în plus hotărând acordarea libertăţii religioase, cu protejarea cultului ortodox, trecerea Episcopiei Râmnicului de sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Ungrovlahiei sub cea a Mitropoliei sârbe din Belgrad, interzicerea închinării de mânăstiri Sfintelor Locuri, precum şi a oricăror legături cu acestea.

Mai mult, mânăstirile sunt supuse, din punct de vedere administrativ, guvernului austriac, care întărea şi alegerea egumenilor. În 1729, împăratul dă un nou decret prin care se prevedea ca averile mânăstirilor închinate să revină fiscului austriac. Prin acelaşi decret, clericii erau scutiţi de obişnuitul ,,plocon" către ierarhul locului, plătind în schimb impozit, iar episcopul era obligat să verse a treia parte din veniturile sale în tezaurul imperial. În sfârşit, i se punea în vedere comandantului general al Transilvaniei, care era şi ,,oberdirectorul" Olteniei, să nu permită creşterea peste măsură a numărului clericilor.

La 2/14 septembrie 1829, prin tratatul de pace ruso-turc de la Adrianopol, s-a prevăzut, între altele, obligaţia Turciei de a recunoaşte Regulamentele Organice ale Ţărilor Române care se aflau în acea vreme sub ocupaţie rusă (1828-1834). Introduse în Ţara Românească în iulie 1831, iar în Moldova în ianuarie 1832, regulamentele cuprindeau şi dispoziţii privitoare la Biserică. Ele prevedeau înfiinţarea ,,Marii Logofeţii a credinţei", condusă de ,,logofătul credinţei" care era ,,epitropul general al domnului în toate pricinile bisericeşti". Mitropoliţii şi episcopii erau aleşi de către Adunarea obştească a ţării şi întăriţi de domn, alegerea urmând să fie încuviinţată de Patriarhia Constantinopolului.

De asemenea, ele stabileau ca hirotoniile, numirile egumenilor şi înfiinţarea de noi mânăstiri să se facă cu aprobarea scrisă a domnitorului, pe baza ,,anaforalei (raportului) logofătului bisericesc". Clerul era scutit de dări, plătind însă un impozit anual către stat, de 20 de lei pentru preot, 14 lei pentru diacon şi 8 lei pentru dascăl, iar în ceea ce priveşte milosteniile credincioşilor faţă de preoţi, se preciza că în viitor se vor fixa taxe pentru acestea. În plus, se legifera practica participării mirenilor la judecarea clerului în cadrul ,,consistoriei duhovniceşti" şi ţinerea actelor de stare civilă de către preoţi.

În privinţa administrării averilor bisericeşti, Regulamentele Organice aduceau ,,schimbări menite să înlăture abuzurile din trecut”. Astfel, toate averile nemişcătoare ale eparhiilor şi mânăstirilor urmau să fie arendate pe trei ani, prin licitaţie, înaintea Adunării obşteşti. Se prevedea ca anual mânăstirile din Ţara Românească să verse o pătrime din venitul lor, iar cele din Moldova 12500 de galbeni. Administrarea bunurilor Bisericii era supusă aprobării domnului care întărea şi partea de contribuţie a eparhiilor şi mânăstirilor către stat, în folosul şcolilor, seminariilor şi aşezămintelor de binefacere.

După 1834, în Moldova, domnitorul Mihail Sturza (1834-1849) încearcă să treacă administraţia averilor Bisericii sub controlul unei autorităţi laice centrale. Ca urmare, în 1844, Adunarea obştească hotărăşte ca averile mitropoliei şi ale episcopiilor să fie trecute în grija ,,Vorniciei sau Departamentului averilor bisericeşti". Veniturile erau strânse la Iaşi, într-o ,,Casă centrală", fiind destinate întreţinerii ierarhilor, zidirii şi renovării de biserici, întreţinerii Seminarului Teologic de la Socola şi operelor de binefacere. Trei ani mai tîrziu, Adunarea Obştească a Ţării Româneşti votează o lege asemănătoare.

Unirea Principatelor Române şi alegerea drept domn al Ţării Româneşti şi al Moldovei a lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) - ,,ca urmare a sfatului delegaţiei europene, alcătuită numai din masoni" - a desăvârşit atacul împotriva Bisericii secolului al XIX-lea. În Moldova, un prim pas l-a reprezentat trecerea averilor mânăstirilor chinoviale (Neamţ, Secu, Agapia, Văratec, Adam şi Vorona) în administrarea Ministerului Cultelor, desfiinţarea atelierelor mânăstireşti, închiderea tipografiilor Mânăstirii Neamţ şi mitropoliei, precum şi instituirea unor comitete administrative pe lângă egumeni, în scopul întocmirii de bugete pentru fiecare mânăstire. În plus, la 16 august 1860, Cuza desfiinţează mânăstirile Doljeşti, Zagavia şi 31 de schituri.

La 19 octombrie 1860, s-a votat o nouă lege care stabilea un impozit de 10 % pe venitul net al ,,proprietăţilor nemişcătoare … ale mitropoliilor, episcopiilor, mânăstirilor închinate şi neînchinate cu metoacele lor, ale chinoviilor mânăstirilor şi bisericilor de sub diferite tutele, … al seminariilor precum şi al oricărui alt aşezământ de binefacere”, introdusă doi ani mai târziu şi în Ţara Românească. La 7 noiembrie 1860, ca urmare a protestelor sale la adresa acestor mârşăvii, Mitropolitul Sofronie (1851-1860) al Moldovei este surghiunit. Scaunul său a rămas neocupat, căci în timpul domniei lui Cuza nu se făceau alegeri de mitropoliţi sau episcopi, scaunele vacante fiind ocupate de locţiitori, iar din 1865, de ierarhi numiţi prin decret domnesc.

Tot în 1860, Adunarea legislativă din Ţara Românească hotăra ca seminariile să treacă sub ,,administraţiunea şi privegherea" Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, la conducerea căruia se afla Mihail Kogălniceanu, Venerabil al unei loji masonice bucureştene, încă din 1844. În martie 1862, Consiliul de miniştri decide ca veniturile mânăstirilor să nu mai intre în aşa-numita ,,Casă Centrală", ci direct la Ministerul de Finanţe.

Vrând să pună capăt abuzurilor egumenilor greci, în 1863, Cuza ia măsuri în privinţa regimului mânăstirilor închinate: îndepărtează de la conducerea mânăstirilor pe egumenii ce nu se supuneau dispoziţiilor guvernului, pune sub control strict intrarea sau plecarea din ţară a călugărilor străini, iar la 18 iunie 1863 dispune inventarierea obiectelor de preţ şi a documentelor din mânăstirile închinate, punerea sub supraveghere a obiectelor necesare la săvârşirea slujbelor şi depunerea la mânăstirile Văcăreşti şi Golia, sub pază militară, a celorlalte obiecte de cult şi documente.

La 13/25 decembrie 1863, Mihail Kogălniceanu – la acea vreme prim-ministru - a prezentat Adunării deputaţilor proiectul de lege pentru secularizarea averilor mânăstireşti, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii fiind ,,fratele" Dimitrie Bolintineanu, ce primise gradul al treilea în Loja ,,Steaua Dunării" din Bucureşti în 1859. În primul articol al legii se preciza că ,,toate averile mânăstireşti din România sunt şi rămân averi ale Statului", prin articolul 6, egumenii greci fiind obligaţi să predea guvernului român toate obiectele de preţ, cărţile şi documentele mânăstirilor pe care le cârmuiseră.

La 31 martie 1864, Cuza dă legea comunală prin care ,,fiecare comună e datoare a îngriji de cultul, de biserica sau bisericile la care aparţine. Ea este datoare a plăti pe preoţii bisericilor sale", iar acolo unde nu exista posibilitatea, salarizarea preoţilor parohi se făcea de către primării. Prin articolul 92 al legii, primăriile preluau actele de stare civilă (naştere, căsătorie, deces), aflate în grija slujitorilor Bisericii. În acelaşi an, Codul civil dispunea ca ,,despărţirile căsniceşti” (divorţurile) să treacă în competenţa tribunalelor civile, devenind obligatorie numai căsătoria civilă, înrudirea de la gradul patru în sus fiind permisă la căsătorie.

Una dintre cele mai stupefiante legi a fost legea călugăriei sau Decretul organic pentru reglementarea schimei monahiceşti a călugăriei, din 30 noiembrie 1864. Conform acestei legi, schima monahală putea fi îmbrăţişată numai de bărbaţii de peste 60 de ani şi femeile de peste 50 de ani, excepţie făcând invalizii şi cei ce sufereau de boli incurabile. Tunderea în monahism se făcea pe baza aprobării speciale a Sinodului general şi a Ministerului Cultelor şi numai în mânăstirile şi schiturile care urmau să fie stabilite printr-un ,,regulament special", pentru întreţinerea monahilor alocându-se de la buget sume anuale … Ca urmare a acestei legi, mânăstirile au rămas aproape pustii.

La 11 mai 1865, Cuza promulgă Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România, care avea doar trei articole: ,,1. Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai României se numesc de domn, după o prezentare a Ministrului de Culte, în urma deliberaţiunii Consiliului de Miniştri. 2. Mitropoliţii şi episcopii se numesc din clerul monahal român, mitropoliţii având vârsta cel puţin de 40 de ani, iar episcopii 35 de ani, cunoscuţi prin pietate, învăţătură şi capacitate. 3. Mitropoliţii şi episcopii sunt justiţiabili pentru delicte spirituale înaintea Sinodului ţării, iar pentru orice alte delicte înaintea Curţii de Casaţie".

,,O realizare de mare însemnătate a domniei lui Alexandru Ioan Cuza, cu urmări binefăcătoare pentru ţară, a fost secularizarea averilor mânăstireşti, adică trecerea în proprietatea statului" notează Mircea Păcurariu în Istoria Bisericii Ortodoxe Române (vol. III, 1997), reputat istoric al Bisericii Ortodoxe Române.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 7/octombrie 1999

 

 

 

PARTEA A II-A

Viaţa bisericească din ultimele trei secole este marcată de amestecul nemijlocit al statului în
problemele interne ale Bisericii. Astfel, puterea laică şi-a permis să secularizeze averile mânăstireşti şi să
controleze toate veniturile Bisericii, să intervină în problemele administrative şi chiar canonice ale acesteia,
să se amestece în numirea mitropoliţilor şi a episcopilor şi, mai târziu, chiar să hotărască în privinţa acordării
de drepturi cultelor de pe teritoriul României. Ne mai îndoim oare că Biserica este un departament
al Statului ? Sau a devenit deja o certitudine faptul că … Statul este Biserica ?

 

Ca urmare a înnoirilor din Biserica Ortodoxă Română, Patriarhul Sofronie al III-lea al Constantinopolului (1863-1866) a protestat, trimiţând, în aprilie 1865, trei scrisori către domn, mitropolitul primat şi mitropolitul Moldovei. La aceasta, Cuza a replicat declarând că este hotărât să respingă ,,amestecul anticanonic al oricărui Sfânt Sinod străin, al oricărei Biserici străine sau al oricărui şef bisericesc străin în ceea ce priveşte administraţia şi succesiunea Bisericii române autocefale”.

După îndepărtarea lui Cuza de la putere şi venirea pe scaunul Principatelor Române a lui Carol I de Hohenzollern, Biserica Ortodoxă Română a încercat să-şi reia relaţiile cordiale cu Patriarhia Constantinopolului. Astfel, deşi în Constituţia promulgată la 1 iulie 1866 se preciza că ,,Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor”, în 1867 s-a alcătuit un proiect de Lege organică a Bisericii care a fost înaintat, în 1869, pentru observaţii Patriarhului ecumenic Grigorie al VI-lea (1835-1840, 1867-1871).

În decembrie 1872, acest proiect a devenit ,,Legea organică pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi, precum şi a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române”. Conform legii, Sinodul avea menirea ,,să păstreze unitatea dogmatică şi canonică cu Biserica ecumenică, precum şi unitatea administrativă şi disciplinară a Bisericii naţionale”. El era format din cei doi mitropoliţi, al Ungrovlahiei şi al Moldovei, din cei şase episcopi sufragani mitropoliilor şi din opt arhierei titulari, câte unul de fiecare eparhie, pe numele unui oraş din cuprinsul eparhiei respective. Aceşti arhierei erau numiţi de Guvern şi confirmaţi de şeful statului dintre trei candidaţi propuşi de Sfântul Sinod.

Instituirea arhiereilor titulari a fost necesară pentru ca noul Sinod să aibă cel puţin 12 membri. Preşedinţia Sinodului o avea mitropolitul primat, iar în absenţa lui, mitropolitul Moldovei. Ministrul Cultelor, care trebuia să fie ortodox, participa la şedinţe, având drept de vot consultativ. Tot în Legea organică se susţinea: ,,Ambele mitropolii constituie o unică Biserică autocefală română în fruntea căreia stă un sinod, ce are a se aduna de două ori pe an”. Cu toate acestea, Patriarhia Constantinopolului nu va recunoaşte multă vreme autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, considerând-o necanonică.

În 1877, odată cu câştigarea independenţei de stat, Biserica Ortodoxă Română reîncepe să lupte pentru recunoaşterea autocefaliei ei de către Patriarhia Constantinopolului şi celelalte Biserici surori. Însă, în 1879, când i s-a cerut binecuvântarea pentru hirotonia a trei noi arhierei titulari aleşi de Sfântul Sinod, Patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884, 1901-1912) a obiectat faţă de Legea organică şi, mai ales, faţă de ,,autocefalia” Bisericii Române, declarând că nu o recunoaşte.

La începutul anului 1882, relaţiile Bisericii şi statului român cu Patriarhia ecumenică s-au agravat din cauza propunerii Sfântului Sinod, înaintate Corpurilor legiuitoare, ca primatul Bisericii Ortodoxe Române să fie ridicat la rangul de patriarh. Un al doilea motiv l-a constituit sfinţirea pentru prima oară, la 25 martie 1882, a Sfântului Mir în catedrala mitropolitană din Bucureşti, fără consimţământul Patriarhiei ecumenice, până atunci, Biserica Ortodoxă Română primind Sfântul şi Marele Mir de la Patriarhia Constantinopolului.

Ca urmare, la 10 iulie 1882, Patriarhul Ioachim al III-lea al Constantinopolului trimite membrilor Sinodului Bisericii Române o scrisoare patriarhală - semnată de cei 11 arhierei ai sinodului său - plină de mustrări şi ameninţări. În februarie 1883, Sinodul român replică: ,,Pe temeiul istoriei noastre române, pe temeiul legislaţiei noastre moderne, pe temeiul demnităţii statului român şi al demnităţii naţiunii române, Sfântul Sinod român declară sus şi tare că Biserica Ortodoxă Română a fost şi este autocefală în tot cuprinsul teritoriului României şi nici o autoritate bisericească streină nu are drept de a ne impune ceva …”

Odată cu înscăunarea unui nou patriarh ecumenic, Ioachim al IV-lea (1884-1886), relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi Patriarhia Constantinopolului cunosc o evoluţie favorabilă. Astfel, la 20 aprilie 1885, Mitropolitul Primat Calinic Miclescu (1875-1886) scrie Patriarhiei Ecumenice cerând recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului. Scrisorii sale îi se alătură şi o adresă a venerabilului Dimitrie Sturdza, mason în Loja ,,Înţelepţii din Heliopolis”, pe atunci ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

La 25 aprilie 1885, patriarhul ecumenic răspunde atât mitropolitului primat, cât şi ministrului Cultelor, scriindu-le că, împreună cu membrii Sinodului său, a recunoscut autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. El a trimis, de asemenea, o enciclică celorlalte Patriarhii şi Biserici Ortodoxe pentru a le aduce la cunoştinţă această decizie.

În 1893, un nou proiect de lege, intitulat Legea clerului mirean şi a seminariilor, stârneşte controverse în societatea sfârşitului de secol. În ciuda opoziţiei Mitropolitului Primat Iosif Gheorghian (1886-1893, 1896-1909), proiectul a fost prezentat Corpurilor legiuitoare, Guvernului şi Sinodului, această iniţiativă aparţinând masonului Take Ionescu (1858-1922), pe atunci ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice.

Ca urmare, la 20 mai 1893, după retragerea din scaun a lui Iosif Gheorghian, legea a fost promulgată. Ea conţinea prevederi cu privire la salarizarea preoţilor din bugetul Statului sau al comunelor, ei fiind împărţiţi în mai multe categorii, după pregătirea lor şi după locul în care aveau parohia.

Prin aceeaşi lege se fixau ,,taxele” de epitrahil, preotul devenind astfel un simplu funcţionar al Statului. De asemenea, se stabilea înfiinţarea de consistorii eparhiale pe lângă fiecare eparhie, pentru judecarea abaterilor clerului. Dreptul de a trimite un preot în judecată îl avea atât chiriarhul locului, cît şi ministrul Cultelor, iar pentru bisericile cu fonduri proprii, acest drept îl aveau şi epitropii sau eforii lor.

În cartea sa ,,Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, volumul III, apărută la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în 1997, Mircea Păcurariu conchide: ,,Aşadar, Legea clerului mirean a adus o seamă de schimbări în viaţa Bisericii Române … Este adevărat însă că statul avea acum dreptul de a-şi spune cuvântul aproape în toate problemele bisericeşti, fapt care a avut urmări negative pentru viaţa Bisericii. Pe de altă parte, Legea - apărută din dorinţa de a îmbunătăţi starea materială a clerului mirean - n-a contribuit la o îmbunătăţire a stării materiale a slujitorilor sfintelor altare”.

Un alt act legislativ prin care statul se amesteca în problemele interne ale Bisericii a fost Legea pentru înfiinţarea Casei Bisericii, propusă în ianuarie 1902 de ministrul Cultelor de atunci, venerabilul mason Spiru Haret (1851-1912). Casa Bisericii urma să deţină controlul asupra averilor bisericeşti şi fondurilor de la bugetul statului destinate cultelor, ocupându-se şi cu numirea clerului şi construirea de noi biserici.

Unirea Transilvaniei cu România, de la 1 decembrie 1918, a adus schimbări nu numai în viaţa laică, ci şi în cea bisericească. Odată cu acest act a avut loc şi unirea Bisericii Ortodoxe din România, care reunea ţara Românească şi Moldova, cu Bisericile Ortodoxe din Transilvania, Basarabia şi Bucovina.

Înainte de unire, Biserica Ortodoxă din România era subordonată aproape total statului, lipsa unei poziţii clare a Bisericii faţă de stat, precum şi a statului faţă de Biserică afectând direct viaţa religioasă. În schimb, Biserica Transilvaniei avea o ,,organizare corespunzătoare”, cuprinsă în Statutul Organic al Mitropolitului Andrei şaguna al Ardealului. Principiile sale de bază erau autonomia faţă de stat şi sinodalitatea caracterizată de colaborarea dintre clerici şi mireni la conducerea treburilor bisericeşti. La Editorial 08-2problemele unirii Bisericilor româneşti se mai adăugau ,,moştenirea” absolutismului ţarist a Bisericii Basarabiei, precum şi mentalitatea Bisericii din Bucovina, tributară împăratului de la Viena şi aparatului de stat austriac.

În acest context, la 23 aprilie 1919, Sinodul Mitropoliei Ardealului, alcătuit pe atunci numai din episcopii Ioan Papp al Aradului - care era şi locţiitor de mitropolit şi Miron Cristea al Caransebeşului, s-a unit cu Sinodul Bisericii din România, Biserica Ortodoxă din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş ,,devenind astfel parte integrantă a Bisericii mame din România întregită”. Ulterior, în iunie 1919, s-a stabilit ca la baza viitoarei organizări a Bisericii să stea Statutul şagunian.

 

Miron Cristea (1868-1939)

 

La 18 septembrie 1920, Sfântul Sinod, prezidat de noul mitropolit primat, Miron Cristea (1919-1939), mason ,,cu grad foarte înalt”, se întruneşte pentru a întocmi un proiect de Statut de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române. Cu toate că proiectul a fost elaborat în scurt timp, înaintarea lui Corpurilor legiuitoare a fost întârziată voit timp de 5 ani, aşteptându-se votarea noii Constituţii şi înfiinţarea Patriarhiei Române.

În martie 1923 este promulgată Noua Constituţie a României care conferea titlul de Biserică ,,dominantă” Bisericii Ortodoxe şi garanta autonomia ei faţă de stat. ,,S-a înscris apoi, spre respectare, şi principiul participării mirenilor alături de clerici la viaţa bisericească”.

Doi ani mai târziu, la 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a luat în dezbatere problema înfiinţării Patriarhiei Ortodoxe Române, ca la 12 februarie aceasta să fie dezbătută de Senat, iar la 17 februarie de Camera Deputaţilor. Legea este promulgată la 23 februarie 1925 şi publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925 sub titlul ,,Lege pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul de Scaun patriarhal”. Ca o încununare a strădaniilor ierarhilor români, la 30 iulie 1925, patriarhul ecumenic Vasilie al III-lea (1925-1929) recunoaşte înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe Române.

Ca urmare, în martie 1925, Sfântul Sinod prezintă Corpurilor legiuitoare proiectul Legii Cultelor şi al Statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe Române. Legea, în 46 articole, şi Statutul de organizare a Bisericii, cu 178 articole, au fost votate la 24 martie de Senat şi la 3 aprilie de Camera Deputaţilor, ambele fiind promulgate la 6 mai 1925.

Legea consfinţea autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, organizată ca Patriarhie cu 5 mitropolii: Ungrovlahia, Moldova şi Suceava, Ardeal, Bucovina, Basarabia. În fruntea Bisericii se afla Sfântul Sinod, ,,cea mai înaltă autoritate pentru chestiunile spirituale şi canonice şi for suprem pentru chestiunile bisericeşti de orice natură”, format din patriarh, mitropoliţi, episcopi şi arhierei vicari.

Organul deliberativ al Patriarhiei era Congresul Naţional Bisericesc, format din câte 6 reprezentanţi ai fiecărei eparhii - 2 preoţi şi 4 mireni - aleşi pe 6 ani, care se întrunea o dată la 3 ani, şi se ocupa cu probleme administrative, culturale şi economice. Organul executiv al Sfântului Sinod şi al Congresului Naţional Bisericesc era Consiliul Central Bisericesc, format din 15 membri, câte 3 de fiecare Mitropolie (1 cleric şi 2 mireni).

Patriarhul, mitropoliţii şi episcopi erau aleşi de forurile bisericeşti şi de membrii ortodocşi ai Corpurilor legiuitoare. Ei erau recunoscuţi şi investiţi de şeful statului şi, ulterior, înscăunaţi de ierarhii Bisericii.

Deşi în Constituţia din 1923 se prevedea că ,,raporturile dintre diferitele culte şi stat se vor stabili prin lege”, statul român a semnat, la 10 mai 1927, un concordat cu Vaticanul prin care oferea Bisericii Catolice - cult numit în acea vreme ,,minoritar” - un statut cu totul privilegiat. Acest act stabilea, printre altele, că numirea episcopilor era rezervată Scaunului papal, care trebuia doar să informeze Guvernul român asupra numirii, ca şi dreptul acestora de a numi preoţi-parohi fără a cere aprobarea Guvernului, excepţie făcând clericii de naţionalitate străină. În plus, se hotăra ca episcopii români uniţi şi arhiepiscopul latin de Bucureşti să fie senatori de drept.

În ceea ce priveşte întreţinerea episcopiilor, seminariilor şi a altor instituţii, precum şi a personalului Bisericii Catolice, concordatul decidea constituirea unui ,,patrimoniu sacru” al cultului catolic - Biserica Catolică obţinând astfel averi imense pe care nu le deţinuse nici în Imperiul Austro-Ungar. Acest ,,patrimoniu” era compus din titlurile de rentă română de stat, primite pentru exproprierea unor bunuri ale Bisericii Romano-Catolice, plătindu-i acesteia sute de milioane de lei, deşi statul austro-ungar oferise Bisericii acele bunuri doar cu drept de uzufruct, şi nu ca proprietate, astfel că, de fapt, în 1918 dreptul de proprietate revenea statului român.

 

Editorial 08-1

Catedrala mitropolitană din Bucureşti

 

Actul de la 23 august 1944, care a marcat instaurarea unui regim totalitar în România, a adus cu sine profunde schimbări şi în viaţa religioasă. Ca urmare, la 4 august 1948, este votată o nouă lege privind regimul general al cultelor, care prevedea separarea Bisericii de Stat, precizând că acesta va asigura libertatea de conştiinţă pentru toţi cetăţenii ţării, egalitatea între cultele religioase şi autonomia lor.

Cu toate acestea, legea conferea statului drept de control absolut asupra problemelor de orice natură ale cultelor. Astfel, în articolul 13 se stabileau următoarele: ,,cultele religioase pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze vor trebui să fie recunoscute prin decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, dat la propunerea guvernului, în urma recomandării ministrului Cultelor. În cazuri bine motivate se va putea retrage recunoaşterea în acelaşi mod.” În plus, ,,averea cultelor dispărute sau a căror recunoaştere a fost retrasă, aparţine de drept statului”.

Ulterior, lucrurile au cunoscut o evoluţie şi mai defavorabilă Bisericii Ortodoxe. Astfel, în 1952, statul comunist promulga un decret prin care toţi monahii sub 50 de ani erau obligaţi să-şi părăsească chinoviile, iar prin decretul 410 din 1959 desfiinţa unele mânăstiri şi schituri ortodoxe, alte sute de călugări şi călugăriţe fiind scoşi cu forţa.

După căderea comunismului, cu toate că situaţia a fost extrem de prielnică reabilitării poziţiei Bisericii Ortodoxe în societatea românească, statul nu a făcut nici un demers în acest sens. Ultimul deceniu este plin de reglementări ale unor aspecte secundare legate de viaţa religioasă din România, fără însă a se promulga o lege privind regimul general al cultelor. Mai mult decât atât, aceste reglementări nu au susţinut întotdeauna Biserica, de multe ori puterea politică chiar oprimând financiar atât instituţia în sine, cât şi clerul.

Astfel, în cartea sa ,,Libertatea religioasă în România”, apărută la Cluj-Napoca în 1998, Ilie Fonta, secretar de stat al Secretariatului de Stat pentru Culte între anii 1995-1996, notează: ,,unele dintre partidele coaliţiei majoritare, în alegerile din noiembrie 1996, au promis salarizarea integrală a clericilor ortodocşi. Până la acea dată, majoritatea clericilor şi angajaţilor cultelor primea de la stat contribuţii la nivelul salariului minim brut pe ţară. Prin Ordonanţa 47 din august 1997 s-a decis îngheţarea contribuţiei simple la nivelul de 150.000 lei, urmând ca această sumă să crească odată cu indexarea salariilor bugetarilor, măsură care a făcut ca respectiva contribuţie să fie tot timpul mai mică decât salariul minim brut pe ţară.” În plus, el subliniază: ,,În noiembrie 1996 s-au promis multe îmbunătăţiri în viaţa clerului ortodox, dar în august 1997 s-a luat şi puţinul care se obţinuse în anii anteriori, cu alte cuvinte s-a pierdut un drept câştigat.”

Până în prezent, Secretariatul de Stat pentru Culte a înaintat Guvernului trei proiecte ale Legii Cultelor: în noiembrie 1993, decembrie 1997 şi în 1998. Ultimul proiect, trimis Parlamentului la jumătatea lunii septembrie 1999, a stârnit o adevărată polemică ce nu a încetat nici astăzi. Astfel, este de domeniul cotidianului amendarea prezentului proiect de lege, cea mai notorie propunere fiind cea a Fundaţiei ,,Misiunea Română pentru Europa” din Timişoara care preconizează interzicerea sărutatului icoanelor deoarece ,,aceste practici pot favoriza transmiterea bolilor contagioase”.

Ne întrebăm descumpăniţi care sunt motivele pentru care vreme de zece ani nu a fost promulgată o lege privind regimul general al cultelor. Singura explicaţie pe care o putem întrezări este aceea că statul priveşte Biserica ca pe un simplu departament al său, căci ce alt motiv ar exista pentru un atare comportament ? Dacă Biserica ar fi fost considerată o instituţie independentă de stat (ceea ce nici nu este, prin lege), puterea laică nu ar fi putut întârzia reglementarea relaţiilor cu aceasta.

Această nedumerire nu îşi are rădăcinile în prezent, ci în faptul, şi mai şocant, că ierarhii ortodocşi au luptat pentru obţinerea independenţei Bisericii (autocefalia) faţă de Patriarhia Constantinopolului, în timp ce statutul ei faţă de stat era doar unul de autonomie, aşa cum au prevăzut toate legile cultelor. Micile erori ,,politice” ale clerului au condus, de-a lungul timpului, la greşeli grave care au constituit adevărate lovituri date instituţiei Bisericii.

Astfel, lupta pentru obţinerea autocefaliei ca şi pentru înfiinţarea Patriarhiei Române nu au fost decât dorinţele unor oameni politici. Aceste preocupări ale ierarhilor ortodocşi ai sfârşitului de secol XIX au facilitat drumul către modernismul de astăzi al Bisericii Ortodoxe Române, ce a transformat-o treptat într-un organ plin de servitute faţă de puterea laică.

Prezentul ne îndreptăţeşte să mergem cu raţionamentul şi mai departe, căci Biserica nu mai este astăzi nici măcar un departament al statului, ci Statul este Biserica. Probabil că următoarea lege a cultelor va garanta libertatea de credinţă, ,,în condiţiile legii”, rânduind cum şi în ce trebuie să creadă omul contemporan.

În acest fel, statul îşi va desăvârşi ,,grija” pentru viaţa religioasă, punând în practică cu consecvenţă definiţia masonică a libertăţii: ,,Libertatea este dreptul de a face ceea ce permite legea” … ,,Guvernul nostru va avea înfăţişarea unei tutele patriarhale, părintească din partea conducătorului nostru. Oamenii vor vedea în el un tată, care are grijă de toate nevoile, de toate faptele, de toate legăturile reciproce ale oamenilor. Atunci se vor pătrunde într-atât de acest gând, încât le va fi cu neputinţă să se lipsească de această tutelă, dacă vor voi să trăiască în pace şi în linişte.” (citat din cartea ,,Protocoalele înţelepţilor Sionului”, apărută la Editura Moldova, Iaşi 1995)

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 8-9/noiembrie-decembrie 1999 

 

Costin Tudor