Monoteismul şi ,,Teoria Ramurilor” Bisericii Creştine

de Arhimandrit Serghie Iazadjiev

fost asistent universitar la Facultatea de Teologie a Universităţii din Sofia, Bulgaria


Articol apărut în revista ,,Orthodox Tradition”, volumul XVII (numărul 2-3/ 2000),

editată de Centrul pentru Studii Ortodoxe Tradiţionale

 

PARTEA I

În martie 1986, Papa Ioan Paul al II-lea a făcut un apel către evrei, musulmani şi creştini să se unească sub Un Singur Dumnezeu. Pe 16 octombrie 1998, papa a repetat acest apel la unirea celor trei religii monoteiste sub auspiciile papalităţii, în contextul viitoarei sărbătoriri a anului 2000 în Ierusalim - ,,Oraşul Monoteismului”.

Astfel de îndemnuri sunt reminiscenţe ale celebrei ,,Teorii a Ramurilor” a Bisericii Creştine răspândită de ecumenişti, care au aplicat-o pe terenul ,,creştin” celor trei credinţe creştine: ortodoxia, romano-catolicismul şi protestantismul (incluzând toate denominaţiile).

Este uşor de înţeles de ce teoria ecumenistă cu privire la această problemă este discutabilă; într-adevăr, este o teorie care a fost sever criticată din punctul de vedere ortodox, căci la baza sa stă ideea eronată a pluralismului, conform căreia există o varietate de doctrine religioase ce pretind că se îmbogăţesc una pe cealaltă.

De altfel, Sfânta Scriptură vorbeşte despre ,,Un Domn, o credinţă, un botez” (Efeseni 4, 5), o Sfântă Tradiţie (II Tesaloniceni 2, 15) şi o Biserică Creştină (Matei 16, 18). Luarea în discuţie a existenţei unei varietăţi legitime în principiile dogmatice ale crezului ,,creştin” individual duce inevitabil la relativizarea Adevărului.

Purtând masca ,,reconcilierii”, această eronată ,,Teorie a Ramurilor” pune, de fapt, egalitate între adevăr şi minciună, făcând oportună perspectiva iluzorie a unei viitoare ,,biserici” ecumenice, ce va unifica toate credinţele şi crezurile existente care, în schimb, îşi vor păstra caracteristicile distinctive proprii. Astfel, cele trei ,,ramuri” sunt considerate a fi egale, iar diferenţele dintre ele doar rezultatul unor simple circumstanţe pământeşti, născute din deosebirile dintre civilizaţii.

Cu toate acestea, Sfântul Irineu de Lion susţine contrariul. Chiar la începutul scrierii sale fundamentale, ,,Împotriva ereziilor”, el notează: ,,Deşi răspândită în întreaga lume, Biserica a primit această învăţătură de credinţă de la Apostoli şi de la ucenicii lor … Biserica, ca şi cum ar fi un singur trup, păstrează cu grijă această credinţă şi tradiţie, şi tot poporul este una cu Biserica, ca şi cum ar avea o singură inimă şi un singur suflet (Faptele Apostolilor 4, 32). Prin urmare, Biserica propovăduieşte aceste principii dogmatice, îi învaţă pe oameni şi transmite astfel poporului dreapta credinţă, într-o armonie perfectă ca şi cum ar avea o singură gură. De aceea, cu toate că limbile lumii sunt diferite, preluarea tradiţiei de diversele popoare este una şi aceeaşi. Astfel, Biserica întemeiată în Germania nu crede sau nu propovăduieşte nimic diferit de cea din Spania, Galia, Egipt sau Libia, nici de cele care au fost întemeiate în regiunile mediteraneene. Dar precum soarele, acest izvor de lumină al lui Dumnezeu străluceşte peste întreaga lume, la fel credinţa luminează pe toţi cei ce vor să vină la cunoştinţa adevărului (I Timotei 2, 4)”.

De asemenea, ,,Teoria Ramurilor” este discutabilă din punct de vedere practic. Nu pot exista mai multe ramuri de valoare egală; una din ele trebuie să fie trunchiul pomului; adică credinţa ortodoxă, de la care s-a abătut şi s-a desprins romano-catolicismul, denominaţiunile protestante şi sectante, la rândul lor, fiind desprinse din romano-catolicism.

În ciuda acestei paradigme istorice, clară din punct de vedere logic, papismul pretinde că reprezintă adevărata credinţă creştină şi că Ortodoxia s-a separat de el, respingând puterea ,,legitimă” a papei Romei.

Iudaismul aduce creştinismului o acuzaţie similară, potrivit căreia credinţa creştină a Noului Testament ar fi trădat credinţa Vechiului Testament, constituindu-se într-o ,,sectă” creştină separată. Acesta este motivul pentru care adepţii iudaismului vorbesc despre ,,descendenţa religioasă din iudaism” şi despre ,,religii care îşi au originea în iudaism”. Se presupune că aceste religii ,,au ca misiune pregătirea umanităţii pentru venirea erei mesianice menţionată în Sfânta Scriptură”. Chiar cu aceste cuvinte şi-a făcut publică opinia Marele Rabinat al Franţei, într-un comentariu pe marginea ,,Direcţiilor pastorale ale Episcopatului Franţei cu privire la poziţia creştină faţă de iudaism”. Acestea vorbesc, de fapt, despre creştinism şi islamism ca succedând cronologic iudaismului.

În ceea ce priveşte ,,meritele” iudaismului la crearea islamismului ca religie monoteistă, este bine cunoscut faptul că Mohammed a fost educat de ruda sa de origine evreiască, Varakh, care l-a învăţat Vechiul Testament şi i-a insuflat ura faţă de creştinism - ură ce a fost transmisă din Talmud în Coran. Însă, iudaismul a greşit când a considerat acest precedent ca fiind un atu în susţinerea ideii conform căreia creştinismul şi-ar avea originea în iudaism. Prin urmare, ,,Teoria ramurilor”, în perspectiva sa monoteistă, a fost creată pe o bază iudaistică care accentuează prioritatea cronologică a iudaismului.

 

* * *

 

Principalul exponent şi propagandist al ,,Teoriei Ramurilor” a Bisericii a fost scriitorul german Lessing (1729-1781), care a expus-o în piesa sa de teatru ,,Nathan Înţeleptul”, scrisă şi publicată în 1779 şi susţinută de loja masonică din care făcea parte autorul. În prefaţa textului piesei, Lessing afirmă că scopul urmărit de el în această piesă de teatru este de a face cunoscut faptul că au existat dintotdeauna oameni buni, indiferent de credinţa pe care o mărturisesc. El îşi prezintă ideea descriind o confruntare între reprezentanţii celor trei credinţe monoteiste, în contextul istoric al cruciadelor din Ierusalim, unde un sultan musulman şi un cavaler creştin se întâlnesc ca duşmani. Între ei, ca un ,,pacifist”, vine Nathan evreul, pe care Lessing îl slăveşte ca pe un înţelept, el fiind de fapt un viclean. Ca răspuns la întrebarea - ,,Care credinţă este dreapta credinţă ?” - pusă de sultan, Nathan spune parabola celor trei inele.

Spre deosebire de pildele din Evanghelie, unde Tatăl este Însuşi Dumnezeu, în parabola pe care Lessing o prezintă, prin protagonistul său Nathan, cel care apare sub înfăţişarea unui tată a trei fii, care are un inel magic, este însuşi diavolul. De la începutul timpului, diavolul s-a dovedit a fi un criminal şi un mincinos (Ioan 8, 44) şi s-a arătat cine este când i-a ispitit, în Rai, pe strămoşii noştri, Adam şi Eva (Geneza 3, 4-5). În parabola lui Nathan, diavolul se arată a fi un magician, dând putere mistică unui inel care îl face pe cel care-l deţine ,,iubit şi plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor de asemenea”, fapt care îl predispune pe posesor spre o poziţie sfidătoare faţă de Dumnezeu. Într-un mod asemănător, diavolul a încearcat să o convingă pe Eva să creadă în puterea ,,magică” a pomului, prin care omul ar putea deveni asemenea lui Dumnezeu, ajungând la cunoştinţa binelui şi a răului (Geneza 3, 5-6).

De fapt, diavolul este un ,,mincinos şi tatăl minciunii” şi ,,nu stă în adevăr, pentru că nu există adevăr în el” (Ioan 8, 44). Prin urmare, parabola lui Nathan se bazează pe înşelătorie: diavolul-tată îşi înşeală cei trei fii, lăsându-le moştenire fiecăruia câte un inel fals şi făcându-i astfel să se certe între ei. Judecătorul la care aleargă cei trei fii pentru a cere ajutor îi numeşte pe ei ,,înşelătorii înşelaţi”. Însă principala concluzie a judecătorului este aceea că adevăratul inel s-a pierdut în timp ce diavolul-tată contrafăcea inelele false, şi, în consecinţă, acel adevăr obiectiv sau imparţial nu mai există din momentul în care a fost pierdut şi confundat cu înşelăciunea. În acest fel, diavolul reuşeşte să facă adevărul relativ şi eventual să desfiinţeze adevărul revelat omului de către Dumnezeu, răspândind, mai departe, ideea de egalitate a celor trei religii monoteiste.

În locul adevărului dumnezeiesc, relativizat şi îndepărtat, diavolul propune principiul ,,iubirii” când, prin cuvintele judecătorului, el face apel la cei trei fii pentru a-şi exprima dragostea reciprocă şi, astfel, să dovedească că meritau să posede inelul pierdut.

Oricum, aceasta nu este adevărata dragoste care izvorăşte din dragostea de Dumnezeu, ci o dragoste umanistică, fruct al egoismului inutil al omului şi al slăvirii deşarte a idolului modern al opiniei publice. În această intrigă, ,,dragostea” pentru ceilalţi este, de fapt, dragoste de sine.

Aşadar, o mişcare - ecumenism şi relativism religios - care îşi are ca punct de pornire atotcuprinzătoarea ,,dragoste” pentru o ,,omenire” abstractă a transformat această ,,dragoste” într-o ,,iubire” egoistă, caracteristică egotismului modern.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 12-13/martie-aprilie 2000

 

 

 

PARTEA A II-A

Este bine cunoscut faptul că cel de-al doilea Conciliu Vatican, în documentul Nostra Aetate (28 octombrie 1965), ,,aminteşte legăturile spirituale care unesc poporul Noii Legi cu neamul lui Avraam” şi subliniază faptul că ,,evreii şi creştinii au … o moştenire spirituală comună” (Articolul 4, citat în 1998 Nostra Aetate Awards Ceremony and Lecture (marţi 20 octombrie 1998) Fairfield, CT: The Center for Christian-Jewish Understanding, Sacred Heart University, 1998). Această frază a fost citată de Papa Ioan Paul al II-lea, la a douăzecea aniversare a Nostra Aetate. Cu puţin timp înainte, în 1980, într-un cuvânt pe care l-a ţinut la Catedrala Romano-Catolică din Mainz, în prezenţa rabinului-şef local, acelaşi papă l-a numit pe Avraam ,,tatăl nostru comun”, fără cea mai mică menţionare a Mântuitorului !

Recapitulând toate aceste afirmaţii, în ,,Declaraţia de căinţă faţă de evrei” (1997), episcopii francezi scriau despre ,,rădăcinile evreieşti ale creştinătăţii”, subliniind: ,,creştinismul este legat de iudaism precum o ramură este legată de trunchiul din care s-a născut”.

Aceste cuvinte fac o aluzie destul de clară la ,,Teoria Eretică a Ramurilor Bisericii”, care a fost intenţionat impusă prin legarea creştinismului de iudaism. Nu este nimic ciudat în faptul că autorul mai sus menţionatei ,,declaraţii” a episcopilor francezi este Cardinalul Lustiger, Arhiepiscopul Parisului, un evreu polonez. În 1983, într-un interviu pe care l-a acordat unor ziarişti israeliteni, Lustiger afirmă: ,,Aş dori foarte mult ca Biserica creştină să nu uite că este o ramură altoită pe o rădăcină. Iar rădăcina este Israelul”. Mai departe, în aceeaşi ,,declaraţie”, subliniind ,,fidelitatea poporului evreu, în tot cursul istoriei sale, faţă de Unul Dumnezeu”, episcopul francez concluzionează că ,,separarea originală” ce datează chiar din primul secol ,,a devenit divorţ” (1998 Nostra Aetate Awards Ceremony and Lecture).

Nu este de mirare că iudaismul contemporan s-a făcut cunoscut ca religia legitimă a Vechiului Testament şi ca una ce împărtăşeşte o tradiţie comună cu lumea creştină (Vaticanul a transferat deja dialogul său cu iudaismul de la Consiliul Pontifical pentru Dialog Interreligios la Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştine !). Aici este rădăcina concepţiei moderne conform căreia ,,prima Mare Schismă după Naşterea lui Hristos a fost un pretins divorţ între iudaism şi creştinătate”.

Papa Ioan Paul al II-lea încearcă acum să reconcilieze ,,Biserica” şi ,,Sinagoga” sub egida sa, recunoscând prioritatea cronologică a iudaismului faţă de creştinism, fără a menţiona vreodată problema lui Hristos Mesia. În acest punct, oricum, se ridică o problemă crucială: Noi, creştinii, avem acelaşi Dumnezeu cu evreii şi musulmanii ?

Această problemă a fost luată în discuţie chiar din secolul al XII-lea de către împăratul bizantin Manuel Comnenos cu privire la cuvintele pe care trebuie să le spună cel care se converteşte de la islamism la creştinism. Acesta trebuia să renege islamismul spunând: ,,Anatema dumnezeirii propovăduite de Mohammed” ! Crezând că se referă la acelaşi Dumnezeu cu cel al creştinilor, împăratul a propus să se restrângă anathema numai la persoana lui Mohammed şi a convocat un sinod care să dezbată această problemă. Cu toate acestea, episcopii, conduşi de Patriarhul Teodosie, au refuzat să semneze decizia împăratului sau să recunoască ,,dumnezeirea mohammediană” ca fiind adevăratul Dumnezeu.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 14-15/mai-iunie 2000

 

 

 

PARTEA A III-A

Demonstrând failibilitatea ,,Teoriei Ramurilor” atât din perspectiva creştinismului cât şi din cea a monoteismului, permiteţi-ne acum să comparăm aceste două sisteme. Avem două triade: creştinismul şi monoteismul. Primul cuprinde ortodoxia, romano-catolicismul (papismul) şi protestantismul, iar al doilea iudaismul, creştinismul şi islamismul.

Aşa cum am arătat într-un articol anterior (,,Papism şi iudaism”, p. 11), papismul este, din multe puncte de vedere, asemănător iudaismului, în primul rând în conducerea şi centralizarea sa pământească, care este străină de organizarea cerească a Bisericii lui Hristos, ca trup teantropic, condus de slăvitul Dumnezeu-Om, Domnul nostru Iisus Hristos (Matei 28, 18). Conducerea papală pământească este în contradicţie cu autoritatea lui Hristos atât în cer, cât şi pe pământ (Efeseni 1, 10).

La rândul său, protestantismul, fiind el însuşi reacţie împotriva papismului, este similar islamismului, în timp ce ultimul este un vlăstar, deşi unul neascultător, al iudaismului. Unul din punctele de bază ale similarităţii dintre islamism şi protestantism este ideea fatalismului care constă în predestinarea necondiţionată a oamenilor sau la mântuire sau la osândire. Din această noţiune fatalistă putem deduce logic atât standardele etice largi, bine cunoscute ale islamismului - aşa cum sunt ele ilustrate de acceptarea de către musulmani a poligamiei - cât şi liberalismul protestant, evidenţiat de negarea de către acesta a contribuţiei faptelor bune la mântuirea omului. Este de înţeles că, din moment ce omul a fost predestinat, conform acestui concept, la mântuire sau la osândire, el poate acţiona după dorinţa sa în ceea ce priveşte moralitatea. O astfel de percepere a lucrurilor este contrară creştinismului.

După ce am examinat critic membrii triadelor şi am anulat orice posibilitate de a avea aceeaşi origine sau o organizare similară, următorul pas, logic vorbind, constă în a identifica Creştinismul cu Ortodoxia, de a afirma că ele sunt identice. Aşa cum am dovedit în articolul ,,Creştinism şi Ortodoxie”, ,,Ortodoxia nu este doar una dintre multele forme ale creştinismului, alături de alte forme ne-ortodoxe, legitime ale creştinismului; credinţa noastră ortodoxă este însuşi creştinismul, în forma sa cea mai pură, în unica formă autentică” (Orthodox Tradition, Vol. XV, No. 4 (1998), p. 3).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 16-17/iulie-august 2000

 

Bibliografie

1. Arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev, ,,Ortodoxia şi ecumenismul”, Sofia 1992 (tradusă în limba română în 1997 la Mânăstirea Slătioara)

2. A. Vedernikov, ,,Ispitele ecumenismului”, Journal of the Moscow Patriarchate, nr. 4/1954

3. Arhimandrit Serghie Jazadjiev, ,,Papism şi iudaism”, Orthodox Tradition, nr. 3/1995

4. Arhiepiscop Serafim Soboloev, Predici, Sofia 1944

5. 1998 Nostra Aetate Awards Ceremony and Lecture (20 octombrie 1998). Fairfield, CT: The Center for Christian-Jewish Understanding, Sacred Heart University (Centrul pentru Dialogul Iudeo-Creştin, Universitatea Inimii Sfinte), 1998

6. Arhimandrit Serghie Jazadjiev, ,,Este oare cardinalul Lustiger creştin ?”, Orthodox Tradition, nr. 2/1996

7. ,,Cu privire la consultaţiile internaţionale de la Atena”, Russkiy Pastyr, nr. 24/1996

8. Henri Tincq, ,,Steaua şi Crucea: Ioan Paul al II-lea şi Israelul”, Paris, 1993

9. ,,Avem acelaşi Dumnezeu cu evreii şi cu musulmanii ?”, La Lumiere du Thabor, nr. 41-42/1994

10. Istoria Bisericii de Nicetas Choniates, ,,Note privind istoria Bisericii Răsăritene - Bizantine”, Moscova, 1878