Stilismul în România

Un ghimpe mereu de actualitate în coasta patriarhiei

 

Fuge necredinciosul negonindu-l nimeni;
iar dreptul ca un leu îndrăzneşte
Pildele lui Solomon 28, 1

 

PARTEA I

Recent, a apărut la Editura Agnos, Sibiu, o nouă lucrare care are ca subiect Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România. Cartea se intitulează Stilismul în România şi îl are ca autor pe preotul Radu Petre Mureşan, lector universitar în cadrul Facultăţii de Teologie Andrei Şaguna din Sibiu. Nu putem să nu remarcăm faptul că în ultimii ani a apărut o serie de scrieri care-şi propun să prezinte cititorilor români unele aspecte mai mult sau mai puţin controversate din istoria Bisericii noastre. Aşa se face că în 2002, Editorial 70 1Nicolae Popescu a semnat lucrarea Neînţelegerea îndreptării calendarului, în 2009 a văzut lumina tiparului cartea Stiliştii în România. Istoric. Adevăr. Îndreptare, de preot Ştefan Argatu, iar în 2011 Ortodocşii de lângă noi. Studiu istoric şi canonic al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, sub condeiul jurnalistului Florian Bichir.

Potrivit autorului şi celor care prefaţează şi recomandă această lucrare, Stilismul în România apare ca o necesitate pastorală, ţinând cont de faptul că trăim într-un mediu plin de informaţii care vin să bulverseze orice om, fie că este credincios sau nu. În faţa acestui nou izvor de informaţii cu privire la Biserica noastră, ne simţim datori să ne spunem opinia încercând, pe cât ne va sta în putinţă, să fim obiectivi şi neutri faţă de sumedenia de fenomene prezentate.

Pe parcursul celor 238 pagini sunt presărate nenumărate acuze la adresa noastră, cea mai des întâlnită fiind aceea că suntem plini de ură şi răutate şi refuzăm cu îndârjire să-i recunoaştem pe ortodocşii de stil nou drept fraţi ai noştri. Noi vom da o replică preocupaţi fiind doar de aspectele istorice înfăţişate în carte, ferindu-ne să folosim gama de invective existentă în lucrarea pastorală a celor care se pretind fraţi ai noştri, dar au dovedit-o cu fapta prea arareori.

 

Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului XIX, istoria Bisericii Ortodoxe a fost extrem de zbuciumată

Precum am mai remarcat în alte articole care abordează aspecte de istorie contemporană a Bisericii Ortodoxe, este extrem de dificil a avea o imagine de ansamblu asupra evenimentelor de mare însemnătate pentru viaţa bisericească. Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului XIX, societatea Editorial 70 2omenească a fost străbătută de mari frământări ideologice, dintre care cea mai covârşitoare a fost ideologia comunistă care a domnit decenii de-a rândul în ţările ortodoxe. Toate acestea au avut consecinţe probabil incalculabile asupra vieţii bisericeşti şi în general asupra mentalităţii societăţii.

Acesta este unul dintre motivele primordiale pentru care astăzi găsim extrem de greu pagini de istorie curată, care să spună adevărul nemijlocit. Interesele vehiculate de-a lungul ultimului veac au fost atât de mari, încât istoricul sau cercetătorul, om fiind – fiinţă coruptibilă cu sau fără voia sa –, a căzut pradă părtinirii şi a fost tributar diverselor ideologii larg răspândite, consemnând când şi când evenimentele în mod favorabil partidei pe care o simpatiza. În plus, transformările de ordin social, politic şi religios pe care le-a suferit societatea omenească au fost atât de ample, încât chiar cei care au dorit cu ardoare să descopere adevărul istoric au întâmpinat foarte mari greutăţi, cea mai mare fiind multitudinea fenomenelor şi efectelor lor (S-au scris nenumărate cărţi care au încercat să surprindă şi să explice transformările suferite de omenire în secolul XX şi subiectul nu este nici pe departe epuizat, nici tratat în toată complexitatea lui).

În ce priveşte istoria Bisericii, pe măsură ce mentalitatea societăţii s-a schimbat şi omul s-a îndepărtat de gândirea ortodoxă autentică, a devenit din ce în ce mai dificil a discerne ce anume a fost benefic şi ce anume a fost vătămător sau ostil Bisericii lui Hristos în acest veac frământat.

Cele de mai sus sunt ilustrate în cărţile de istorie bisericească contemporană care există pe piaţa de carte românească. Lucrări ca cele ale lui Cristian Vasile (Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Editura Curtea Veche, Bucureşti 2005), Mirel Bănică (Biserica Ortodoxă Română – stat şi societate în anii ’30, Editura Polirom, Iaşi 2007), George Enache şi Adrian Nicolae Petcu (Patriarhul Iustinian şi Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964; Monahismul ortodox şi puterea comunistă în România anilor ‘50, Despre curajul de a rosti: Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, Editura Partener, 2010), preot Nicolae Cătălin Luchian (Monahismul moldav în primele decenii ale comunismului românesc (1947-1977), Editura Doxologia 2010) prezintă o multitudine de aspecte extrem de interesante, fiecare în parte scoţând la lumină fenomene inedite şi poate chiar inimaginabile pentru noi, cei care trăim vremuri de o altă factură. Toate aceste lucrări sunt valoroase ca informaţie şi perspectivă, dar sunt pe alocuri tributare unor ideologii, cu sau fără voia autorilor, care probabil s-au străduit din răsputeri să ofere cititorului român o pagină de istorie curată.

În plus, autorii, laici şi clerici deopotrivă, au privit în general favorabil acţiunile Bisericii Ortodoxe Române, fiind animaţi de dorinţa de a susţine cauza Ortodoxiei în ţara noastră, făcând însă prin aceasta rabat de la adevărul istoric. Dacă au făcut acest lucru cu bună ştiinţă sau în necunoştinţă de cauză, nu avem cum şti; ceea ce rămâne totuşi notabil este că ei s-au împărtăşit de o oarecare mentalitate încetăţenită printre credincioşii Bisericii oficiale, anume că Biserica Ortodoxă Română a fost silită de împrejurări să facă anumite concesii regimului comunist şi nu a greşit defel procedând în acest chip. O atare opinie ar putea face obiectul unei dezbateri ample, dar noi ne vom rezuma la a spune doar că ea generează o notă evidentă de subiectivism care nu ar trebui să-şi găsească locul în paginile unei istorii bisericeşti.

 

De asemenea, istoria Bisericii Ortodoxe din ultimii 150 ani este extrem de puţin cunoscută

Chiar dacă ne aflăm deja în cel de-al doilea deceniu al secolului XXI, istoria din ultimul veac şi jumătate este extrem de puţin cunoscută. Multe pagini de istorie bisericească contemporană sunt învăluite în ceaţă, în lipsa unor documente care nu au fost scoase la lumină încă sau a lipsei de interes a conducătorilor Bisericii Ortodoxe de a vorbi şi informa pe credincioşi şi publicul în general cu privire la activităţile care au loc în sânul ei. Există o sumedenie de documente de natură ecleziastică sau din spaţiul civil care a interferat cu viaţa bisericească care nu au fost făcute cunoscute până astăzi. O parte din acestea sunt înmormântate de comunişti sau alte regimuri conducătoare din ţările ortodoxe din varii motive, numai de ei ştiute; o altă parte sunt ţinute secrete de Bisericile oficiale care nu doresc să le dea publicităţii.

Exemple de astfel de documente ar putea umple pagini întregi. De pildă, nu sunt date publicităţii o sumă de dezbateri care au avut loc în ultimele decenii între Bisericile Ortodoxe şi aşa-zisele Biserici monofizite, pe marginea condiţiilor în care se poate realiza unirea dintre ortodocşi şi monofiziţi. Pe măsură ce dialogurile teologice dintre ortodocşi şi varii părţi au avansat şi au fost publicate procesele verbale ale discuţiilor, reacţia lumii ortodoxe – de la teologi la credincioşii de rând – faţă de acestea a fost în general negativă. Drept urmare, ierarhii ortodocşi ecumenişti au înţeles că, pentru atingerea scopului lor, ar fi mai bine să păstreze tăcerea şi să nu mai dea publicităţii diferitele dezbateri şi chiar acorduri dintre părţi.

Acest lucru s-a întâmplat nu numai cu dezbaterile şi documentele semnate între partea ortodoxă şi cea monofizită, ci cu multe alte dialoguri teologice dintre ortodocşi şi heterodocşi. Tăcerea se păstrează nu numai cu privire la acte semnate de cele două sau mai multe părţi, ci şi la acţiuni care au loc în comun. De exemplu, se ştie astăzi, la nivel neoficial, că ierarhii ortodocşi s-au împărtăşit în mai multe rânduri din potirul catolic şi chiar în unele părţi ale lumii au transformat acest lucru în tradiţie, chiar dacă aceasta are loc cu uşile închise.

În ce priveşte documentele ascunse de autorităţile laice şi motivele din spatele unei asemenea politici, am spune că măcar o parte din vină aparţine ierarhilor Bisericilor oficiale. Obişnuind să aibă relaţii mai mult sau mai puţin dezonorante cu statul, conducătorii Bisericii s-au complăcut în situaţii nedemne de chemarea lor dumnezeiască. În mod inerent, dar şi invitaţi întrucâtva de o asemenea poziţie duplicitară, oamenii politici au căutat să dobândească din partea clerului avantaje de tot felul, pe care să le pună în slujba intereselor lor. În consecinţă, documentele aflate în mâna autorităţilor laice au fost date sau nu publicităţii în funcţie de ceea ce se urmărea: desconspirarea unor activităţi pe care Biserica le-ar fi vrut departe de ochii lumii, cu scopul de a obţine obedienţa acesteia; tăinuirea sau chiar dispariţia totală a altor documente în schimbul unor favoruri din partea înalţilor ierarhi – cum este cazul documentelor legate de viaţa bisericească din România, aflate în arhivele securităţii, care după anul 1959 au trecut în arhivele Patriarhiei Române etc.

Este o realitate crudă faptul că făţărnicia domneşte în viaţa bisericească ortodoxă din ultimul veac, făţărnicie al cărui scop firesc este de a ascunde adevărul. Adevărul cu privire la o sumă de tendinţe străine Ortodoxiei, care şi-au făcut cuib în sânul ei încă din veacul al XIX-lea şi au sporit neîncetat pe parcursul ultimului secol, şi la acorduri secrete semnate şi activităţi concrete ale ierarhilor ortodocşi, cu urmări dintre cele mai nefaste pentru mersul către mântuire al oricărui credincios.

Din această atitudine făţarnică nu a lipsit minciuna şi falsul. Un obicei al autorităţilor civile din toate vremurile – care nu aparţine în mod special nici comuniştilor, nici liberalilor, nici conservatorilor, nici altor partide istorice de pe plaiurile noastre, ci are rădăcini mult mai vechi, imortalizate în istorie în scrieri de filozofie politică precum Principele lui Niccolo Machiavelli (1469-1527) – este falsul în acte publice. În lipsa unor documente autentice care să-i incrimineze pe cei incomozi, se născocea exact actul, declaraţia sau dovada necesară pentru a-l acuza şi anihila pe cel nesupus. Comuniştii, dar şi partidele aflate la guvernarea României înainte de 1947 au introdus în arhivele statului nenumărate documente sau acuzaţii false, menite să-i distrugă sau să-i îngenuncheze pe adversari (Expunerea şi tratarea unor astfel de cazuri s-ar putea constitui într-o lucrare de proporţii). Acest lucru îngreunează extrem de mult stabilirea unor repere corecte în viaţa socială, politică şi chiar bisericească.

În finalul observaţiilor de mai sus, putem conchide următoarele: istoria bisericească din ultimii 150 ani este extrem de puţin cunoscută, iar ceea ce se cunoaşte nu se ştie a se pune cap la cap, pentru a construi o perspectivă coerentă, chiar dacă pe alocuri s-ar emite ipoteze. În plus, nu se mai înţeleg contextele şi modurile în care diverse interese influenţează mersul istoric al lumii, nu se mai înţeleg nici fenomenele din plan social şi politic în lipsa unor repere corecte, a obiectivităţii şi puterii de a discerne printre cei care studiază istoria.

 

Ca să putem înţelege cele petrecute în anii ‘1920, în pragul schimbării calendarului bisericesc, trebuie să cunoaştem – pe cât este cu putinţă – contextul socio-politic şi bisericesc

Pentru a scrie o pagină de istorie veridică, ar trebui prezentat întreg contextul în care a avut loc schimbarea calendarului, de la situaţia socială, politică, economică a ţării până la curentele care existau în lumea clericală ortodoxă românească. Vom schiţa pe scurt câteva din fenomenele care domneau în epoca premergătoare schimbării calendarului, care – credem noi – au condus la schisma din Biserica Ortodoxă.

Un prim lucru care trebuie menţionat este acela că, încă de la jumătatea secolului XIX, intelectualitatea românească începe să se emancipeze ideologic, devenind tributară curentelor de gândire predominante în Apus. Marii cărturari se desprind deja din sânul Bisericii Ortodoxe, pe care continuă să o preţuiască, dar adeseori nu-i mai înţeleg principiile fundamentale şi rânduiala. După dobândirea independenţei în anul 1877, marii oameni ai vremii sunt extrem de preocupaţi de soarta României, şi în acest context ei încearcă să aprecieze rolul Bisericii în viaţa noului stat naţional român. Opiniile vremii vădesc o neînţelegere profundă a Bisericii ca instituţie dumnezeiesco-umană şi este greu de apreciat câţi dintre cei care se aflau la cârma ţării, sau a căror opinie cântărea greu în balanţa acelui timp, puteau fi consideraţi fii adevăraţi ai Bisericii.

Prin urmare, cu greu se poate spune că intelectualitatea românească ar fi putut apăra interesele reale ale Bisericii, care constau în principal în fiinţarea ei ca instituţie de sine stătătoare şi posibilitatea de a-şi desfăşura lucrarea mântuitoare în mijlocul poporului.

În ce priveşte însuşi clerul Bisericii, sfârşitul de veac XIX şi începutul de veac XX ne aduce înaintea ochilor ierarhi puternic aserviţi politicului, ierarhi aleşi de politic, nu după rânduielile de drept ale Bisericii, ierarhi adepţi ai diverselor ideologii care începeau să împânzească Europa şi implicit Ţările Româneşti, ierarhi masoni, ierarhi care făceau deja concesii lumii heterodoxe etc. Începând din vremea lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), principiile după care funcţiona instituţia Bisericii sunt schimbate din temelii şi mediul bisericesc cunoaşte o metamorfoză fără precedent în istoria sa. Mitropoliţi care se retrag din scaun fiindcă nu vor să fie părtaşi la legile care sunt introduse şi prin care politicul se amestecă din ce în ce mai mult în treburile interne ale Bisericii; ierarhi care sunt ridicaţi în rang de un partid, ca mai apoi să fie daţi jos fiindcă nu mai convin intereselor; ierarhi acuzaţi de încălcarea canoanelor, pentru a putea fi depuşi din scaun; miniştri ai cultelor masoni, care iau hotărâri şi propun legi ce influenţează în mod direct viaţa bisericească; funcţionari ai Ministerului Cultelor, care se dovedesc a avea mai multă putere de decizie în Biserică decât însuşi episcopul, ş.a.m.d..

Astăzi, poate că este limpede faptul că, în general, instituţiile statului sunt aservite unor interese străine binelui naţiunii şi chiar statului în sine. Dar această realitate nu datează din vremea noastră, ci se lucrează şi împlineşte de peste un veac, de la începuturile statului naţional român. Secolul XX este marcat deja de funcţionalitatea unor asemenea pârghii ostile naţiunii române, dar şi Bisericii. În privinţa Bisericii, îndeosebi Ministerul Cultelor se va dovedi potrivnicul numărul 1, având menirea de a o îngenunchea total în faţa intereselor străine ei. Vom reveni ulterior asupra acestui aspect.

Din această prezentare extrem de succintă a situaţiei din anii 1850-1900, nu ar trebui trecut cu vederea nici faptul că în acea vreme Biserica Romano-Catolică era într-o ofensivă continuă asupra teritoriilor care aparţinuseră până de curând lumii ortodoxe, ca şi asupra Bisericilor Ortodoxe în sine. Emancipată în raport cu Ortodoxia care cunoscuse câteva secole de subjugare otomană, Biserica Romei intimida şi totodată făcea presiuni prin intermediul puterilor europene pentru a-i îngenunchea pe ortodocşi. Teama de a nu fi catolicizaţi nu era o himeră a ortodocşilor acelor timpuri, ci o ameninţare cât se poate de reală (Acest subiect se merită dezvoltat, mai ales fiindcă astăzi se vehiculează exact opusul, însă scopul nostru actual nu ne permite să intrăm aici în detalii).

În anii ‘1920, în pragul schimbării calendarului în Biserica Ortodoxă Română, atmosfera din sânul Bisericii devenise extrem de ostilă oricărei orânduiri mai tradiţionale a vieţii bisericeşti. În consecinţă, a aduce acuza că cei care nu au fost de acord cu schimbarea calendarului erau doar nişte călugări inculţi sau oameni fără prea multă ştiinţă de carte este o remarcă întrucâtva adevărată – deşi au existat şi intelectuali care s-au opus schimbării calendarului, dar au fost puţini la număr –, însă prostească şi lipsită de noimă. Cine să mai fi perceput în acele vremuri tulburi că schimbarea calendarului ar fi alterat mersul liturgic al vieţii bisericeşti ? Cine mai era preocupat de o viaţă bisericească autentică ? Lumea învăţată, atât cea laică cât şi cea clericală, a privit doar către avantajele ştiinţifice, economice şi politice ale schimbării calendarului. Aşa a consemnat istoria faptele !

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 70/mai-iunie 2012