,,De vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (II)

(Luca 19, 40)

În ce priveşte problema calendarului, arhimandritul Epifanie se învârte într-un ,,ciclu sufocant de antinomii şi contradicţii”

În articolele sale, care au ca subiect stilismul, autorul încearcă să demonstreze, şi chiar afirmă, că stiliştii se învârt într-un ,,ciclu sufocant de antinomii şi contradicţii”. În realitate, îndrăznim să afirmăm, la rându-ne, că el se învârte în acest ciclu sufocant, străduindu-se în permanenţă să împace Tradiţia ortodoxă cu noul curent modernist şi să justifice acţiunile patriarhilor Constantinopolului, de la Meletie Metaxakis încoace.

Felul în care pune problema schimbării calendarului în Biserică vădeşte o multitudine de contradicţii în idei, măsluiri ale istoriei Bisericii şi răstălmăciri ale dreptului canonic - toate menite a ascunde faptul că aşa-zisa îndreptare a calendarului a reprezentat primul pas către Apus, calul troian al ecumenismului în sânul Bisericii Ortodoxe. El neagă, ca de altfel toţi clericii Bisericii oficiale, fie a Greciei, fie a României, sau de aiurea, că există o legătură, chiar şi indirectă, între cele două fenomene: ecumenismul şi reforma calendarului.

Urmând a dovedi mai jos că arhimandritul Epifanie Theodoropoulos se contrazice singur, măsluieşte istoria Bisericii Ortodoxe din ultimul secol pentru a-şi construi o pledoarie cât de cât coerentă, răstălmăceşte canoanele şi prezintă eronat diverse aspecte existente în Tradiţie, vom spune câteva cuvinte despre contradicţia fundamentală dintre termenii ,,Biserica Ortodoxă de Stil Nou” (3) şi ,,anti-ecumenism”.

Autorul ne acuză, în mai multe rânduri, că nu păstrăm comuniunea cu celelalte Biserici Ortodoxe locale, în vreme ce alte Biserici de Stil Vechi, precum Biserica Ortodoxă Rusă şi cea a Serbiei, se află în comuniune cu Bisericile Ortodoxe de Stil Nou. Potrivit celor scrise de el, în lume ar exista mai multe tipuri de Biserici Ortodoxe: Biserici Ortodoxe de Stil Nou ecumeniste în mod oficial, dar care au în sânul lor mişcări anti-ecumeniste puternice, Biserici Ortodoxe de Stil Vechi ecumeniste, care se află în comuniune cu primele şi care, eventual, au, de asemenea, în sânul lor mişcări anti-ecumeniste, şi Biserici Ortodoxe de Stil Vechi anti-ecumeniste, care nu se află în comuniune cu nimeni din afara lor.

Credem că este o capcană diabolică această clasificare a Bisericilor, o nadă fenomenală pentru a-i ţine pe mulţi dintre ortodocşi într-o comuniune mai mult sau mai puţin forţată cu Bisericile Ortodoxe oficiale, de dragul cantităţii, sub imperiul cantităţii. Istoria a înregistrat însă altfel această scindare cu adevărat diavolească pe care a produs-o schimbarea calendarului, iar urmările ei, care nu au încetat să se facă simţite nici acum, după 80 de ani, ne îndreptăţesc să o numim astfel.

În primul rând, este de menţionat faptul că încă din anul 1902, s-a făcut simţit curentul modernist în Biserica Ortodoxă, în speţă în sânul Patriarhiei Constantinopolului, prin bine-cunoscuta enciclică, care propovăduia apropierea de Biserica Creştină Apuseană, recte Biserica Catolică. Ulterior, în 1920 ,,a fost trimis pentru prima dată de Patriarhia ecumenică, în calitate de reprezentant al ei, Mitropolitul Ghermano al Seleuciei, la congresul întrunit la Battenberg, care a fost ales şi membru al ,,Comisiei Centrale” al Consiliului” (n.r.: Mondial al Bisericilor), notează chiar arhimandritul Epifanie. În 1920, lumea ortodoxă este asaltată de enciclica în care patriarhul Constantinopolului de atunci îi numeşte pe heterodocşi ,,împreună-moştenitori ai harului lui Dumnezeu”.

În 1923, la Congresul pan-ortodox de la Constantinopol, necanonic în organizarea, autoritatea şi instituirea sa (4), se hotărăşte reforma calendarului Bisericii, care, deşi a fost instituită invocându-se precizia astronomică, a avut ca scop apropierea de Biserica Creştină Apuseană, urmând ca sărbătorirea praznicelor de către ortodocşi împreună cu heterodocşii să conducă treptat la unire. Acesta a fost, de fapt, adevăratul motiv al schimbării calendarului Bisericii, de-a lungul secolelor catolicii încercând, în mai multe rânduri, să convingă Biserica Ortodoxă a Răsăritului să accepte calendarul gregorian. Istoria Bisericii Ortodoxe atestă această afirmaţie, prin actele sale sinodale.

Aşadar, reforma calendarului Bisericii, departe de a fi necesară, ci mai degrabă ,,neghioabă şi nefolositoare” precum spune însuşi arhimandritul Epifanie, a fost o mişcare strategică extrem de dibace a duşmanilor Ortodoxiei, care au reuşit să se strecoare în sânul Bisericii până pe scaunul Patriarhiei Ecumenice. Iar când urâciunea pustiirii a ajuns până în Sfânta Sfintelor a produs această scindare diabolică, smulgând bucăţi din trupul Bisericii Pravoslavnice şi conducând la profanări şi dărâmări de biserici, întemniţări, torturări şi ucideri ale celor care s-au împotrivit, masacre, prigoniri vreme de decenii ale clericilor ortodocşi de stil vechi etc.

De-a lungul deceniilor care s-au scurs de la schimbarea calendarului, noi, ortodocşii de stil vechi, am afirmat adeseori că aceasta a avut ca scop apropierea de Apus şi face parte dintr-o strategie extrem de vicleană a ecumenismului. În tot acest timp, cei din Biserica Ortodoxă oficială au râs pe seama opiniilor noastre, ne-au încondeiat ca fiind retrograzi, bătuţi în cap, şi nu pricepem că este vorba despre o îndreptare a calendarului din motive astronomice etc. Însă astăzi, cei 80 de ani dovedesc cu prisosinţă că cei care s-au opus schimbării calendarului în anii 1920 au avut dreptate să creadă că aceasta a fost doar vârful de lance al ecumenismului înfipt în trupul Ortodoxiei.

Prin urmare, cei care au acceptat această reformă a calendarului, au fost nevoiţi ca, din cauza ei, să modifice încetul cu încetul diverse rânduieli din Tradiţia ortodoxă. Cartea părintelui Epifanie Theodoropoulos este o mărturie excelentă în acest sens.

Cum se contrazice singur autorul, măsluieşte istoria Bisericii Ortodoxe din ultimul secol şi răstălmăceşte canoanele, pentru a-şi construi o pledoarie cât de cât coerentă împotriva noastră

Vom da câteva exemple care arată ambiguitatea la care a ajuns autorul, pentru a împăca reforma calendarului şi consecinţele sale cu Tradiţia Bisericii Ortodoxe. În fapt, el a ajuns, într-adevăr, să dezvolte o nouă ecleziologie ortodoxă, menită să explice diferitele abateri de la rânduielile bisericeşti care s-au strecurat pe uşa deschisă de reforma calendarului, în 1923.

Astfel, în articolul ,,Dialogul început şi primejdiile rezultate din el”, el scrie: ,,Numai o singură minune se va săvârşi cu siguranţă matematică: în ciuda oricărei greşeli, în ciuda oricărei alunecări, în ciuda oricărei neatenţii şi a oricărei acţiuni nechibzuite, chiar în ciuda oricărei prostii şi în ciuda trădării, Ortodoxia va supravieţui, pentru că Cel care a proorocit indestructibilitatea ei este Hristos, iar Hristos nu se înşeală şi nu spune minciuni !” Aceasta este o mistificare ordinară a învăţăturii Bisericii, prin care el încearcă să îndreptăţească orice acţiune necugetată şi să acopere orice mârşăvie comisă ! Însă el uită să precizeze că Hristos, când a făgăduit că Biserica nu va fi biruită de porţile iadului, vorbea despre adevărata Biserică a Sa, care păstrează neprihănită învăţătura Lui ! Căci altfel, orice Biserică creştină îşi poate găsi legitimitatea şi tăria în aceste cuvinte ale lui Hristos !!! Acesta este un exemplu tipic de vorbire ecumenistă cu dublu sens.

Apoi, în articolul ,,Scrisoare deschisă către fraţii care ţin calendarul vechi”, el spune: ,,Schisma, iubiţi fraţi, nu este creată de eventualele abateri de la linia exactă a sfintelor canoane, ci de întreruperea împărtăşirii şi legăturii cu celelalte Biserici Ortodoxe şi afurisirea de către ele. Dacă încălcările canoanelor creează automat schisma, atunci … ,,cine este nepătat de murdărie ?” Oare dumneavoastră, fraţilor, n-aţi călcat niciodată vreun canon ?” Iată cum părintele Epifanie aplică măsuri diferite în situaţii similare: când vine vorba de Biserica din care face parte, scrie: ,,În ciuda oricărei greşeli … Ortodoxia va supravieţui”, afirmând, cu alte cuvinte, că Biserica din care face parte este Biserica Ortodoxă Sobornicească şi orice vor face ierarhii ei, ea va supravieţui. Când vine însă vorba de noi, spune: ,,Cine este nepătat de murdărie ? Oare (…) n-aţi călcat niciodată vreun canon ?”

Ar mai fi de subliniat un aspect: una este greşeala individuală, încălcarea de către o persoană, cleric sau mirean, a unui canon, alta este greşeala unui sinod care ia decizii în numele Bisericii şi are responsabilitatea păstoririi credincioşilor. Fireşte, ca oameni greşim adesea, însă hotărârile sinodale se judecă după alte principii.

Întorcându-ne la cele spuse mai sus de părintele Epifanie, remarcăm o altă anomalie: ,,Schisma, iubiţi fraţi, nu este creată de eventualele abateri de la linia exactă a sfintelor canoane, ci de întreruperea împărtăşirii şi legăturii cu celelalte Biserici Ortodoxe şi afurisirea de către ele”. Cine a mai auzit aşa ceva ? Afirmând acestea, el continuă să îndreptăţească abaterile de la canoanele Bisericii săvârşite de ierarhii ortodocşi ecumenişti şi, în acelaşi timp, încearcă să arunce în spinarea noastră vina pentru ruperea comuniunii, ca şi faptul că, prin ruperea comuniunii, ne-am atras afurisirea celorlalte Biserici Ortodoxe.

Însă, Tradiţia Bisericii consemnează faptul că o schismă se produce în urma unor disensiuni care apar în sânul Bisericii, pe marginea învăţăturii; cele două părţi se confruntă pe tărâmul dogmatic şi canonic şi, dacă nu ajung la un consens, se produce o ruptură între ele. Aşadar, schisma este provocată de abaterile canonice şi/sau dogmatice, iar întreruperea comuniunii dintre cele două părţi este consecinţa schismei.

În urma Congresului pan-ortodox de la Constantinopol din 1923, în sânul Bisericii Ortodoxe s-a născut o disensiune destul de serioasă: o parte a considerat că reforma calendarului nu aduce atingere învăţăturii ortodoxe, cealaltă parte a susţinut că această inovaţie este o intruziune în rânduielile bisericeşti, ,,neghioabă şi nefolositoare”, menită doar a provoca tulburare. Cele două părţi nu au ajuns la un consens, pentru că cei care s-au împotrivit schimbării calendarului nici măcar nu au avut dreptul la replică, aceasta fiind impusă în Biserica Ortodoxă a Greciei, ca şi în cea a României. Şi astfel s-a născut o ruptură între cele două părţi, care s-a soldat cu întreruperea comuniunii.

Faptul că ortodocşii de stil vechi şi-au atras afurisirea celorlalte Biserici Ortodoxe este o altă dovadă de dublă măsură şi răstălmăcire a canoanelor Bisericii. În articolul ,,Pomenirea patriarhului Athenagora”, răspunzând părintelui Nicodim, care i-a cerut sfatul în această privinţă, autorul scrie: ,,Iubite părinte Nicodime, probabil că îmi veţi obiecta: Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol nu vorbeşte oare despre încetarea pomenirii episcopului care propovăduieşte în public o învăţătură eretică ? (…) Canonul este facultativ, nu obligatoriu. El nu pretinde de la clerici ca să înceteze pomenirea episcopului ce învaţă lucruri eretice înainte de condamnarea acestuia, ci dă două alternative. Dacă un cleric, spune canonul, se va rupe de un astfel de episcop „înainte de hotărârea sinodală”, nu face nici o greşeală pentru care să fie supus pedepsei, ci mai degrabă este vrednic de laudă. Dacă însă un oarecare alt cleric nu face aceasta, adică, fără să îmbrăţişeze învăţăturile episcopului, continuă să-l pomenească, aşteptând „hotărârea sinodală” şi osândirea lui, unul ca acesta nu cade sub osânda canonului”.

Aşadar, părintele Epifanie cunoaşte canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol şi cunoaşte, de asemenea, tâlcuirea lui. Prin urmare, ştie că noi, ortodocşii de stil vechi, care ne-am dezis de hotărârile Congresului pan-ortodox de la Constantinopol din 1923 şi l-am considerat un sinod pur şi simplu tâlhăresc, nu ne aflăm în culpă ! Şi dacă lucrurile stau astfel, nu au fost din nou răstălmăcite canoanele bisericeşti şi pe nedrept am fost afurisiţi şi clericii noştri au fost aiurea caterisiţi şi excluşi din monahism ?

Iosif Mocanu

Note

3. Pentru concizia frazei, vom folosi expresia ,,Biserica Ortodoxă de Stil Nou” sau ,,Biserica Ortodoxă oficială”, pentru a desemna acea parte a Bisericii Ortodoxe care a primit schimbarea calendarului.

4. A se vedea ,,Despre noi” din cadrul site-ului nostru, unde există o prezentare succintă a Congresului pan-ortodox de la Constantinopol din 1923.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 36/iulie-august 2007