Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

O EXAMINARE ŞTIINŢIFICĂ A CALENDARULUI

BISERICII ORTODOXE

de Ieromonah Casian

 

Capitolul V

Istoria reformei calendarului Papei Grigorie al XIII-lea

Lucrul cel încredinţat ţie păzeşte-l, depărtându-te de glasurile deşarte, cele
spurcate, şi de vorbele cele potrivnice ale ştiinţei celei cu nume mincinos.
Cu care unii lăudându-se, întru credinţă au rătăcit (I Timotei 6, 20-21)

Cu mult înainte de vremea domniei Papei Grigorie al XIII-lea (1502-1585), învăţaţii apuseni au născocit ideea reformării calendarului Bisericii. În erudiţia lor, aceşti intelectuali au eşuat în a deprinde virtutea smereniei, anume supunerea de bunăvoie a cugetelor lor faţă de hotărârile dogmatice şi canonice ale Bisericii nedespărţite, întruchipate pe atunci nu de papalitate, ci de Ortodoxie. În consecinţă, gândirea liberă era modus operandi pentru ei; ei ar fi luat în derâdere ideea că, distrugând ,,legăturile” Sfintei Tradiţii, ar fi fost neascultători faţă de Sfânta Biserică şi, în acest fel, faţă de Dumnezeu Însuşi. O asemenea aroganţă a cărturarilor a deschis uşa unui duh lumesc, un duh uşor detectabil în evoluţia reformei papale a calendarului din 1582.

În 1411, teologul francez, viitorul cardinal Pierre d’Ailly (1350-1420)[1] a prezentat Papei Ioan al XXIII-lea (decedat în 1419) un proiect pentru un nou calendar. Cu toate acestea, Conciliul de la Constance (1414-1417), chemând la a se pune capăt Marii Schisme (1378-1417)[2], i-a depus pe Ioan şi Benedict al XIII-lea (cca 1328-1423) ca antipapi şi a forţat abdicarea lui Grigorie al XII-lea (cca 1325-1417), în ciuda faptului că acest conciliu în sine a fost convocat sub autoritatea Papei Ioan al XXIII-lea.

La acelaşi conciliu, trebuia discutat proiectul lui d’Ailly cu privire la calendar; însă, el a fost pus faţă în faţă cu o chestiune mult mai iminentă: necesitatea înăbuşirii unei răscoale în ţinuturile cehe, conduse de reformatorul Jan Hus (cca 1372-1415) din Boemia, care se ridicase împotriva practicii latine ce nu îngăduia laicilor să se împărtăşească din potirul euharistic[3]. Papiştii au fost nevoiţi să ia cu promptitudine o măsură decisivă pentru a reprima valul de nemulţumire pe care-l stârnise Hus, iar măsura pe care s-au hotărât să o ia a fost, într-adevăr, decisivă şi brutală: Hus a fost ars pe rug, devenind un erou naţional pentru cehi şi dând naştere războaielor husite (1419-1436).

La Conciliul de la Basle (1431-1449), mai precis în anul 1437, problema calendarului s-a aflat din nou pe ordinea de zi, într-un raport al filozofului german, cardinalul Nicholas de Cusa (1401-1464). Dar, ca şi mai înainte, această chestiune a fost devansată de o problemă mai urgentă, la acea vreme fiind vorba de ,,unirea” cu ortodocşii. Conciliul de la Florenţa (1438-1445) a început tratativele de unire a Bisericii Ortodoxe cu papalitatea la Ferrara, în 1438, şi le-a încheiat la Florenţa, în 1439. Scopul acestor tratative era înghiţirea totală a Ortodoxiei de către Biserica Latină, iar simbolul acestei ,,unificări” urma să fie un nou calendar.

Această încercare necinstită de ,,unificare” a fost dejucată de Sfântul Marcu al Efesului († 1445), care a refuzat cu fermitate să semneze decretul de unire, publicat ca bula papală ,,Lætentur Cœli” de către Papa Eugen al IV-lea (1383-1447), pe 6 iulie 1439. Astfel, fără nici un ajutor, Sfântul Marcu a făcut ca această falsă unire să fie lipsită de semnificaţie şi validitate. În 1475, Papa Sixtus al IV-lea (1414-1484) a început pregătirile pentru a reforma calendarul şi a îndrepta Pascalia şi, având aceasta în minte, l-a invitat la Roma pe învăţatul şi matematicianul german Regius Montanus O examinare stiintifica 05(1436-1476); însă, moartea bruscă a lui Montanus a împiedicat punerea în practică a intenţiilor papei.

În decursul secolului al XVI-lea, alte două concilii au discutat chestiuni legate de schimbarea calendarului: Conciliul Lateran V (1512-1517) şi Conciliul de la Trent (1545-1563). Când, în 1514, Conciliul Lateran a înfiinţat o comisie pentru reformarea calendarului, Curia Romană i-a invitat la Roma pe Nicolaus Copernicus (1473-1543), astronomul polonez renumit pretutindeni în Europa, şi colegii săi, pentru a participa la discuţii. Cu toate acestea, Copernicus a refuzat, deoarece el considera reforma calendarului o mişcare inutilă.

 

Figura 5

În opoziţia sa solitară faţă de falsul Conciliu de la Ferrara-Florenţa, Sfântul Marcu al Efesului a întruchipat o axiomă duhovnicească a Ortodoxiei: un om întru Adevăr constituie o majoritate


În timpul domniei Papei Pius al V-lea (1504-1572), în 1568, a fost înfiinţat un comitet papal special, condus de cardinalul Sirlet, care a publicat o nouă carte de slujbă, Breviarium Romanum, ce conţinea un nou calendar liturgic. Însă, acest breviar a provocat multă nelinişte şi tulburare atât printre clerici, cât şi printre laici, determinându-l pe papă să anuleze calendarul pe care acesta îl cuprindea. În secolul al XIX-lea, profesorul german F. Kaltenbrunner va numi calendarul Papei Pius al V-lea ,,lipsit de sens”, fiindcă în practică a generat rezultate contrare celor pe care le-a aşteptat papalitatea.

În această perioadă, în care reforma calendarului era o temă recurentă, începe să se răspândească protestantismul, cu atitudinea sa ostentativ subversivă faţă de autoritatea papală. În circumstanţele fluctuante ale reformei şi contrareformei, devine papă Ugo Buoncompagni, luându-şi numele de Grigorie al XIII-lea. Ambiţios şi avid de putere, el era dispus să facă orice pentru a întări autoritatea scaunului Romei. Reacţia sa faţă de masacrul din noaptea Sfântului O examinare stiintifica 06Bartolomeu (24 august 1572), în care au fost măcelăriţi mii[4] de hughenoţi[5], este îndeajuns de grăitoare: salutând-o cu entuziasm pe regina mamă a Franţei, Caterina de Medici (1519-1589), care a provocat acest genocid, el a săvârşit public Te Deum-uri de mulţumire.

 

Figura 6

Arogându-şi dreptul de a reforma calendarul Bisericii, Papa Grigorie al XIII-lea a adăugat încă un punct pe lista mereu crescândă a abaterilor papale de la standardul originar al Ortodoxiei


Străduindu-se să mulţumească înclinaţia către raţionalism a protestanţilor şi totodată să stârnească interesul ortodocşilor, Papa Grigorie al XIII-lea s-a prefăcut, cu vicleşug, că respectă cu scumpătate canoanele primului Sinod Ecumenic. Ideea fundamentală a reformei sale a calendarului era aceea că echinocţiul de primăvară trebuie fixat la data de 21 martie, dată la care a căzut în vremea primului Sinod de la Niceea. Însă, aceasta ar atrage după sine o încălcare a unei condiţii cruciale cerute de acelaşi sinod, aceea că ziua Învierii Mântuitorului nu trebuie să coincidă niciodată cu paştele evreiesc.

În timp ce nu există nici un indiciu că vreunul din Sfinţii Părinţi a hotărât că ziua echinocţiului de primăvară trebuie să corespundă cu data de 21 martie, există mărturii că toţi au poruncit ascultare desăvârşită faţă de hotărârea apostolică care stabilea că Sfintele Paşti nu trebuie să se prăznuiască niciodată ,,cu evreii”, prin aceasta rămânând credincioşi primului canon al Sinodului de la Antiohia (341)[6], care afirmă: ,,Oricine îndrăzneşte să schimbe tradiţia legiuită a Paştelui, dacă este laic, să fie excomunicat, dar dacă este cleric, să fie străin de Biserică”.

De exemplu, în epistola sa către ierarhii care nu au fost prezenţi la Niceea, Sfântul Constantin cel Mare († 337) nu face nici o referire la o dată fixă pentru echinocţiul de primăvară. Ţinând cont de faptul că Sfinţii Părinţi ne-au lăsat instrucţiuni amănunţite cu privire la probleme mult mai puţin importante, este evident că ei ar fi procedat cu siguranţă la fel, dacă ar fi hotărât o dată neschimbătoare pentru echinocţiul de primăvară.

Cu toate acestea, Papa Grigorie al XIII-lea a continuat să susţină ideea unei date fixe pentru echinocţiul de primăvară, în alcătuirea calendarului său. Medicul Luigi Lilio (decedat în 1576), originar din Calabria, profesor de medicină la Universitatea din Peruggia, a fost cel care a alcătuit calendarul gregorian. Premisa de la care a plecat Lilio - credinţa că anotimpurile şi toate fenomenele legate de ele erau consecinţa mişcării planetelor în jurul pământului, provenea din teoria geocentrismului, larg acceptată la acea vreme.

Astfel, pământul – sau mai precis Roma sau Italia, de vreme ce Lilio a urmărit echinocţiul de primăvară doar în colţul său de lume – a slujit ca punct de referinţă pentru acest nou calendar papal. Dintr-o perspectivă ştiinţifică, teoriile geocentrice ale lui Aristotel (384-322 î.Hr.) şi Ptolemeu, pe care s-a bazat Lilio, sunt deosebit de naive. Dar la acea vreme, Biserica Romano-Catolică era ataşată teologic de geocentrism şi, ca urmare, în 1616, a condamnat ca fiind falsă şi eronată noua teorie copernicană a heliocentrismului, adică ideea că pământul, împreună cu celelalte planete, se roteşte în jurul soarelui.

Pentru eminentul astronom şi fizician italian Galileo Galilei (1564-1642), care subscrisese la noua teorie, respingerea copernicanismului de către Biserica Romano-Catolică s-a dovedit a fi nenorocirea carierei sale, conducând în cele din urmă la confruntarea sa umilitoare cu inchiziţia (pe care o vom examina în detaliu mai târziu). Cu toate că nu cunoaştem schimbul de cuvinte dintre Galilei şi inchizitorii săi, ştim însă că replica sa sfidătoare de adio - ,,Eppur si muove !” (Totuşi [pământul] se mişcă) - contrazicea în mod evident retractarea smulsă de la el cu forţa.

Odată începută lucrarea la noul calendar, a fost invitat să contribuie la el renumitul învăţat francez Joseph Justus Scaliger (1540-1609), considerat părintele cronologiei moderne[7]. Dar ca şi Copernicus mai înainte, Scaliger s-a opus cu tărie ideii de reformare a calendarului, scriind chiar un tratat însemnat, ,,O nouă lucrare despre îmbunătăţirea sistemului de măsurare a timpului”, demonstrând superioritatea sistemului cronologic al calendarului iulian faţă de cel gregorian.

Comisia alcătuită pentru a reforma calendarul era condusă de un iezuit, matematicianul german Christopher Clavius (1537-1612), care a ajuns să fie cunoscut ca ,,Sosigene cel gregorian”. În pofida credinţei sale catolice înflăcărate şi a dorinţei sincere de a rezolva problema care îi fusese încredinţată, conştiinţa de savant a lui Clavius l-a silit să recunoască diferite deficienţe ale calendarului gregorian.

Cea mai gravă dintre acestea o constituia faptul că datele pe care se baza reforma - Tabelele Prutenice, alcătuite de Erasmus Reinhold (1511-1553), astronom la Universitatea din Wittenberg - erau clădite pe ipoteze nesigure, chiar ilogice. Clavius recunoştea încă alte 4 neajunsuri: primul dintre acestea era că data la care cade echinocţiul de primăvară variază şi deci nu poate fi fixat la o anumită dată, contrar scopului declarat al reformei; al doilea şi al treilea sunt de natură tehnică şi complexe şi, prin urmare, nu sunt menţionate aici; cea de-a patra deficienţă semnalată de Clavius era faptul că acest calendar reformat permitea ca Paştele să cadă în ziua cu lună plină, şi chiar înainte de ea, adică permitea ca acest praznic să fie sărbătorit înainte sau odată cu evreii şi quartodecimanii[8].

Alţi membri ai comisiei pontificale erau Ignazio Danti (1537-1586), profesor de astronomie şi matematică la Universitatea din Bologna, Pietro Cicchone, Antonio Lilio (asistent, frate al lui Luigi Lilio) şi alţii (figura 7). Documentul Exactus emis de Lilio şi comisia lui a neliniştit savanţii şi teologii din acea vreme. Michael Maestlin (1550-1631) de la Universitatea din Tubingen, adept al heliocentrismului, care le-a fost profesor lui Johannes Kepler (1571-1630) şi Galilei, este citat că a remarcat: ,,Exactus inexactus est[9], fiindcă luna nu va merge pe cer precum este stabilit aici, ci o va lua înainte”. Astronomul veronez Joseph Vanadius a numit reforma gregoriană ,,lipsită de sens”. Universitatea din Viena s-a opus cu totul.

 

O examinare stiintifica 07

Figura 7

Papa Grigorie al XIII-lea ascultă constatările comisiei sale pontificale cu privire la reformarea calendarului Bisericii. Câţiva învăţaţi de seamă, inclusiv Nicolaus Copernicus şi Joseph Scaliger, au refuzat invitaţia făcută de Roma de a participa la această întreprindere; ei au socotit că reforma calendarului este nechibzuită şi lipsită de sens


Kaltenbrunner, el însuşi susţinător al papei, cu acces la Biblioteca Papală şi Biblioteca Habsburgică din Viena, ne oferă câteva date interesante. Papa Grigorie al XIII-lea a trimis o schiţă a noului său calendar învăţaţilor astronomi din întreaga Europă. Astronomii italieni l-au primit într-un mod asemănător cu Galilei. Universitatea Sorbonna a răspuns: ,,Deoarece această reformă nu este în concordanţă cu Sinoadele Ecumenice, acceptarea ei ne va situa în aceeaşi categorie cu quartodecimanii şi vom fi în contradicţie cu tot trecutul ecleziastic şi istoric” - pe scurt, această universitate a respins reforma. Portugalia, preocupată de iniţiativele sale de navigaţie şi hegemonia economică, a replicat că problema calendarului nu o interesează. Reprezentanţii bisericilor protestante, care la acea vreme se aflau în principal în Germania şi Anglia, potrivit spiritului lor ireconciliabil şi dispreţuitor faţă de papalitate, nu au răspuns în nici un fel.

În ciuda acestei receptări în mare măsură negativă din partea lumii ştiinţifice, pe 24 februarie 1582, Papa Grigorie al XIII-lea a emis o bulă papală specială, intitulată ,,Inter Gravissimas” (al cărei original se află în Arhivele Vaticanului), în care anunţa că datele calendarului iulian urmau să fie deplasate cu 10 zile înainte. Ziua următoare celei de joi, 4 octombrie 1582, urma să fie nu 5 octombrie, ci vineri, 15 octombrie 1582. În textul acestui document se afirmă:

,,Preocuparea noastră a fost nu numai să reaşezăm echinocţiul la data stabilită pentru el în vechime, de la care a deviat cu aproape 10 zile din vremea Sinodului de la Niceea, şi să repunem cea de-a 14-a zi a lunii (adică, luna plină din martie sau aprilie) la locul ei, de la care se abate în prezent cu 4 sau 5 zile, ci, de asemenea, să stabilim o metodă şi reguli cu ajutorul cărora, în viitor, echinocţiul şi cea de-a 14-a zi a lunii să nu se mai deplaseze nicicând de la datele lor” (figura 8).

 

O examinare stiintifica 08

Figura 8

Ca toate bulele papale, ,,Inter Gravissimas” – reprodusă aici după Lucrările matematice ale lui Christopher Clavius – îşi ia numele de la propoziţia sa de început: ,,Printre cele mai serioase sarcini, cea din urmă probabil, dar nu cea mai mică dintre cele de care trebuie să ne ocupăm în îndatoririle noastre pastorale, este de a finaliza, cu ajutorul lui Dumnezeu, ceea ce Conciliul de la Trent a rezervat scaunului apostolic”.


Pentru a comemora reforma calendarului, Grigorie a poruncit să fie turnată o medalie. Pe faţa ei era zugrăvit un profil al papei încercuit de inscripţia ,,GREGORIUS XIII PONT[IFEX] OPTI[MUS] MAXIMUS” (Grigorie al XIII-lea, cel mai mare şi suprem pontif). ,,Pontifex Maximus”, în prezent o denumire comună pentru papă, a fost la origine, în Roma antică, un titlu rezervat conducătorului suprem al conciliului preoţilor păgâni (pontifices); de asemenea, acest titlu a fost regăsit mai târziu în lojile masonice. Reversul medaliei purta simbolul semnului zodiacal al Berbecului, cu inscripţia ,,ANNO RESTITUTO MDLXXXII” (Anul corectării 1582).

Acceptarea acestei reforme papale a calendarului a crescut în mod constant de-a lungul secolelor, de la introducerea ei încoace. În ţările majoritar catolice, Italia, Portugalia, Spania şi Luxemburg, calendarul gregorian a intrat în vigoare precum era prevăzut, la 4 octombrie 1582. Curând, alte ţări romano-catolice au răspuns cererii: în Franţa, data de 9 decembrie 1583 (stil vechi) a fost urmată de cea de 20 decembrie 1583 (stil nou)[10]; statele catolice ale Germaniei au suprimat ultimele zece zile ale anului 1583; Austria, Polonia, Belgia şi Elveţia au adoptat reforma în 1584; iar Ungaria a introdus calendarul gregorian în 1587.

Dar în ţările în care Reforma cucerise o mai mare parte din teritoriu, calendarul gregorian s-a lovit iniţial de o puternică opoziţie. Într-adevăr, precum nota scriitorul francez Voltaire (1694-1778), motto-ul protestanţilor era: ,,Mai bine să ne despărţim de soare, decât să ne unim cu papa”. Protestanţii au organizat procesiuni, respingând în mod public şi ridiculizând calendarul gregorian. Cu toate acestea, folosindu-şi puterea temporală, Papa Grigorie l-a constrâns pe conducătorul Sfântului Imperiu Roman, Rudolf al II-lea (1552-1612), să proclame utilizarea bisericească şi civilă a calendarului papal în tot imperiul său. Ducele bavarez Wilhelm i-a sfătuit de îndată pe episcopii din Salzburg să accepte reforma, dar, în ciuda consimţământului lor, opoziţia populară le-a blocat strădaniile, inclusiv printr-o răscoală cu centrul în Staemark care a fost, în cele din urmă, înăbuşită printr-un măcel.

O răscoală asemănătoare s-a stârnit în Augsburg. Vechiul oraş al lui Speyer, care până într-acest moment l-a susţinut pe împărat, a refuzat să primească inovaţia gregoriană, exprimându-şi intenţia de a trăi în pace cu vecinii săi. Arhiducele Ernst a cerut ca împăratul să revoce hotărârea sa, dar Rudolf nu a luat în seamă sfatul său sănătos. În acest fel, calendarul gregorian a agravat mai mult rivalitatea dintre catolici şi protestanţi, rivalitate care a condus, în final, la izbucnirea distrugătorului Război de 30 de ani (1618-1648). Acest conflict prelung a fărâmiţat cu repeziciune Germania în state-oraş, întârziind unificarea sa politică vreme de secole. Încheierea războiului prin Pacea de la Westphalia (1648) anunţa una dintre cele mai sumbre şi grele epoci pentru poporul german, şi doar cu resentimente s-a adoptat parţial calendarul gregorian în 1700, urmată de acceptarea sa totală în 1778, la porunca Regelui Frederick al II-lea al Prusiei (1712-1786).

(Întâmplător, în această atmosferă, învăţatul de geniu Gauss a conceput formulele sale matematice pentru calcularea Pascaliei ortodoxe. Născut în Braunschweig, nu există nici o mărturie că Gauss a avut vreun fel de legătură cu Ortodoxia. În vremea sa, Paştele era prăznuit potrivit calendarului gregorian de către protestanţi; cu toate acestea, Pascalia ortodoxă a fost cea care l-a impresionat profund, după cum vom vedea în cele ce urmează).

În ţările cu populaţie ortodoxă, papalitatea a impus reforma din 1582 prin forţa armelor. Iezuitul Antonio Posevin, faimos pentru actele sale de barbarie împotriva ortodocşilor, ca şi a uniaţilor din Bielorusia şi Ucraina, era figura principală din această campanie. Aceste atrocităţi l-au determinat pe Ştefan Bathory (d. 1586), prinţ al Transilvaniei şi rege al Poloniei, să emită în două rânduri decrete prin care să interzică violenţa iezuiţilor împotriva supuşilor săi ortodocşi. De asemenea, trebuie să consemnăm aşa-numitele ,,tulburări calendaristice” care au izbucnit în Riga în 1584, în semn de protest faţă de trecerea la calendarul gregorian nu numai în Polonia, ci şi în Ducatul Zadvin, care era la acea vreme sub dominaţie lituaniano-poloneză. Lupta poporului leton împotriva dominaţiei poloneze catolice a durat mai mulţi ani. ,,Tulburările calendaristice” s-au sfârşit în 1589, când conducătorii lor Gize şi Brinken au fost arestaţi, torturaţi şi executaţi.

Ţarul Petru I al Rusiei (1672-1725), renumit în istoria ortodoxă pentru dragostea sa faţă de orice lucru apusean, a primit inovaţia gregoriană, emiţând, la 1 decembrie 1699, un decret referitor la reforma calendarului, urmat a doua zi de un altul cu privire la sărbătorirea anului nou. Cu toate că aceste decrete au eşuat, în cele din urmă, în a introduce reforma calendarului în Rusia, Petru a continuat să cultive relaţii cât mai apropiate cu ţările apusene, iar aceste relaţii necesitau o familiarizare cu calendarul gregorian. Cunoscătorii apuseni devotaţi acestei cauze au stăruit cu îndârjire în convingerea lor că inovaţia gregoriană ,,cultă” ar trebui adoptată de Rusia. Astfel că, în 1830, Academia de Ştiinţe din Sankt Petersburg a luat în discuţie ideea introducerii reformei gregoriene. În orice caz, ministrul educaţiei populare, prinţul K.A. Liven, a susţinut cu obiectivitate superioritatea calendarului iulian, dezvăluind neajunsurile şi dificultăţile asociate cu calendarul gregorian. Primind raportul său, ţarul Nicolae I (1796-1855) a conchis: ,,Obiecţiile prinţului Liven sunt pe deplin justificate”.

Cu toate acestea, vechea zicală care spune că ,,timpul vindecă toate rănile” s-a dovedit a fi adevărată în cazul vrajbei dintre catolici şi protestanţi. Opoziţia protestanţilor faţă de calendarul gregorian a slăbit din ce în ce mai mult, devenind încetul cu încetul moderată. Acest fapt nu este surprinzător, de vreme ce protestele iniţiale nu erau motivate în nici un fel dogmatic sau canonic prin vechile învăţături şi tradiţii ale creştinismului, ci erau mai degrabă reacţii spontane, defensive ale celor ce erau în fond nişte răzvrătiţi ecleziastici încrezători în propriile puteri. Încet dar sigur, o ţară protestantă după alta a cedat.

Danemarca a acceptat calendarul papal în 1700. În Marea Britanie şi Irlanda (ca şi în coloniile britanice din America de Nord), ziua de miercuri, 2 septembrie 1752 (stil vechi) a fost urmată de joi, 14 septembrie 1752 (stil nou), şi mai mult, această acceptare a reformei gregoriene a fost îmbinată cu mutarea anului nou din 25 martie pe 1 ianuarie. Astfel, în istoria engleză, anul 1751 are doar 282 de zile. Philip Dormer Stanhope, al 4-lea conte de Chesterfield (1694-1773), care a introdus această reformă după presiuni politice şi economice, nu se putea arăta în public, fiindcă poporul îl socotea un trădător; mulţimile îşi băteau joc de el, strigând: ,,Dă-ne înapoi cele 11 zile !” Finlanda şi Suedia au fost următoarele, în 1753. Olanda a trecut la O examinare stiintifica 09calendarul gregorian în 1775, în timp ce unele cantoane elveţiene individuale au rezistat în opoziţia lor până în 1811. Curând, şi ţările necreştine au adoptat calendarul papal, precum Japonia în 1873, China în 1912 şi Turcia în 1925.

Astfel, cu răbdare, insistenţă şi presiune, papalitatea a impus efectiv noul său calendar Apusului. Cu toate acestea, Răsăritul s-a dovedit a fi mult mai greu de cucerit pentru reformatorii gregorieni. Imediat după introducerea reformei calendarului, Papa Grigorie al XIII-lea şi-a trimis solii încărcaţi cu daruri la Constantinopol, sperând să-l ademenească pe patriarhul Ieremia al II-lea (1536-1595) (figura 9) să primească calendarul papal. Însă, patriarhul ecumenic, văzând încălcările canonice clare ale reformei gregoriene, a răspuns cu condamnările răsunătoare ale noii calculări romane a timpului. El a convocat 3 sinoade succesive la Constantinopol, în 1583, 1587 şi 1593, pentru a discuta chestiunea noului calendar.

 

Figura 9

Patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea a răspuns fără să ezite la reforma calendarului gregorian: el a întrunit 3 sinoade locale la Constantinopol, care într-un glas au condamnat cu răsunet calendarul papal, adeverind prin aceasta fidelitatea faţă de calendarul Bisericii ca un criteriu al Ortodoxiei.

 

Patriarhul Silvestru al Alexandriei († 1590) a participat la primul dintre acestea şi totodată a scris o enciclică creştinilor din Apusul Europei, în care declara: ,,Biserica Ortodoxă a hotărât odată pentru totdeauna să nu accepte nicicând nici o inovaţie şi să nu lepede niciodată nimic din ceea ce aparţine Tradiţiei”. Sfântul său urmaş, patriarhul Meletie I (1549-1601), a participat la următoarele două sinoade locale, în timp ce Patriarhul Sofronie al IV-lea al Ierusalimului (1535-1609) a fost prezent la toate trei. Patriarhul Ioachim al V-lea al Antiohiei († 1604) a participat la sinodul din 1593, al cărui Sigillion hotăra:

,,Oricine nu urmează Tradiţia Bisericii şi tot ceea ce au poruncit cele şapte Sinoade Ecumenice cu privire la Sfintele Paşti şi Minei, dorind în schimb să urmeze noua Pascalie şi Mineiul astronomilor papali, se opune tuturor hotărârilor Sfintelor Sinoade. Unul ca acesta să fie anatema, excomunicat din Biserica lui Hristos şi din adunarea credincioşilor. Iar voi, creştini ortodocşi evlavioşi, trăiţi în continuare urmând ceea ce aţi învăţat şi, dacă este nevoie, vărsaţi-vă chiar sângele pentru a apăra credinţa Părinţilor voştri şi credinţa voastră”.

Această decizie a fost trimisă tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, dogelui Veneţiei, N. D’Acconti, chiar Papei Grigorie al XIII-lea şi altora.

În următorii 300 de ani, Patriarhia Constantinopolului a alcătuit mai multe documente cruciale ce ilustrează incompatibilitatea credinţei ortodoxe cu calendarul gregorian. În secolul al XVII-lea, Patriarhul Chiril I (1572-1638), fiind într-un duh cu patriarhul Ieremia al II-lea, a condamnat calendarul papal în numeroase rânduri, făcând apel la autoritatea sinoadelor ţinute de înaintaşul său. Pentru strădaniile sale, el a fost răsplătit de iezuiţi nu cu multe daruri, ca pe patriarhul Ieremia, ci cu o moarte mucenicească prin strangulare, trupul său fiind aruncat în mod necuviincios în strâmtoarea Bosfor[11].

În secolul al XVIII-lea, politica neînduplecată a pontifului roman de ,,înaintare către Răsărit” l-a determinat pe patriarhul Chiril al V-lea (cca 1700-1775) să publice o enciclică împotriva reformei papale din 1582, în cuvinte foarte aspre. În Sigillionul său din 1756, el declara:

,,Oricine nu urmează cuvintelor celui părtaş la tainele cereşti, Pavel, care, în Epistola către Galateni (1, 8), spunea: ,,Ci măcar şi noi, sau înger din cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie”, acel om – fie el preot sau mirean – să fie excomunicat de Dumnezeu, osândit; şi fie ca el să nu putrezească, ci să ajungă în chinurile veşnice. Pietrele şi fierul se vor fărâma şi rugini, dar acela niciodată şi cu nici un chip. Fie ca el să moştenească lepra lui Ghehazi şi laţul lui Iuda … Fie ca mânia lui Dumnezeu să se abată asupra capetelor lor … Fie ca pământul să se deschidă şi să-i înghită precum odinioară pe Datan şi Aviron; fie ca îngerul Domnului să-i lovească cu sabia în toate zilele vieţii lor şi fie ca ei să sufere toate blestemele patriarhilor şi sinoadelor, excomunicarea veşnică şi chinurile focului veşnic. Amin”.

Tonul insistent şi de neînduplecat al acestei hotărâri mărturiseşte despre presiunea incredibilă la care erau supuşi ortodocşii pentru a accepta calendarul gregorian. În secolul al XIX-lea, patriarhul Antim al VI-lea († 1852), a scris tuturor creştinilor ortodocşi în apărarea credinţei Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici. În enciclica sa ecumenică din 1848 se afirmă: ,,În Biserica noastră, nici patriarhii, nici sinoadele nu pot introduce vreodată inovaţii, fiindcă păzitorul credinţei este însuşi Trupul Bisericii … Să stăm neclintiţi în mărturisirea pe care am primit-o neschimbată de la astfel de bărbaţi – Sfinţii Părinţi –, lepădând orice noutate ca pe o sugestie din partea vrăjmaşului … şi fie că sunt papi sau patriarhi, fie cleric sau mirean, măcar şi înger din cer, anatema să fie”.

Există numeroase alte exemple de condamnări ortodoxe ale reformei calendarului papal: în 1672, Patriarhul Dositei al II-lea al Ierusalimului (1641-1707) declara: ,,Astronomii contemporani ai vechii Rome au îndepărtat în mod eronat 10 zile din luna octombrie”; în 1827, Patriarhul Agatanghel al Constantinopolului († 1830) a interzis orice ,,îndreptare” a calendarului bisericesc; în 1895, Patriarhul Antim al VII-lea al Constantinopolului (1827-1913) a interzis până şi discuţiile pe marginea calendarului; iar în 1903, Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusiei şi Biserica Greciei au conchis, fiecare în parte, că acceptarea calendarului gregorian ar fi vătămătoare pentru credinţa ortodoxă.

În ciuda acestor respingeri evidente, papalitatea a continuat campania sa tenace de a convinge Bisericile Ortodoxe locale să accepte calendarul gregorian. În această activitate, un fanatic aparte a fost barnabitul Cesare Tondini de Quarengi, care a publicat în diverse limbi cantităţi uriaşe de foi volante pro-gregoriene, inclusiv în limba bulgară: Poporul bulgar şi problema calendarului, Plovdiv, 1897. Cu toate acestea, clericii şi laicii ortodocşi cunoşteau pericolele inerente ale calendarului papal şi au rămas neclintiţi în respingerea lui, păstrând cu tărie, în schimb, calendarul patristic moştenit de ei prin Sfânta Tradiţie.

În sfârşit, vestitul sinod bisericesc pan-rus din 1917-1918, care a reînfiinţat Patriarhia Moscovei, a abordat, de asemenea, problema noului calendar. După o examinare atentă a problemei, incluzând nu numai argumentele dogmatice şi canonice, ci şi datele ştiinţifice contemporane, acest sinod a respins definitiv reforma papală ca nefiind necesară în viaţa Bisericii Ortodoxe. Toate probele indicau superioritatea calendarului iulian faţă de cel gregorian şi, potrivit cu aceasta, s-a hotărât păstrarea calendarului Bisericii aşa cum era. Astfel, din 325 până în 1923, Ortodoxia Ecumenică (Sobornicească) a cunoscut o singură tradiţie calendaristică, aceea a calendarului bisericesc al Sfinţilor Părinţi Niceeni, şi a respins orice fel de reformă.



[1] Seleshnikov îl numeşte ‘Pierre Dali’.

[2] N.ed.: Această Mare Schismă (numită, de asemenea, ’Captivitatea babiloniană’), când papalitatea a fost contestată de pretendenţi din Roma, Avignon şi Pisa, nu trebuie confundată cu Marea Schismă de la 1054, când scaunul Romei s-a rupt oficial de Biserica Ortodoxă, după câteva secole de înstrăinare şi abatere papală de la credinţa Sinoadelor Ecumenice.

[3] N.ed.: Astfel, anumiţi husiţi erau cunoscuţi şi sub numele de ‘calixtini’, adică cei care credeau că laicii trebuie să se împărtăşească din calix, sau potir (în lb. română, potir, arareori caliciu), şi de ‘utrachişti’, adică cei care credeau că laicii trebuie să primească împărtăşania sub utraque specie, sau din ambele sfinte daruri, pâine şi vin.

[4] N.ed.: Estimările se situează între cifra de jos de 2.000 a papistului Jean Novi de Caveirac şi cea de sus de 70.000 a protestantului Duc de Sully.

[5] Protestanţi calvini francezi din secolele XVI şi XVII.

[6] Cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic (680-681) a recunoscut hotărârile acestui sinod ca fiind universal valabile în canonul 2 al său, aşa cum a fost promulgat la Sinodul Quinisext, sau Sinodul din Trullo (692): ,,Pecetluim şi pe toate celelalte sfinţite canoane, aşezate de sfinţii şi fericiţii noştri Părinţi ... şi pe ale celor adunaţi în Antiohia Siriei”.

[7] ,,Zilele iuliene au fost introduse în secolul al XVI-lea de Scaliger, care a ales data de 1 ianuarie 4713 î.Hr., timpul mediu la Greenwich, ca începutul epocii” (Almanah astronomic, Sofia, Naturela Publishing Co., 1995, p. 118.

[8] N.ed.: Adică, ,,patrusprezeceni”, numiţi astfel pentru că ei prăznuiau în mod invariabil Paştele pe 14 Nisan. Potrivit Sfântului Ioan Damaschin († 749), ,,în ziua care coincide cu cea de-a 14-a a lunii, fie că este sâmbătă sau duminică, ei postesc şi prăznuiesc ajunul şi sărbătoarea laolaltă” (Despre erezii, § 50). Din pricina obiceiului de a prăznui Paştele odată cu evreii, quartodecimanismul a fost condamnat de Biserica Ortodoxă la primul Sinod Ecumenic.

[9] Cuvânt cu cuvânt, ,,Exactul este inexact”.

[10] Nota editorilor în engleză: Utilizarea calendarului gregorian în Franţa a fost întreruptă pentru scurt timp în 1793 de introducerea în vremea revoluţiei franceze a calendarului său republican anti-religios (care cuprindea o săptămână experimentală de 10 zile); abrogarea sa de către Napoleon Bonaparte (1769-1821) în 1805 a restabilit calendarul gregorian în acea ţară.

[11] Alungat din scaunul ecumenic de nu mai puţin de 4 ori, el a fost un anti-catolic vehement, iar acest fapt, combinat cu aşezarea semnăturii sale pe o Mărturisire de credinţă scrisă într-un limbaj calvin, a condus la prezentarea sa eronată şi abuzivă în istoriografia apuseană ca ,,patriarhul protestant”.