----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 77 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE (VI)
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
3
 

Starea intelectuală a Bisericii după moartea lui Constantin – Dogmă, constituţie, disciplină, liturghie, potrivit Părinţilor acestei epoci – Scriitori răsăriteni – Biserica Alexandriei – Sfântul Atanasie, opere istorice, dogmatice, exegetice

Biserica din Ierusalim – Sfântul Chiril; catehezele sale – Opuscule

Bisericile asiatice – Sfântul Vasilie de Cezareea – Operele sale exegetice, dogmatice şi ascetice – Liturghia sa – Sfântul Grigorie Teologul sau de Nazianz – Discursurile sale – Scrisorile sale – Poemele sale – Amfilohie al Iconiei – Alţi scriitori răsăriteni: Didim din Alexandria; Macarie din Alexandria, Macarie din Egipt şi mulţi alţi scriitori – Sfântul Efrem din Edesa

Bisericile apusene: Iuliu, episcop al Romei – Victorin, operele sale împotriva arienilor – Eusebiu de Verceil – Febadie de Agen – Sfântul Ilarie de Poitiers; lucrările sale exegetice, dogmatice, istorice – Zenon de Verona – Optatus de Mileve – Damas, episcop al Romei – Scrisorile sale – Poemele sale – Luchifer de Cagliari – Pacianus de Barcelona – Poeţii Juvencus, Sedulius, Severus, Ausonius – Sfântul Ambrozie de Milan – Operele sale exegetice, dogmatice, ascetice – Alţi scriitori apuseni

Ulfila, apostol al neamului goţilor; lucrările sale biblice

Mişcarea intelectuală în erezie: Acachie de Cezareea Palestinei, Avxentie de Milan şi alţi arieni – Apolinariştii – Priscilianiştii – Donatiştii

 

Partea I

Sfântul Atanasie a ocupat atât de mult loc în relatarea noastră pentru că a trebuit să ne întindem asupra valorii sale intelectuale şi virtuţilor sale. Lucrările sale istorice ne-au furnizat cea mai mare parte a documentelor referitoare la istoria arianismului, de la Sinodul de la Niceea până la domnia lui Iulian. Apologiile sale contra arienilor, lui Constans şi despre fuga sa au fost citate de noi foarte des, ca şi Istoria arianismului, pe care el a scris-o pentru instruirea călugărilor. Aceştia, îndepărtaţi de lume şi consacrându-se numai practicării virtuţii, nu auziseră vorbindu-se decât foarte vag despre discuţiile care tulburau Biserica.

Se mai pot considera lucrări istorice mai multe tratate în care marele episcop comentează chestiuni teologice, căci el introduce în acestea învăţături istorice foarte preţioase; astfel sunt Discursuri contra arienilor, Circulara către episcopi, scrisorile sale despre hotărârile de la Niceea, despre opiniile Sfântului Dionisie al Alexandriei, adresate episcopului Dracontie, adresate episcopilor de Egipt şi Libia, [scrisoarea] către Serapion despre moartea lui Arie, despre Sinoadele de la Rimini şi Seleucia; celelalte scrisori ale sale abundă de asemenea de detalii istorice.

Noi am făcut cunoscute cele două cărţi ale sale îndreptate împotriva păgânilor: Discursuri către eleni şi Întruparea. În principalele sale opere dogmatice, el are ca scop respingerea erorilor arienilor. Trebuie să plasăm pe primul loc cele patru Discursuri ale sale contra acestor eretici. Ele formează o operă de prim ordin, fie că sunt examinate din punct de vedere al elocvenţei, fie pentru importanţa lor dogmatică. Discutarea tuturor problemelor care tulburau Biserica este aprofundată acolo şi sunt dezvăluite toate subterfugiile ereziei. Discuţiile dogmatice sunt încadrate în fapte, în aşa fel încât aceste discursuri sunt interesante atât pentru istorie, cât şi pentru teologie.

În cele patru Epistole către Serapion, episcop de Tmuis, Sfântul Atanasie tratează dumnezeirea Sfântului Duh. În consecinţă, ele se referă la cea de-a doua fază a arianismului, care a fost numită eunomism sau macedonism. Noi nu a trebuit să analizăm deloc discursurile contra arienilor. Noi am prezentat faptele care sunt relatate acolo, şi dogma din acestea este cea a Sinodului de la Niceea. Epistolele către Serapion ne iniţiază în dogmele care au fost condamnate la cel de-al doilea Sinod Ecumenic.

Două întrebări erau ridicate cu privire la Sfântul Duh: Era El consubstanţial cu Tatăl ? Care erau, în ceea ce priveşte obârşia Sa, relaţiile Sale cu Fiul ?

Pentru prima întrebare, Sfântul Atanasie stabileşte că în Sfânta Treime nu există decât o esenţă; în consecinţă, Sfântul Duh este consubstanţial cu Tatăl, ca şi Fiul. Referitor la acest punct, el este foarte clar şi foarte categoric, şi el nu poate avea nici o îndoială asupra dogmei pe care a învăţat-o. Credinţa Bisericii era corectă; un Dumnezeu unic în esenţă; Treime de persoane având aceeaşi substanţă.

Un alt punct asupra căruia Sfântul Atanasie este foarte explicit este că Tatăl era principiul Sfântului Duh, aşa cum El era cel al Fiului.

Dar ce relaţii existau, în ceea ce priveşte obârşia Sfântului Duh, între Duhul şi Fiul ? Această chestiune a dobândit o asemenea importanţă în Biserică, încât ea a devenit principalul prilej al separării dintre Răsărit şi Apus în secolul al IX-lea. Este, deci, foarte important să ştim care a fost la origine dogma Părinţilor Bisericii, în special în epoca în care chestiunea Sfântului Duh a fost atât de viu dezbătută, adică la mijlocul secolului al IV-lea.

Se poate spune că Sfântul Atanasie a tratat-o temeinic în scrisorile sale către Serapion, episcop de Tmuis. Este ciudat, spune el[1], că arienii, care nu vor ca Cuvântul să fie creat, spun că Sfântul Duh nu a fost decât o făptură. Dar aceeaşi unitate există între Sfântul Duh şi Fiul, ca între Fiul şi Tatăl. Dacă ei Îi separă în ce priveşte esenţa, nu mai există în Dumnezeu o singură dumnezeire; nu mai există unitate în Treime, şi această Treime va fi alcătuită din mai multe fiinţe diferite. Ce este această teorie a dumnezeirii care face din această dumnezeire un amestec de necreat şi creat ? Dacă ei fac din Duhul o fiinţă creată, trebuie să facă la fel cu Fiul. Dacă au o dogmă exactă despre Fiul, trebuie să aibă una analogă despre Duhul care purcede din Tatăl; care este Duhul Fiului, pentru că El L-a dat ucenicilor Săi şi tuturor celor care cred în El.

Arienii admiteau că Fiul era Cuvântul al cărui principiu era Tatăl. Sfântul Duh, purcezând din Tatăl, avea aceeaşi origine cu Fiul. Deci El nu putea fi făptură, nu mai mult decât Fiul. Fiindcă El are aceeaşi esenţă cu Tatăl şi cu Fiul, El este Duhul Fiului, ca şi al Tatălui; şi fiindcă Fiul este mijlocul prin care Tatăl lucrează ad extra, prin Fiul este trimis Duhul omenirii.

Originea esenţială a Sfântului Duh este Tatăl sau Principiul veşnic, care este de asemenea Principiul Fiului. Acţiunea din veşnicie a Tatălui faţă de Fiul este numită naştere; faţă de Duhul, purcedere sau emanare. Aceste două acţiuni co-veşnice sunt desemnate în limbajul uman prin două expresii diferite; dar această diversitate, de neînţeles ca esenţa dumnezeiască însăşi, nu împiedică ca Tatăl să fie unicul principiu faţă de Sfântul Duh, ca şi faţă de Fiul.

Sfântul Atanasie se străduieşte să dovedească, în prima sa epistolă către Serapion, că Sfântul Duh nu este o făptură, şi el face pe acest subiect un studiu biblic foarte aprofundat, care se rezumă în această dogmă: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh au aceeaşi dumnezeire, şi Duhul adevărului, care purcede din Tatăl, primeşte de la El însuşi, ca din izvorul Său şi este dat de El[2]. În privinţa esenţei, Sfântul Duh este de asemenea nedespărţit de Fiul, cum este Fiul de Tatăl; în virtutea acestei indivizibilităţi esenţiale nu este decât un singur şi acelaşi Dumnezeu.

Eunomienii obiectau împotriva acestei dogme: ,,Dacă Duhul, spuneau ei[3], nu este o făptură, şi dacă El purcede din Tatăl, trebuie să fie numit Fiu, şi El ar fi fratele Fiului. Dacă este fratele Său, cum va fi Cuvântul Fiul unic ? Dacă El este din Tatăl, de ce nu-L numim Fiu, ci doar Duh ?”

Această obiecţie se bazează evident pe următoarea dogmă: Sfântul Duh provine din Tatăl, aşa cum Fiul provine de asemenea; Tatăl este principiul unic faţă de Unul, ca şi faţă de Celălalt. Sfântul Atanasie nu contestă această dogmă, care este cea a Bisericii, dar el se străduieşte să demonstreze că firea dumnezeiască nu are analogie cu firea omenească; că naşterea Fiului nu este o transmitere a firii, cum este în rândul oamenilor, şi că actul de purcedere nu este analog cu actul de naştere în veşnicie. În consecinţă, Sfântul Duh nu este Fiul Tatălui; nu este fratele Cuvântului; şi nu trebuie să gândim la firea de neînţeles a lui Dumnezeu prin analogie cu cea a omului.

Prin urmare, trebuie să admitem pur şi simplu învăţătura dumnezeiască[4], după care Sfântul Duh nu este făptură. Aceasta este tot ceea ce inteligenţa umană poate să cunoască. În ce priveşte celelalte întrebări, adică, cea despre natura purcederii, heruvimii înşişi se acoperă cu aripile lor[5]. Nu trebuie câtuşi de puţin să supunem raţionamentelor omeneşti ceea ce a fost transmis pentru a fi crezut şi al cărui criteriu este mărturia. Cum ar putea explica limbajul omenesc ceea ce depăşeşte inteligenţa sa ?

Învăţătura Scripturilor se reduce la aceste trei puncte[6]: Tatăl este izvorul şi lumina; Fiul este fluviul care iese din izvor, El este splendoarea luminii; şi Duhul este această splendoare transmisă omenirii, apa fluviului pe care noi trebuie s-o bem pentru a avea viaţă. Fiul este astfel mijlocitorul prin care noi primim Duhul lui Dumnezeu. Aşadar, nu trebuie să divizăm Sfânta Treime, cum făceau arienii, în ceea ce priveşte esenţa; făcând distincţie între Fiul şi Duhul până în punctul de a nu-L considera pe Acesta din urmă decât o făptură; căci nimic din ceea ce este creat nu poate aparţine esenţei dumnezeieşti.

În acelaşi fel în care Fiul este unic, Duhul care este dat şi trimis de El este unic; deoarece Fiul este unicul Cuvânt viu, este necesar să nu existe decât un singur principiu de sfinţenie; acest Dar purcede din Tatăl, El străluceşte prin Fiul care Îl trimite şi Îl dă. În acelaşi fel în care Tatăl trimite pe Fiul, Fiul trimite pe Duhul, şi-i dă Lui ce trebuie să transmită omenirii.

Sfântul Atanasie nu vede între Fiul şi Sfântul Duh nici o relaţie de origine. Tatăl singur este sursa Unuia şi a Celuilalt; nu există între Fiul şi Duhul decât o relaţie pentru actul exterior de trimitere, de misiune, de transmitere omenirii.

După ce a expus ideea că Duhul nu poate fi făptură[7], Sfântul Atanasie revine la această obiecţie la care a răspuns deja: Dacă Duhul vine de la Dumnezeu, de ce nu este numit Fiu[8] ? Este sigur că El vine din Tatăl, ca Fiul; că El este desemnat în Scriptură prin expresii care dovedesc unitatea Sa de esenţă cu Tatăl şi cu Fiul. Este suficient; este dogma de credinţă. Nu este nevoie să aprofundăm chestiuni care nu sunt de competenţa inteligenţei umane. Trebuie să ascultăm în privinţa acestor chestiuni ,,vechea tradiţie[9], dogma şi credinţa Bisericii universale, care a fost dată de Domnul, propovăduită de apostoli, păstrată de Părinţi. Această dogmă a fost stabilită în această Biserică pe care nu putem s-o părăsim fără a pierde orice drept la titlul de creştin”.

Ca dogma primară întotdeauna păstrată în Biserica universală, aşa este regula care trebuie urmată cu toată credincioşia, sub pedeapsa de a înceta să merităm titlul de creştin[10]. Iată credinţa acestei Biserici universale primare în privinţa Sfintei Treimi, aşa cum o expune Sfântul Atanasie: ,,Treimea este sfântă şi desăvârşită şi constă din Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; nu este nimic străin sau din afară care să fie amestecat în ea, şi ea nu este alcătuită din Creator şi făptură; în întregul ei, ea este înzestrată cu puterea de a crea şi de a produce. Natura sa este asemănătoare ei înşişi şi nedespărţită, şi acţiunea sa ad extra este unică; căci Tatăl a făcut totul prin Cuvântul în Sfântul Duh, şi în acest mod, unitatea în Sfânta Treime a fost păstrată. Astfel, în Biserică se învaţă că nu există decât un Dumnezeu care este ,,peste toate [lucrurile], prin toate [lucrurile] şi în toate [lucrurile]”. Peste toate, în persoana Tatălui care este principiu şi sursă; prin toate în persoana Cuvântului; în toate în persoana Sfântului Duh. Treimea nu este deci pur şi simplu un cuvânt care exprimă un lucru exclusiv ideal; ea este o realitate, o adevărată Treime.

Aceasta este baza credinţei Bisericii[11], cum stabileşte Sfântul Atanasie în restul epistolei sale.

În cea de-a doua epistolă către Serapion, Sfântul Atanasie stabileşte pentru Fiul aceeaşi dogmă pe care a dovedit-o pentru Sfântul Duh, adică, El are aceeaşi esenţă cu Tatăl. Dogma pe care o expune şi o dovedeşte este aceea care reiese din toate luptele pro sau contra cuvântului consubstanţial, adică Fiul este co-veşnic cu Tatăl şi din aceeaşi substanţă.

Cea de-a treia epistolă către Serapion este consacrată problemei Sfântului Duh; ea este ca un supliment al celei dintâi. Autorul stabileşte că Sfântul Duh, care este Duhul Tatălui, este numit de asemenea Duhul Fiului[12]. În ce sens ? În sensul că El este dat din Tatăl prin Fiul[13]. El nu este făptură deoarece are aceeaşi esenţă cu Fiul, şi pentru că Fiul are aceeaşi esenţă cu Tatăl; mai mult, acţiunea Sa ad extra vine din Tatăl prin Fiul; ea este inseparabilă de acţiunea Tatălui şi a Fiului; El este deci Dumnezeu ca Ei şi nu face cu Ei decât un singur şi acelaşi Dumnezeu, o Treime nedespărţită.

Eunomienii, în pofida epistolelor atât de categorice ale lui Atanasie, şi-au susţinut blasfemiile lor împotriva Sfântului Duh. Serapion i-a dat sfatul sfântului episcop al Alexandriei care i-a scris o a patra epistolă. Eunomienii spuneau[14]: Dacă Sfântul Duh vine de la Tatăl ca Fiul, Sfântul Duh şi Fiul sunt fraţi. Dacă Sfântul Duh este Duhul Fiului, El va veni de la Fiul şi Tatăl va fi bunicul. Atanasie nu a vrut să se înjosească până la a discuta cu asemenea eretici; el le opune Sfânta Scriptură care Îi numeşte pe Fiul şi pe Sfântul Duh prin titluri proprii, şi învaţă că Ei alcătuiesc împreună cu Tatăl o Treime dumnezeiască şi nedespărţită. Trebuie acceptată învăţătura dumnezeiască aşa cum este, şi nu trebuie căutat a explica ceea ce depăşeşte hotarele raţiunii omeneşti. Fiul şi Sfântul Duh sunt nedespărţiţi fiindcă au aceeaşi esenţă. Dar Sfânta Scriptură Îi deosebeşte ca persoane. Tatăl nu este bunicul, ci tatăl; Fiul este fiul lui Dumnezeu şi nu tatăl Sfântului Duh; Sfântul Duh este Sfântul Duh şi nu este nici nepotul Tatălui, nici fratele Fiului.

Cel care întreabă dacă Sfântul Duh este Fiul este un nesăbuit[15]. Apostolii au învăţat ceea ce Mântuitorul le-a dezvăluit şi ei nu au cerut o explicaţie. Credinţa este bazată pe cuvântul dumnezeiesc şi nu pe raţionament. Prin urmare, nu trebuie să cerem alt lucru decât ceea ce a fost învăţat, adică, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh formează o Treime dumnezeiască şi nedespărţită în numele căreia noi am fost botezaţi. Tatăl a fost întotdeauna tată; Fiul întotdeauna fiu, şi Sfântul Duh întotdeauna Sfânt Duh, care este din Dumnezeu şi este dat de Tatăl, prin mijlocirea Fiului. Episcopii din Cezareea şi Scitopolis[16] pot să ceară alt lucru şi să obiecteze, dar credinţa este cea pe care am expus-o şi obiecţiile împotriva adevărului dumnezeiesc nu sunt decât nebunii.

După ce a expus astfel credinţa, Sfântul Atanasie, în ultima parte a celei de-a patra epistole către Serapion, tratează păcatul împotriva Sfântului Duh.

Trebuie să observăm că sfântul episcop al Alexandriei, expunând credinţa Bisericii cu privire la Sfântul Duh, nu a spus nici un cuvânt care să fi fost favorabil dogmei pe care Biserica romană a adăugat-o crezului, după separarea sa de Răsăritul creştin. El nu stabileşte decât aceste trei puncte ca aparţinând credinţei Bisericii: Tatăl este sursa veşnică a Fiului şi a Sfântului Duh; Sfântul Duh este dat sau trimis de Tatăl prin Fiul; Sfântul Duh nu este duhul Fiului decât în sensul că El are aceeaşi esenţă cu Fiul şi cu Tatăl. Noi vom regăsi aceeaşi dogmă la ceilalţi Părinţi ai Bisericii.

În celelalte lucrări teologice ale sale, Sfântul Atanasie învaţă aceeaşi dogmă ca în epistolele sale către Serapion.

Se poate spune, după sfântul doctor, că Fiul este sursa Duhului, dar nu este decât în sensul că prin El este transmis omenirii; El nu este sursa în sensul ca El să fie principiul. Duhul nu este născut din El, spune Sfântul Atanasie, pentru că El nu este Cuvântul Său[17].

În ce priveşte originea Sa, Sfântul Duh purcede din Tatăl; El rămâne la dispoziţia Tatălui care-L trimite şi a Fiului care este mijlocitorul misiunii[18]. El are aceeaşi dumnezeire, aceeaşi putere, aceeaşi esenţă cu Tatăl şi cu Fiul[19].

Faţă de omenire, tot ceea ce are Duhul, are prin Cuvânt[20], adică El ia de la Acesta adevărul care luminează inteligenţa umană şi focul care-l însufleţeşte [pe om] spre practicarea binelui. Dar dacă o astfel de acţiune îi este atribuită în mod special, în actele dumnezeieşti, această acţiune nu trebuie izolată, căci, în realitate, orice acţiune dumnezeiască este comună Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, din momentul în care o privim sub raportul manifestării ad extra[21].

Această dogmă este expusă în special în cartea Despre Sfânta Treime şi Sfântul Duh. Sfântul Atanasie a scris trei tratate despre Întrupare. Primul, despre care noi am vorbit anterior, este îndreptat împotriva păgânilor. În cel de-al doilea, el îi combate pe arieni; în cel de-al treilea, el îi respinge pe apolinarişti.

Arienii nu se mulţumeau să nu recunoască Cuvântului dumnezeirea de esenţă; ei afirmau că umanitatea din Iisus Hristos nu aparţinea persoanei dumnezeieşti. Sfântul Atanasie stabileşte că cele două firi din Iisus Hristos alcătuiau o singură persoană dumnezeiască, şi el respinge astfel în avans nestorianismul care a fost, ca şi macedonismul, o formă şi o deducţie din dogmele ariene[22]. El aduce în atenţie toate textele Scripturilor care se referă la umanitate, şi demonstrează că şi unele şi celelalte se armonizează într-o fiinţă Dumnezeu-om, persoană unică, Iisus Hristos. Umanitatea Sa apare în Scripturi alături de dumnezeirea Sa, şi una şi cealaltă se unesc în persoana dumnezeiască a lui Hristos.

Sfântul Atanasie revine în acest tratat asupra unităţii de esenţă dintre cele trei persoane dumnezeieşti; deoarece arienii, după scrierile lui Eunomie, atacau pe Sfântul Duh, ca şi pe Fiul. Chestiunea Sfântului Duh, ridicată mai recent, făcea chiar obiectul unor discuţii mai aprinse decât consubstanţialitatea Fiului. Această din urmă chestiune, iscată după Sinodul de la Niceea, părea epuizată. Cea de-a doua era pe punctul de a se naşte şi a provocat convocarea celui de-al doilea Sinod Ecumenic.

Apolinarie, episcop de Laodiceea, s-a implicat în combaterea arienilor cu prea multă pasiune. Atanasie a mărturisit că are cea mai înaltă stimă pentru el, dar găsind în cărţile sale, care au apărut după moartea sa, grave erori, a încercat cu atât mai mult să le respingă cu cât episcopul de Laodiceea fusese prietenul său, şi erorile ar fi devenit cu atât mai periculoase cu cât ele sunt învăţate de un episcop mai virtuos. Apolinarie exagera dogma ortodoxă în sens contrar arianismului; el nu vroia să vadă în persoana lui Hristos decât Cuvântul consubstanţial cu Tatăl, şi el găsea nedemn de El să ia un trup omenesc şi un suflet omenesc. El pretindea deci, asemenea vechilor gnostici, că trupul lui Hristos era de o natură specială, aproape spirituală şi mai mult aparentă decât reală; el adăuga că dumnezeirea era sufletul lui Iisus Hristos care nu ar fi avut un suflet uman propriu-zis. Pentru a explica suferinţele patimii, el spunea că Hristos nu a luat de la firea omului decât simţirea sau sufletul sensibil care trebuia deosebit de sufletul inteligent[23].

Nu toţi apolinariştii erau de aceeaşi părere asupra mai multor chestiuni. Atanasie le opune crezul adoptat de Părinţii de la Niceea, învăţătura Bisericii universale[24]; el discută textele Scripturii de care ei abuzau, şi dovedeşte prin Scripturi că Hristos a fost om adevărat şi Dumnezeu adevărat. El răspunde la toate obiecţiile adversarilor săi cu o logică irezistibilă şi nu lasă nici o dificultate fără răspuns[25].

În cea de-a doua carte, el opune ereziile unele altora, începând de la Valentin şi Marcion până la Arie; şi el arată adevărul între sistemele contradictorii[26]. El încearcă mai ales să comenteze această obiecţie pe care Apolinarie a împrumutat-o de la Manes: că Iisus Hristos nu putea avea un trup omenesc adevărat, un suflet omenesc adevărat, fără a participa la păcat, deoarece umanitatea era complet viciată. El opune acestor sisteme false dogma creştină potrivit căreia Hristos era noul Adam, omul pur, destinat să restabilească omenirea ieşită din vechiul Adam vinovat.

În afară de tratatele sale speciale despre discuţiile care tulburau Biserica, Atanasie a scris scrisori teologice foarte importante pentru a-i lămuri pe cei care apelaseră la mintea sa luminată şi la ştiinţa sa.

Zgomotul discuţiilor a răsunat în sfârşit până în străfundurile locurilor retrase ale Egiptului şi Tebaidei, şi monahii de acolo au luat parte foarte activ [la acestea]. Atanasie, care trăise în mijlocul lor în timpul exilurilor sale; care alcătuise multe din lucrările sale în pustie; care scrisese chiar mai multe pentru a-i iniţia pe monahi în discuţiile care aveau loc, nu putea decât să fie binevoitor faţă de cererile lor, şi le-a adresat explicaţiile pe care ei le cereau. Episcopii şi sufraganii lor se adresau de asemenea lui. Scrisorile care ne-au rămas de la marele episcop ne arată că el era considerat în tot Egiptul doctorul şi apărătorul credinţei.

Restul Bisericii avea aceeaşi părere despre el. Astfel, Epictet, episcop de Corint, văzându-şi Biserica tulburată de discuţii teologice, i-a scris pentru a-i cere lămuriri.

În Corint se căzuse în mai multe erori ca urmare a opoziţiei prea puţin clarificate faţă de arianism. Era acelaşi caz cu cel al lui Apolinarie. Numai că, în loc de a spiritualiza umanitatea lui Hristos, după exemplul episcopului de Laodiceea, se materializa Cuvântul până în punctul în care se identifica firea omenească cu firea dumnezeiască.

Erorile corintiene şi cele ale lui Apolinarie au fuzionat apoi în ereziile mai filozofice ale lui Nestorie şi Eutihie.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Sfântul Atanasie, Epist. 1 ad Serapion, § 2.

   [2] Ibid., § 11 ad 14.

   [3] Ibid., § 15 şi 16.

   [4] Ibid., § 17 şi 18.

   [5] Biserica Romană a crezut că poate explica ceea ce, după Sfântul Atanasie, era de neînţeles pentru heruvimi. În loc să se mulţumească cu învăţătura dumnezeiască, după care Sfântul Duh purcede de la Tatăl, ea a învăţat că El purcede şi de la Fiul. [Aceasta] este o eroare distrugătoare a Treimii, aşa cum vom avea ocazia să demonstrăm.

   [6] Ibid., § 19 şi 20.

   [7] Ibid., § 21 ad 24.

   [8] Ibid., § 25 ad 27.

   [9] Ibid., § 28.

   [10] Sfântul Atanasie învaţă aici aceeaşi dogmă ca Iustin, Irineu, Tertulian şi ceilalţi Părinţi din vechime. Biserica Romană a înlocuit această rânduială veche a credinţei soborniceşti cu cuvântul infailibil al episcopului Romei. Nu s-ar putea contrazice mai categoric învăţătura sobornicească (N.tr.: catolică, autorul face un joc de cuvinte) a primelor veacuri, singura care merită crezare.

   [11] Ibid., § 29 ad 33.

   [12] Sfântul Atanasie, Epist. 3 ad Serapion, § 1.

   [13] Ibid., § 2 ad 7.

   [14] Sfântul Atanasie, Epist. 4 ad Serapion, § 2 ad 4. O parte a simbolului zis al Sfântului Atanasie este împrumutat din această epistolă a patra către Serapion.

   [15] Ibid., § 5 ad 7.

   [16] Acachie şi Patrofil.

   [17] Sfântul Atanasie, De Trinit. et Spirit. Sancto, § 19.

   [18] Sfântul Atanasie, Exposit. fid., § 4. Acestfragmentesteremarcabil: το δε αγιον πνευμα εκπορευμα ον του πατρος α ει εστιν εν ταις χερσι του πεμποντος πατρος και του φεροντος υιου δι ου επληρωσε τα παντα.

   [19] Sfântul Atanasie, De Incarnat., § 9, 13.

   [20] Sfântul Atanasie, Orat. III, Cont. Arian., § 24, 25.

   [21] Sfântul Atanasie, De Trinit. et Spirit. Sancto, § 8, 9.

   [22] Sfântul Atanasie, De Incarnatione Dei Verbi, et contra arianos.

   [23] Sfântul Atanasie, De Incarnat. Domini Jesu Christi contra Apollinar., cartea I, § 1.

   [24] Ibid., § 2, 7.

   [25] Ibid., § 7 ad fin.

   [26] Ibid., cartea a II-a, § 3 şi urm..

Episodul urmator