----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 81 vizitatori și nici un membru online

Despre căderea lui Adam (VIII)

de Arhiepiscopul Inochentie al Odessei († 1857)

 

Episodul anterior

 

VIII. Pedeapsa pentru călcarea poruncii

Şi au auzit glasul Domnului Dumnezeu umblând prin Rai după amiazăzi, şi s-au ascuns Adam şi femeia lui de către faţa Domnului Dumnezeu între pomii Raiului. Şi au strigat Domnul Dumnezeu pre Adam şi au zis lui: Adame, unde eşti ? Iar el a zis: glasul tău am auzit umblând prin Rai şi m-am temut, că gol sunt şi m-am ascuns. Şi i-au zis Dumnezeu: cine ţi-a spus ţie că eşti gol ? fără numai că ai mâncat din pomul, din care ţi-am poruncit numai dintru acesta să nu mănânci. Şi a zis Adam: muierea care mi-ai dat să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat. Şi au zis Domnul Dumnezeu muierii: de ce ai făcut aceasta ? Şi a zis muierea: şarpele m-a amăgit şi am mâncat (Facerea 3, 8-13).

Oricât de mare era păcatul strămoşilor noştri, oricât de adâncă era prăpastia în care ne-a aruncat ispititorul din înălţimea asemănării cu Dumnezeu, dacă nefericita noastră stare ar fi fost îndată recunoscută şi pricepută de noi cum trebuie, dacă în loc de fugă, de ascundere şi de dezvinovăţiri păcătoase am fi alergat singuri să ne înfăţişăm înaintea Domnului, dacă am fi mărturisit înaintea Lui sincer păcatul nostru, dacă am fi căzut cu smerenie şi cu dragoste la picioarele Lui şi am fi încredinţat soarta noastră voinţei Lui celei prea bune, atunci fără îndoială ni s-ar fi iertat multe din cele ce acum, deşi nu spre vătămarea noastră, ci spre folosul nostru, apasă aşa de mult asupra noastră. Căci dacă adevărata căinţă aici pe pământ întoarce mânia lui Dumnezeu spre milă şi face minuni de milostivire, apoi ce nu putea să facă ea atunci în rai, la pomul vieţii, îndată după cădere, când otrava păcatului nu izbutise încă să ne pătrundă cu totul şi să ne facă rana noastră aşa de grea şi de înrăită ?

Negreşit, pedeapsa corecţională pentru păcat nu putea fi ridicată cu totul de deasupra noastră; dar de bună seamă ne-ar fi fost aplicată nu în forma ei de acum, aşa de îngrozitor şi apăsător, ci în altă formă, mult mai uşoară şi blândă, ni s-ar fi îngăduit poate să îndeplinim toată epitimia noastră pentru păcat şi să o săvârşim nu în această izgonire pe acest pământ dat blestemului, ci în acelaşi rai al desfătării.

Dar vai, noi am simţit căderea noastră, nu am vrut să mai ascultăm promisiunile şarpelui, dar nu am vrut să vedem nici pe Domnul. Ne-am ruşinat de goliciunea trupească şi am socotit ca pe un lucru de nimic goliciunea duhovnicească; ne-am dat seama că se petrecea cu noi ceva rău, că ne-am lipsit de multe, dar socoteam să ne ajutăm în grozava noastră nenorocire cu propria noastră minte şi putere ! Şi s-au ascuns Adam şi femeia lui de către faţa Domnului Dumnezeu între pomii Raiului.

Aşa e fraţilor până astăzi orice păcătos ! Aşa suntem noi cu toţii. Ca să simţim toată josnicia păcatelor noastre, pentru aceasta simţirea noastră cea mai subţire cum ni se pare, este tare puţintică, dar este de trebuinţă cu deosebire harul dumnezeiesc. Fără acesta, orice am suferi din pricina lor în viaţă şi la serviciile noastre, niciodată nu se va ivi în noi adevăratul simţ de căinţă. Vom recunoaşte şi vom zice că suntem păcătoşi, ne vom înfăţişa câteodată înaintea slujitorului altarului şi cu sânge rece şi poate şi cu lacrimi îi vom spune căderile noastre, dar nu vom ajunge la acea zdrobire de inimă pentru păcatele noastre, la acea pocăinţă, cum zice apostolul celui nepocăit, care constă în dezgustul desăvârşit de căile noastre păcătoase de altădată şi lupta fără abatere până la sfârşitul vieţii pe cărările poruncilor Domnului.

Căci una din însuşirile cele mai ucigătoare ale păcatului este aceea că el orbeşte mintea noastră, împietreşte inima şi o face nesimţitoare pentru adevăr şi bine. Pentru a ne schimba în această privinţă, pentru a debarasa sufletul nostru de această nesimţire şi împietrire, se cere ajutorul Aceluia care mai mare este decât inima noastră (I Ioan 3, 20) şi care poate, cum se exprimă cuvântul lui Dumnezeu, şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam (Luca 3, 8).

Judecând după această însuşire a păcatului şi după faptul că strămoşii vor acum să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu, nu se poate să nu ajungem la acea tristă încheiere că, dacă Domnul nu li s-ar fi arătat lor după cădere, ci i-ar fi lăsat pe seama lor, atunci ei poate niciodată sau cel puţin multă vreme nu ar fi ajuns la cunoştinţa deplină a păcatului lor, nu s-ar fi gândit să se întoarcă cu pocăinţă către Făcătorul lor. Şi ce s-ar fi întâmplat atunci ? Otrava păcatului, neîmpiedicată în lucrarea sa prin mărturisire şi pocăinţă, ar fi pătruns din ce în ce mai adânc în firea noastră; iar după aceea prin forţa lucrurilor ar fi fost nevoie pentru îndreptarea noastră o pedeapsă şi mai mare şi o şi mai amară doctorie, dar bun şi îndurat este Domnul Dumnezeul nostru: Se află celor ce nu-l ispitesc pre el, şi se arată celor ce au credinţă întru dânsul (Înţelepciunea lui Solomon 1, 2). Aşa S-a purtat El cu noi încă din Eden, arătând prin pilda Sa cum trebuie să ne purtăm şi noi când ne greşeşte cineva.

Şi au auzit glasul Domnului Dumnezeu umblând prin Rai după amiazăzi, şi s-au ascuns Adam şi femeia lui de către faţa Domnului Dumnezeu între pomii Raiului. În zadar, întemeindu-se cineva pe această aşa-zisă fugire de Domnul a strămoşilor noştri, ar socoti că arătarea Lui era însoţită de ceva grozav şi înspăimântător. Nu, deşi uitat, dispreţuit prin călcarea poruncii şi înlocuit ca să zicem aşa cu şarpele, făcătorul şi binefăcătorul nostru avea tot dreptul să se arate acum îmbrăcat cu groază şi spaimă; dar nimic din toate acestea nu a fost. Arătarea Domnului a fost şi acum tot aşa de blândă, bună şi simplă ca şi mai înainte, şi avea toată înfăţişarea unei cercetări prieteneşti. Pentru a nu umple de groază pe bieţii păcătoşi care tremurau din pricina stării lor jalnice, printr-o cercetare fără de veste, Domnul nici nu a venit îndată, ci previne întâlnirea Sa cu ei printr-o umblare prin rai, adică o oarecare depărtare de locul acela unde se aflau strămoşii. Şi au auzit glasul Domnului Dumnezeu umblând prin Rai.

Glasul Domnului Dumnezeu. Nesilabisit, cum ar putea spune cineva, căci vorbirea începe mai pe urmă, ci numai un fel de zgomot produs de mişcare cu care Adam şi Eva erau obişnuiţi, familiarizaţi şi numaidecât îl cunoşteau şi îl deosebeau de toate celelalte zgomote. Şi cu toate acestea împrejurarea aceasta, cât şi vorbirea lui Dumnezeu cu dânşii, care a urmat, ne arată îndeajuns că această arătare a lui Dumnezeu s-a făcut în chip de om. Întrucât din cele trei persoane dumnezeieşti era firesc să ia acest chip Acela care în realitate avea să Se îmbrace mai târziu în trup, adică Fiul lui Dumnezeu, atunci nu fără de temei putem zice că am fost cercetaţi şi judecaţi in rai nu de altcineva, ci de Însuşi Răscumpărătorul nostru şi, prin urmare, nu că am fost judecaţi şi osândiţi, ci mai ales după cum vom vedea, am fost cruţaţi şi miluiţi.

 

070. Despre caderea lui Adam VIII

Mântuitorul Hristos vorbind cu Adam şi Eva după cădere

Frescă de la Mânăstirea Decani, Serbia

 

Sfinţitul scriitor al cărţii Facerea ne arată şi timpul dumnezeieştii arătări, zicând că ea s-a petrecut în răcoarea serii, sau mai exact către seară, când obişnuiesc îndeobşte oamenii să iasă în zilele călduroase.

Domnul S-a arătat, dar nu îndată după cădere, ci mai târziu, ca cei căzuţi să aibă timp să-şi vină în simţire şi să se gândească la fapta lor; dar nici după multă vreme, ci în aceeaşi zi, ca să nu le lase timp să se afunde în nesimţire şi necăinţă. De pretutindeni se vede iubire şi îndurare către noi.

Dar vai, păcatul, făcându-ne nevrednici de iubirea dumnezeiască, ne-a răpit în acelaşi timp însuşirea de a simţi preţul ei şi a ne desfăta de dânsa. Şi au auzit glasul Domnului Dumnezeu umblând prin Rai după amiazăzi, şi s-au ascuns Adam şi femeia lui de către faţa Domnului Dumnezeu între pomii Raiului.

S-au ascuns, adică înadins s-au depărtat în desişul pomilor de la acel loc, care le servea lor de obicei pentru plimbare şi unde-i găsea până atunci Domnul. Socoteau că El îi va căuta şi nu-i va găsi şi se va întoarce în cer. Până într-atâta se întunecase în sufletul lor din pricina păcatului ideea despre desăvârşirile lui Dumnezeu, încât la Cel pretutindenea de faţă, numai pentru că El luase acum chip mărginit, priveau ca la un om de rând de care poţi să fugi şi să te ascunzi. ,,Căci aşa este obiceiul celor ce păcătuiesc – zice Sfântul Ioan Gură de Aur –, că deşi nu se pot ascunde, încearcă să se ascundă”.

Trebuia deci să fie căutaţi rătăciţii şi a strigat Domnul: Adame, unde eşti ? Glas prietenos şi blând, numele obişnuit Adame şi iubirea de altădată unde eşti ? Se putea zice: unde eşti, călcătorule de poruncă ? Unde ai fugit de ruşinea şi de pedeapsa ce te aşteaptă ? Dar nimic din toate acestea, nici măcar asemănător cu ele. Întrebătorul parcă nici nu ar şti despre cele întâmplate; parcă nu venise să mustre şi să judece, ci să viziteze pe prietenul şi favoritul său; vrea să-l vadă, să vorbească cu el, să-i lase poate vreun nou semn de iubire şi bunăvoinţă; şi negăsindu-l acasă, îl caută şi întreabă:

Adame, unde eşti ? În ce loc, şi mai ales în ce stare eşti ? Poate ţi s-a întâmplat ceva deosebit şi neplăcut. Eu totdeauna te-am găsit la locul tău; ba se întâmplă că tu singur te grăbeai întru întâmpinarea Mea; acum însă vin şi nu te văd: ce-i cu tine ? Adame, unde eşti ? Aşa de adâncă a fost căderea noastră, observă aici unul din Sfinţii Părinţi, încât însăşi atotştiinţa lui Dumnezeu ne pierduse oarecum din vedere şi este silită să întrebe: Unde eşti ?

La asemenea glas nu se putea să nu se răspundă, şi iată Adam şi Eva ies înaintea Domnului dintre pomii raiului, dar ies încinşi cu şorţuri nu numai peste trup, ci mai ales peste suflet; adică cu nefericita pregătire de dezvinovăţire şi învinuire care răpesc, după cum vom vedea, aproape tot preţul recunoaşterii greşelii lor. Ca să nu se arate că fug de Însuşi Dumnezeu, din dezgust personal faţă de prezenţa Lui, Adam se grăbeşte să spună pricina fugii lui de la faţa lui Dumnezeu, şi zice că pricina aceasta este în el însuşi şi nu este altceva decât frica de goliciunea sa: Glasul tău am auzit umblând prin Rai şi m-am temut, că gol sunt.

M-am temut: de goliciune trebuia mai mult să se ruşineze, decât să se teamă; dar din pricina ei Adam este cuprins de frică, arătând prin aceasta că simţul goliciunii era împreunat în el cu simţul călcării poruncii. Este de observat, de asemenea, că deşi nu se ascunsese numai el singur, ci cu Eva, dar aminteşte numai de dânsul singur, ca şi cum Eva nu ar fi fost cu dânsul. Aşa de repede păcatul izbutise să nască în om egoismul, să reducă iubirea numai la grija de sine însuşi şi să se despartă până şi de omul cel mai apropiat. Acelaşi lucru îl vom vedea şi mai departe: Adam şi Eva se vor dezvinovăţi fiecare numai pe sine însuşi, ba chiar îşi aruncă vina unul asupra altuia, necruţând pe nimeni, decât numai pe sine însuşi. Oare nu facem şi noi tot aşa la sfânta spovedanie ?

M-am temut, că gol sunt şi m-am ascuns. Dacă eu – cam aşa vrea să zică Adam – nu m-am grăbit să ies în întâmpinarea Ta, apoi aceasta a fost nu din pricina lipsei de râvnă pentru Tine, nu din nedorinţa de a te vedea; nu, cauza nu este în Tine, ci în mine. Sunt gol, mi-este ruşine şi frică să mă înfăţişez înaintea Ta în această stare, m-am temut, că gol sunt şi m-am ascuns. Acelaşi lucru s-a petrecut fără îndoială şi cu Eva, deşi despre aceasta nu se spune.

Dar recunoscând astfel că pricina păcatului este în sine, Adam întârzie totuşi să recunoască păcatul însuşi. Ce să spună însă de-a dreptul: m-am temut pentru că sunt gol, şi sunt gol pentru că am mâncat din pom, călcând porunca Ta ? Acest simţământ, această sinceritate deplină nu a avut-o Adam. Ei amândoi vor rămâne până la sfârşit fără să-şi recunoască greşeala, nesinceri şi nepocăiţi. Să ne mirăm însă, fraţilor, de îndelunga răbdare a Domnului. Cu toată nesinceritatea aceasta, Iubitorul de oameni tot zăboveşte încă de a ne mustra şi a ne osândi şi printr-o nouă întrebare blândă ne va da timp de gândire, de venire în simţire, de arătarea de bunăvoie a rănii şi de a cere lecuire pentru ea. Şi i-au zis Dumnezeu: cine ţi-a spus ţie că eşti gol ? fără numai că ai mâncat din pomul, din care ţi-am poruncit numai dintru acesta să nu mănânci.

Cine ţi-a spus ? De la Mine tu nu ai auzit aceasta; tu însuţi nu ştiai de aceasta, în rai nu are cine să-ţi spună, nu cumva ai mâncat din pomul cel oprit ?

După ce s-a vorbit de pom, nu mai era cu putinţă să se ascundă păcatul. Şi iată buzele strămoşului, cuprins de tremur, se dezleagă în sfârşit spre mărturisire; dar iubirea de sine şi ruşinea falsă strică îndată mărturisirea printr-o dezvinovăţire deşartă. Şi a zis Adam: muierea care mi-ai dat să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat. Vedeţi, după însăşi dispoziţia cuvintelor, unde este pus păcatul ? Chiar la urmă: am mâncat, iar înainte şi aproape femeia, după ea Acela care i-a dat-o. Şi pentru ce aceasta ? Ca să arate că deşi Adam a greşit, apoi fără voie; dacă în cele petrecute este vreo vină, apoi este comună, o parte cade chiar asupra lui Dumnezeu: Muierea care mi-ai dat să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat. Cât despre mine (cam aşa vrea să zică Adam), nici nu m-am gândit să calc porunca, dar a venit femeia, chiar aceea pe care mi-ai dat-o Tu să-mi fie ajutor, mi-a dat din fructul oprit şi am mâncat. Cum se putea, se înţelege, să nu mănânc cele date din asemenea mână ? Puteam eu să cred că am să mor din pricina aceleia pe care mi-ai dat-o Tu ?

Dar nefericite strămoş, femeia ţi-a fost dată oare să te conducă ? Ţi s-a poruncit oare să asculţi de ea, când ea ţi-a dat din rodul cel oprit ? Ea a auzit porunca din gura ta. Tu, dimpotrivă, ai primit porunca chiar de la Dumnezeu, şi de aceea nu puteai să ai în privinţa ei nici o îndoială, şi totuşi te-ai arătat tot aşa de uşuratic ca ea, care în toate este mai slabă decât tine.

Totuşi ceva asemănător nu i s-a spus lui Adam, dar întrucât el îşi căuta scăparea prin femeie, cuvântul Domnului se îndreaptă către ea. Şi au zis Domnul Dumnezeu muierii: de ce ai făcut aceasta ? Adică, pentru ce şi tu însăţi ai mâncat şi ai ademenit şi pe bărbat, căzând astfel într-o dublă călcare a poruncii ? Ce ai făcut ? Îţi dai seama oare cât de mare este păcatul tău ? Vezi tu oare prăpastia în care ai căzut şi tu singură şi în care ai atras şi pe bărbatul tău ? Ce ai făcut ?

Şi a zis muierea: şarpele m-a amăgit şi am mâncat. Adică, nu singură m-am gândit la rău, ci am fost îndemnată la păcat de altul. Aici se subînţelege că Eva vrea să spună cam următoarele: Bine a fost să se îngăduie şerpilor să ia înfăţişarea unor ispititori aşa de răi şi de vicleni şi să vorbească nişte minciuni aşa de amăgitoare ?

Astfel Adam şi Eva arată pe faţă ceea ce nu mai pot ascunde, dar cele descoperite iarăşi încearcă îndată să le ascundă prin învinuirea altora. A rezultat (deşi aceasta nu s-a spus pe faţă) că dacă sunt vinovaţi Adam şi Eva, apoi nu-i fără vină nici dătătorul poruncii.

Acum, fraţilor, şi singuri simţiţi cât de necuviincioasă a fost o asemenea purtare a noastră după călcarea poruncii dumnezeieşti. Aceasta însemna a întoarce oarecum lucrurile şi a voi să ne legăm de Însuşi Dumnezeu şi că noi am fost nevinovaţi. Dar unde-i această nevinovăţie ? Însăşi goliciunea noastră, frica noastră, nu ne dădeau ele oare a înţelege că noi am fost şi suntem cu totul vinovaţi şi cu totul fără de răspuns, şi totuşi această nepocăinţă a noastră ne descoperă pe deplin cât de meritată era pedeapsa. Altfel cine şi cum ar fi putut să înfrâneze mândria noastră şi să ne îndrepte pe calea pocăinţei şi a smereniei ?

Făcătorul şi Binefăcătorul nostru nu se va dezvinovăţi înaintea strămoşilor noştri, ci însăşi pedeapsa le-o va arăta, că ea nu atârnă atâta de voinţa Lui, ci ea rezultă mai cu seamă din păcatul lor. Aceasta o vom vedea data viitoare, iar acum să ne întoarcem privirile asupra noastră înşine şi să vedem, nu facem şi noi tot aşa în împrejurări asemănătoare, cum au făcut strămoşii noştri ?

Şi la noi, nevrednicii, după fiecare cădere ni se înfăţişează Însuşi Dumnezeu; şi pe noi cei căzuţi în mijlocul raiului, care este Biserica lui Hristos, ne caută El când prin glasul lăuntric al conştiinţei, când prin veştile din afară ale păstorilor noştri duhovniceşti. Dinlăuntru zic, şi din afară păcătosul, dacă nu-şi astupă auzul său, totdeauna poate să audă vechiul glas: Adame, unde eşti ?

Cum răspundem însă noi la întrebarea Domnului care ne caută ? Vai, mulţi asemenea strămoşilor noştri fugim în asemenea cazuri de la faţa lui Dumnezeu şi ne ascundem, şi încă dacă ne-am ascunde asemenea lor în desişul pomilor raiului ! Dar nu, noi fugim, dacă se poate spune, în desişul pomilor iadului, adică în întunericul cugetelor noastre mândre şi necurate şi în cugetările îndrăzneţe asupra tainei pocăinţei şi mărturisirii. La ce să mă duc la mărturisire ?, mândri, îngâmfaţi spun unii. Cine are treabă cu păcatele mele ? Vreau, mă pocăiesc, nu vreau, rămân cum sunt. Păcatele mele sunt treaba mea. De unde asemenea fel de a cugeta dacă nu din iad, dacă nu de la duhul răutăţii, acea veche trufie care de aceea este şi cu neputinţă de îndreptat, pentru că nu cunoaşte smerenia şi mărturisirea ?

Vai, nenorocite păcătos, pe mine şi pe tine ne nelinişteşte împrejurarea că se îngrijeşte de noi Însuşi Dumnezeu. Dar spune, cum ar putea Făcătorul să uite şi să părăsească făptura Sa, care este după chipul Său ? Dezbracă de pe tine, dacă poţi, acest chip şi atunci zi că nimeni nu are treabă cu păcatele tale. Dar nu ceri tu oare o amănunţită socoteală supuşilor tăi, pentru că nu-ţi îndeplinesc poruncile cele adesea nebuneşti date de tine ? Cum atunci Domnul cerului şi al pământului să nu ne ceară socoteală, de la chipul Său, cum împlinim legile Lui în care se cuprind slava Lui şi fericirea noastră ?

Dar în timpul mărturisirii eu văd înaintea mea nu pe Dumnezeu, ci un om asemenea mie. Dar oare ţi-ar fi mai bine dacă ar veni să te judece Însuşi Dumnezeu ? Nu te-ai topi tu oare cu necurăţenia păcatelor tale în faţa slavei celei neajunse a Atotţiitorului ? Moisi şi Ilie nu au putut să caute la El când li S-a arătat; îngerii şi arhanghelii îşi acoperă de El feţele lor; iară noi cu ochii boldiţi vrem să privim drept în faţa acestui soare ? Înaintea ta în taina mărturisirii este un om, asemenea ţie, dar el este trimis de Dumnezeu, lui îi este dat dreptul să te întrebe şi să rostească judecată asupra ta. Şi ce judecată ? Nu torturi pe care noi însutit le merităm, ci milă şi iertare şi după toate acestea întârzia-vom noi să primim propria noastră mântuire ?

Altă parte din noi, destul de mare, cu voie şi fără voie, se înfăţişează ca şi Adam înaintea Domnului, adică vin în fiecare an la mărturisire. Dar nu cu adevărata căinţă pentru păcatele făcute, nu cu inimă zdrobită şi cu sufletul smerit, ci cu nesimţire şi răceală, cu dezvinovăţiri şi aruncând vina pe alţii, cu dorinţa aproape vădită de a-şi acoperi păcatele, dacă aceasta ar fi cu putinţă, nu numai de duhovnic, dar şi de Însuşi Dumnezeu. Recunosc asemenea strămoşilor păcatele lor, dar nu simt şi nu văd că în aceste păcate este vreo pagubă pentru sufletul lor sau moartea veşnică. Ei zic: am greşit, iartă-mă, dar nu din adâncul inimii, ci numai din obişnuinţă şi după regulă; dau făgăduinţe că vor ocoli păcatul, dar fără durere interioară şi fără hotărârea de a împlini cele făgăduite. Arată ca dezvinovăţire a lor că sunt slabi după firea omenească, că după împrejurările şi situaţia lor din lume nu pot să împlinească toate câte li se cer, ba aduc ca dezvinovăţire şi pilda altora. Parcă ar exista vreun păcat de la care nu ar fi cu putinţă să te abaţi cu ajutorul harului dumnezeiesc. Ca şi cum folosul nostru propriu nu ar cere să părăsim, dacă trebuie, orice lucru cât de iubit şi să ne hotărâm la jertfe cât de grele, numai să nu ne pierdem sufletul nostru şi să nu ne lipsim de fericirea veşnică.

Să ne oprim deci, fraţilor, de a mai face astfel ca nu cumva făcând păcate în continuare doctoria noastră, adică taina pocăinţei, să se prefacă în vătămare şi să servească spre adâncirea rănilor noastre. Să lepădăm de pe noi orice pestelci de frunze de smochin, să ne înfăţişăm înaintea Domnului, care ne caută, în toată goliciunea păcătoasă şi să zicem fiecare: iată eu şi nefericitele mele fapte ! Nu am dezvinovăţire pentru păcatele mele, aş fi putut să înlătur sminteala sau să mă împotrivesc ei, aş fi putut de voiam să rămân credincios legii Tale, şi de-aş fi căzut de sute de ori aş fi putut să mă ridic cu ajutorul îndurărilor Tale. Simt toată greutatea vinovăţiei mele şi-mi pun nădejdea numai în milostivirea Ta: miluieşte-mă pe mine cel care am greşit ! De acum înainte voi iubi legea Ta cea sfântă tot atât cât am iubit înainte nelegiuirile, plăcerile şi lumea. Voi fi tot timpul atent la glasul conştiinţei, cum am ascultat până acum glasul poftelor mele. Nu mă lipsi însă de mila şi harul Tău, ci întăreşte pe piatra poruncilor Tale şovăielnicii mei paşi ! Al Tău sunt eu de astăzi înainte, mântuieşte-mă ! Amin.