----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 73 vizitatori și nici un membru online

Prigonirea monahilor din Muntele Athos

de către Patriarhia Constantinopolului (II)

de părintele Patric Ranson

 

Partea I

Expulzarea monahilor de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie

Expulzarea monahilor, ruşi sau membri ai Bisericii Ruse din Diaspora, care trăiau de multă vreme în rugăciune şi pocăinţă la Schitul Sfântul Prooroc Ilie, are cel puţin 3 cauze generale:

 

1) Dorinţa de a anihila orice opoziţie faţă de Patriarhia Constantinopolului, privită ca o nouă papalitate, şi de a face să dispară prin orice mijloace o rezistenţă care, în Grecia din 1920 încoace, se opune aggiornamento[1]-ului Bisericii Ortodoxe;

2) Preluarea controlului Sfântului Munte de către monahi care nu au ,,tunderea” athonită, adică, monahi care nu sunt călugăriţi în Sfântul Munte şi pentru care s-a convenit să fie numiţi ,,neo-athoniţi”[2]. Aceşti călugări, proveniţi din frăţii sau grupuri de rugăciune străine de monahismul tradiţional, au fost impuşi în Sfântul Munte în epoca dictaturii coloneilor. Puţin câte puţin, cu complicitatea Patriarhiei Ecumenice, ei au preluat controlul unui anumit număr de mânăstiri – în principal Stavronikita, Grigoriou, Simonos-Petra – lucru care le-a permis să obţină majoritatea în Sfânta Chinotită[3].

3) O politică destul de străveche a Patriarhiei faţă de slavi, care urmăreşte să facă din Sfântul Munte un loc pur grecesc şi nu pan-ortodox cum a fost de-a lungul istoriei. Schitul Sfântul Prooroc Ilie era, în realitate, o mânăstire întemeiată de monahii ruşi unde veneau, înainte de Revoluţie, mii de pelerini pe calea către Ierusalim şi Ţara Sfântă. Aceşti neo-athoniţi şi patriarhia se temeau acum că, din cauza noii situaţii politice din fosta URSS, mii de monahi ruşi vor veni în Sfântul Munte şi vor modifica raportul de forţe. Motive asemănătoare au determinat Patriarhia Constantinopolului să interzică după Revoluţie intrarea în Athos a călugărilor ruşi emigraţi. Astfel, mitropolitul Antonie Hrapoviţki nu a primit permisiunea de a se retrage în Sfântul Munte în pocăinţă.

 

Orice ar fi, nici unul din cele 3 motive menţionate nu este întemeiat pe canoanele şi tradiţia bisericească. Şi acest lucru face ca expulzarea monahilor de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie să fie nedreaptă, ilegală şi anti-ortodoxă.

 

A. Faptele

Pe 20 mai 1992, ziua în care Biserica sărbătoreşte praznicul Înjumătăţirii, dintre Paşti şi Cincizecime, călugării de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie au văzut sosind, către amiază, un jeep din care au coborât secretarul guvernatorului civil al Athosului, dl. Omiros Photiadis, şi poliţişti în haine civile. Acest schit rus este subordonat Mânăstirii Pantocrator. Egumenul său este părintele Serafim, un călugăr venit din America, care a reuşit, împreună cu obştea sa, să restaureze acest lăcaş frumos. Zelot, părintele Serafim, care trăia în Muntele Athos de peste 20 de ani, nu pomenea la liturghie numele patriarhului Constantinopolului, şi, din acest motiv, era victimă a presiunilor din partea călugărilor aliniaţi la conduita oficială a Fanarului[4].

Secretarul guvernatorului le-a explicat părinţilor din schit ceea ce tocmai se întâmpla la Mânăstirea Pantocrator: o comisie a patriarhiei introducea cu forţa în mânăstire o duzină de călugări veniţi de la Mânăstirea Xenofont şi, remaniind consiliul conducător al mânăstirii, dădea majoritatea acestor monahi veniţi de la Xenofont. Această intruziune era ilegală, mânăstirile fiind, potrivit Cartei Athosului, autonome.

La mijlocul după-amiezei, aceeaşi comisie patriarhală s-a dus la schit, condusă de Mitropolitul Atanasie de Heliopolis. Din jeepuri şi camioane au ieşit călugări şi poliţişti în haine civile. După ceremonia [de întâmpinare] de la biserică, mitropolitul şi suita sa au fost invitaţi să servească ceva răcoritor. Mitropolitul a anunţat că o nouă obşte se găsea de acum înainte la Xenofont; apoi, după câteva informaţii despre părinţii care vieţuiau la schit, el a întrebat ce episcop pomenesc. Părintele Serafim i-a răspuns: ,,Tot episcopatul ortodox”. Mitropolitul a declarat că părinţii de la schit, nepomenindu-l pe patriarhul Constantinopolului, erau schismatici şi a pronunţat expulzarea lor imediată. În zadar ei au cerut să le arate o hotărâre în ce-i priveşte, o decizie de expulzare; în zadar au cerut o amânare de 2 sau 3 zile pentru a-şi aduna bunurile personale. Tot ce le-a fost permis a fost să meargă să strângă în saci, sub ochii cerberilor de la poliţie, câteva obiecte personale, apoi să se închine pentru ultima oară la icoanele şi sfintele moaşte din biserică şi să cânte, înaintea porţii, troparul Sfântului Prooroc Ilie, înainte de a se urca într-un jeep care i-a dus în portul Daphni. De acolo, unul din aceste vase care slujesc pentru schi nautic i-a transportat până la Uranopolis, unde au fost părăsiţi pe chei. Apunea soarele.

Călugărilor din schit care nu au fost prezenţi la descinderea poliţiei nu li s-a permis să intre în schit. Dimpotrivă, alţi monahi, trimişi de aceiaşi slujitori ai patriarhiei, au luat în stăpânire locurile.

Presa de limbă greacă a relatat faptele, dar publicaţiile au fost împărţite în ce priveşte modul de a le privi. Unele s-au folosit de eveniment pentru a insista asupra laturii naţionale: călugării ar fi fost ruşi sau americani, ba chiar spioni americani ! Altele au protestat împotriva încălcărilor drepturilor omului, constituţiei elene şi Cartei Athosului, pe care le-a implicat această expulzare. Orthodoxos Typos a titrat: ,,Monahi din Athos expulzaţi fără somaţie” (nr. 982, 26iunie 1992); Hagios Kyprianos relatează istoria şi semnalează că monahii alungaţi sunt încă prigoniţi de stat care refuză să le înapoieze paşapoartele lor americane şi conchide: ,,Călugării de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie protestează împotriva expulzării lor ilegale din Grădina Preasfintei [Născătoare de Dumnezeu]; ei denunţă comportamentul anti-creştin, anti-frăţesc şi barbar al celor care i-au expulzat, monahi, ieromonahi şi poliţişti; ei anunţă că se pregăteşte o mare prigoană împotriva tuturor părinţilor din Sfântul Munte care se opun liniei ecumeniste şi anti-ortodoxe a patriarhului ecumenic, şi se declară hotărâţi să se folosească de toate mijloacele legale pentru a reveni la schitul lor”.

Hagios Agathangelos publică o scrisoare deschisă adresată prim-ministrului, semnată de 164 călugări, în care ei denunţă faptele care constituie un atentat la libertatea de conştiinţă, şi subliniază că monahii zeloţi s-au văzut privaţi de către Sfânta Chinotită de dreptul de a tunde în monahism pe vreunul din ucenicii lor şi de a-i lăsa moştenire bunurile lor, ceea ce este contrar legii. Ei cred că scopul acestor persecuţii anti-zelotiste este de a îndepărta orice obstacol în calea unei viitoare uniri de tipul celei de la Lyon, care a dat atât de mulţi mucenici în timpul patriarhului Vekkos (1274). Ei adaugă că niciodată conştiinţa ortodoxă nu va accepta o asemenea unire cu heterodocşii, nici cu preţul muceniciei, şi citează o voce care a spus: ,,Persecuţiile religioase au luat sfârşit în Rusia şi încep în Grecia !” (Hagios Agathangelos nr. 130 A, din 23 mai 1992).

În realitate, pentru a înţelege bine această expulzare, trebuie să o plasăm în contextul persecuţiei pe care o suferă, din 1924 încoace, cei care refuză, potrivit cu conştiinţa lor, aggiornamento-ul Bisericii Ortodoxe.

 

B. Persecuţia zeloţilor din 1924 încoace

În 1920, Patriarhia Constantinopolului a pregătit aggiornamento-ul Bisericii Ortodoxe, afirmând într-o enciclică faimoasă că diferenţele dogmatice erau mai puţin importante şi nu trebuiau să separe ortodoxia de alte confesiuni. Politica bisericească a Patriarhiei Constantinopolului din acei ani a reprezentat motiv de scandal din mai multe motive. Mai întâi de toate, patriarhia era condusă pe atunci de un aventurier ecleziastic de tristă amintire, Meletie Metaxakis, care, în pofida canoanelor Bisericii, a schimbat de mai multe ori scaunul episcopal şi patriarhal, reuşind succesiv să fie ales arhiepiscop al Atenei, [poziţie] din care a fost depus, apoi patriarh al Constantinopolului, de unde a fost alungat, şi în cele din urmă patriarh al Alexandriei. El avea sprijinul diplomaţiei britanice, atât de puternică atunci în Orientul Mijlociu.

Instruiţi în Anglia, episcopii de Constantinopol au fost pregătiţi ca de acum înainte să accepte teoria ramurilor, al cărei sens este înţeles în protestantism, dar care este străin de tradiţia Bisericii Ortodoxe. Când aceşti ierarhi au vrut să reformeze Ortodoxia pentru a favoriza relaţiile cu anglicanismul, ei nu au consultat celelalte Biserici locale, introducând ecumenismul ca pe o lovitură de stat, într-un moment deosebit de tragic în viaţa popoarelor ortodoxe. Într-adevăr, aceste proiecte de reformă bisericească au fost anunţate şi au primit un început de aplicare în momentul în care ortodocşii din Rusia se aflau în plină persecuţie din partea autorităţilor sovietice. Patriarhul Tihon era întemniţat, numeroşi episcopi ucişi sau deportaţi. Comuniştii creaseră o Biserică paralelă şi revoluţionară, Biserica Vie, care introducea, cu ajutorul autorităţilor atee, o reformă apropiată de cea pe care o propunea Patriarhia Constantinopolului: suprimarea tuturor barierelor care despărţeau Biserica de lume, reforma ritmurilor liturgice – adoptarea calendarului civil –, limitarea monahismului, activism etc.

Patriarhia Constantinopolului s-a grăbit să recunoască această Biserică Vie şi să ceară patriarhului Tihon să se retragă. La Constantinopol, episcopii ruşi şi reprezentanţii lor au fost destul de rău primiţi. În consecinţă, până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, marile hotărâri ale Constantinopolului au fost luate fără consultarea Bisericii Ruse sau împotriva ei.

Masacrarea grecilor din Asia Mică de către turci, exilul celor care au putut să fugă (1923), situaţia politică extrem de confuză din Grecia şi supunerea, începând din secolul al XIX-lea, a ierarhiei Bisericii Greciei în faţa puterii civile au permis Patriarhiei Constantinopolului să înceapă să-şi aplice reforma. În 1924, prin hotărâre guvernamentală, fără consultarea clerului nici a turmei, a fost schimbat calendarul bisericesc nu din raţiuni ştiinţifice, nici din raţiuni liturgice, ci doar pentru ca sărbătorile să fie comune cu anglicanii, care sfârşiseră, şi ei, prin a adopta calendarul gregorian.

Modul autoritar în care a fost schimbat calendarul, alegerea unui calendar[5] care a fost condamnat oficial în secolul al XVI-lea, în vremea patriarhului Ieremia al II-lea, în mai multe sinoade pan-ortodoxe – toate acestea au stârnit o reacţie populară şi monahală puternică.

Totalitatea călugărilor din Muntele Athos – cu excepţia unei mânăstiri care a revenit ulterior – au refuzat reforma, şi într-un mod mai general Enciclica din 1920. Numeroşi credincioşi i-au urmat, care au continuat să se roage potrivit cu rânduielile liturgice care erau ale lor până atunci.

Drama a fost că Biserica Greciei, condusă de arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, s-a sprijinit pe puterea civilă pentru a-i persecuta pe cei care au fost numiţi atunci în batjocură ,,vechi-calendarişti”[6], dar care constituiau în realitate imensa majoritate a mânăstirilor şi credincioşilor cu adevărat evlavioşi. Poliţia le-a luat bisericile, i-a alungat pe călugări din mânăstirile lor, i-a surghiunit, i-a întemniţat. Au fost arestaţi credincioşi şi clerici, preoţilor le-au fost tăiate bărbile, le-au fost luate veşmintele [clericale], şi unii chiar au fost ucişi în cursul maltratărilor poliţieneşti. Persecuţia a fost mai cu seamă violentă în anii ’1930, apoi în anii ’1950, în epoca Arhiepiscopului Spiridon al Atenei, la sfârşitul dictaturii coloneilor.

Noi nu trebuie să evocăm aici istoria; dar rămâne faptul că acesta este un caz de intoleranţă religioasă în care au colaborat Biserica şi statul împotriva unei părţi a preoţilor şi poporului credincios tradiţiilor sale.

Alegerea lui Athenagora, membru al înaltei masonerii americane şi cunoscător al teoriei ramurilor, ca patriarh al Constantinopolului, a agravat în mod evident lucrurile. În primul rând, el a fost impus de politica americană dornică să asigure cele mai bune relaţii posibile între Grecia şi Turcia, ţară îndeosebi cultivată din raţiuni strategice evidente. Patriarhul Maxim al V-lea, mult mai tradiţionalist ca Athenagora, a fost silit să demisioneze fără nici un motiv şi închis ca nebun în Elveţia unde nu a mai avut dreptul să slujească, nici să acţioneze ca ierarh. Cele câteva persoane care au putut să-l întâlnească la sfârşitul anilor ’1950 au putut să depună mărturie că el nu era nici nebun, nici iresponsabil.

Politica patriarhului Athenagora este cunoscută: oricine ştie că el a iniţiat apropierea de Roma şi a început să promoveze o unire adogmatică pan-creştină şi chiar pan-religioasă. Această politică a fost continuată de urmaşii lui.

În schimb este mai puţin cunoscut că au existat reacţii extrem de profunde în toată lumea ortodoxă, dar în special în Grecia şi Muntele Athos, împotriva răsturnării tradiţiei ortodoxe pe care o lucra Athenagora.

Toate mânăstirile din Muntele Athos au refuzat pur şi simplu să pomenească numele lui la liturghie. În Grecia de Nord, mai mulţi episcopi, care erau subordonaţi direct Bisericii mamă, au procedat la fel sau au protestat energic. Aceştia au fost Mitropoliţii Ambrozie de Elefteropole, Pavel de Paramythia, Policarp de Sisianos şi Siatistis şi Augustin de Florina. În acelaşi timp, s-au înteţit persecuţiile împotriva stiliştilor.

Toţi aceşti monahi, preoţi, episcopi erau în drept să protesteze, pe de o parte, noi vom vedea, potrivit canoanelor Bisericii Ortodoxe, şi pe de altă parte, în virtutea legilor civile despre care se presupune că autorizează pluralismul. În mod evident, odată cu prăbuşirea dictaturii coloneilor în 1974, a devenit mai dificil a reduce la tăcere cu ajutorul poliţiei toată opoziţia de pe teritoriul grec. Dar statutul particular şi independent al Muntelui Athos permitea ,,o preluare a controlului”, care necesita timp, dar atunci era aproape momentul potrivit.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] N.tr.: aggiornamento – politică a Bisericii Romano-Catolice de adaptare a învăţăturii tradiţionale catolice la cerinţele societăţii contemporane.

[2] Potrivit tradiţiei, cel care vrea să devină monah în Muntele Athos trebuie să primească tunderea monahală din mâinile unui monah din Muntele Athos. Cel care a fost călugărit în altă parte trebuie, în principiu, să rămână în locul pocăinţei sale, altfel spus în mânăstirea în care a intrat.

[3] Conducerea Muntelui Athos, consiliu alcătuit din reprezentanţii celor 20 mânăstiri mari, reduse astăzi în realitate la 19 prin excluderea ilegală a Mânăstirii Esfigmenu. Ea a fost exclusă printre altele deoarece refuză teoria ramurilor, propovăduită de Patriarhia Constantinopolului.

[4] Fanarul este reşedinţa patriarhului Constantinopolului.

[5] Calendarul gregorian este în mod evident potrivnic hotărârilor privind data Paştilor stabilite de către primul Sinod Ecumenic ţinut la Niceea în 325.

[6] N.tr.: Pe meleagurile noastre nu s-a folosit acest termen, de vechi-calendarişti, ci cel de stilişti. Pentru claritate, vom scrie de acum încolo stilişti.