----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 34 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi

 

Capitolul V
Biserica Ortodoxă Răsăriteană din Austro-Ungaria
a. Biserica Bucovinei
 
Biserica Ortodoxă Răsăriteană din Austro-Ungaria
§. 216. Biserica Bucovinei şi Dalmaţiei
a. Biserica Bucovinei (partea a doua)

Abia la 24 decembrie 1864, când împăratul, după propunerea Sinodului din Carloviţ a rezolvit chestiunea mitropoliei în sensul ca mitropolia propusă de Şaguna să se înfiinţeze numai pentru românii din Transilvania şi Ungaria şi când de altă parte a fost rezolvită şi chestiunea congresului sau chestiunea despre participarea mirenilor la afacerile bisericeşti din Ungaria în înţelegere cu episcopii sârbi şi români de acolo la 1868 prin o lege, după care mitropolia românilor şi a sârbilor are a-şi exercita autonomia ei prin câte un congres naţional bisericesc, compus din episcopi şi din 1/3 clerici şi 2/3 mireni; abia atunci partidele adverse din Bucovina se mai împăcară, abstracţie de episcop; unii părăsiră ideea de a se alătura Biserica Bucovinei la Mitropolia românilor din Transilvania, deşi făcură aceasta cu regretul pe care nici mai târziu nu-l putură ascunde; alţii, afară de episcop, nu se mai sfiau de o participare a mirenilor la administraţia afacerilor bisericeşti, ca una ce acum era înfăptuită de drept în întreaga Biserică Ortodoxă din Ungaria; această participare avea a se exercita în un congres bisericesc.

Între acestea la 1865 consistoriul primise de la minister o nouă organizare cu oficii consistoriale proprii şi cu un predicator român şi unul rutean la catedrală, iar în 1869, un nou regulament mai constituţional şi acordând limbii rutene drepturi egale cu cea română. La 1869 consistoriul, invitat de minister, pregăti un proiect pentru organizarea Bisericii Bucovinei; proiectul propunea ca episcopul să fie ales, fondul bisericesc să se administreze de Biserică şi dieceza să se ridice la rang de mitropolie, subordinând-o unui Sinod general al Bisericii Ortodoxe din Austro-Ungaria; mai propunea o adunare diecezană deliberativă şi de control în afaceri curat spirituale, compusă din clerici şi un congres compus din un număr egal de clerici şi mireni, spre deliberare şi control în afaceri mixte; totodată ministerul era rugat a aduce la îndeplinire în întregul ei autonomia Bisericii, garantată din nou prin constituţia de la 1867.

Dar ministerul a respins acest proiect de organizaţie şi în răspunsul său a accentuat că alegerea episcopului şi administrarea autonomă a fondului bisericesc nu se poate aproba, acestea fiind drepturi ale coroanei; cât priveşte celelalte propuneri, ele n-au fost respinse direct, ci deferite spre o reflecţie mai matură. În contra acestui răspuns au făcut întâmpinări un meeting al credincioşilor ortodocşi întrunit la 1870 şi prin o deputaţie obţinu la 1871 aprobarea în principiu a congresului bisericesc; o adunare de clerici şi mireni a fost convocată spre a discuta primul regulament pentru alegerea acestui congres şi pentru lucrările lui, şi a-l înainta locului competent spre aprobare. În adunarea convocată spre acest scop s-a încins o nouă controversă între clerici şi mireni, cei dintâi persistând la propunerea anterioară, că congresul bisericesc are a se compune din un număr egal de clerici şi mireni, pe când mirenii cereau ca congresul să se compună ca în Mitropolia românilor şi a sârbilor din Ungaria, adică 1/3 clerici şi 2/3 mireni. Dar proiectul de regulament pentru alegerea congresului şi pentru lucrările lui, elaborat de această adunare, fu aprobat în modul cum a fost propus de cler.

Mai în acelaşi timp împăratul s-a pronunţat pentru ridicarea Bisericii Bucovinei la rang de mitropolie, la care va fi anexată şi Biserica Dalmaţiei. Atât românii în Bucovina cât şi partida naţională a sârbilor în Dalmaţia au făcut întâmpinări contra unei Mitropolii a Bucovinei şi Dalmaţiei; totuşi în 1873 această mitropolie fu înfiinţată; totodată spre liniştirea bucovinenilor s-a declarat că nici fondul bisericesc al Bucovinei nu se va utiliza în favoarea Dalmaţiei, nici vreun cleric din Dalmaţia nu va fi numit în demnităţi ale Bisericii Bucovinene. În sfârşit la 1874 mitropolia începu a funcţiona şi Teofil Bendella, care succedă mitropolitului Hacman[1], decedat în 1873, fu hirotonit şi instalat (1873-1875); el a ţinut şi întâiul sinod mitropolitan în Viena cu episcopii acestei mitropolii.

Sinoade mitropolitane s-au mai ţinut şi sub mitropoliţii următori Teoctist Blajevici (1877-1879), Silvestru Morariu Andrievici (1880-1895), Arcadie Ciupercovici (1896-1902) şi Vladimir Repta (de la 1902); sub Silvestru Morariu ele obţinură în 1884 şi un Statut sinodal, aprobat de împărat, pe când în chestiunea congresului bisericesc al Bucovinei numai sub Silvestru Morariu s-a ţinut în 1882 un congres pregătitor, care a elaborat un Statut pentru congres şi un regulament definitiv pentru alegerea membrilor congresului; s-a mai ţinut în 1891 un al doilea congres de acest fel, spre a discuta din nou proiectele neaprobate ale celui dintâi; dar în acest congres încă înainte de a începe lucrările, se iviră conflicte de rea credinţă între comisarul împărătesc şi mitropolitul cu membrii congresului şi el fu amânat şi în sfârşit la 1894, sub Arcadie Ciupercovici, chiar dizolvat.

Curând după ce Episcopia Bucovinei fu ridicată la rang de mitropolie, institutul ei teologic înfiinţat la 1827 cu limba de propunere cea latină până la 1848, cum am spus, iară de la 1848 cea română, de asemenea fu transformat în facultate de teologie, ca parte integrantă a Universităţii din Cernăuţi, înfiinţată la 1875, cu dispoziţia ca limba de propunere la facultate să fie cea germană; aceasta s-a şi introdus îndată pentru istoria bisericească, Dreptul canonic şi ştiinţele auxiliare ale teologiei (adică ştiinţele filologice), pe când celelalte ştiinţe au rămas a se propune în limba română, iar la 1896/97 pe lângă catedra română în fiinţă pentru teologia practică s-a creat şi una ruteană pentru aceeaşi ştiinţă. La 1898 sub mitropolitul Arcadie Ciupercovici, care solicită un ajutător în serviciile arhiereşti (coadjutor in pontificalibus), dr. Vladimir Repta, vicarul arhiepiscopiei şi arhimandrit consistorial, fost profesor la facultate, fu hirotonit arhiereu titular sau episcop vicar cu titlul ,,episcop de Rădăuţi”.

Iară când Vladimir Repta (de la 1902) deveni mitropolit şi-a câştigat între altele meritul, chiar cu jertfe personale, de a se fi interesat de institutul ortodox al orfanilor din Bucovina, ce până la el rămăsese cu totul în părăsire; mai întâi a creat din propriile sale resurse stipendii pentru orfani, apoi în 1908, a înfiinţat la o ocazie bună un fond pentru atari stipendii, ce se alimentează în părţi egale de cler şi de fondul bisericesc (10 stipendii de câte 120 coroane); a semănat astfel grăuntele de muştar, ce dea Dumnezeu să devină un arbore mare; tot în 1908 a obţinut a se înfiinţa în acelaşi mod o mânăstire de maici, de mult fără succes cerută şi aşteptată în eparhie, în amintirea mânăstirilor de maici, ce a avut ea odată şi care în 1786 au fost desfiinţate; mânăstirea este stabilită în Cernăuţi şi va avea 25 maici cu făgăduinţă simplă şi cu misiunea deosebită de a îngriji bolnavi şi a creşte copii.

Arhiepiscopia are ½ milion de credincioşi, o parte români, o parte ruteni; cei dintâi s-au împuţinat chiar de la începutul dominaţiunii austriace prin emigrări în Moldova la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX, iară cei din urmă s-au înmulţit din vremi vechi, prin strămutări din Galiţia, aşa că în prezent ei sunt ceva mai numeroşi decât românii, adică, după statistica din 1900, pe care românii o acuză de parţialitate pentru ruteni, aceştia sunt în majoritate, 270.000 faţă de 230.000 români.

După nişte statistici, pe care profesorul I.H. Bidermann, un advocat decis al rutenilor, le citează la 1875-1876 în scrierea lui ,,Die Bukovina”, aceştia chiar de la 1846 erau în majoritate, pe când după statistici oficiale, ei chiar în 1869 erau mai puţini decât românii, cu circa 35.000. Datele despre numărul lor la începutul dominaţiunii austriace nu se bazează pe recensimente, ci pe evaluări şi sunt diametral opuse între ele. După câţiva contemporani, cu trecerea Bucovinei la Austria, rutenii formau faţă de români o minoritate nehotărâtă, după alţi statistici posteriori, care nu spun de unde au luat informaţiile lor, ruteni erau numai vreo 12.000 faţă de 55.000 români. Raportul primului guvernator al ţării din 1774, generalul Spleny, i-a ignorat, dar după o pretinsă afirmare a episcopului Herescu, citată de generalul Enzenberg, al doilea guvernator al ţării 1778-1786, ei erau în majoritate, ba încă după evaluarea lui Enzenberg însuşi, formau ¾ din populaţia ortodoxă a ţării, ceea ce este evident o exagerare.

Sigur este că chiar guvernul, atunci şi încă mult mai târziu privea pe români ca naţiune şi limbă indigenă, ce se luă de normă şi că chiar la 1860 rutenii erau un element secundar; statul şi Biserica ţineau seamă de limba lor întrucât aceasta era un lucru inevitabil, ca o necesitate urgentă a oficiului, a şcoalei şi a enoriei şi întrucât Biserica încă şi sub episcopul Herescu (1750-1789) şi chiar încă şi în timpul când făcea parte din Moldova era dispusă a săvârşi serviciul religios în limba slavă şi a le preda instrucţia religioasă în limba ruteană. Când însă apoi cu numărul mai mare al rutenilor, ce deveni evident, s-a unit şi sentimentul lor naţional mai pronunţat şi sprijinul guvernului, care declară că voieşte a face dreptate şi împăciuire, încă de pe la 1870, mai acut de la 1880 începu între români şi ruteni o luptă, în care rutenii voiesc să revendice caracterul istoric al Bisericii din ţară şi cele ce posedă până acum Biserica precum şi limba ei.

În acelaşi timp guvernul a luat în considerare din ce în ce mai mult cererile rutenilor de a avea drepturi egale şi astfel încă la 1865, înainte de a izbucni lupta, a făcut început prin crearea unui post de predicator la catedrală propriu al rutenilor şi în 1869 luând dispoziţia prin regulamentul pentru lucrările consistoriului, ca limba ruteană să fie complet coordinată cu limba română în oficiile externe. Din nefericire rutenii ortodocşi din Bucovina dobândiră căpetenii, a căror procedare ne dă fără să voim ideea că ei au de scop a învrăjbi Biserica Ortodoxă a ţării, a o demoraliza, a o degrada, a stânjeni orice progres al ei şi a o face incapabilă de a rezista pericolelor din afară.

În sfârşit după agitaţii înteţite în curs de zeci de ani, după acuzaţii nenumărate şi pline de ură şi după demonstraţii feroce contra constituirii şi administraţiei Bisericii pretinsă ,,românizătoare” şi inimică rutenilor, în care ca vină principală contra acesteia s-a pus înainte necontenit micul număr de preoţi ruteni, fapt ce negreşit este real, însă evident că nu din cauza autorităţii diecezane, precum şi că unii preoţi români puşi în locul parohilor ruteni care lipsesc, nu ştiu bine limba, veniră în 1906 cu cererea pozitivă de a se înfiinţa pentru rutenii ortodocşi din Bucovina o episcopie proprie. În 1909 această cerere s-a modificat în sensul că deocamdată ei renunţă la o episcopie ruteană proprie, dar în schimb arhidieceza în fiinţă să se transforme în româno-ruteană egală, până în cele mai mici detalii şi în virtutea numirii imperiale să succeadă alternativ un arhiepiscop român şi unul rutean, arhiepiscopul să aibă doi vicari, adică un episcop titular român de Rădăuţi şi un episcop titular rutean de Koţman, iar consistoriul să fie împărţit în două secţiuni, una românească şi una ruteană. Ambele alternative erau stabilite de căpeteniile rutenilor încă de la începutul anului 1899, dar pe cea din urmă românii o repudiază decisiv.

Episcopia Bucovinei veni în atingere cu Biserica Romano-Catolică şi cu cea unită, numită oficial Biserică ,,Greco-Catolică”, abia sub dominaţia Austriei. Când în 1774-1777 Bucovina fu smulsă de Austria şi până la 1786 a stat sub administraţia militară, mai întâi a generalului Spleny (1774-1778), apoi a generalului Enzenberg (1778-1786), iar de la 1786-1849 fu un district al Galiţiei şi abia de la 1849 deveni o ţară deosebită a Coroanei Austriei, ca ducat, – excepţie – intervalul de la 1860-1861, în care a fost din nou anexată la Galiţia şi dobândi o administraţie independentă iar în 1862 şi o proprie Dietă, guvernul Austriei află Biserica Ortodoxă dominantă în Bucovina şi toate celelalte confesiuni, existente pe atunci, recunoscute prin lege.

Guvernul în această privinţă declară un Status quo, adică că va menţine starea de lucruri în care se afla ţara la ocupaţia ei. Acest Status quo nu fu menţinut în sensul ca Biserica Ortodoxă să rămână Biserică dominantă, căci şi aici ca şi în tot imperiul Austriei Biserica dominantă fu cea Romano-Catolică; dar atât Biserica Ortodoxă cât şi celelalte confesiuni rămaseră cu recunoaştere prin lege şi cu exerciţiul liber şi public al cultului lor, pe când în celelalte ţări ale Austriei, în provinciile slave-germane, până la 1781 ele nu erau nici măcar tolerate, şi chiar de la 1781 când împăratul Iosif II a dat Patentul său de toleranţă, coreligionarii, care nu erau catolici sau aşa numiţi ,,acatolici” nu puteau exercita cultul divin în public, ci numai în particular şi protestanţii ca şi ortodocşii, aveau biserici, dar nu cu turnuri şi clopote şi nici cu intrarea de la stradă, ci numai în formă de case de rugăciune şi nu cu intrarea pe din faţă.

În celelalte provincii ale Austriei era în vigoare şi legea după care în o căsătorie mixtă între o persoană ,,catolică” şi una ,,acatolică” dacă tatăl era ,,acatolic” băieţii puteau fi crescuţi în religia tatălui lor, iar dacă tatăl era ,,catolic” atunci toţi copiii trebuiau crescuţi ,,catolic”, pe când în Bucovina chiar în aşa caz, băieţii aveau a urma religia tatălui, iară fetele pe a mamei. Tot aşa în multe alte puncte confesiunile ,,acatolice” din Bucovina aveau drepturi mai mari decât cele din alte provincii ale Austriei. Ameliorarea situaţiunii creştinilor ,,acatolici”, ce urmă apoi în toată Austria de la 1848-1849 s-a răsfrânt şi asupra Bucovinei; dar abia legile politice interconfesionale din 1868 au dat confesiunilor din Bucovina, ca şi din toată Austria, drepturi deplin egale, conform principiilor înscrise în constituţia statului de la 1867[2].

Pe baza Statusului quo în chestiuni religioase, garantat ţării când fu încorporată la Austria, Biserica Ortodoxă a Bucovinei chiar şi până la 1848 sta în raport cu cea Romano-Catolică ca Biserică recunoscută prin lege, iară nicidecum ca tolerată; totuşi aceasta din urmă totdeauna fu preferită şi încurajată ca Biserica dominantă a tot imperiul. De aici urma că şi cei ce treceau de la Biserica Ortodoxă la uniţii emigraţi din Galiţia sau chiar la Biserica Latină, erau sprijiniţi şi încurajaţi. Parohienii ruteni, iară din când în când chiar şi parohieni de naţionalitate română, ca cei din Boian, dacă aveau nemulţumiri cu parohul lor din alte motive, ajungeau până a trece în massă la uniţi. Cu modul acesta numărul sufletelor Bisericii Unite din Bucovina a crescut la 23.000.

Abia de la 1860, când începu noua eră constituţională, prozelitismul pătimaş încetă pentru mai mult timp; dar în timpul recent, mai ales în anul 1888 el se agită din nou (în comuna Rărancea) şi are sprijin şi perspectivă în chestia ruteană, ce a devenit în acelaşi timp foarte acută în Biserica Ortodoxă din Bucovina. Tot aşa romano-catolicismul de rit latin a întărit considerabil poziţia lui contra orientului ,,schismatic”, cum numeşte el Biserica Ortodoxă, prin o colonie de iezuiţi şi prin două mânăstiri femeieşti cu şcoale şi aziluri de copii, precum şi prin clerici de alte două ordine monastice, ce s-au stabilit în ţară.

Dieceza Bucovinei, graţie fondului bisericesc, format din averile episcopiei şi ale mânăstirilor, fiind în o situaţie materială satisfăcătoare, este destul de capabilă de acţiune; ea posedă pentru junimea ei trei institute mai superioare, susţinute din acest fond; ea a ajuns prin institutul teologic înfiinţat de la 1827 şi înlocuit la 1875 cu facultatea de teologie[3], ca tot clerul ei parohial să aibă cultură teologică, iar de la 1875 chiar o cultură universitară şi o dotaţie relativ mai bună; în această privinţă ea este superioară diecezelor din alte ţări.

Cu toate acestea până acum tot nu se poate zice că ea a făcut un progres deosebit în a obţine autonomia, ce conform constituţiei statului este garantată şi altfel recunoscută de fapt tuturor Bisericilor, afară de Biserica Ortodoxă din Bucovina şi de o parte şi a celei din Dalmaţia, sau în a avea o organizaţie mai corespunzătoare şi tot felul de instituţii în legătură cu aceasta, sau în serviciul de inspecţii bisericeşti, sau în săvârşirea serviciului divin, în servirea pastorală şi în instrucţia religioasă şi morală a junimii şi a poporului, sau în ridicarea celor 3 mânăstiri existente la nivelul vocaţiunii lor, sau în a poseda institute de educaţie, societăţi şi institute de binefacere, pe când alte comunităţi religioase mai mici în ţară au societăţi şi institute de acest fel; ea are în această privinţă numai modesta fundaţie de stipendii pentru orfani, alimentată pe jumătate de cler, pe jumătate de fondul bisericesc, ce a fost înfiinţată în 1908, cu ocazia jubileului de 60 ani al domniei împăratului; ba până la 1908 ea nu avea încă nici măcar o mânăstire de maici, pe când romano-catolicii au în Cernăuţi două şi de abia în sfârşit în acel an s-a înfiinţat şi pentru Biserica Ortodoxă din ţară un atare institut, cu scop de a îngriji bolnavi eventula a creşte şi copii. Chiar în literatura teologică dieceza nu poate înregistra decât începuturi.

Făcând abstracţie de un Octoih (Ωκτωηχος) carte bisericească ce s-a tipărit în Cernăuţi la 1814 şi mai ales de lucrările în parte de valoare, ce s-au sleit neimprimate, ca producte literare ale profesorilor de teologie mai vechi, care au predat înainte de înfiinţarea universităţii, ca Constantin Popovici (senior), Ioan Calinciuc şi Ilarion Hacman, teologi din Bucovina, abia după jumătatea secolului XIX, după ce s-a introdus în teologie la 1848 limba românească, s-au afirmat mai mult ca autori de scrieri imprimate. Atari autori până la anul 1910 sunt:

 

a. În limba română: După modestul început ce-l făcu Ştefan Tarnovieţchi (Tarnoviecki, 1849) docent de catihetică şi catihet şcolar cu un catehism mai pe larg pentru şcoale, au dat la lumină scrieri mai ales Vasile Ianovici († 1866), care se ţinea încă de profesorii activi înainte de înfiinţarea universităţii, apoi Mitrofanovici († 1888), Comoroşanu († 1881), Isidor Onciul († 1897), Ştefanelli, Eusevie Popovici, Constantin Popovici (junior), Voiuţchi, Teodor Tarnavschi, Găină († 1907), Saghin, Vasile Tarnavschi, Gheorghiu, profesori şi docenţi de teologie, de asemenea Isopescu, candidat de profesură şi docent privat, a publicat scrieri teologice, ştiinţifice, Isidor Vorobkievici (Worobkiewicz † 1903), profesor de muzică bisericească şi profesor titular de teologie, opuri de muzică bisericească, mitropolitul Silvestru, pe când era preot de mir, ca Samuil Morariu Andrievici, predici şi alte cărţi teologice practice şi cărţi de cântări bisericeşti, Constantin Morariu şi Bărgăuanu, parohi, au publicat scrieri omiletice, Constantin Morariu şi Cobilanschi (Kobilanski), parohi, cărţi edificatoare morale, Aurelian Teutul, vicar parohial, scrieri populare de vieţile sfinţilor, Marian profesor gimnasial († 1907), Dimitrie Dan, paroh şi Ipolit Vorobchievici, egumen, monografii de istorie bisericească.

Saghin, profesor, Constantin Morariu şi Mihail Bendevschi, parohi şi Paşcan, vicar parohial, traduceri din operele Sfinţilor Părinţi, Silvestru Morariu Andrievici, ca mitropolit († 1895), Ştefanelli, profesor la gimnasiu şi docent de teologie, Constantin Morariu Andrievici, profesor de religie şi mai târziu de teologie († 1871) şi Coca, profesor de religie şi mai târziu preot protos la catedrală, manuale de religie pentru şcoalele primare şi secundare, Simiganovschi (Simiganowski) vicar parohial, o încercare de filozofia religiunii, negreşit hazardată.

 

b. În limba ruteană: mai ales Isidor Vorobchievici, profesor, Monasterscki (Manastyrski), membru în consistor, Ieremiciuc (Ieremijev), profesor, s-au distins prin scrieri de teologie practică, Evghenie Emanoil Vorobchievici († 1908), catehet în urmă paroh, prin opuri de muzică bisericească, Teodorovici (Fedorowicz), paroh († 1907) şi Ivanovici (Ivanowicz † 1897) şi Semaca (Semaka), profesori la gimnasiu, prin manuale de religie pentru şcoalele secundare.

 

c. În limba germană a scris şi publicat mai ales: Vladimir Repta, profesor de teologie, actual mitropolit o lucrare filozofică religioasă şi pedagogică, Călinescu, arhimandrit consistorial, o colecţie de ordonanţe bisericeşti, Evghenie Cozac (Kozak), profesor, lucrări despre limba slavonă bisericească şi despre istoria bisericească a patriei, Ieremiciuc (Ieremijev), profesor, lucrări de teologie practică, Dimitrie Dan, paroh, monografii de istorie bisericească.

 

În episodul următor:
Biserica Ortodoxă Răsăriteană din Austro-Ungaria
b. Biserica Dalmaţiei
 

[1] Unii fac împutări episcopului Hacman, că ar fi rutenizat eparhia şi că s-ar fi despărţit de mitropolia lui Şaguna. Dar chestiunea stă astfel: episcopul Hacman, născut încă în secolul XVIII şi ajuns episcop la 1835, în epocă absolutistă – fără să fi fost mai înainte, cum zice o legendă, preceptor de limba română al împăratului Ferdinand –, era, ce-i drept, episcop foarte absolutist, însă şi foarte prob. Am servit ca preot sub el 10 ani. Rutean de neam, el a iubit limba sa maternă, dar nu i-a dat în eparhie mai mare extensiune decât avea înainte de el şi a păstrat eparhiei caracterul ei românesc. El a introdus la 1848, cum am spus, în institutul teologic limba română în locul celei latine, întrebuinţate până atunci şi a pus în biserica catedrală, zidită sub el, inscripţii numai în limba română.

Fraţii săi, care sta în strânsă relaţie cu el, şi-au crescut copiii româneşte şi astăzi toată familia Hacman este curat românească. Când a venit în ţară Pumnul, el a stăruit a se introduce în şcoalele secundare limba românească, n-a stăruit însă mult mai târziu tot aşa a se introduce şi cea ruteană. El nu da preferinţă rutenilor şi era contra românilor numai în cazuri ce i se păreau că provin din orgoliu şi din aroganţă. Nu el a introdus la 1865 predicatorul rutean în biserica catedrală şi la 1869 limba ruteană în consistoriu, ci Iosif Jirecek (Jirecec † 1888), amic sus pus al slavilor, secretar de minister în ale cultului şi mai târziu ministru.

Dacă în chestia mitropoliei lui Şaguna la început Hacman a consimţit a fi de acord iar apoi a revenit, nu e lucru de mirare. Dosoftei Herescu, predecesorul său, a fost episcop exempt între anii 1781-1783. De ce Hacman să nu fie şi mitropolit, chiar fără sufragan, dacă Şaguna deveni mitropolit ? Doi mitropoliţi români în Austro-Ungaria nu era în dauna cauzei românilor, şi pentru el şi pentru Bucovina era mai demn a fi el mitropolit, decât a fi subordinat lui Şaguna. Nici un episcop nu se supune altuia fără necesitate. Pe lângă aceasta situaţia internă şi externă a Bucovinei se deosebea cu totul în orice privinţă de a Transilvaniei şi Ungariei. Ce s-ar fi putut aştepta de la o înţelegere bună şi de tot prudentă în o asemenea mitropolie ?

[2] Sub raportul numeric, după statistica din 1900, confesiunile din Bucovina stau între sine astfel: din populaţia totală, de circa 730.000 suflete, peste 500.000 sunt ortodocşi, aproape 87.000 romano-catolici, peste 23.000 uniţi, peste 18.000 luterani sau ,,evanghelici de confesiunea din Augsburg”; aproape 900 sunt calvini sau reformaţi ,,evanghelici de confesiune helvetică”; peste 3.500 lipoveni, aproape 400 armeni ,,orientali”, peste 400 armeni uniţi, 10 catolici vechi, peste 96.000 mozaici, 3 mahomedani, 50 de alte confesiuni, 40 neconfesionali.

[3] O istorie a şcoalelor teologice ale Bucovinei aduce anonim profesorul universitar Constantin Popovici (junior) în scrierea festivă de jubileu a Universităţii din Cernăuţi 1900.